sâmbătă, 31 octombrie 2015

Decembrie 1989 Atacul Ungariei asupra Romaniei

Decembrie 1989: Atacul Ungariei asupra Romaniei vazut de serviciile secrete romanesti (I). “Neorevizionismul ungar a devenit vârful de lance al “reformarii” sistemului politic din România”

Agentul-maghiar-sovietic-Laszlo-Tokes-la-Timisoara-1989-cu-doi-soldati-romaniO perspectivă după 24 de ani
Evenimentele din decembrie 1989, între speranţele unora şi deziluziile altora (I)
După căderea Zidului Berlinului şi evenimentele din decembrie 1989, neorevizioniştii unguri, mai cu seamă cei din conducerea Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, credeau în iniminenţa abolirii Tratatului de la Paris (Trianon, 4 iunie 1920).
În seara zilei de 21 decembrie 1989, când i-am raportat ministrului secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului, domnul general-colonel Iulian N. Vlad, sinteza situaţiei operative, am început prin a enunţa concluzia: “Ardealul, pe arcul carpatic, este prins într-o centură de foc şi violenţe”.
În intervalul orar 18.00 – 20.00, pe baza datelor de ultim moment, transmise telefonic de către şefii structurilor judeţene de informaţii, se conturase o situaţie cât se poate de îngrijorătoare.
În judeţele Timiş, Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Alba, Sibiu şi Braşov, agenţii diversiunilor stradale violente au creat condiţiile propice ocupării sediilor comitetelor judeţene ale PCR şi ale consiliilor populare judeţene, ale securităţii şi miliţiei, după ce, cu o zi înainte, şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşă, a demobilizat grupările de forţe ale Armatei din zonă.
Violenţe fizice, atacuri armate, incendieri, devalizări de bunuri şi documente, sustrageri de arme prin efracţie şi folosirea lor în scopul provocării forţelor de ordine, instigări la linşaj şi crime, comiterea de asemenea acte erau semnalate din judeţele menţionate. În judeţul Timiş, pentru crearea de panică, după lăsarea întunericului, s-a recurs la incendierea unor depozite de fâneţe, vâlvătăile fiind vizibile şi dincolo de frontieră.
Culoarul spaţial creat de aceste evenimente coincidea cu principala direcţie geografică strategică pe care planificatorii unei invazii externe o aveau în vedere pentru izolarea întregului Ardeal – Poarta Mureşului, cu cele doua variante. Una, de la Arad, prin Lipova, urmează cursul râului Mureş, străbătând culoarul Lăpugiu ajunge la Deva şi Hunedoara şi de-acolo prin culoarul Orăştiei la Sibiu-Făgăraş-Braşov-Miercurea Ciuc şi Sebeş-Alba Iulia-Tg.Mureş-Bistriţa. A doua, de la Timişoara, urmează cursul râurilor Timiş sau Bega, prin Lugoj, Caransebeş, apoi culoarul Bistrei, străbătând astfel pasul Poarta de Fier a Transilvaniei şi ieşind în Ţara Haţegului, face joncţiunea cu prima variantă în culoarul Orăştiei.
În ziua de 21 decembrie 1989 s-a reuşit crearea unei enclave secesioniste în întregul Banat, dar şi în cele două judeţe vecine din est, prin care se putea controla întreg arealul de pe direcţia operativă Poarta Mureşului: Hunedoara şi Sibiu. (1)
Anterior, structurile teritoriale ale Departamentului Securităţii Statului din Arad, Timiş, Caraş Severin, Cluj, Braşov, Covasna ş.a. raportaseră o stranie intensificare a turismului fără obiective turistice, din trei state vecine: Uniunea Sovietică, Iugoslavia si Ungaria.
Aşa de exemplu, în decembrie 1988 au intrat în România 30.879 turişti sovietici, iar în decembrie 1898 au fost 67.530!
În zilele premergătoare datei de 16 decembrie 1989, Serviciul teritorial de contraspionaj de la Timişoara a sesizat intrarea în judeţ, dinspre Iugoslavia, a numeroase coloane de câte 20-30 de autoturisme cu paşapoarte ori documente de călătorie emise în Uniunea Sovietică, respectiv Ungaria, numărul ocupanţilor acestora crescând de la câteva sute până la ordinul miilor. Aceştia nu au solicitat cazare hotelieră, preferând să se răspândească prin oraşe şi să stea în autoturisme.
În fapt, cu începere din luna octombrie 1989, aceşti turişti speciali au realizat o acoperire a teritoriului României, asigurându-se un rulaj zilnic de minim 30.000 pe persoane. În retrospectiva istorică, nu este un fapt fără prededent. Şi celebrul Stieber, spionul şef al Kaiserului, înaintea invaziei militare prusace din 1870, ocupase Franţa cu cca. 70.000 de “gastarbeit” (“muncitori oaspeţi”), în realitate agenţi cu misiuni de pregătire şi înlesnire a cuceririi, administrării şi controlului teritoriului francez, în timpul şi după terminarea razboiului.
În mentalul colectiv maghiar, evenimentele din decembrie 1989, în mod special circumstanţele cu semnificaţie neechivocă de la Timişoara, au fost percepute şi ca o mişcare naţională proprie, dovada fiind, pe de o parte, explozia exceselor xenofobe împotriva românilor, iar, pe de altă parte, escaladarea separatismului etnic, în formele şi modalităţile care au amorsat conflictul interetnic din 19-20 martie la Târgu Mureş.
Neorevizionismul ungar – vârful de lance al “reformarii” sistemului politic din România
Organizaţia “România Liberă”, creată în septembrie 1987 de Brigada “România” a Securităţii Republicii Populare Ungaria – în numele unui comitet condus de economistul Marin Roşca, plecat din Timişoara – a fost de factură mediocră sub toate aspectele, fiind manipulată de “Forumul Democrat Maghiar”. Conştienţi că “Ardealul nu poate fi obţinut fără români”, revizioniştii unguri au căutat dintotdeauna să-şi atragă sprijinul măcar al unei părţi a populaţiei majoritare, iar organizaţia “România Liberă” de la Budapesta trebuia să devină expresia acelui sprijin.
Fără a sesiza capcana neorevizioniştilor unguri, lideri ai “Uniunii Mondiale a Românilor Liberi” – îndeosebi Doru Novacovici şi Sandu Pobereznic, poate determinaţi şi de cei sub ale căror auspicii a apărut UMRL – au acceptat să patroneze organizaţia “România Liberă” împreună cu oficiali de la Budapesta, între care Imre Pozsgai, unul dintre autorii “revoluţiei de palat” care, la începutul anului 1988, l-a dislocat pe János Kádár şi, pentru scurtă vreme, s-a aflat în echipa conducătoare, înlocuită la rândul ei de Károly Grósz.
La 8 iulie, are loc la Bucureşti întâlnirea la nivel înalt a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, prilej cu care, într-o întrevedere bilaterală, facilitată de Gorbaciov, conducerea ungară – Nyers Rezső, Németh Miklós şi Horn Gyula – susţine că Transilvania nu aparţine României şi ameninţă că va internaţionaliza problema maghiarilor din România.
Anterior, în decembrie 1988, conducerea duală iugoslavă – Loncear şi Dizdarevici – a avut un shimb de replici acuzatoare cu Nicolae Ceauşescu în chestiunea Banatului, urmată de întreruperea întâlnirilor bilaterale anuale.
În august 1989, agenţi de informaţii ai Departamentului Securităţii Statului (DSS), infiltraţi în cantonamentele speciale paramilitare din Ungaria, raportează primele date în legătură cu pregătirea unor formaţiuni de luptă (gherilă urbană) care aveau misiunea de a acţiona în România pentru crearea pretextelor unor evenimente în consens cu evoluţiile din Polonia şi Ungaria, ulterior şi din Cehoslovacia, R.D. Germană şi Bulgaria, convenite, pe de o parte, de Mihail Sergheevici Gorbaciov şi George Herbert Bush şi, pe de altă parte, de François Mitterrand şi Helmuth Kohl, având şi binecuvântarea Sanctităţii Sale, Ioan Paul al II-lea, Pontiful Vaticanului.
Organizaţia România Liberă şi UMRL au fost paravanul sub care AVO (acronimul Securităţii R. P. Ungară) au organizat formaţiuni paramilitare pe care le-au instruit în tabăra (cazarma militară) de la Bicske, pentru “acţiuni viitoare de gherilă urbană în Româ­nia”. Instructorii erau unguri origina­ri din România, dar aceştia acţionau doar ca intermediari ai unor servicii speciale. Noul conducător al Româ­niei Libere şi al grupului – de cca. 400 de membri – instruit era tehnicianul petrochimist Manea Ghe­orghe, iar din partea UMRL asista Sandu Pobereznic. Subzistenţa grupului era asigurată de organizaţii revizioniste maghiare, de UMRL şi de Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, care avea deja un birou în Ungaria.
În subsolul cazărmii de la Bicske se tipărea o parte din materialele de propagandă pentru a fi trimise în Româ­nia, cu scopul de a se determina apa­riţia unor nuclee interne ale organizaţiei România Liberă. O altă parte a materialelor de diversiune propagandistică era pregătită în tipografiile Partidului Muncitoresc Socialist Un­gar şi ale AVO (Securitatea de Stat a Un­gariei) şi difuzată de aceasta din urmă.
Pe cale de consecinţă a celor relevate, agenţi curieri ai mişcărilor “so­lidarnosc” din Polonia, ai “forumurilor civice” din Ungaria, Cehoslovacia şi R.D. Germană sunt interceptaţi şi anchetaţi, în plenitudinea înde­plinirii misi­unilor de racolare şi fixare a sarcinilor ce reveneau “revo­­luţionarilor aleşi pentru provocarea surprizelor stra­tegice (politice) pla­nificate”. Ei aveau să recunoască cine sunt, de unde au venit şi cu ce scop, precum şi gradul de îndeplinire a misiunilor; mai puţine detalii, însă, privind elementele operaţionale – consemne, parole, sisteme secrete de comunicare prin care urma să se rea­lizeze mobilizarea persoanelor care urmau să-şi asume riscurile provocării şi conducerii (dirijării) eveni­men­telor amorsate.
În toamna anului 1989, emisarii realizaseră contacte şi constituiseră puncte de sprijin în Alba Iulia, Arad, Braşov, Bucureşti, Caransebeş, Cisnădie, Cluj, Constanţa, Craiova, Cugir, Iaşi, Lugoj, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara… (ordinea este cea alfabetică, dar lista nu este completă).
Se impune o menţiune. Contactele au fost mult mai numeroase decât punctele de sprijin efectiv create, ele având ca scop şi punerea Securităţii pe piste false. Ipotetic, fiecare contact trebuia să treacă printr-un filtru, până a se stabili că este o derută. Amestecul premeditat al contactelor întâmp­lă­toare cu cele de creare a puncte­lor de sprijin a fost o tactică prin care s-a îngreunat identificarea şi controlul acestora din urmă.
Fiecare emisar acţiona “multiplu de zece”, iar fiecare nou membru căuta alţi zece. În Bucureşti s-au vizat recrutări, inclusiv din rândurile elevilor de liceu, cu care se realizau întâlniri de instruire în parcuri. “Instructorii” erau persoane recent revenite în ţară. Unii părinţi îngrijoraţi s-au adresat Biroului de Informaţii, Sesizări şi Reclamaţii al Mi­nisterului de Interne.
În zilele de foc din decembrie 1989, am avut confirmarea deplină a mi­siunilor acelor emisari. Cele mai multe oraşe-ţintă ale curieratului lor au fost cuprinse, în după-amiaza zilei de 22 decembrie, de furia unor revolte, aparent ilogice, în care, iniţial, interlopi periculoşi – tero­rizând unităţile de Securitate şi Miliţie (din înalt ordin subordonate comandamentelor jude­ţe­ne militare de apărare, urmare a stării ex­cepţionale instituite) – s-au transformat ad-hoc în “revoluţionari profesionişti”
Agenţii propagandişti ai spionajului ungar din judeţele Covasna, Mureş şi Harghita au lansat zvonuri despre pericolul intervenţiei Securităţii pentru “represa­lii şi restabilirea vechii ordini”. Sub imperiul incitărilor provocatoare externe, persoane autohtone s-au dedat la acţiuni armate şi alte violenţe împotriva personalului din structurile judeţene ale Ministerului de Interne, fiind ucişi – în mod bestial – mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri, între care maiorul (colonel post-mortem) Aurel Agache, la Târgu Secuiesc, locotenet-colonelul Dumitru Coman, fost şef al Securităţii municipiului Odorheiul Secuiesc, precum şi patru subofiţeri. Alţi 27 de ofiţeri şi subofiţeri au fost agresaţi, suferind vătămări corporale ce au necesitat lungi perioade de spitalizare.
Începând cu data de 22 decembrie 1989, au fost devastate ori distruse 34 de sedii ale securităţii şi miliţiei, dintre care cele din Odorheiul Secuiesc, Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, T.F. Miercurea Ciuc, comunele Brădeşti, Ciumani, Zetea şi Secuieni au fost incendiate.
În ziua de 22 decembrie 1989, maiorul de miliţie (ridicat post-mortem la gradul de colonel) Aurel Agache – şef al miliţiei economice din Târgul Secuiesc – a fost ucis în chinuri groaznice (desfigurat cu o rangă, scos cu forţa din farmacie, smuls de pe targă şi aruncat din salvare) de către mai mulţi cetăţeni de etnie maghiară, cadavrul fiindu-i batjocorit, apoi, în faţa soţiei (de etnie maghiară) şi a copiilor minori.
Cum generalul Vlad a fost chemat, în seara zilei de 21 decembrie, în sediul Comitetului Central, am asigurat preluarea rapoartelor ope­rative telefonice ale şefilor unităţilor judeţene (municipale şi orăşeneşti, unde existau structuri locale) ale DSS, transmise la cabinetul şefului departamentului. Invariabil, la apelurile “Suntem atacaţi, ne dau foc, ce facem?”, răspunsul era standard: “Solicitaţi sprijin comanda­mentului judeţean de apărare!”. Când şeful Secu­ri­tăţii judeţului Sibiu, locote­nent-colonelul inginer Theodor Pe­tri­şor, a primit această soluţie, mi-a spus să aştept un moment şi să ascult. A des­chis, probabil, fereastra şi a orientat receptorul telefonului spre exterior. Am auzit un tir infernal, şuierături şi răpăit de gloanţe cum numai în fil­mele de război auzisem. “Cine trage?” – l-am întrebat. “Cei la care ne trimiteţi să ne apere!” – a fost răspunsul.
În sinteză, când generalul Vlad a cerut să fie informat despre situaţia din ţară, i-am raportat că pe linia Timişoara – Reşiţa – Caransebeş – Alba Iulia (Cugir) – Sibiu – Braşov, Banatul şi Transilvania sunt încercuite de focarele unor violenţe extreme, ale căror ţinte erau sedii ale Securităţii şi Miliţiei, unele fiind atacate, incendiate, cu evidenta intenţie ca ocupanţii lor să fie arşi de vii. Am mai menţionat că, aşa cum se prezintă situaţia, Banatul şi Transilvania par a fi izolate de restul ţării şi i-am prezentat succint ce s-a comunicat din fiecare judeţ. S-a interesat dacă sunt probleme la Târgu-Mureş, în Harghita şi Covasna. Acolo însă era o linişte suspectă şi se aştepta ca, în următoarele două zile, la Odorheiul Secuiesc şi în alte localităţi să se dezlănţuie evenimente de un tra­gism cutremurător…
Locotenent-Colonel (Rez) Mircea Buie – mărturia unui condamnat la moarte prin spânzurare de extremiştii unguri.
Atrocităţi horthyste în Odorheiul Secuiesc
Neorevizionismul ma­ghiar s-a manifestat cu putere în Harghita şi Covasna. Avea să o cons­tate pe propria-i piele, Mircea Buie, un tânăr ofiţer de securitate pe care evenimentele din 1989 l-au prins activând la Odorheiu Secuiesc.
Mircea Buie a scăpat ca prin minune de spânzurare, doar şansa făcând să se rupă creanga de care îl agăţase un grup de extremişti maghiari. Mărturisirea lui e cutremurătoare.
„În 1989 aveam semnale clare de inten­sificare a contactelor revi­zio­niştilor maghiari cu anumiţi oameni din zonă. Astfel, Sándor Csoóri – preşedintele Federaţiei Mondiale a Ungurilor şi, apoi, lider al Frontului Democrat Maghiar – ţinea legătura cu profesorul Katona Ádám şi cu actorul Bartha Mihály Levente (ulterior, acesta a emigrat în Ungaria şi s-a înscris în partidul condus de Csoóri). Rolul lor era să atragă intelectualii de vârf din Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc, sub pretextul luptei împotriva asimilării şi afirmării secuilor (ultima temă a şi revenit la modă). La o cabană din zonă aveau loc întâlniri la care mai veneau scriitorul Sütő András (plecat şi el în Ungaria, după evenimentele de la Târgu Mureş) şi fratele lui László Tőkés. În ce-l priveşte pe Sütő András, acesta şi-a îndesit vizitele la Consulatul Maghiar din Cluj, iar după desfiinţarea acestuia, la Ambasada Ungariei de la Bucureşti, în acelaşi timp fiind contactat şi de alţi diplomaţi străini acreditaţi la Budapesta. Mai ales diplomaţi maghiari, britanici şi francezi şi-au intensificat prezenţa în Harghita şi Covasna. Că lucrurile au fost pregătite cu atenţie, o demonstrează şi faptul că, în 23 decembrie, a şi apărut pe piaţă un ziar în limba maghiară. De altfel, din primăvara anului 1989, în zonă au apărut şi ruşii, câte 2-3 într-un autoturism Lada. A crescut şi numărul celor care fugeau în Ungaria („evazionişti” – cum le spuneam), majoritatea mergând să se pregătească în tabăra de la Bicske.
Zilele de 20-21 decembrie au fost marcate de provocări: au fost incendiate depozitele de fân de la CAP-urile din Zetea şi Dealu (localităţi de lângă Odorheiu Secuiesc), precum şi depozitul fabricii de mobilă de lângă gara oraşului (dintr-un tren s-a aruncat o sticlă incendiară pe acoperişul de plastic al depozitului). În dimineaţa zilei de 22 decembrie, am predat armele la fişet, conform ordinului generalului Iulian Vlad. Comandantul Securităţii din Odorheiu Secuiesc, locotenent-colonelul Dumitru Coman a dat ordin ca nimeni să nu părăsească sediul (aveam sediu comun cu Miliţia, noi la etaj, ei la parter). Eu am primit sarcina să aduc nişte paturi şi saltele de la internatul liceului. Când mă întorceam cu ele, la radio s-a anunţat sinuciderea lui Milea. Pentru a întări siguranţa sediului a fost adus un pluton din trupele de securitate. Cam la o oră după discursul lui Mircea Dinescu de la televiziune, în faţa sediului s-au adunat protestatari. La început au fost paşnici, apoi au început să spargă geamurile şi să agreseze miliţienii care intrau sau ieşeau din sediu. În depozitul de la parter al Miliţiei se aflau aparate video confiscate din dispoziţia fostului şef al Miliţiei de la cetăţenii care contraveniseră dispoziţiilor legale. Protestatarii au spart depozitul ca să-şi recupereze aparatele.
În jurul orei 16.00, plutonul de securitate a primit ordin să se retragă în cazarma de la Gheorgheni. Am profitat de situaţie pentru a salva documentele. Am deschis şi golit fişetele şi am pus documentele în camionul cu soldaţi, iar peste ele s-au aşezat militarii, mascându-le. Camionul a reuşit să plece, după ce s-a negociat cu un tractorist care blocase poarta cu tractorul. Astfel, documentele au fost salvate şi ulterior recuperate.
În sediul de la etaj al Securităţii rămăsesem câţiva ofiţeri: eu (Mircea Buie – n.n.), Ioan Trifu, Dan Coţofană, Dan Petrariu şi comandantul, locotenent-colonelul Dumitru Coman. Între timp, protestatarii au devastat parterul şi l-au incendiat. Din cauza fumului, am ieşit în curtea din spate, unde se aflau garajele. Dialogam cu manifestanţii, îndemnân­du i la calm şi repetând: „Nu vrem sânge!” Se aduna tot mai multă lume. În jurul orei 18.00 a sosit un grup de oameni băuţi şi violenţi. Îmi reproşau că sunt ofiţer de securitate. Un tânăr cam la 30 de ani, îmbrăcat în costum popular secuiesc – liderul acelui grup – m-a întrebat dacă-s român sau maghiar. Am minţit, spunând că tata e român, iar mama unguroaică. Tânărul a fost tranşant: „Nu corespunde. Executaţi-l!” Pe lângă cei ce incitau la violenţă (vezi Kapdebó – directorul Şcolii de şoferi amatori din Odorheiu Secuiesc), existau şi îndemnuri la calm şi la renunţarea la acte de violenţă, venite chiar de la etnici maghiari (cum a fost Iosif Pető, viitor prosper om de afaceri).
După ce s-a dat sentinţa „executaţi-l”, am fost luat cu forţa şi scos din incinta sediului, care se afla lângă un complex alimentar, de care era despărţit de o stradă mărginită de castani. Cineva din mulţime a strigat: „Să-l spânzurăm!” Imediat au adus de la alimentară o frânghie şi o ladă de ambalaj de la sticle. Au legat frânghia de creanga unui castan, m-au urcat pe ladă şi mi-au pus ştreangul de gât. Apoi au tras lada. Însă, creanga a cedat şi s-a rupt. În acel moment, s-a creat o busculadă, provocată de un grup de karatişti, antrenaţi de inginerul Mika Domokos (şeful unei prospere ferme agricole de lângă oraş). Ei m-au înconjurat, mi-au scos funia cu tot cu restul de creangă şi m-au condus în interiorul depozitului Peco din apropiere. Oricât m-au protejat, tot am fost lovit în cap cu o sticlă de un litru. Dar am scăpat. Cum rana la cap era destul de adâncă, am fost dus prin spate la spital, unde am rămas într-un fel de “arest medical”, răstimp în care (în seara zilei de 22 decembrie) mi-a fost spartă şi devastată locuinţa.
În spital am mai găsit 3-4 miliţieni şi un ofiţer de securitate, care fuseseră grav bătuţi. Mai era şi o persoană din Zetea, care se alesese cu o plagă împuş­cată, după ce fusese omorât adjunctul şefului de post din localitate. Tragică a fost şi moartea şefului de post din Dealu – Liviu Cheochişan – tatăl unui băieţel de doi ani. În seara zilei de 22 decembrie a fost luat din locuinţă, scos în faţa sediului şi bătut până la inconştienţă. Apoi au turnat ţuică pe el şi i-au dat foc. La Cristuru Secuiesc, un miliţian a fost omorât de rromii pe care-i cercetase pentru diferite infracţiuni. A avut de suferit şi preotul ortodox Călugăru – acuzat că-i protejează pe ofiţerii de securitate. De aceea, l-au căutat şi la biserică şi la casa parohială.
Şi destinul locotenet-colonelului Dumitru Coman a fost crunt. După apariţia lui Dinescu la TVR, soţia acestuia l a rugat să vină acasă. A refuzat-o, rămânând în sediu, la datorie, şi liniştind-o că nu are de ce să se teamă. (Într-adevăr, era perceput ca un om de treabă şi era chiar îndrăgit în oraş). Ultima dată l-am văzut înainte ca eu să fiu dus la spânzurat, el rămânând în curtea cu garajele. Când eram internat, Venczel, directorul spitalului, mi-a spus: „Îmi pare rău, dar pentru şeful dvs. n-am putut face nimic, decât să constat decesul.” Am aflat că Dumitru Coman a fost scos în stradă, omorât în bătaie şi apoi aruncat în curtea spitalului. Criminalistul miliţiei, Pop, mi-a spus că Dumitru Coman nu mai avea nici un os întreg. Se ştie cine l-a ucis, există înregistrări video şi martori. Dar toţi ucigaşii de etnie maghiară au fost puşi ulterior în libertate, în urma demersurilor pe la forurile europene, întreprinse de fruntaşul UDMR, György Frunda.
Întâlnindu-mă prin 1990 cu Corneliu Vadim Tudor, care-mi cunoştea povestea, acesta m-a întrebat ce gândeam în momentul în care eram cu ştreangul de gât. Răspunsul meu poate l-a surprins. Mă gândeam să nu mă desfigureze prea mult, ca să mă poată înmormânta ai mei în sicriu descoperit. Nu le-am povestit părinţilor mei prin ce-am trecut. Au aflat despre păţania mea de la televizor, când se prezentau rezultatele comisiei parlamentare asupra evenimentelor din 17-24 decembrie 1989 din Covasna. Când a auzit toată grozăvia, mama a scăpat tava din mână.
În Evul Mediu scăpai de spânzurătoare dacă o femeie te cerea de soţ. Eu am scăpat altfel. Poate nu întâmplător, am fost pasionat de dendrologie (înainte de a fi ofiţer am lucrat în silvicultură). Peste ani, m-am întâlnit cu un fost coleg, care m-a întrebat dacă mai ştiu ceva dendrologie. Şi, ca să se convingă, m-a întrebat care e cea mai valoroasă specie de la noi. I-am răspuns că nu mai e stejarul, ci castanul sălbatic. Căci, dacă m-ar fi spânzurat de un stejar, acum îmi aduceai flori la mormânt.”
Tratatul de la Paris din 1920, precum şi cel care a marcat încheierea celui de al Doilea Război Mondial şi-au pierdut din efectele lor în ceea ce a privit divizarea Germaniei, uniunea ceho-slovacă şi Iugoslavia.
Dezmembrarea României, deşi anticipată, în fel şi chip, chiar şi printr-o uniune statală româno-ungară, chestiune despre care nu s-a vorbit decât în surdină, fiindcă stârnea amintirea, mai puţin plăcută, a episodului în care o parte a aristocraţiei ungare oferise coroana Sfântului Ştefan regelui Ferdinand al României, a întârziat să se împlinescă.
Deziluziile pentru această neîmplinire au fost exprimate de Tokes Lazslo, la 24 de ani de la evenimente. Potrivit “Agerpres”, preşedintele Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), europarlamentarul Laszlo Tokes, a declarat, duminică (15.12.2013) la Timişoara, că “în România, la 24 de ani de la Revoluţie, este nevoie de o nouă schimbare de regim (…) ‘libertatea dobândită este şubredă (…) este nevoie de o nouă schimbare de regim în România, dar avem nevoie şi de o schimbare de regim şi pe tărâmul politicii minoritare, pentru că până acum nu am reuşit să obţinem ce ni se cuvine (…).’Noi vrem să continuăm această schimbare de regim şi ne dorim ca solidaritatea să existe în continuare’ (…)”.
(va urma)
- See more at: http://www.ziaristionline.ro/2013/12/19/decembrie-1989-atacul-ungariei-asupra-romaniei-si-serviciile-secrete-romanesti-i-neorevizionismul-ungar-a-devenit-varful-de-lance-al-reformarii-sistemului-politic-din-romania/#sthash.VFvKcyFf.dpuf

vineri, 30 octombrie 2015

Revolutia romana o operațiune comună a CIA, KGB

Pentru prima dată, o operațiune comună a CIA, KGB, GRU și a serviciilor maghiare au lucrat impreuna pentru răsturnarea dictatorului român, Nicolae Ceausescu, spune un participant direct la conspirație din serviciile speciale ruse."

Ofiter rus de informatii : "Cu viitorul preşedinte al României şi prieten al lui Gorbaciov, Ion Iliescu, a lucrat rezidentul Direcţiei Principale a KGB."



Pentru prima dată, o operațiune comună a CIA, KGB, GRU și a serviciilor de informatii maghiare au lucrat impreuna pentru răsturnarea dictatorului român, Nicolae Ceausescu, ne spune un participant direct la conspirație din serviciile speciale ruse.

№ 6 (247) DIN 17 februarie 2011 ["Argumentele saptamanii" de Alexander Kondrashov]

Presa rusă publică, în premieră, mărturiile unui ofiţer al serviciilor ruse care a participat la operaţiunea comună a CIA, KGB, GRU şi serviciile maghiare de înlăturare a dictatorului român.
În Budapesta, la direcţia de informaţii a trupelor sudice ale armatei ruse, Roman era cel mai tânăr ofiţer. Un locotenent major în poziţia de maior, nu e de glumă! „Ce carierist”, cârteau căpitanii bătrâni.
Cu toate astea, nici ei nu puteau nega faptul că nimeni nu cunoştea atât de bine limbile străine precum acest tânăr.
Roman vorbea foarte bine germana şi franceza, iar maghiara şi româna, ca şi rusa, de altfel, îi erau limbi materne.
S-a născut şi a crescut în Transcarpatia, în oraşul Muncaci (Muncevo), iată de ce nici nu ştia cât sânge maghiar sau românesc îi curge prin vine.
La petreceri, prietenii îl întrebau: ce naţionalitate are? Citându-l cu ironie pe Bismarck, locotenentul major le răspundea ironic că: "A fi roman nu-i o nationalitate, ci o profesie".
(n.red. Aluzie la vorbele lui Bismarck, care referindu-se la politicienii romani de pe vremea sa pe care nu-i agrea, ar fi spus: "A fi roman nu-i o nationalitate, ci o profesie")În acea perioadă, în România, spre deosebire de Ungaria, nu existau trupe sovietice.
Din această cauză un ofiţer al spionajului militar cu greu îşi putea exercita sarcina de monitorizare a programului nuclear românesc.
Cele mai utile rămân vizitele în Transilvania şi întrevederile cu maghiarii din Transilvania.
La Timişoara, serviciile secrete sovietice dispuneau de o reţea largă de agenţi secreţi sovietici.

Fariseii politici

Ca un profesionist adevărat, Roman timp de 20 de ani nu a deconspirat niciun nume, locurile conspirative şi parolele colaboratorilor săi români. Cu toate acestea, el a dezvăluit unele detalii ale operaţiunii de înlăturare a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Şi acest lucru a fost determinat de…însuşi Gorbaciov.
Acum, cu ocazia aniversării a 80 de ani, în presa occidentală a pornit o întreagă campanie în favoarea lui Mihail Sergheevici.
Toţi îl slăvesc pe „Gorbi”… Şi chiar însuşi Gorbaciov este interesat de menţinerea unei imagini de bunic blând.
Roman recunoaşte că i-a fost silă să asculte cum, primul şi ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice a condamnat la Bucureşti execuţia soţilor Ceauşescu în decembrie 1989.
La întrevederea cu jurnaliştii, fostul lider sovietic a declarat că ei au fost împuşcaţi „asemenea unor animale”, iar acest lucru nu trebuie făcut, „oricât de complicată ar fi fost situaţia în ţară”.
În cadrul unei vizite private, fostul preşedinte sovietic s-a întâlnit cu fostul preşedinte al României, Ion Iliescu. Cei doi aveau multe lucruri de care să-şi aducă aminte. Execuţia soţilor Ceauşescu la peretele unui veceu rămâne pe conştiinţa lor, afirmă Roman.

În noiembrie şi decembrie 1989, tânărul spion rus a exercitat funcţia de traducător al unor şefi superiori, sosiţi cu o misiune secretă de la Moscova.
Ore întregi, generalii GRU au purtat discuţii cu şefii serviciilor secrete maghiare.
Roman îşi aminteşte bine că oaspeţii din capitală au subliniat în mai multe rânduri că acţionau în conformitate cu ordinele ministrului apărării al URSS şi la ordinele preşedintelui sovietic Mihai Gorbaciov.
În acea perioadă, înlăturarea unui şef de stat putea fi autorizată doar de Secretarul General al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.
Cu toate acestea, ofiţerii GRU erau circumspecţi şi au decis să acţioneze doar prin intermediul serviciilor maghiare.

Abia acum, prim-ministrul de atunci al Ungariei, Miklos Nemet, recunoaşte într-un interviu publicat în ziarul „Magyar Hirlap” că serviciile maghiare au livrat armament opoziţiei române în ajunul evenimentelor tragice, fiind antrenaţi în tabere militare din Ungaria.
Timp de două decenii acest lucru era menţinut în taină.
Pe lângă aceasta, în rând cu maghiarii, viitorii „revoluţionari” erau instruiţi şi de specialiştii sovietici din trupele speciale.
Lucrurile nu s-au limitat doar la acestea. Serviciile sovietice şi maghiare au reuşit să recruteze mulţi funcţionari români de partid şi din aparatul de stat.

Cu viitorul preşedinte al României şi prieten al lui Gorbaciov, Ion Iliescu, a lucrat rezidentul Direcţiei Principale a KGB.

GRU avea în vizor armata română.
Printre agenţii recrutaţi se afla şi viitorul ministru al apărării în primul guvern al lui Iliescu – generalul Victor Stănculescu.
Pe atunci el era printre favoriţii Elenei Ceauşescu.
Deplină încredere în "favoritul" soţiei avea şi Nicolae Ceauşescu.

Prima Etapa dezinformarii

Cu toate acestea, rolul principal în organizarea acţiunilor diversioniste în România l-au jucat nu KGB, GRU sau serviciile secrete maghiare. O bună parte a operaţiunilor au aparţinut CIA.
Astăzi, conducătorul secţiei CIA pentru Europa de Est, Milton Bearden, recunoaşte că toate acţiunile subversive au fost dirijate din Washington. Care a fost totuşi tehnologia schimbării regimului din România? În prima etapă – discreditarea lui Ceauşescu.
În acest scop, zeci de agenţi ai serviciilor secrete lucrau pentru ca în presa internaţională să ajungă cât mai multe „materiale compromiţătoare” despre dictator şi anturajul său. Spre exemplu, ziarele scriau că Comandatul Suprem al Armatei a conferit gradul de locotenent căţeluşului său de pluş.

Etapa a doua a dezinformarii

În etapa a doua a operaţiunii s-a recurs la promovarea unor posibili succesori ai dictatorului.
Astfel, în presă a apărut informaţia că posibilul succesor al lui Ceauşescu ar putea deveni Ion Iliescu.

Etapa a treia a dezinformarii

În a treia etapă a războiului informaţional s-a pus accentul pe manipularea informaţiilor cu privire la evenimentele din Timişoara, unde în timpul ciocnirilor cu agenţii Securităţii române „ar fi decedat cetăţeni paşnici”.
Roman îşi aminteşte cum cadavrele celor „asasinaţi” au fost prezentate la toate posturile de televiziune din lume, fiind aduşi, în realitate, de la morgile din regiune.
De fapt, aceste cadavre aparţineau unor persoane care au murit de moarte bună.
Americanii plăteau sanitarilor câte o sută de dolari pentru „o bucată”.
Pentru România din acea perioadă această sumă era una enormă.

Antihristul ucis de Crăciun

În timpul Crăciunului catolic, viaţa din Ungaria se opreşte.
Iar în Transilvania, unde se afla Roman, situaţia era tensionată.
În noaptea de 26 spre 27 decembrie, postul român de televiziune a prezentat procesul asupra soţilor Ceauşescu.
Audierile au fost scurte. Lui Ceauşescu i-a fost încriminată asasinarea a peste 60 de mii de persoane.
Astăzi, potrivit datelor de care dispunem, pe străzile din Bucureşti şi Timişoara au decedat în jur de o mie de persoane.
Dar există şi un alt detaliu, pe care nu-l putem ignora, pierderile din rândurile militarilor şi organelor de forţă.

Printre ei, peste 325 de persoane au fost omorâte şi 618 rănite.

Acest lucru demonstrează că pe teritoriul României au acţionat grupuri înarmate pregătite în bazele militare secrete din Ungaria.

Tot atunci în România au ieşit la iveală şi ţintaşii sportivi.

(Amintiţi-vă cum în octombrie 1993 nişte ţintaşi trăgeau în Moscova asupra Clădirii Parlamentului şi asupra trupelor de destinaţie specială „Vâmpel”).

Este de evidenţiat că în acea perioadă nu au existat nici un fel de competiţii sportive.

După 25 decembrie, 257 de bărbaţi au zburat din Bucureşti în unul din statele din Orientul Apropiat.
…După pronunţarea sentinţei, condamnaţii au fost scoşi în curte şi puşi la zidul unui veceu soldăţesc.
Când Nicolae Ceauşescu a înţeles că i-a venit sfârşitul, a început să cânte „Internaţionala”, apoi a strigat „Jos trădătorii!”.
Au răsunat rafale de arme.
Soldaţii au descărcat în Ceauşescu şi soţia sa peste 90 de gloanţe.
Acest lucru a avut loc la ora 14.50, la 25 decembrie. Când cadrele erau prezentate la postul de televiziune, o voce de după cadru a spus: „Antihristul a fost ucis de Crăciun!”.
Organizatorul procesului împotriva lui Ceauşescu a fost fidelul general Victor Stanculescu.
La scurt timp după ce a obţinut comanda asupra forţelor militare ale României, acest agent al câtorva servicii secrete a trecut deschis de partea complotiştilor.
Şi nu doar el. Ceauşescu a fost trădat şi de conducerea Securităţii.
De altfel cum poate fi explicat faptul că împotriva atotputernicului şef al Securităţii, generalul Iulian Vlad, niciun martor nu a acceptat să dea mărturii.
Iar „dulăii de pază” care l-au executat pe Ceauşescu, generalii Virgil Măgureanu şi Victor Stănculescu au ocupat posturile de şef al Serviciilor Secrete şi respectiv de ministru al apărării.

Frica de bomba atomică românească

La sfârşitul anului 1988, „problema românească” a devenit una centrală în negocierile lui Gorbaciov, Şevarnadze şi Iakovlev cu Occidentul. Problema nu consta în faptul că în presa sovietică Ceauşescu era prezentat drept un „stalinist” şi duşman al perestroicii, chiar dacă acesta într-adevăr a declarat în cadrul congresului PCR că „mai curând Dunărea îşi va schimba cursul decât va fi realizată perestroika în România”.
Problema nu a constat nici în antipatia personală a lui Gorbaciv faţă de Ceauşescu. În marea politică nu există loc pentru sentimente.
Există doar interese. Acestea coincideau la Bush-tatăl şi Goraciov într-un singur subiect comun: să nu permită României să devină o puterea nucleară. Mai ales că exista deja problema ambiţiilor nucleare ale Chinei.
Potrivit lui Roman, Bucureştiul inițiase proiectului realizării armei nucleare în anul 1976. Pentru fabricarea acesteia a fost format un grup de fizicieni, care lucrau într-un centru secret din oraşul Măgurele.
Aşa cum este astăzi în cazul Iranului, oficial, lucrările erau realizate în domeniul energeticii nucleare.
Rezultatele pozitive i-au permis lui Ceauşescu să declare oficial în mai 1989 despre faptul că, din punct de vedere tehnic, România este capabilă să producă arme nucleare.
În decembrie 1989, Ceauşescu a fost înlăturat şi executat.
În zadar s-a lăudat.
Pentru crearea bombei nucleare românii mai aveau de lucrat încă zece ani.
Roman povesteşte că cei doi generali GRU nu au plecat la Moscova după asasinarea lui Ceauşescu.
Împreună cu grupul spionilor militari din Grupul de Sud al forţelor militare sovietice, au trecut din Budapesta la Bucureşti. Au început căutările contactelor printre fizicienii români.
Desigur, sovieticii nu aveau nevoie de secretele legate de producerea armei nucleare.
Nu era nevoie decât înlăturarea oricărui pericol de scurgere a informaţiei legate de tehnologiile nucleare din România.
Cu ajutorul CIA, această problemă a fost rezolvată.
Peste doi ani, în 1991, noua guvernare a României a acceptat să supună sub controlul absolut al Agenţiei Internaţionale pentru Energia Nucleară obiectele şi centrele de cercetare nucleară.
Pentru o perioadă îndelungată, în România s-au aflat 13,5 kg de uraniu îmbogăţit (80 la sută).
Iată de ce în 2003, în colaborare cu CIA şi Serviciul de Informaţii Externe a Federaţiei Ruse, au organizat o operaţiune secretă de transportare şi neutralizare în Rusia a materialului nuclear. Acesta a fost adus la Bucureşti cu un transport militar, încărcat în Il-76 şi transportat la uzina de concentrate chimice din Novosibirsk.
Transportarea a avut loc la comanda Agenţiei Internaţionale pentru Energie Nucleară şi finanţată de Ministerul Energeticii al SUA. Operaţiunea a fost executată de Comisia Naţională pentru control asupra activităţii nucleare a României. Ministerul industriei nucleare a Federaţiei Ruse a executat funcţia de coordonator al operaţiunii.
Totuşi, aceasta a fost monitorizată şi de experţii americani.
Inspecţiile obiectelor nucleare efectuate de Agenţia Internaţională pentru Energia Nucleară au scos la iveală faptul că începând cu anul 1985 România a efectuat experimente chimice secrete în scopul obţinerii materialelor necesare creării unei bombe nucleare. Potrivit estimărilor experţilor, Ceauşescu ar fi reuşit să obţină bomba nucleară către anul 2000.
Aceste planuri au fost zădărnicite de conspiraţia serviciilor secrete [sovietice].
sursa: argumenti.ru

(FLUIERUL)

miercuri, 21 octombrie 2015

Istoria fascismului in Rusia

In mediul virtual sunt raspandite nenumarate imagini in care ne sunt prezentati atat separatistii rusi din estul Ucrainei cat si soldatii din fortele ucrainene, purtand insemne sau simboluri recunoscute ca fiind cele folosite de unele organizatii fasciste. Este un razboi informational in care suntem practic bombardati cu imagini de acest gen, ori de cate ori cautam sa aflam ce se mai intampla in conflictul sangeros din Ucraina. Istoria fascismului in Rusia Corint Al Doilea Război Mondial. Frontul de Est 1941-1945 5.94 RON Cu toate ca acest lucru a fost ascuns cu foarte multe eforturi de catre propaganda sovietica, ideea fascismului are in Rusia o istorie destul de indelungata. Potrivit site-ului politolog.net, actualele militii ale separatistilor din Donbass nu ar fi de fapt decat mostenitorii acestui fenomen, pe care Rusia moderna il neaga si cauta intr-un mod rusinos sa-l ascunda. Anastasy Vonsyatsky (12 iunie 1898, Varsovia – 05 februarie 1965, Sankt-Petersburg) – este unul dintre fondatorii fascismului rus, fondatorul si liderul miscarii fasciste ruse in Statele Unite ale Americii. S-a nascut intr-o familie de militari, fiind cincilea copil din familie: tatal, Andrei Nicolaevici Vonsiatsky , era colonel in jandarmerie. Dupa lovitura de stat bolsevica AA Vonsiatsky luptat in Armata Alba. Doi ani Anastasios A. luptat pe Ucraina de Est si Don. In decembrie 1919 AA Vonsiatsky era deja capitan, dar s-a imbolnavit de tifos si a fost nevoit sa paraseasca frontul. A fost evacuat de la Novorossiysk, si de acolo cu barca pana la Yalta. In martie 1920 a ajuns la Constantinopol, unde a fost tratat intr-un spital britanic in Gallipoli. PE 10 mai 1933, AA Vonsiatsky, impreuna cu un fost membru al Armatei Voluntarilor DI Kunle a fondat Organizatia fortei de munca si muncitoresti-taranesti a revolutionarilor nationalisti fascisti . Pentru comoditate, de obicei, foloseste un alt termen: Organizatia Fascista Rusa (OFR). AA Vonsiatsky a devenit sef al OFR. In septembrie 1933, AA Vonsiatsky a plecat la Berlin pentru discutii cu liderii unor astfel de organizatii care functionau in Europa – Alexander Kazem-Bek (Mladorros), Paul Bermondt-Avalov si AV Moeller Zakomelsky (Ronde).Discutii tripartite au avut loc la sediul de Rondo pe Blyaybtroyshtrasse la Berlin.In ciuda similitudinii de ideologii si obiective comune liderii organizatiei au reusit sa ajunga la un acord pentru a fuziona. Participantii la conferinta tripartita in Berlin (1933): in centru (cu papion) – PR Bermondt-Aval stanga – A. L. Kazem-Bek, dreapta – AA Vonsiatsky Istoria fascismului in Rusia, sursa foto: politolog.net La sfarsitul anului 1933 AA Vonsiatsky a primit o scrisoare de la KV Rodzaevsky, liderul partidului fascist rus, cu o propunere de a vizita Harbin si a face o fuziune intre OFR și RFP. AA Vonsiatsky a acceptat oferta lui KV Rodzaevsky si pe 1 martie 1934 s-a dus la Harbin. Pe drum spre Harbin a trecut prin Tokyo, unde a fost intampinat personal de KV Rodzaevsky. In Tokyo, in sediul RFP AA Vonsiatsky si KV Rodzaevsky au purtat discutii preliminare cu privire Arbitrajul condus de organizatiile lor. PE 03 aprilie 1934 au semnat un protocol №1, care proclama fuziunea dintre RFP si OFR si crearea Partidului Fascist Rus. Pe 26 aprilie 1934 AA Vonsiatsky sosit in Harbin. In statie, el a organizat o antâlnire solemnă. In garda de onoare stateau numeroase personalitati fasciste din gruparea Camasiile negre. AA Vonsiatsky a venit pentru a se intalni si cu toti membrii filialelor locale ale filialelor Miscarea Fascista a Femeilor din Rusia, Uniunea a avangardei, Uniunea Tinerilor Fascisti, Uniunea Fascista a „Celor Mici”. La 05 februarie 1965 la 08:00 si 45 minute AA Vonsiatsky a murit din cauza unui atac de cord. Konstantin Rodzaevsky (11 august 1907, Blagoveshchensk – 30 august 1946, Moscova) – Partidul Fascist Rus (PFR), imigrant stabilit in Manciuria, fondatorul fascismului rus, unul dintre liderii emigratiei albe in Manciuria. WWF – principala si cea mai mare organizatie fascista rusa formata printre emigrantii rusi in Extremul Orient, aparuta in interiorul unei colonii ruse; organizatia a aparut in anii 1920 si a fuzionat cu alta grupare formand in final Partidul Fascist Rus (PFR) in mai 1931. In Rusia zilelor noastre, grupari fasciste ruse au rapit si executat oameni prin paduri izolate, executii pe care le-au fotografiat si filmat si apoi le-au facut publice pe internet. Multi dintre rusii atrasi de ideologia fascista ocupa functii importante in aparatul de stat, in armata sau in functii politice. Cu atat mai mult ne mira faptul ca mai mereu rusii pretind ca lupta cu … fascistii. In mediul virtual sunt raspandite nenumarate imagini in care ne sunt prezentati atat separatistii rusi din estul Ucrainei cat si soldatii din fortele ucrainene, purtand insemne sau simboluri recunoscute ca fiind cele folosite de unele organizatii fasciste. Este un razboi informational in care suntem practic bombardati cu imagini de acest gen, ori de cate ori cautam sa aflam ce se mai intampla in conflictul sangeros din Ucraina. Rusii se lupta cu fascistii, rusii au eliberat popoarele Europei de fascisti si se impauneaza cu titlul de „Eliberatori”, rusii se lupta cu fascistii ucraineni, rusii se lupta cu fascistii romani unionistii….. rusii sunt …… FASCISTI? PS: impartasiti aceste informatii si cu „maldavanii” mancurtizati care-i ridica in slavi pe „Eliberatori” pe 9 mai sau pe 26 martie! Sursa: [1] politolog.net Istoria Fascismului Rus

Citeste mai mult pe: http://glasul.info/2015/03/31/istoria-fascismului-in-rusia/

Romanizarea Daciei este o prostie

Zam Un Romanizarea Daciei este o prostie si nu are rost sa mai discutam niste ineptii grosolane. Cine spune ca noi ne tragem din romani, stie atata istorie cat stiu eu despre galaxia Andromeda, adica mai nimic. Cand isi cantau getii eroii, imperiul roman nici nu exista inca. Faptul ca romanii sunt urmasii getilor, tine de o istorie elementara dar si de o logica simpla, din moment ce Europa a fost populata din Romania, vatra vechii Europe. Despre imparatii romani de obarsie getica nici nu are rost sa incep a povesti. Am mai explicat de atatea ori, la fel si Cristina Nicolae Saillard si alti membri, geti sunt cu totii, fie ei daci cum ii numeau romanii, fie traci, cum ii numeau grecii. Toate triburile pe care le-ati enumerat sunt triburi getice fara exceptie. Cat despre interzicerea unei opinii nu pot comenta deoarece nu asta am dorit. Am vrut doar sa trag un semnal de alarma. Lucrurile sunt destul de clare dupa parerea mea. Geti au fost cu totii. De aceea avem Marea Getica si nu Marea Dacica, Sarmigetuzo si nu Sarmidacuzo, avem Polul Getic (in jurul caruia cerurile se rotesc), nu polul dacic si in sfarsit suntem "get-beget" si nu "dac-bedac" sau "trac-betrac". De altfel as enumera principalele etnonime ale getilor in functie de teritoriile pe care le ocupau : get-uli, iler-geți, indi-geți, myso-geți, tissa-geți, sar-geți, tyra-geți, samo-geți, geats, massa-geți, yuezhi, getae, jats. Deci dupa cum vedeti, getii erau mai peste tot. Este absolut imposibil a se afirma ca dacii erau altceva decat geti. Asadar in istoria stramosilor nostri intaietatea le revine getilor, respectiv semintiei pelasgo-getice. De asemenea termenii "daos"/"daoi"/"dioi"/"abioi"/"dahae" etc., sunt mult mai aproape de realitate decat termenii "dac"/"daki", la fel cum termenii "Sarmo-Getia"/"Dio Getia" (Tara Sfanta/Tara Domnului/Tara Soarelui - adica inima sau vatra vechii Europe Pelasgice) sunt mult mai aproape de realitate decat termenul "Dacia". Cat despre limba, in aceeasi ordine de idei, putem vorbi despre limba sermo-getica sau getica, in nici un caz despre limba dacica. Si nu in ultimul rand Get = Pamantean, getuitor (vietuitor), unde Pamant = Geea/Gaia, la fel cum taran = om din tarana sau om al pamantului. Toate bune!

marți, 20 octombrie 2015

Oficializarea LOVITURII DE STAT din Decembrie 1989


gica_popa2

MESAJUL KGB, PRIMIT LA BALATON

Era mai întâi întâlnirea cu omologul meu ungar de la Direcţia de Înzestrare (n.r. – generalul Victor Stănculescu şi-a petrecut vacanţa din vara lui 1989 la Balaton, în Ungaria). El a venit apoi cu Karpati, care era atunci şef al MSt-M ungar. (…)  A mai venit atunci şi şeful Direcţiei de construcţii a lor, care, săracu’, a şi murit înecat în mare după scurt timp. Şeful acela de la KGB ocupa o zonă mai mare, nu putea să fie numai al Ungariei, era prea puţin pentru importanţa pe care o avea. Cred că acoperea zona Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi probabil şi pe noi. (…)

La Balaton s-a discutat altceva: Ce facem, că soarta comunismului este pecetluită! Şi dădea exemplul lor că, încă din 1954, au încercat reforma, dar noi am stat deoparte, că atunci când a fost presiunea pe Cehoslovacia iar am stat deoparte, că românii au o tradiţie în a nu accepta sistemul sovietic ca atare, să ne comande, şi prin urmare va fi greu să pătrundă în România ideile lui Gorbaciov. El era preocupat de faptul că liberalizarea gorbaciovistă va fi respinsă de români, pentru că ei resping tot ce vine de la Moscova, din principiu. Or, acum era altceva, era adevărata reformă a sistemului. Cam asta a fost tema.
El părea să spună că regimul în sine, şi al lor, şi al nostru, nu e bun. Asta s-a discutat. El tot repeta: «În ‘54 nu v-aţi băgat, în 1968 nu v-aţi băgat, dar neutralitatea asta ar trebui acuma să fie reconsiderată şi să gândim împreună ce să facem. Regimul începe să slăbească şi societatea nu va aştepta. Trebuie să faceţi ceva, să cooperaţi». (…) Probabil că se întrevedea un rezultat prin Gorbaciov. Mai pe româneşte, concluzia era că de data asta Gorbaciov va sparge băşica.”
“COŞUL CU FRUCTE” AL ATAŞATULUI MILITAR UNGAR
Aradi vorbea româneşte perfect, am discutat cu el de câteva ori, mi-a povestit cum a trăit în România şi cum a ajuns apoi în Ungaria. L-am simpatizat. Mi-am dat seama că vrea să afle mai mult despre noi, ştiam că are nevoie să obţină anumite informaţii, i-am dat exact ce ştiam că avea nevoie să obţină, nu i-am dat nimic în plus, care să penetreze în interior. Aveam destule variante pentru străini, să le dau ce voiam eu, nu ce voiau ei.
Aradi a spus: «Domnule general, ce facem mai departe?». «Ce să facem?» – zic. «Păi, mi s-a spus că s-a discutat cu dvs. în trecut… Trebuie să ne unim ca să ieşim din această încurcătură care se cheamă boala comunismului.» Şi eu i-am răspuns: «Măi, Aradi, ce putem să facem noi? Să aşteptăm, că n-avem cum să începem noi doi, suntem prea jos. La Ialta cei doi au hotărât ce vor face cu Europa. Se vor întâlni din nou ca să hotărască. După aia vine rolul oamenilor care să facă operaţia în sine. Asta trebuie făcut. Să vedem. Nu pot să garantez la ora actuală că vom reuşi numai noi doi. Eventual, tu ai legătura pe o parte, eu am legătura pe altă parte. Ce facem? Tu ştii că şi la tine, şi la noi toată lumea este cu ochii pe ăştia care suntem de origine burgheză».
A fost o discuţie care, în primul rând, nu a fost înregistrată, sigur, că nu aveau cum, pentru că eu controlam biroul periodic, să nu-mi apară ceva. Şi în al doilea rând, nu a existat nici un schimb de documente, lucru care ne-a ferit de orice încurcătură.”
AMENINŢAREA LUI GORBACIOV 
Două momente îmi aduc aminte. Primul, atunci când a venit Gorbaciov în România. Am aflat că a fost scandalul ăla mare între Gorbaciov şi Ceauşescu, s-au contrat foarte dur. Ceauşescu i-a reproşat lui Gorbaciov că distruge comunismul. Când a plecat la Moscova, Gorbaciov îi spune secretarului- adjunct cu propaganda de la ruşi, nu-mi amintesc acum exact numele, îi spune: «Acest Ceauşescu va termina rău!».(…) Noi am avut mai multe întâlniri cu sovieticii.
Ultima a fost cu Tratatul de la Varşovia, în 1989. Această întâlnire a lui Gorbaciov la Bucureşti cu Ceauşescu a fost prilejuită de întrunirea Tratatului de la Varşovia. Practic era întâlnirea noastră, a militarilor, iar delegaţii militari au comentat. (…)Atunci mi s-a spus clar: «Ciocnirea a fost extrem de dură!».
Eu am undeva notat numele acelui secretar cu propaganda care a transmis informaţia, pentru că m-a frapat ameninţarea lui Gorbaciov.
VARIANTELE SCHIMBĂRII LUI CEAUŞESCU
Cei de la Securitate aveau semnale din exterior, în primul rând, şi bineînţeles că ambele zone, Estul şi Vestul, se puseseră de acord şi lucrează prin oamenii lor de aici. Tot ei mi-au spus că s-au intensificat acţiunile lor la noi în ţară. (…) Mai era apoi cel care se ocupa de problemele administrative ale Securităţii şi apoi, după decembrie, a fost pus la Poliţie. El mi-a spus că îndepărtarea lui Ceauşescu se va produce la sfârşitul anului, iar acţiunea va fi a partidului. Aşa se explică de ce aşteptam Congresul ca moment al schimbării. (…)
Pentru a scăpa, trebuia să-l debarcăm pe Ceauşescu.
Securitatea ştia asta şi de aceea nu voia să se bage, pentru că nu ştia cine câştigă.
Ei au aşteptat până în ultimul moment, şi asta i-a costat. A doua variantă. V-am spus: era exclusă o revoltă a populaţiei. Această variantă exista doar în planurile sovietice, care gândeau în termenii marxişti, ai maselor. Ceauşescu a fost nuca tare în jocul puterilor. O mare parte din violenţele de la noi s-au datorat faptului că Ceauşescu a fost nuca tare pe care nu o puteau sparge cu aparatul de partid.
S-a certat cu Gorbaciov, s-a certat şi cu Bush sr, i-a jignit. Cu Bush mai puţin,dar lui Gorbaciov i-a spus mai multe şi mai dure, acuze grave, care au generat răzbunări.(…) Sus, la nivel înalt în partid, existau cei care îşi dădeau seama că economia se duce. În aceste condiţii au început să aplece urechea la sovietici. Cea mai uşoară scuză era că a pus Ceauşeasca mâna pe putere. Aceasta a fost un fel de mască, de aparenţă pentru cauzele mai grave.
ŢINTA: SECURITATEA
Eram prieten cu ataşatul militar american la Bucureşti. Vă rog să nu-i daţi numele. Am fost la el, la reşedinţa lui, de mai multe ori, inclusiv cu ataşatul militar francez, care stătea pe Dorobanţi (…); informaţia mi-a dat-o americanul.«Fii atent, ai grijă că Securitatea trebuie să dispară!» Îmi pare rău că nu pot să vă dau amănunte mai precise, pentru că pe unele le-am uitat, pe altele am vrut să le uit. Atunci, imediat, aveam nevoie de un interlocutor ca dvs. Acum îmi este greu să-mi amintesc lucruri pe care am vrut să le uit.
SPRIJIN IUGOSLAV –  Vă ajutăm, dar ne daţi Banatul!
La Timişoara, când a venit consulul iugoslav la Comitetul Judeţean de Partid, n-am fost prezent la discuţie, dar mi s-a spus că era foarte deranjat că este împiedicat să-şi îndeplinească misiunile. El îşi oferise ajutorul, chipurile, dar ajutorul era Banatul, vă ajutăm, dar ne daţi Banatul. Doi: am aflat mai multe date de la băieţii de la Securitate, cum a fost cu evenimentul care a inflamat fitilul de la Tökes, că asta a fost, un fitil, care a ars mai bine sau mai prost, dar a fost folosit. Veneau agenţii acolo, veneau şi plecau în schimburi.
Voiau să ştie cum decurge acţiunea, ca să poată să ducă mai departe, să împrăştie vestea şi să declanşeze acţiunea în oraş. Erau foarte mulţi străini. Au spus că au venit foarte mulţi bărbaţi în maşină, în excursie, fără nici o femeie sau copil. Domne, zic, chiar aşa?! Pe vremea aia nu eram familiarizaţi cu fenomenul gay. Ca militar, eram printre primii care îşi puteau da seama că ăştia au venit cu misiune, n-au venit să se plimbe. (…) Au fost prinşi nişte străini. Nu se ştie ce este cu ei. Erau cu documente de tranzit sau de concediu.
Când îi întrebau, ei răspundeau că li s-a comunicat că Timişoara este cel mai vechi oraş din Europa unde s-a introdus iluminatul cu gaz, tramvaiul şi nu ştiu mai ce.
“TRĂDAREA” LUI MILEA
Milea a făcut un gest care văd că nu este înţeles. Pe 22 dimineaţă, Milea a ieşit în stradă la trupe şi le-a spus: «Măi, vedeţi, nu care cumva să trageţi!», după ce noaptea trăseseră la ordinul lui şi omorâseră oamenii de la Universitate. Milea era însoţit de aghiotantul de la Direcţia a V-a a Securităţii. Până a ajuns sus, bineînţeles că tovarăşul a aflat de «trădarea» lui Milea. Imediat ce a venit sus, i s-a dat ultima lovitură. (…) Trebuie să se înţeleagă faptul că, în acel moment, cei doi, Ceauşescu şi Milea, rămăseseră izolaţi.
Activiştii de partid fugeau ca potârnichile, Securitatea nu mai executa ordinele, Ceauşescu nu-l mai avea decât pe Milea pentru continuarea acţiunii de noaptea.La ora 9:00 toate coloanele de blindate erau în mişcare, iar la ora 10:00 am găsit coloana de la Mihai Bravu intrată deja pe Olteniţei şi cobora pe Dealul Viilor. Urma un măcel, pentru că ăştia de la Mihai Bravu făceau instrucţie şi erau unitate de elită. Milea s-a dus sus, la etaj, a cerut pistolul şi s-a sinucis. A fost momentul ultim.
ISTORIA PICIORULUI ÎN GHIPS
Ceea ce este important constă în faptul că în 1989 eu eram deja convins că România trebuie să scape de Ceauşescu şi că eu însumi pot face ceva. Acest gând a fost foarte puternic în avion, când mă întorceam de la Timişoara. Atunci m-am gândit pentru prima dată că pot face chiar eu ceva şi pot fi eu alesul, ca să zic aşa. (…) În avionul care mă aducea la Bucureşti de la Timişoara m-am gândit că nu trebuie să mai aştept de la alţii, ci trebuie să o fac eu.
Gândul meu a fost să mă duc acasă, să mă informez de ce se întâmplase la Bucureşti în lipsa mea şi apoi să merg la minister pentru a organiza ceva. Apoi evenimentele au luat alt curs. (…) M-am gândit să repet cumva figura de la Timişoara, să nu mă duc în faţă, să întârzii cât mai mult prezenţa mea acolo, unde mi se cerea. Eu am răspuns mai întâi că mă duc la minister. Şi mi se spunea: Nu, vino încoace, la CC! Discuţia a fost şi cu Milea, şi cu ofiţerul operativ pe minister. (…)
Atunci a fost ideea, care n-a fost a mea, a fost a soţiei mele, care mi-a strigat la un moment dat: «Îţi dau cu o vază de cristal în cap şi te bag în spital». şi de aici mi-a venit ideea de a mă duce la Spitalul Militar şi să mă imobilizez cumva.
FUGA CU ELICOPTERUL A CEAUŞEŞTILOR
Ceauşescu mi-a spus: «Milea a fost trădător, te-am chemat ca să preiei comanda Armatei, vezi unde sunt trupele care am ordonat să vină în piaţă să împrăştie mulţimea». S-a exprimat apoi ca în Biblie: «Mergeţi şi opriţi», astfel încât eu am putut interpreta dacă să opresc mulţimea sau trupele. Aşa am înţeles eu. (…) M-am dus la Tufan şi am oprit cele două coloane blindate care veneau. După aceea am coborât şi i-am spus că o să vină, că o să sosească şi că ar fi bine să nu rămână în sediu, pentru că este periculos. Va fi o acţiune sângeroasă în piaţă şi nu e bine să fie prezent. (…)
Urmau să sosească ăia pe care îi chemase Milea şi care trebuiau să măcelărească mulţimea. Că ăsta era ordinul lui. Şi atunci mi-a venit ideea: Dar dacă ăsta fuge pe unul dintre coridoare, pe unde îl găsesc? Asta a fost pe moment, pe urmă mi-a venit în minte legenda lui Anteu, desprinderea de pământ. Atunci i-am spus: «Vă propun să aducem două elicoptere». «Da.» «Da, dar trebuie să-mi dea şi Neagoe acordul.» Ceauşescu a aprobat: «Vorbeşte cu Neagoe». Era dubla decizie la o operaţiune de evacuare a şefului statului. I-am spus lui Neagoe, acesta a fost de acord, repede, că şi el voia să o rupă de acolo, să plece, să dispară. Am sunat la gen. Rus şi i-am cerut elicoptere.
OFICIALIZAREA LOVITURII DE STAT
Am ajuns la minister pe la 13:05 sau 13:07. Am chemat doctorul să-mi taie ghipsul, pentru că mă omorâse piciorul de durere. (…) M-am dus la cabinet şi acolo l-am găsit pe Ilie Ceauşescu. Insista să stea acolo lângă mine, la cabinetul ministrului. El se considera ministru în locul lui Milea. I-am spus: «Nicolae Ceauşescu a plecat, dau ordin acum ca toate forţele să intre în cazărmi».El a ripostat că nu e bine, că a dat ordin să se execute numai ordinele comandantului suprem şi e stare de necesitate. (…)
Atunci am chemat ofiţerul operativ: «Camera ta e liberă?». «Da.» «Condu pe tovarăşul general în cameră şi acolo o să stea sub pază.» (…) Am început să dau telefoane, să vorbesc cu comandanţii de armate, să văd care este situaţia în zona respectivă. (…) La 13:30 am hotărât să oficializez răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere.»
LISTA SCURTĂ A PUTERII 
I-am vorbit politicos (n.r. – lui Ion Iliescu, cel care îl sună pe generalul Stănculescu la ora 13:40), cu condescendenţa faptului că ştiam că a fost adjunct la Timişoara, prim-secretar la Iaşi, apoi coborât de Ceauşescu. L-am informat despre lucrurile principale: că am oprit coloanele, că pe Ceauşescu l-am evacuat şi că este la Snagov, că am ordonat ca toate unităţile să treacă în cazărmi şi că sunt probleme la Sibiu, cum îmi raportase Dragomir – fals, cum aveam să aflu mai târziu -, şi că eu sunt la minister la cabinetul ministrului.
Atunci i-am cerut să vină la minister pentru a-i putea asigura protecţia. Între timp luasem legătura cu cei de la CC şi aflasem de mişcările lui Dăscălescu, cel care voia să formeze un guvern cu care să continue ideile lui Gorbaciov. A fost un moment care a dezvoltat ideea că Iliescu ar putea fi unul dintre succesorii lui Ceauşescu, din rândurile de jos ale partidului. În al doilea rând, pot să spun că mă sunase şi Sergiu Nicolaescu, şi aşa i-am chemat pe amândoi la minister, să ne sfătuim ce să facem. Am chemat şi şefii unor structuri, Minister de Interne, Justiţie. În mintea mea, numirea lui Iliescu drept succesor era o posibilitate, dar nu sigură. Încă ezitam… (…)
Atunci, la telefon, mi-am zis că ăsta poate să fie un om care să preia conducerea politică după Ceauşescu. Am făcut legătura cu ce ştiam din trecutul lui. (…) Nu mi l-a nominalizat nimeni. Eu mă grăbeam să găsesc un lider politic, pentru că îmi dădeam seama că eu nu pot să fac ceea ce doream cu Armata, pentru că generalii erau speriaţi, panicaţi. Nu mai puteam să contez pe o serie întreagă de generali, care umblau acum prin mulţime să spele ruşinea represiunii. (…) Eram pregătit moral şi profesional să preiau puterea în ţară, să asigur tranziţia şi liniştirea populaţiei, dar, când am încercat să fac ceva, m-am lovit de incapacitatea generalilor, mai toţi compromişi, de a acţiona.
(…) M-am interesat şi aşa am aflat că Verdeţ făcea lista guvernului şi i-a propus lui Iliescu să fie ministrul Culturii. Urmăream să văd care învinge. Eram sunat în permanenţă. (…) Eu l-am ales pe Iliescu. Mi s-a părut mai puţin periculos. (…) Verdeţ şi Dăscălescu voiau să repună în funcţiune Marea Adunare Naţională, ceea ce însemna al doilea pol de putere în stat. Eu alesesem Iliescu. (…) Era o alternativă care l-ar fi scos pe Iliescu din joc, dar era o alternativă de continuare a sistemului. Pe de altă parte, eu nu aveam nevoie de o îndepărtare legală a lui Ceauşescu de la putere, pentru că tocmai îl îndepărtasem prin lovitură militară şi îl ţineam legat într-o unitate militară.
EXECUŢIA DE LA TÂRGOVIŞTE
I-am întrebat: «Cum o finalizăm, judecata? Îl băgăm la puşcărie, îl punem în domiciliu forţat, cum a făcut şi el, sau îl terminăm?». (…) Cred că a răspuns fiecare: categoric a fost Brucan, Voican a fost pentru suprimare, Iliescu a fost mai ezitant. (…) Brucan a şi spus: «Ideea este bună, aşa trebuie făcut. Orice revoluţie trebuie să ia capul şefului statului». A început el cu teoria, cu Carol al II-lea al Angliei, cu ţarii Rusiei… Brucan mi-a mai spus atunci: «Dacă ăsta rămâne ca monument în memoria oamenilor, s-ar putea să le pară rău la un moment dat şi să se întoarcă împotriva noastră».
Militaru pregătea o nouă lovitură de stat
În perioada de până în 18 februarie, Militaru a făcut numiri, şi-a adus generalii complici din primele zile şi le-a dat nişte sarcini personale. Aproape pe regiuni istorice. Ajung la Palatul Patriarhiei, unde fusese Marea Adunare Naţională, la biroul lui Iliescu, şi Petre Roman îmi spune: «Dragă, vrem să te numim ministrul Apărării Naţionale». Şi eu îi răspund a treia oară: «Domne, v-am spus că nu vreau să mă mai întorc». Şi urmează fraza: «Eu la ora 18:00 l-am chemat pe Militaru şi l-am obligat să semneze demisia.
Am vorbit cu Coposu şi cu Câmpeanu, au fost de acord şi am semnat decretul». Iar eu am avut replica: «Atunci de ce mă mai întrebaţi dacă vreau?». Eu nu m-am mai văzut cu Militaru, el a părăsit ministerul înainte să vin eu. În spatele biroului era casa de fier a ministrului şi am dat telefon, l-am întrebat pe – aghiotant, pe secretar: «Unde sunt cheile?». Mi-au răspuns: «A plecat ministrul Militaru cu ele». I-am dat telefon, o dată, de două ori, de trei ori. Îi spuneam: «Adu cheile». Văzând că nu vine, presat de timp şi de faptul că nu ştiam ce e acolo, după vreo săptămână m-am suit în maşină şi m-am dus la el acasă. (…)
Eu intru la Militaru şi îi spun: «Domne, trebuie să-mi dai cheile, că eu nu ştiu ce ai lăsat acolo. Vreau să ştiu ce se întâmplă în spatele meu». Şi el îmi spune: «Eu ţi le dau, dar te rog foarte mult nu schimba nimic din planurile pe care le-am făcut şi nu schimba nimic din comandanţii centrelor militare, pentru că ăştia, în concepţia mea, sunt viitorii prefecţi de judeţe». Se produsese schimbarea administrativă şi eram deja cu prefecţii. «Iar Armata are planurile ca să ocupe principalele obiective din marile oraşe.» Deci el a mizat pe o treabă, care însemna inclusiv darea deoparte a lui Iliescu şi a celor care luaseră oficial puterea de la mine. (…) Militaru pregătea o lovitură militară în martie. A doua.
Omul de legătură sovietic al lui Vasile Ionel
Eu am cerut la şedinţa de la 8 iunie 1990, parcă, lui Roman să plec de la minister, dar să plece şi Vasile Ionel. Mai întâi a fost cu Militaru, când am anunţat eşarfa galbenă (n.r. – codul de recunoaştere a elicopterelor care aduceau la Târgovişte completul de judecată pentru soţii Ceauşescu). (…) Şi Militaru a dat ordin să ne doboare, deşi se ştia parola. După ce îl executasem pe Ceauşescu, Militaru a vrut să şteargă urmele. (…) Când l-am trecut în rezervă pe Militaru, am trecut în rezervă şi pe toţi cei pe care îi adusese din rezervă în zilele alea. Deci, şi pe Vasile Ionel. Şi Iliescu a aprobat lista, fără Vasile Ionel, pe care l-a pus consilierul lui. Poftim! (…)
Am primit odată informaţia că (n.r. – Vasile Ionel) o primea pe rusoaică, amanta lui, pe şantierul de la Canal şi pleca aia cu vapoarele încărcate din România. Când Ionel era şeful Canalului şi s-a plâns pe urmă că, la inaugurare, Ceauşescu nu l-a invitat pe navă. S-a ştiut toată treaba cu amanta rusoaică, cetăţean sovietic, că venea, stătea cu el câteva zile şi pleca încărcată, cum se spune. (…) Venea acolo, la Canal, unde aveau o garsonieră, rămânea noaptea la el. Aia venea, pleca, iar venea, iar pleca. (…) Nu putea să fie decât un om de legătură. Aia nu venea de dragul lui, ci de dragul misiunii pe care o avea.
Victor Atanasie Stănculescu
Facebook Comments