Revizuirea Constituţiei şi interesul naţional

“Împărţirea producţiei” versus “concesionare”

Revizuirea Constituţiei şi interesul naţional

Acasă » Actualitate

Constituţia actuală spune, la Art. 135, că statul trebuie să asigure protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară şi exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional. Iar la Art. 136, spune că bogăţiile de interes public ale subsolului, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental etc. fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, iar bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi pot fi concesionate. Deci, Constituţia actuală se referă la „concesionare” ca singura modalitate de contractare între stat şi o companie română sau străină a resurselor naturale ale subsolului (aur, argint, cupru, petrol, gaze naturale etc.) (Anexa 1).

În consecinţă, legea Minelor 85/2003 (care se referă la aur, argint, cupru etc.) spune că resursele minerale se pun în valoare prin activităţi miniere care se concesionează, în schimbul unei redevenţe miniere cuvenită bugetului de stat, care se stabileşte la o cotă procentuală din valoarea producţiei miniere (acum cota este de 4% la aur, argint, cupru etc.), titularul licenţei de concesionare pentru exploatare având dreptul să dispună asupra cantităţilor de produse miniere realizate (Anexa 1).

La fel, legea Petrolului 238/2004 (care se referă la petrol şi la gaze naturale convenţionale, nu şi la gazele de şist, care sunt neconvenţionale !), spune că operaţiunile petroliere se concesionează, în schimbul unei redevenţe petroliere către bugetul de stat, stabilită la o cotă procentuală din
valoarea producţiei brute extrase,titularul acordului petrolier având dreptul să dispună asupra cantităţilor de petrol ce îi revin, conform clauzelor acordului petrolier, inclusiv să le exporte (Anexa 1).

Sunt însă exploatate resursele naturale (minerale şi petroliere) în interes naţional prin concesionare ? Categoric nu. Voi ilustra cu două exemple.

Exemplul 1. Să presupunem, prin absurd, că ar fi aprobat proiectul gigantic şi distructiv al companiei mixte Roşia Montană Gold Corporation S.A. – RMGC pe scurt (RMGC este un mariaj în trei între Gabriel Resources (Jersey) şi statul român (Minvest), „terţul interesat” fiind Gabriel Resources (Canada), compania cotată nu se ştie cum la bursă în 1996 pe seama aurului de la Roşia Montana; Gabriel (Jersey) este subsidiara în proporţie de 100% a lui Gabriel (Canada) din 1997) www.ase.ro/rosia_montana/index.asp. RMGC are o licenţă de concesiune pentru exploatare a minereurilor auro-argentifere la Roşia Montană, obţinută prin transfer de la Minvest. Statul român deţine teoretic 19,31 % din acţiunile RMGC (practic doar 0,02 % din acţiuni, până ce statul nu achită datoria de 40.069.332,49 USD la Gabriel (Jersey)), pentru împrumutul luat ca să facă faţă majorărilor de capital din 2004 şi 2009 ale RMGC), iar Gabriel (Jersey) deţine teoretic 80,69 % din acţiuni. Numai pentru construcţia minei ar trebui circa un miliard euro, din care statul ar trebui să achite 19,31 %. Presupunând că Gabriel (Canada) ar reuşi să atragă aceste fonduri, ar fi nevoie de noi majorări de capital la RMGC, prin care să fie încorporate aceste fonduri. Deci statul român ar trebui să se împrumute din nou la Gabriel (Jersey). Şi de la producţia primului gram de aur până la obţinerea de dividende de către statul român, ar mai trece 12 ani (pay back-ul pentru România calculat de noi) şi, din primele dividende, Minvest ar trebui să achite mai întâi datoriile pe care le are deja şi le-ar face pe viitor la Gabriel (Jersey) şi abia apoi ar putea să-şi achite datoriile pe care le are şi le-ar mai acumula la stat; şi abia după aceea ar putea vorbi de profit. Gabriel (Jersey) (sau cine ar deţine atunci licenţa de exploatare) va putea să dispună de toată cantitatea de aur ce i-ar reveni (teoretic 80,69% din totalul extras). Deci, practic, tot aurul extras la Roşia Montană ar părăsi România, noi alegându-ne cu cianurile ce ar rămâne în locul lui. Deci, un stat cu resurse minerale, pe care vrea să le exploateze, dar care nu are bani, cum este cazul României acum, nu se poate angaja să concesioneze într-o societate mixtă, cum este RMGC, şi într-un proiect gigantic, pentru că nu poate face faţă cheltuielilor.

Exemplul 2. Să presupunem, tot prin absurd, că Chevron ar ajunge să exploateze gaze de şist în Dobrogea de sud, unde a primit trei acorduri petroliere de concesionare (cu toate că legea Petrolului 238/2004 nu permite acest lucru, ea nefăcând referire la gazele de şist). Chevron ar dispune atunci prin lege de toată cantitatea de gaze de şist obţinută de el, pe care va putea să o exporte. Deci, tot gazul de şist extras ar părăsi România, noi alegându-ne cu dezastrul ecologic ce ar rămâne în urma lui. Romania ar obţine, deci, în urma concesionării, ceva bani (sub formă de redevenţă petrolieră şi alte taxe), dar „zero” gaze de şist şi dezastru ecologic în zonă; statul român ar putea cumpăra de la Chevron gaze neconvenţionale (de şist) româneşti (dacă Chevron ne-ar vinde), în loc să cumpere din altă parte gaze convenţionale. Aşa îşi va câştiga România independenţa energetică ? Este aceasta o afacere în interesul naţional? Evident, nu este.

Soluţia nu este deci “concesionarea”, ci “împărţirea producţiei”, cum a propus Academia Română.

Contractul de împărţire a producţiei (Production Sharing Agreement, PSA pe scurt) a fost introdus în Indonezia în 1966 pentru petrol. În PSA, după modelul arendei din agricultură, contractorul “operează pe riscul şi cheltuiala sa, şi primeşte o cotă specificată din producţie ca recompensă. Astfel, diferenţa principală faţă de concesiune este proprietatea resursei minerale. Dacă sub concesiune tot petrolul brut produs aparţine contractorului, sub PSA el este în proprietatea guvernului gazdă, şi cota din producţie alocată contractorului poate fi privită ca plată sau compensaţie pentru riscul asumat şi pentru serviciile oferite.”

(“Production-Sharing Agreements: An Economic Analysis”, de Kirsten Bindemann, de la Oxford Institute for Energy Studies, Octombrie 1999, pag. 9, 10

http://www.oxfordenergy.org/wpcms/wp-content/uploads/2010/11/WPM25-ProductionSharingAgreementsAnEconomicAnalysis-KBindemann-1999.pdf )(Anexa 2)

Să observăm că în perioada 1990-1995, în România, regimul juridic de punere în valoare a petrolului a fost împărţirea producţiei, nu concesionarea (a se vedea de exemplu ‘Contractul de explorare şi împărţire a producţiei’ (87 pagini) încheiat la 6 august 1992 (H.G. 570/1992) între Rompetrol S.A. (‘COMPANIA’) şi companiile Enterprise Oil Exploration Limited şi Canadianoxy (Romania) Ltd. (‘CONTRACTORUL’) – actualmente între ANRM. şi Sterling Resources Ltd. – contract desecretizat în 2009 şi aflat pe site-ul ANRM (www.namr.ro). Din acest contract, vedem că la împărţirea producţiei de ţiţei brut statul avea 45 % şi companiile străine aveau 55 % (Art. XII, pag. 28)).

După 1995, legile petrolului (din 1995, 2004) şi minelor (din 1998, 2003) au înlocuit împărţirea producţiei cu concesionarea, şi au fost concepute în spiritul politicii “porţilor deschise” (deplină egalitate de tratament între capitalurile străine şi cel naţional), fiind din ce în ce mai defavorabile statului român: legea petrolului nr. 134/1995 prevedea concesionarea, cu redevenţă variabilă, în natură, pentru ca în legea petrolului nr. 238/2004, redevenţa petrolieră să devină fixă, în bani, nu în natură, de maximum 13,5 % pentru zăcăminte care produc peste 100.000 tone/trimestru la ţiţei/condensat şi de maximum 13% pentru zăcăminte care produc peste 200 milioane m.c./trimestru la gaze naturale.

De ce oare a fost legiferat regimul unic al concesiunilor, excluzându-se astfel împărţirea producţiei încă în Constituţia din 1991? Se ştie doar că pentru o ţară săracă (cum este şi România) este avantajoasă împărţirea producţiei, nu concesionarea. Cineva de la ANRM a spus că din cauză că în ţările Uniunii Europene se foloseşte concesionarea; dar Malta şi Cipru sunt în Uniunea Europeană (din 2004) şi folosesc împărţirea producţiei. Sau poate pentru că SUA foloseşte concesionarea? Am observat că Ucraina şi Rusia, din Europa, folosesc împărţirea producţiei; din cauza lor o fi?

George Friedman (Stratfor) ne-a spus recent în faţă nişte adevăruri care ar trebui să ne trezească la realitate, ca un duş rece: pe scurt, că nu există ţări prietene, ci doar interese economice; că să ne bucurăm că nu am intrat în zona euro; să nu mai umblăm să facem pe placul Uniunii Europene sau SUA, să ne vedem de interesul naţional şi să ne ridicăm prin propriile puteri. Sună cunoscut, nu? Ne aminteşte de “politica prin noi înşine”, promovată de liberali în perioada interbelică.

Având în vedere cele de mai sus, consider că este în interesul naţional ca în Constituţia revizuită (sau în noua Constituţie !) să nu mai apară concesionarea ca singura modalitate de contractare (fie este adăugată şi împărţirea producţiei lângă concesionare (necesară poate în unele cazuri), fie nu se precizează nimic, lăsând noile legi ale minelor şi petrolului să facă aceste precizări).

prof.univ.dr. Afrodita Iorgulescu

7 iunie 2013

---

Anexa 1 (Constituţia, Legea minelor şi Legea petrolului)

Constituţia:

Art. 135:

(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera initiaţivă şi concurenţă.

(2)Statul trebuie să asigure:

a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;

b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;

...

d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;

f) crearea conditiilor necesare pentru cresterea calitatii vietii;

g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.

Art. 136:

(1) Proprietatea este publică sau privată.

(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil, de interes national, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de legea organica, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică....

Legea Minelor 85/2003 (care se referă la aur, argint, cupru etc.) spune:

- „Art. 13 - Resursele minerale se pun în valoare prin activităţi miniere care se concesionează persoanelor juridice române sau străine, ...”

- Art. 3 - În înţelesul prezentei legi, termenii folosiţi se definesc după cum urmează: ...

“8. concesiune minieră – operaţiunea juridică prin care statul, reprezentat de autoritatea competentă, în caliate de concedent, transmite pentru o perioadă determinată unei persoane, în calitate de concesionar, dreptul şi obligaţia de a executa, pe risc şi cheltuială proprii, activităţi miniere având ca obiect resursele minerale ce cad sub incidenţa prezentei legi, în schimbul unei redevenţe miniere pentru exploatare şi al unei taxe pe activitatea de prospecţiune, explorare şi exploatare a resurselor minerale; ...

- Art. 45. – (1) Redevenţa minieră cuvenită bugetului de stat se stabileşte la o cotă procentuală din valoarea producţiei miniere, după cum urmează: ...

(este acum de 4% la aur, argint, cupru etc.)

- Art. 38.- Titularul licenţei/... are următoarele drepturi: ...

c) să dispună asupra cantităţilor de produse miniere realizate; ...”

Legea Petrolului 238/2004 (care se referă la petrol şi gaze naturale) spune:

- „Art. 27. – (1) Operaţiunile petroliere, inclusiv bunurile necesare realizării acestor operaţiuni aflate în proprietate publică, se concesionează în condiţiile prezentei legi de către autoritatea competentă. ...

- Art. 2. – În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile folosite se definesc după cum urmează: ...

7. concesiune petrolieră semnifică operaţiunea juridică prin care statul român, reprezentat de autoritatea competentă, în calitate de concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane juridice române sau străine, în calitate de concesionar, dreptul şi obligaţia de a efectua, pe risc şi cheltuială proprii, operaţiuni petroliere ce cad sub incidenţa prezentei legi şi dreptul de a utiliza buburile aflate în proprietate publică, necesare realizării operaţiunilor petroliere, în schimbul unei redevenţe;...

- Art. 49. – (1) Titularii acordurilor petroliere sunt obligaţi la plata către bugetul de stat a unei redevenţe petroliere.

(2) Redevenţa petrolieră se stabileşte astfel:

a) o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase, ...

- Art. 47. - Titularul acordului petrolier are următoarele drepturi:...

e) să dispună asupra cantităţilor de petrol ce îi revin, conform clauzelor acordului petrolier, inclusiv să le exporte; ...”

Anexa 2 (Concesionare versus împărţirea producţiei şi alte tipuri de contract)

Citate din studiul “Production-Sharing Agreements: An Economic Analysis” (93 pagini) , scris de Kirsten Bindemann, de la Oxford Institute for Energy Studies, in Octombrie 1999 (în traducerea noastră):

Acordurile de împărţire a producţiei (AIP) (Production-Sharing Agreements (PSAs)) sunt printre cele mai folosite aranjamente contractuale pentru explorarea şi exploatarea petrolului. Sub un AIP, statul ca proprietar al resurselor minerale angajează o companie de petrol străină (CPS) drept contractor care va furniza servicii financiare şi tehnice pentru operaţii de explorare şi exploatare. Statul este în mod tradiţional reprezentat de către guvern sau de una din agenţiile sale ca fiind compania de petrol naţională (CPN).

CPS încheie un acord cu o anume cotă de împărţire a petrolului produs ca o recompensă pentru riscul asumat şi serviciul făcut. Statul, însă, rămâne proprietarul petrolului produs .... Guvernul său (CPN-ul său) are de obicei opţiunea să participe în diferite moduri la procesul de explorare şi exploatare. (pag. 1)...

Distingem patru tipuri de contracte de bază în domeniul petrolului: concesiunile,

acordurile de împărţire a producţiei (AIP) (Production-Sharing Agreements (PSAs)),

contractele de service şi joint ventures. Fiecare formă poate fi folosită pentru a realiza acelaşi scop. Diferenţele între tipurile de contracte sunt de natură conceptuală în special în legătură cu nivelurile de control acordate contractorului străin, aranjamentele privind compensaţiile şi nivelurile de implicare ale companiei de petrol naţională (CPN).

1. Experienţa din Orientul Mijlociu cu concesiunile clasice (începând cu 1900 aproximativ) a fost caracterizată de patru trăsături:

- drepturile acordate companiilor străine acopereau arii vaste şi uneori o ţară

întreagă,

- contractele erau semnate pentru perioade lungi de timp,

- contractorul străin avea control deplin asupra programului şi modului în care

rezervele minerale erau dezvoltate; nu exista obligaţia să producă, de aceea, în timpurile în care preţul petrolului era scazut, firma putea reduce producţia fără a fi penalizată,

- guvernul gazdă nu avea nici un drept în afara dreptului de a primi o plată funcţie

de producţie.

...............

În jurul anilor 1930, contractul standard american de concesiune era foarte diferit de concesiunile din Orientul Mijlociu: concesiunile erau anulate dacă nu se făcea producţie după un număr specificat de ani, redevenţa era de 1/8 din producţie. În anii 1950 multe concesiuni au fost renegociate.

Restructurarea sistemului concesiunii a pus trei întrebări esenţiale ...: Cât de mult control este dat companiei străine ? Cum este definită împărţirea venitului anual? Cum ar trebui să se implice firma straină în ţară ?

2. În anii 1960 ( mai precis în 1966 n.n.), guvernul Indoneziei a introdus acordurile de împărţire a producţiei ca răspuns la criticile crescânde şi la ostilitatea faţă de sistemul concesiunilor existent. ... caracteristicile de bază ale AIP sunt: Petrolul este proprietatea statului, care aduce o companie de petrol străină (CPS) să exploreze şi ... să dezvolte resursa. CPS operează pe riscul şi cheltuiala sa, şi primeşte o cotă specificată din producţie ca recompensă. Astfel, diferenţa principală faţă de concesiune este proprietatea resursei minerale. Dacă sub concesiune tot petrolul crud produs aparţine lui CPS, sub AIP el este în proprietatea guvernului gazdă, şi cota din producţie alocată lui CPS poate fi privită ca plată sau compensaţie pentru riscul asumat şi pentru serviciile oferite. (pag. 9, 10)

Cota de împărţire a producţiei între stat (CPN) şi CPS diferă funcţie de producţie, putând ajunge la 80 la 20. (pag. 21)”