Se afișează postările cu eticheta istorie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta istorie. Afișați toate postările

luni, 6 iulie 2015

Adevărata obârşie a poporului român

Adevărata obârşie a poporului român și istoria neamului, este ţinută sub obroc tocmai de cei care ar trebui să fie cei mai îndârjiţi apărători ai adevărului istoric şi identităţii neamului, plătiţi cu „banul văduvei”. Deşi dovezi arheologice şi scrise sunt nenumărate pe teritoriul de azi al României, dar şi primprejur nu sunt pomenite nici măcar la „fapt-divers” prin manualele de istorie.

Câteva date despre „mileniul de întuneric”, dintre secolele III şi XIII, vin în ajutorul celor spuse. Câteva răscoale s’au întins pe toată perioada stăpânirii romane în Dacia.

De ce sunt ele importante în devenirea noastră? Pentru că aceasta este perioada în care ADEPȚII LATRINISMULUI, afirmă că s’a produs romanizarea dacilor, inclusiv a celor din exteriorul provinciei supuse.

Victoria finală a lui Traian din anul 106 d.Hr., când, după cum spune Winston Churcill, Decebal „pe care nu’l putea învinge decât moartea, ce nu pătează onoarea”, încolţit de romani îşi curmă viaţa, pune capăt războiului.

„Capul şi mâna dreaptă i’au fost tăiate şi înfăţişate lui Traian care a dispus să fie trimise imediat la Roma, ca dovadă a desăvârşitei sale victorii. La Roma, capul acestui vajnic erou al antichităţii a fost expus pe una din scările de piatră ce urca pe colina Capitolinului, pe aşa numitele trepte ale Gemoniei”, cum scrie Horia Ursu, în „Traian”, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1971, ed.a II-a Ed. „Mirabilis”, Tip. Semne, Bucureşti, 2004, spuse preluate de Valeriu Popovici-Ursu în „Adevărata obârşie a poporului român”, p.51.

Tactica şi metodele pe care le’a utilizat Traian pentru înfrângerea dacilor sunt cele prezentate de Simion Lugojan în Columna lui Decebal, „De bello Dacico”, Ed. de Vest, Timişoara, comentarii Pirtea Maria, Oradea, 2006 şi „Dacii la ei acasă”, Ion N. Oprea, Ed. PIM, Iaşi, pp. 222-255 – eliminarea elitei, a comandanţilor, sacerdoţilor, medicilor, astronomilor, scribilor, în măsura în care nu au prea putut.

„După imaginea de pe Columnă, spune Valeriu Popovici-Ursu, p.52 din cartea citată, în care un soldat arată lui Traian capul decapitat al unui conducător, rezultă că Traian, a promis premii pentru fiecare comandant ucis. Prin exterminarea elitei se urmărea îngenuncherea poporului învins, ca apoi să’l subjuge şi să’l deposedeze de toate bogăţiile”.
Serbările de la Roma, după înfrângerea temporară a dacilor, nu ar fi avut fastul descris în literatura timpului. Serbările organizate au durat 123 de zile, timp în care convoaiele prădalnice au cărat tezaurul dacilor cu cei 50.000 de daci luaţi sclavi şi gladiatorii pe care aveau să’i vândă sau siliţi să lupte în arenele romane, pentru distracţia gloatei adunate şi satisfăcute.
Străini de istoria noastră „la aniversarea a 1900 de ani de la moartea eroului nostru naţional, Decebal, în 2006, în loc să’i ridicăm o statuie regelui Decebal, i’am ridicat statuie lui Traian, cuceritorul şi distrugătorul spiritualităţii şi civilizaţiei multi-milenare a poporului român!”, scrie indignat şi îndreptăţit Valeriu Popovici-Ursu.

Despre ce au însemnat războaiele cu dacii, este redat conţinutul unui document inedit, niciodată citat ori comentat în toată cultura română până acum, susţine profesorul Popovici, scrisoare a IV-a trimisă de Caius Plinius Cecilius Secundus, cunoscut sub numele de Plinius cel Tânăr – c. 61- c. 113 – conţinută în a VIII-a carte de scrisori, începute probabil din 108 d.Hr., către Caninius, iubitul său fiu (Iordanes, Despre originea şi faptele Geţilor. Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001. Studiu introductiv, autor G. Gheorghe, pag. XVIII-XIX):

„Foarte bine faci să te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atât de actual, atât de bogat, atât de vast, în sfârşit atât de plin de poezie şi cu toate că faptele sunt adevărate, atât de fabulos?

Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu’şi pierde deloc nădejdea; şi pe deasupra, despre sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor până atunci neînfrânt, celălalt – pentru ultima oară.

O singură, dar extremă dificultate, şi anume că este o teribilă cutezanţă să te măsori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuşi sublimul şi poate să se ridice până la înălţimea celor mai măreţe opere.

O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rând chiar acela al regelui, nu sunt potrivite cu versurile greceşti”.
Ce rezultă din această scrisoare, referitoare la poemul privitor le faptele puse în discuţie, traducere de Liana Manolache în volumul Opere complete Ed. Univers 1977 ?

„Când Decebal a realizat că nu va mai putea rezista mult la cea mai mare concentrare de forţe a Imperiului Roman din întreaga sa istorie împotriva sa şi’a adunat „Consiliul de stat”, compus din casta sacerdotal-regală a sarabilor, din care proveneau regii şi sarcedoţii geţilor şi le’a cerut să jure că nu vor lăsa răgaz Imperiului Roman până nu’l vor distruge, până nu vor rade Roma de pe faţa pământului”, că altfel nu poate fi înţeleasă fraza lui Plinius – „un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu’şi pierde deloc nădejdea”, sunt traduse din Anuarele daco-geţilor întocmite de Carlo Troja, publicate de către Neigebaur, care detaliază alte şi alte întâmplări ale timpului.
Că lucrurile chiar aşa au stat, iar nu altfel, spune Valeriu Popovici, că altfel, cine’şi mai formulează speranţe pentru lumea de aici, după moarte, reiese şi din „succesiunea şi înverşunarea” cu care, ani mulţi, geţii liberi, „o parte a strămoşilor românilor de astăzi”, au atacat Imperiul Roman şi au reuşit, până la urmă, retragerea lor!

La anul 134, Amal, fiul lui Captus, îi pregăteşte pe geto-dacii săi să se răzbune împotriva romanilor, ceea ce înseamnă punerea în aplicare a poruncii lui Decebal, să nu se lase până nu’i vor distruge pe cotropitori. Dealtfel, tot în Anuarele daco-geţilor sunt pomenite şi alte evenimente care îndeamnă la continuarea războaielor daco-geţilor „pentru a smulge romanilor din nou ţara lor bogată în aur, Transilvania şi fertilele Moldova şi Valahia”… Aşa, „daco-geţii sau goţii au zdruncinat jugul roman în Dacia Traiană şi Ermanaric cel Mare, din neamul Amalilor, posedă din nou vechile frontiere până la Dunăre”.

Anul 174, Amal domneşte peste daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor, continuă precizările Carlo Troia, deci dinastia Amalilor este de origine daco-getă, ceea ce scrie şi Iordanes în opera sa. Şi accentuiază însuşi profesorul Valeriu Popovici:

„Dacia n’a fost ocupată de goţi, cum este scris în toate manualele de istorie, neexistând nici un cuvânt „german” în limba noastră, aşa zişii goţi erau geţi, de aceeaşi etnie cu noi românii”.
Anul 271 este momentul realizării poruncii lui Decebal, abandonarea Daciei romane de către Aurelian, sub presiunea repetată a celor care ştiau să’şi respecte jurământul dat regelui lor.
Autorul cărţii „Adevărata obârşie a poporului român”, Valeriu D. Popovici-Ursu, evocă în continuare creştini şi personalităţi române care au avut un mare rol, chiar în întreaga Europă, şi pe care istoriografia română actuală încă îi ignoră, pe „cei care au scris întâiul capitol de istorie nu numai literară în cultura scrisă românească”. Ion N. OPREA

În 117 are loc o mare răscoală a geţilor din provincia romană Dacia, susţinuşi de geţii liberi. Luptele au durat toată vara anului 117 fiind adus cel mai crud general roman Marcius Turbo pentru reprimarea răscoalei. Hadrian a fost pe punctul de a renunţa la această provincie şi numai insistenţele prietenilor care i’au amintit de zecile de mii de soldaţi romani morţi pentru cucerirea ţinutului, l’au făcut să nu’şi pună gândul în realitate. Tot în acelaşi an Hadrian distruge podul lui Traian de peste Istru, pentru a împiedica pe dacii de la nordul Dunării să încerce eliberarea fraţilor lor din dreapta fluviului. Toate informaţiile vremurilor de atunci spun fără nici o ezitare că răscoala a fost pusă la cale de geţi şi la ea au participat atât cei din provincia romană Dacia, dar şi cei din nordul şi estul acestui ţinut, adică geţii din imperiul amal care luptau pentru alungarea prădătorilor.

În anii 156 şi 157 geţii liberi îi atacă pe romani de mai multe ori. În anul 167 geţii liberi din imperiul condus de clanul Amal atacă Dacia romană şi ajung pînă în Macedonia şi Grecia lăsând în urmă numai ruine şi cenuşa pîrjolurilor, iar în 170 are loc un nou raid în sudul Dunării.

În anii 245-247, romanii poartă lupte grele la Dunărea de Jos împotriva carpilor, cum mai erau numiţi geţii din Moldova şi Bucovina de azi care doreau să’i alunge din toate teritoriile ce le stăpâneau la nord de fluviu. Ţinuturile Daciei au ajuns adevărate întinderi unde cetele de geţi şi goţi din imperiul amal se arătau tot mai des şi redeveneau adevăraţii stăpâni pe pământurile neamului. 

În martie 248 serbează la Roma cu un fast uimitor, sărbătorirea a 1000 de ani de la înfiinţarea Romei unde sunt invitaţi mai mulţi regi din estul provinciei Dacia, informaţie pe care nu o veţi găsi prin niciun manual de istorie. căci nu se pupă cu teoria stârpirii tuturor războinicilor daci şi romanizarea restului populaţiei. În anul 214 împăratul Caracalla poartă război cu geţii şi goţii la Istru. iar după încheierea păcii îşi face o gardă personală din geţi şi goţi numiţi „leii scitici”. Pentru că a reuşit să încheie pace cu aceşti neostoiţi prădători, împăratul îşi mai adaugă cognomenele de Geticus Maximus şi Quasi Gothicus, adică popoarele care formau noua forţă de temut pentru Roma. Alţi cinci împăraţi romani, după războaiele cu dacii răzvrătiţi şi’au luat titlul aureolat, după obiceiul vremii, de „Carpicus Maximus” şi de „Dacicus Maximus”: în anul 236 Maximinus Thrax (Tracul), care a luat şi titlurile de Germanicus Maximus şi Sarmaticus Maximus, Filip Arabul în anul 247; Decius în anul 249; Galenius în anul 257 şi Aurelian în anul 273.

Se demonstrează astfel că dacii, ca populaţie, erau o prezenţă reală în zonă, chiar şi după încheierea perioadei de stăpânire romană în Dacia. (Ing. Dan Ioan Predoiu, Dacia Magazin, octombrie 2004). La această listă mai adăugăm câteva nume:

Aurelianus Carpicus,
Diocleţian Carpicus Maximus,
Maximinian Carpicus Maximus,
Galerius Carpicus Maximus,
Constantinus Carpicus Maximu,
Constantius Chlorus Carpicus Maximus,
Constantin cel Mare Carpicus Maximus.

Isarca din neamul Amalilor după anul 242 încheie alianţe cu mai multe popoare din imperiul său şi se pregătesc de o mare invazie dar împăratul Filip Arabul (244-249) îi îmbunează cu aur ca să le liniştească zelul belicos. În primii ani ai domniei reuşeşte să’i întoarne din pornirile lor prădalnice pe veniţii de peste Istru şi ia numele de Carpicus pentru că ştia cu cine luptase, cu geţii din estul Carpaţilor care conduceau regatul Amalilor. În 248 carpii regelui Argaithus şi goţii regelui Guntherichus invadează Dobrogea şi distrug Histria. Iordanes în Getica la paragraful 89 spune că geţii şi goţii îşi duceau ,,viaţa, adică pe pământul Sciţiei, la ţărmul Pontului,… Pe când domnea peste romani Filip Arabul…Goţii (geţii), cum se întâmplă, suportând greu că li s’au retras stipendiile, din prieteni au devenit duşmani ai Romei. Căci deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau daruri anuale”.

În anul 249, Ostrogotha, fiul lui Isarca, năvăleşte în Tracia unde face mare prăpăd. În anul 250 regele Ostrogotha distruge oraşul Apulensis – Alba Iulia – şi provincia Dacia nu mai poate fi controlată de romani. Această realitate îl face pe Sextus Rufus (Brev.) să scrie:

„Dacia Gallieno imperatore amissa est – Dacia pe vremea împăratului Galliean (253-268 n.n.) este pierdută”.

După moartea lui Ostrogotha care condusese armiile de duşmani ai romanilor şi prădători după drepturile vremurilor, conducerea armatelor a fost preluată în anul 250 de Kniva, istoricii îl consideră got.



Geți (goții) cu bonete care au demolat definitiv imperiul roman. GOȚII CU BONETE GETICE !!!

Dar el era cunoscut şi sub numele de Canabaud (cana + băut), un nume curat românesc. Iar la dreapta lui se învrednicea Unilt, fiul acestuia pe care istoria l’a uitat. În anii 249-250 neamurile din imperiul amal de la Dunăre şi Marea Neagră în frunte cu geţii şi goţii lui Ostrogotha şi Kniva / Canabaud pornesc o invazie puternică în provinciile romane Moesia şi Tracia transformîndu’le în ruine.

Deşi lipsesc detaliile privind organizarea statală, capitala, viaţa cotidiană, aceste uimitoare informaţii vin să completeze tabloul unei epoci îndepărtate şi ţinute intenţionat la întuneric.
Acum este momentul în care controlul părţii de răsărit a imperiului roman este luat de „uzurpatorul” Regalian, despre care Trebollio Pollio, în Triginta Tyranni, IX, Scriptorea Historiae Augustae scrie:
„Gentis Daciae, Decebalus ipsius ut fertur affinis”, tradus prin „de origine dacică, fiind chair rudă cu însuşi Decebal”, fost comandant al trupelor din Iliria şi care a fost proclamat împărat. Dar despre acest Regalian urmat la conducere de soţia sa Sulpicia Dryantilla.
Istoria a mai consemnat răscoale în anii 138-139, 140, 143 (provocate de „nebunia geţilor”), 156, 157-158 (costobocii din Est), 159 (răscoală a dacilor din nordul provinciei), 167-170, urmate de represaliile din anii 171-172, cele două războaie marcomanice (170-175 şi 178-180). În jurul anului 190 împăratul Commodus reuşeşte să încheie pace cu „barbarii” după zece ani de lupte!
În perioada împăratului Septimus Sever şi a fiului său, probabil şi datorită originii lor trace, adică de acelaşi neam cu geţii, se ajunge la o oarecare stabilitate, nemaifiind consemnate numeroase lupte în Dacia, dar imediat după asasinarea lui Caracalla (217) geții au pustiit provincia în doi ani consecutivi: 217 şi 218. De remarcat că după 250, la Nicopolis şi Philippopolis / Plovdiv, 270 Naysus / Niş sau 271-272 Dobrogea, toate luptele se dau în sudul Dunării, ceea ce arată fără dubii că imperiul pierduse controlul la nordul fluviului.

”Great Ludovisi Sarcophagus” descrie lupta dintre Goți și Romani și care ridică întrebări serioase celor care i’au îngropat pe geți la 106 d.Hr.

GOȚII CU BONETE GETICE !!!
”Great Ludovisi Sarcophagus” descrie lupta dintre Goți și Romani.


Sarcofagul „Marelui” Ludovisi este un sarcofag roman antic, datând din aproximativ 250-260 d.Hr de la un mormânt lângă Porta Tiburtina. De asemenea, este cunoscut sub numele de Sarcofagul Via Tiburtina, deși și alte sarcofage au fost găsite acolo. Este cunoscut pentru intensa reprezentare, compoziție clasică de „zvârcolire și foarte emoționantă”. Romani și goți, și este un exemplu de scene de luptă favorizate în arta romană în timpul crizei din secolul al treilea.

Descoperit în 1621 și numit după primul proprietar, Ludovico Ludovisi, sarcofagul este acum afișat la Altemps Palazzo din Roma, o parte a Muzeului Național al Romei.
Este decorat cu o scena de lupta grandioasă dintre romani si ”barbari”. Scena convulsivă este organizată pe patru niveluri: două mai mici sunt ocupate de ”barbari” călare sau pe jos, rănit, murind sau mort; cei doi soldați mai mari sau cavaleri romani s’au angajat să termine adversarii sau lupta cu restul de dușmani.

Figura centrală a compoziției pe partea din față este un tânăr comandant militar roman călare, presupus a reprezenta persoana decedată (defunctul sarcofagului). Fața lui este senină, iar brațul său se prelungește cu încredere într’un „gest, care este dificil de interpretat, dar pare a fi unul de rămas bun”.

Caracterul este portretizat cu precizie, cu capul bărbos, expresiv și marcat cu o cruce „X” pe frunte (recunoașterea inițierii mitraice), care a permis să se identifice cu unul dintre fiii lui Decius, Hostilianus (sunt cunoscute alte doua portrete cu același semn de inițiere și cu caracteristici fizice similare) care a murit de ciumă în ciuda imaginii de luptă.
Dar ceea ce face toată lucrarea să devină controversată, sunt GEȚII reprezentați în luptă, unii dintre ei purtând bonetele getice binecunoscute. Doi din ei sunt călare , restul sunt pe jos . Modul cum sunt reprezentați barbarii, seamănă izbitor cu alte reprezentări artistice ale geților, cum ar fi și Columna.

Întrebările care se ridică firesc, sunt mai multe:
1, A greșit artistul perioada și locul luptelor dintre romani și ”barbari”? Imposibil, Hostilianus nefiind contemporan cu Traian.
2. ”A făcut confuzie” sculptorul între GOȚI și GEȚI? Cum e posibil să nu cunoști care sunt dușmanii imperiului în secolul III, când insuși fratele defunctului murise în luptele cu GOȚII conduși de Cniva?
3. Evident mai rămâne întrebarea cu implicațiile cele mai adânci: GOȚII sunt GEȚII? În acest caz artistul nu a făcut nicio confuzie, iar ”barbarii” de pe basorelief sunt chiar GEȚI.


duminică, 27 aprilie 2014

Testamentul lui Petru cel Mare

Elaborat in 1725, Testamentul lui Petru I tarul Rusiei (1672-1725) a fost adus la Paris in anul 1757 de catre ambasadorul Frantei la Petersburg si predat Regelui Ludovic al XV-lea. Acest document, publicat la Paris in anul 1843, a fost citit si comentat cu mare interes, in anii care s-au scurs de la descoperirea lui, de capete incoronate din Europa, de politicieni, istorici si oameni de cultura.

Considerat de unii ca apocrif, Testamentul lui Petru cel Mare reprezinta un text a carui valoare rezida in confirmarea, prin fapte istorice, a recomandarilor catre urmasi elaborate de tar sau atribuite acestuia.

Implicatiile pentru actualitatea geopolitica internationala si, in particular, pentru cea romaneasca, sunt extraordinar de importante, permitandu-ne sa intelegem multe lucruri care se intampla, acum, sub ochii nostri.

Textul Testamentului *)

In numele Prea Sfintei si Nedespartitei Treimi, Noi Petru I, catre toti urmasii nostrii mostenitorii Tronului, Guvernantilor si natiei rusesti.
Marele Dumnezeu, de la care avem existenta si Coroana noastra, luminandu-ne, imi arata mie a privi spre poporul rusesc ca fiind chemat a stapani in viitorime toata Europa. Eu pun temei acestei idei, ca natiunile Europei au ajuns cele mai multe intr-o stare de vechime aproape de a lor cadere. Urmeaza dar, a fi ele subjugate de un popor tanar si nou, cand va ajunge la intregimea cresterii sale  si va capata toata a sa putere ...
Eu am gasit Rusia ca un paraias si o las ca un rau mare. Iar mostenitorii mei o vor face si mai mare, intinsa, hotarata de a face sa rodeasca Europa cea starpita.
Eu le las instructiunile urmatoare pe care le recomanduiesc la a lor luare aminte  ca sa le pazeasca cu statornicie.
A tine natia ruseasca necurmat in stare de razboi, spre a avea pe soldatii ei pururea deprinsi la razboi ... Razboiul sa ajute pacii,  in interesul intinderii Rusiei si a inaintarii ei in inflorire.
A chema prin toate putincioasele mijloace, de la natiile cele invatate ale Europei, Comandiri in vreme de razboi si oameni invatati in vreme de pace, spre a face ca natia ruseasca sa capete foloase de la celelalte natii, fara a pierde nimic din ale sale proprii.
A se amesteca in toate pricinile si dezbaterile din Europa, mai vartos in acele tari care fiind mai in apropriere, intereseaza mai cu seama.
A vara vrajba in Polonia, a hrani in ea tulburari necontenite; a castiga cu bani pe cei mai puternici, a avea inrauriri in Dietele lor spre a putea lucra la alegerea  Crailor lor si a-si face partizani in Polonia ... Daca  puterile vecine s-ar impotrivi sa le impace impartind-o cu ele ...
A lua cat s-ar putea mai mult din hotarele Suediei si a sti cum sa se faca ca insasi ea,  Suedia,  sa-i deschida razboi, spre a-i gasi pricina de a o subjuga...  A dezbina Suedia de Danemarca si, cu luare aminte, a hrani rivalitatile lor.
A insotii Printii rusi intotdeauna cu printese din Germania spre a inmultii influenta noastra acolo ... sa se uneasca de la sine  la pricina noastra.
A cauta alianta de comert cu Englitera, mai mult decat a oricarei alte Puteri, pentru ca ea are ma mult trebuinta de NOI ... a schimba cheresteaua noastra si alte produse cu aurul ei si a face ca negustorii si matrozii ei sa-i deprinda pe cei ai natiei noastre spre navigatie si comert.
A se intinde neincetat catre Nord pe marginea Marii Baltice si catre Sud pe marginea Marii Negre.
A se apropia cat mai mult de Constantinopole si de India, ca acel ce va stapani acolo, va fi adevaratul stapanitor al lumii ... A strabate pana la golful Persic, a restatornicii de se poate comertul cel din vechime al Orientului si a se intinde pana in India care este magazia lumii...
A cauta si a castiga alianta Austriei ... a o sprijinii in zadarnicele ei inchipuiri de a stapani Germania... iar prin taina a intarata dusmania  Printilor Germaniei impotriva ei...
A face de a se interesa curtea Austriei ca sa izgoneasca pe Turci din Europa si a nimicii pretentiile ei cand vom subjuga Constantinopole...
A face pe toti grecii dezbinati ce sunt imprastiati in Ungaria, Polonia si alte tari, sa se lipseasca de ele si a se reface sprijinul lor si a intermedia o asociatie  universala; acestia vor fi tot atatia prieteni pe care Rusia ii va avea in statul fiecarui dusman al ei.
Dupa ce Suedia se va dezmembra, Persia  se va birui, Polonia se va subjuga si Turcia se va supune ... a propune foarte tainic la curtea Frantei, apoi la cea a Austriei, de a impartii cu ele imperia lumii, magulindu-se ambitia si iubirea lor de sine... Rusia sa se ajute cu ele pentru a le desfiinta  pe urma ...
Daca amandoua aceste curti vor refuza propunerea Rusiei, atunci trebuie sa se stie cum sa imparta intre ele galceava si a le face sa se slabeasca una pe alta ... Apoi Rusia, folosindu-se de un prilej hotarator, va navali asupra Germaniei, pornind totodata cu doua flote mari ce vor napadi Franta. Aceste doua tari biruindu-se, celelalte parti ale Europei vor trece lesne  si fara impotrivire sub jugul Rusiei.

Recurs la istorie

Ideile Testamentului lui Petru cel Mare le regasim in politica externa a Rusiei de-a lungul secolelor XVIII-XX precum si la inceputul mileniului 2.

Devenita mare putere europeana in urma victoriei  lui Petru la Poltava (1709) asupra lui Carol XII al Suediei, Rusia nu a incetat niciodata sa urmareasca obiectivul expansiunii sale spre Vest si Sud-Vest, tintind in mod special Europa Centrala, Constantinopolul si tarmurile Marii Adriatice.

Nenumaratele razboaie impotriva Imperiului Otoman, aflat in decadere,  au avut drept efect cresterea treptata a influentei rusesti in tarile Romane si Peninsula Balcanica. In urma razboiului ruso-turc din anii 1806-1812, turcii cedeaza rusilor Basarabia, dupa negocierile conduse din partea rusa de generalul Kutuzov. Rusii cerusera anexarea intregii Moldove si numai vestea iminentei razboiului cu Napoleon il face pe tarul  Alexandru I sa-l recheme urgent  pe Kutuzov la Moscova, Rusia multumindu-se doar cu anexarea Basarabiei.

Dupa un nou razboi ruso-turc (1821-1829), incheiat cu pacea de la Adrianopol, Grecia devine independenta, Serbia isi dobandeste autonomia iar Tarile Romane intra sub protectorat rusesc, administrarea lor facandu-se conform Regulamentului Organic.

Amenintat de expansiunea ruseasca spre Balcani si Dardanele, echilibrul european mult dorit de puterile occidentale, este pe cale sa se deregleze. Franta, Anglia si Piemontul alaturi de Turcia reusesc, in urma razboiului Crimeei (1854-1856), sa stavileasca un timp expansionismul rusesc. Pacea de la Paris (1856) a consfintit redobandirea de catre  Moldova a trei judete din sudul Basarabiei, Rusia pierzand astfel, pentru scurt timp, controlul gurilor Dunarii.

In anul 1877, rusii declanseaza un nou razboi impotriva Imperiului Otoman. Profitand de aspiratiile spre independenta a Principatelor Unite, trupele rusesti obtin dreptul de a trece pe teritoriul romanesc, spre Dunare. Sub comanda Principelui Carol, trupele rusesti si romanesti obtin victoria asupra turcilor.

Invingatori, rusii uita repede de aportul decisiv al armatei romane in obtinerea victoriei si isi pastreaza trupele in Principate, ca ocupanti, chiar dupa terminarea completa a ostilitatilor. A fost necesara interventia Cancelarului Germaniei Bismark pentru a-i obliga pe rusi sa paraseasca Romania dupa ce pricinuisera tarii mari pagube. Rusii ar fi vrut sa se indrepte spre Dardanele, dar prezenta unei puternice flote britanice in zona i-a facut sa se razgandeasca.

Congresul de la Berlin (1879), punand capat razboiului ruso-romano-turc, a consfintit independenta Romaniei si, drept "recompensa" pentru aportul la infrangerea turcilor, se  rapeste din nou tarii cele trei judete din sudul Basarabiei pe care le iau rusii.

Infrangerea suferita in razboiul ruso-japonez din anul 1905 precum si revolutia antitarista din acelasi an opresc pentru un timp expansiunea ruseasca din Europa, iar insuccesele militare din timpul primului razboi mondial si declansarea revolutiei bolsevice in 1917 par a schimba politica Rusiei, guvernele comuniste , instalate la putere prin forta si teroare, fiind preocupate temporar de mentinerea puterii sovietice, extrem de subreda  cativa ani. In perioada 1917-1940, sub dictatura partidului comunist condus de Lenin, apoi de Stalin, au loc cumplite crime de masa, milioane de oameni fiind ucisi de represiunea impotriva celor ce se opuneau politicii partidului precum si de foametea care se instalase in intreaga Rusie. Asa numita politica leninista de autodeterminare a nationalitatilor s-a dovedit a fi o vorba goala, imperialismul rus continuand sa se manifeste impotriva unora din republicile sovietice ce se doreau independente, puterea de la Moscova mentinandu-le cu forta in cadrul Uniunii. Nici alipirea Basarabiei la patria muma Romania (1918) nu este recunoscuta si a fost necesara interventia eroica a trupelor romanesti pentru alungarea bandelor bolsevice ce invadasera provincia romaneasca.

In august 1939, sinistrul pact Molotov-Ribentrop a dat frau liber atat expansionismului hitlerist cat si celui sovietic, Germania si Uniunea Sovietica atacand Polonia si impartind-o (asa cum s-a mai intamplat de trei ori in secolul al XVIII-lea). La scurt timp dupa aceea, in noiembrie 1939, sovieticii ataca Finlanda si cu toata rezistenta eroica a finlandezilor le impun sa cedeze doua provincii din vecinatatea frontierei comune (martie 1940).In iunie 1940, vine randul Romaniei, careia sovieticii ii adresasera un ultimatum pentru cedarea Basarabiei, nordului Bucovinei si tinutului Herta. Coplesita de amenintari, inconjurata numai de neprieteni si abandonata de marile puteri occidentale, tara noastra cedeaza cele trei teritorii romanesti. Tot in vara anului 1940, sovieticii ocupa Tarile Baltice, Expansiunea ruseasca, intrerupta un timp, reincepuse.

Atacand Uniunea Sovietica, in iunie 1941, nemtii au mizat pe un succes rapid, similar cu cel obtinut prin "blitz-krieg" in Polonia si Franta. N-a fost asa si, in realitate, s-a repetat aventura nefericita a lui Napoleon din 1812, iar la capatul unui razboi care a durat 4 ani si a secerat milioane de vieti de ambele parti, Germania a fost zdrobita. Incontestabil,  in obtinerea victoriei, a contat foarte mult ajutorul masiv in echipament de razboi, acodrat de americani, deschiderea frontului din Italia (1943) si Franta(1944) precum si bombardamentele nimicitoare efectuate de aliati asupra oraselor germane. Din nefericire, Romania a participat la razboiul inpotriva URSS, la inceput pentru a elibera Basarabia rapita in 1940, iar apoi, conform logicii implacabile a razboiului, pe campiile nesfarsite ale Rusiei, pana la Stalingrad, dar a intors armele impotriva Germaniei in august 1944. Castigarea razboiului alaturi de aliati, a constituit un excelent prilej pentru rusi de a trece la infaptuirea visului lui Petru cel Mare. si nu au ratat acest prilej. Nerespectand obligatiile luate fata de aliatii occidentali, in 1944-1945 trupele sovietice reanexeaza tarile Baltice, ocupand de asemenea Polonia, Romania, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Austria pana dincolo de Viena precum si o mare parte din Germania. In toate aceste tari, exceptand Austria, sunt instalate regimuri comuniste obediente fata de Moscova. Nicicand, Testamentul lui Petru cel Mare nu fusese mai aproape de realizare...

In fata expansiunii sovietice, statele occidentale reactioneaza formand Alianta Nord-Atlantica (1949), in scopul de a proteja lumea libera de pericolul comunismului imperialist rusesc. Europa e impartita in doua prin teribila "cortina de fier" sovietica, iar in spatele ei, popoarele subjugate de dictatura comunista, inclusiv cele din URSS, platesc un pret inspaimantator pentru realizarea visului lui Petru cel Mare: milioane de oameni sunt ucisi pentru opozitie anticomunista reala sau imaginara, iar saracia, mizeria, propaganda terifianta otravesc viata celor din "lagarul socialist". Influenta internationala a acestuia sporeste necontenit cuprinzand, dupa 1948, imensa China iar, dupa 1950, tari din America Latina, Africa, Orientul Apropiat si Indepartat.

Numai formidabilul efort politic si militar al lumii libere, condusa de SUA, a putut opri realizarea punctului 13  din Testamentul lui Petru; "Imperia lumii".

Proiectul nebunesc al desfranatului tar avea insa o slabiciune fundamentala pe care nici el si nici urmasii sai nu o luasera in calcul; imposibilitatea de a tine, pentru foarte mult timp, in chinga unei terori dementiale, sute de milioane de oameni. Dupa mai bine de 40 de ani de dictatura feroce, in care capeteniile comuniste au angajat cea mai mare parte a efortului Rusiei si tarilor satelite spre inarmare, spionaj, terorism intern si extern, diabolicul mecanism al expansiunii mondiale s-a gripat iar,  dupa 1989, imperiul a inceput sa se dezintegreze. Doua mari personalitati au contribuit in mod decisiv, in ultimul deceniu al secolului al XX-lea, la renuntarea treptata a expansionismului rusesc; Mihail Gorbaciov – liderul partidului comunist al URSS si Ronald Regan – presedintele SUA. Primul a inteles ca Rusia a pierdut cursa inarmarilor si competitia economica cu occidentul si a orientat conducerea comunista spre democratizare si transparenta, acceptand totodata iesirea de sub tutela sovietica a tarilor satelite Moscovei.

Cel de-al doilea a desavarsit capacitatea militara a Statelor Unite, negociind cu URSS de pe pozitii de forta dar si cu o exceptionala abilitate. Prabusirea "cortinei de fier" din Europa a dus la sfarsitul razboiului rece care a marcat istoria lumii timp de aproape 50 de ani si, in pofida multor conflicte si amenintari locale care existau inca, se parea ca omenirea va intra intr-un proces de pacificare si normalizare a relatiilor dintre marile puteri. Destramarea Uniunii Sovietice in anul 1991, urmata de desprinderea de Rusia a Ucrainei , Belarusiei, Republicii Moldova, Tarilor Baltice, Georgiei, Armeniei, Kazahstanului, Uzbekistanului si Turkmenistanului a insemnat falimentul politicii de expansiune a Rusiei, inceputa sub Petru cel Mare si continuata aproape fara incetare timp de mai bine de doua secole si jumatate.  Diminuata teritorial, dar eliberata de povara cursei inarmarilor si avand in Siberia un imens teritoriu  cu uriase resurse naturale neexploatate, Rusia ar fi putut sa se indrepte – pentru prima oara in istoria ei – spre construirea unei civilizatii moderne si a unei societati libere si democratice. Se parea ca presedintele Eltan, artizanul desfiintarii comunismului in Rusia, va angaja tara pe un drum nou, pasnic, renuntand la visurile nebunesti ale lui Petru I. N-a fost insa sa fie asa ! Urmasul lui Eltan, Vladimir Putin a reintors treptat roata istoriei si, in 8 ani de mandat, a readus Rusia acolo unde se afla inainte de Mihail Gorbaciov. Politica autoritara, dispret fata de libertatile cetatenesti, o noua politica de inarmare masiva, ostilitate fata de Statele Unite si aliatii sai, sprijinirea terorismului international – noul mare pericol al omenirii – toate acestea fac din Rusia anului 2007 o amenintare pentru pacea lumii. Amenintarea este cu atat mai mare, cu cat Putin are sprijinul efectiv al majoritatii populatiei. Morbul grandorii si al cuceririi lumii, semanat in constiinta natiunii ruse de catre Petru cel Mare, se dovedeste a fi, peste veacuri, insidios si persistent!

Rusia si Romania

De-a lungul ultimelor trei secole, tarile Romane au stat in calea expansiunii rusesti spre Balcani si Marea Adriatica. Nenumaratele razboaie purtate de Rusia cu turcii au avut si scopul de a stapanii sau chiar a anexa aceste tari, rapirea Basarabiei in 1812, 1878, 1940 si 1944 reprezentand doar un pas in realizarea acestui scop.

Regimul comunist instalat prin forta si teroare in Romania in anul 1945 a insemnat inrobirea economica si politica a tarii noastre si putin a lipsit ca ea sa fie efectiv anexata Uniunii Sovietice.

Nenorocirile aduse de rusi in Romania, jaful criminal, genocidul economic si cultural, sutele de mii de oameni aruncati in temnite si ucisi din ordinul Moscovei ne arata adevarata fata a politicii rusesti fata de tara noastra.

Dupa 1991, in conditiile destramarii Uniunii Sovietice si proclamarii independentei Republicii Moldova , rusii au incurajat regimul separatist de la Tiraspol, mentinand pe teritoriul ei armata a 14-a, ca un instrument de intimidare si amenintare impotriva guvernului de la Chisinau si a Romaniei. Ucraina, fosta componenta a Rusiei si a URSS, manifesta si ea tendinte neamicale fata de Romania prin construirea abuziva a canalului Bastroe ce ameninta flora, fauna si navigatia normala in zona Deltei Dunarii, iar exploatarea ilegala a hidrocarburilor din platoul continental al Insulei serpilor aduce grave prejudicii tarii noastre. Nu e un secret pentru nimeni ca rusii si ucrainienii (tot un fel de rusi) privesc cu dispret si ostilitate mandria noastra de urmasi ai Romei. Pentru Voronin – omul de la Chisinau al Moscovei – in Basarabia nu se vorbeste romaneste ci "moldoveneste" adica o limba slava, pe un teritoriu slav, prelungire a marii Rusii.

Exista opinii, recent publicate in presa noastra, privind necesitatea corectarii "erorilor" de dupa 1990 a politicii Romaniei fata de Rusia. Dupa parerea unor fosti diplomati, aceste "erori" constau in nevalorificarea posibilitatilor de a colabora amical cu marele vecin de la rasarit, a carui prietenie ar fi benefica tarii noastre, pe plan economic, politic si cultural. Fara indoiala ca orice actiune care poate duce la imbunatatirea relatiilor romano-ruse este salutara. Dar umbra lui Petru cel Mare si a Testamentului sau ne obliga sa fim prudenti si realisti. Recenta criza a relatiilor dintre Romania si Republica Moldova, cu consecinte dureroase in primul rand pentru fratii nostri de peste Prut, este fara indoiala comandata de la Moscova. Asa cum, la punctul 3 al Testamentului sau, Petru cel Mare ii invata pe urmasii sai sa se amestece "in toate pricinile si dezbaterile din Europa, mai vartos in acele tari care fiind mai aproape, intereseaza mai cu seama". Iar Moldova, din nefericire, e foarte aproape de Rusia ... si, in calea ei ...


Bibliografie

George Catisanu: "Putin si mostenirea Testamentului lui Petru cel Mare", w.w.w. jurnalul.ro/forum/lofiversion/index.php/1842.html.

Roman L.: "Testamentul lui Petru cel Mare", Editura Tipografia Buciumului, Iasi, 1892

* ) Am pastrat, pe cat a fost posibil, textul aparut la Iasi in 1892 si reprodus pe internet de George Cautisanu, aparand doar unele prescurtari care nu modifica sensul

sâmbătă, 26 aprilie 2014

Bucureștii in vâltoarea primului război mondial

de Corneliu Danes

CAPITOLUL AL DOILEA

“NU UITATI ! SUNTEM INVIGATORI”

1.       Primele 24 de ore ale cupatiei

Noaptea ce a precedat intrarea trupelor de ocupație în București a fost o noapte lungă pentru toată lumea. Mai ales locuitorii din Dealul Spirii nu au  lipit geană de geană,deoarece la interval scurte din incinta Arsenalului Armatei răbufneau explozii asurzitoare și se înălțau limbi de foc amenințătoare. Personalul militar  al Arsenalului retrăgându-se printre ultimii a minat instalațiile ce nu puteau fi transportate pentru a nu cădea întregi în mana dușmanului.
Odată cu ivirea zorilor , toată suflarea capitalei era în picioare. Putini au fost cei care au indraznit sa iasă din casa. Cei care totusi o fac își zic pentru a-si face curaj: „vreau să văd în față invazia”.
Primăria a luat măsuri ca armatele germane si ale aliaților lor sa aibă parte de o primire oficiala, rezervata si demna. Calea Victoriei a fost presărata din timp in timp cu nisip proaspăt si, din loc în loc au fost postați jandarmi pedestri si sergenți de oraș în mare ținută.
La Calea Rahovei pe unde se bănuia ca ar putea intra primii soldati inamici Emil Petrescu, primarul Capitalei, însoțit de ambasadorul SUA Wopican si de ambasadorul Olandei, Vredenburg, a plecat in dimineața acelei nefericite zile de 23 noiembrie 1916 in spre Bragadiru si după circa 6 Km ne întâlnind pe nimeni s-a întors.
Pe la ora prânzului sergenții de oraș au fost retrași de pe străzi, pentru ca nu se aflase încă nici cand vor intra nemții, în București, si nici pe unde. Totuși dupa ora 12 o delegație de 6 ofițeri germani apartinand armatei a IX-a de sug comanda generalului von Falkenhayn , condusa de nepotul împăratului celui de-al II-lea Reich printul Schaumburg-Lippe, fost atașat militar al legației germane in Romania venind dinspre nord, si-a oprit automobilul la Primăria Capitalei, cerând semnarea capitularii Bucureștilor.  Emil Petrescu va semna „Declarația de capitulare in fata inamicului” act pe care l-au iscălit si ofițerii germani garantând in felul acesta „Averea si cinstea cetățenilor”
La scurt timp după ce s-a legalizat ocuparea orașului aproximativ 300 de soldați germani si-au făcut apariția pe Calea Victoriei, mărșăluind dinspre șoseaua Târgoviștei pentru a lua sub control punctele vitale ale Capitalei și a asigura intrarea în siguranță a grosului trupelor invadatoare. La ora 14:30 un sublocotenent si 10 soldați au ocupat Prefectura Capitalei, subofițerul cerând sa i se înmâneze un „Protocol” prin care sa se ateste ca el este primul soldat german care a intrat in „cetatea București”
Apariția pe străzile orașului a patrulelor germane a surprins pe multi bucureșteni unii nu si-au putut reveni din uluială și durere cazând la pat, alții au plâns de-a binelea si nu a fost roman căruia sa nu i se fi scăldat ochii în lacrimi. Pana si natura se înnegurase si se mohorâse mai tare ca deobicei: ”Norii negri ocupau cerul. Timpul era umed. O bura de ploaie venise ca sa isi răspândească plânsul”
La 15:30 feldmareșalul von Mackensen a intrat in Capitala României escortat de un regiment mixt de cavalerie si infanterie.
El a reprezentat pe toată durata ocupației autoritatea militara suprema in calitate de Sef al Marelui Cartier al grupului de armate reunite (Ober-Kommando Mackensen) . A fost primit la Palatul regal de o serie de personalități romane ramase în București din ordin, pentru a gira activitatea diferitelor ministere si servicii in timpul ocupației. Al.Tzigara-Samurcas care reprezenta Casa regala si domeniile coroanei, i-a oferit ca locuință reședința regala dar acesta a refuzat,  preferând casa Neitani din strada Valter Maracineanu.
Din primele ore suita lui Mackensen a început sa actioneze  pentru a asigura grosului trupelor ce urmau sa intre in București in zilele următoare rații de alimente si încartiruire. Colonelul de intendenta Keve poate fi socotit pe drept prima oficialitate care a ridicat pretenții de natura economica asupra Capitalei. El a ordonat ca zilnic sa i se pună la dispoziție de către autoritățile romane pentru fiecare soldat din cei 50.000 care vor trece prin București, afluind spre front, cate o pâine si jumătate litru de vin, cafea, ceai, orez, zahar, untura, „si cate altele” In caz contrar, amenința generalul, primarul orasului va fi executat in primele 24 de ore. La auzul amenințării Emil Petrescu a replicat:  „O viata am. Ce voi putea da voi da, ce nu ,nu.” Încercând sa intervină in discuție pentru a dezamorsa conflictul, Al. Marghiloman, presedintele crucii rosii romane,  a fost apostrofat de către acelasi general,  Nu uitati ca noi suntem învingători si ati făcut sa curgă mult sange german.
Totodata orasul a fost supus la o dare de un miliard de lei care la scurt timp a fost redusa la cinci sute de mimioane vazandu-se imposibilitatea de a fi platita.
Prima noapte a ocupației trecu.Patrulele germane care străbăteau străzile trăgeau focuri de arma fără nici un motiv aparent, doar pentru a intimida si mai mult populația. Locuitorii erau timorati din orice si de orice: De huruitul căruțelor militare pe pavajul strazilor, de claxoanele mașinilor, de strigatele soldaților, dar mai ales de porțile trântite si de pașii grei ai militarilor care veneau sa ceara adăpost pentru o noapte.
A doua zi a avut loc defilarea trupelor inamice cu toate armele și bagajele, cu furgoane, cu tot ceea ce o armata poarta cu dansa într-un razboi.
Au defilat pe Calea Victoriei, prin fața feldmareșalului Mackensen si a statului sau major, trupe germane, austro-ungare, turcești si bulgare. „In aceste zile dureroase la 23, 24 si 25 noiembrie am avut în față spectacolul cel mai întristător. 
Am văzut multe zeci de mii de oameni ieșiți in strada, aclamând pe soldații care ne striveau, insultând cu entuziasmul lor patria care sangera.
Am văzut în aceste zile ca și în multe zile următoare, câți dușmani trăiesc pe acest pământ prea răbdător și câte lifte neindurate împotriva neamului nostru hrănim si îmbogățim... întreaga streinime este pe străzi fluturând batistele, aruncând flori si împărțind țigări. Femeile sunt in fruntea acestor demonstraţiuni.
Noua parți din zece sunt femeiești, germane, austriece, ungare poarta in gentuțe țigarete, de câte ori trece o unitate ele ies din rând si împart țigările. Uralele nu mai contenesc. Ore întregi mâinile lor flutura batiste albe. 
Romania a dispărut azi, Bucureștiul este al lor. Atâta îndrăzneala că victoria austro-ungara este definitiva si aceasta purtare nedemna, trebuie spusă si încredințată scrisului istoric care va rămâne pentru ca Romania să  cunoască pentru totdeauna sufletul dușmănos al unora din neamurile străine pe care le adăpostește... „Dar poporul roman este iertator.”

2.       Un Crăciun cum nu a mai fost

In prima luna de ocupație, bucureștenilor li s-a oferit imaginea a ceea ce va însemna pentru mult timp regimul de ocupatie al inamicului: Sute si mii de convoaie de care, furgoane, carute, trec zii si noapte. Sunt pline cu trofeele pe care le aduna in marsul lor victorios. Tronuri țărănești, velințe, cufere pretioase,  scurteici, scaune fantezii, pirostrii, cazane, plapumi sărăcăcioase, portrete in ulei, plapumi de atlas peste care zac porci vii sau tăiați, gaini, rate, urmate de cirezi intregi de oi, vaci elvetiene, cai etc.
Trupele inamice carand dupa ele prada adunata de prin satele si orașele romanești prin care au  trecut , ajunse la București se dedau la tot felul de jafuri si siluiri terorizand Capitala. Se inaugura astfel o perioada lunga in care bucurestenii  aveau sa suporte pe langa o nemiloasa si apasatoare exploatare economica,  si un regim de teroare, persecutii si umilinte greu de inteles si  de explicat. In oras soldatii inamici, individuali sau in grupuri rechizitionau de prin pravalii (inclusiv farmacii si drogherii) tot ce le placea: se fura pe o strada mai ales ceasornicele sunt smulse cu forta de bulgari,  gainile si porcii sunt predilectia germanilor. Autoritățile germane de ocupație nu intervin decat intr-o masura foarte mica, si doar pentru a-i tempera pe bulgari
Care adeseori torturează pentru a intra in posesia bunurilor ce le doresc considerand ca acest lucru reprezinta dreptul de prada al soldatului asupra tertoriului ocupat.
Cand la 16 decembrie 1916, generalul de infanterie Tulff von Tscheppe und Weidenbach s-a instalat in Bucuresti in calitate de guvernator militar al României ocupate, multi cetateni au crezut ca situatia va intra pe un fagas cat de cat normal, ca nu mai sunt lăsați la discreția oricarui soldat. Nici nu banuiau ca abia acum incepe adevaratul jaf, jaful organizat oficial, in locul jafului individual.
Dar in Bucuresti, ordinea germana, severa, riguroasa, exacta, lacoma- adica jaful organizat isi incepe activitatea dupa 1 ianuarie 1917 stil nou. Pana atunci ocupanții au continuat sa goleasca seifurile bancilor, ale negustorilor, rafturile magazinelor si pivnițele restaurantelor, camarile caselor particulare, si vitrinele magazinelor de pe principalele artere ale Capitalei, pe care, in primele zile le privisera muti de uimire deoarece erau pline cu „lucruri care de mult au fost confiscate din Germania”
De fapt insusi guvernatorul general Tulff s-a numarat printre jefuitorii orasului Bucuresti. Stabilindu-si locuinta in Palatul Sutu si neplacandu-i mobila a cerut ca imediat sa fie schimbata cu alta in valoare de 80.000 lei pe care nu a platit-o niciodata. Nu a platit nici marfurile comparate de la magazinul Albina in valoare de 5.000 lei constand din alese cusaturi romanesti pe care le-a facut cadou imparatului Germaniei.
In timp ce-si insuseau bunurile jefuitorii se mirau ca dupa atata stoarcere depozitele orasului mai aveai inca marfuri din abundenta. Dar cat s-a jefuit din avutul locuitorilor nu se poate estima nici cu aproxmatie. Se stie in schimb cat necaz a pricinuit cetatenilor incartiruirea trupelor germane. Zilnic soldatii la periferie si ofiterii in centrul orasului umblau din casa in casa alegandu-si si instalandu-se dupa bunul plac. Casele goale nu le plac, voiesc pe cele locuite si din toate odaile intotdeauna voiesc pe cea a stapanilor. Defapt se intindeau in toata casa incat locatarii oricat de numerosi ar fi fost se inghesuiau in una sau doua camere. Aveau tot odata pretentia sa li se faca tot menajul de catre gazde. La plecare luau din lucruri si leexpediau in Germania familiilor lor. Cei care au locuit in casele parasite ale refugiatilor, dupa ce l-au jefuit au distrus si ce mai ramasese, mobilier, podele, tot. In casa lui Take Ionescu ofiterii germani incartiruiti au pus pe foc dulapurile si biblioteca. In școlile transformate in adaposturi pentru soldati nu a mai ramas banca, catedra, tabla,  dulap totul s-a ars.
Lucrurile nu s-au indreptat cu nimic in lunile ce au urmat. Locuitorii Capitalei au trebuit sa suporte nu numai  in anul 1917 încartiruirea a aproximativ 53.000 de ofițeri ai armatelor de ocupație din care 43.000 au locuit in hoteluri si 10.000 in case particulare. La aceste cifre trebuie neapărat adăugat si numarul foarte mare dar imposibil de stabilit al funcționarilor civili (in special femei) veniți din tarile inamice pentru a lucra in administrația de ocupație. Si cu câte pretenții...Baie ! unde nu e se instalează luxos in contul primariei, tablori de pictori buni,  e o goana dupa ele pentru ca după fiecare incartiruire dispar, scoarte si covoare chiar si la cazarme. Tuturor ofiterilor trebuia sa li se asigure un apartament, doar pentru generali o casa întreagă.
Iar toți aceștia jefuiau in folosul personal fara nicio jena, macar ca toti pretindeau ca erau foni. Asa a procedat si colonelul doctor Franke, reputat profesor universitar din Berlin, care a locuit in casa abandonata a profesoruluiu doctor Slatineanu, refugiat in Moldova, din care si-a insusit numeroase bunuri de valoare. Printre obiectele expediate in germania, familiei sale, s-au aflat si vase mari de arta Galle si Daume, pe care profesorul universitar berlinez le umpluse cu untura si unt topit ca sa nu călătorească goale.
Au fost rechiziționate pentru armata de ocupație principalele cluburi si restaurante ale Bucureștiului, vestite in toată Europa pentru eleganta si rafinamentul lor, Casa Capsa a fost cedata bulgarilor la cererea expresa a lor devenind Casa soldaților si ofițerilor de unde au jefuit mărfuri de milioane de lei. Tot lor le-a fost cedat si localul Clubului Partidului National Liberal pe care l-au transformat in cazinou. Cafeneaua „Imperial” a devenit Restaurant zur Traube si era frecventat de ofiteri ai armatei austro ungare. Pentru nemți in afara de Athenee Palace, transformat in local destinat ofiterilor de stat major si comandament, au  mai fost rechizitionate Hotel de France  devenit In zum deutschen Kronpriz , Caffe de Paris a ajuns Kaisser Palast, Brasserie de la Paix transformata in Freidens Kafee si inca multe altele. Unele cluburi ca Jokeu, Tinerimea, Automobilul, Sportiv, Agricol, Rezervisti, Pensionari, Comercial etc. Au fost transformate in Soldatenheim, unde gradele inferioare din armatele germana, austro-ungara, bulgara si turca luau masa, audiau muzica sau faceau sport.