Se afișează postările cu eticheta servicii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta servicii. Afișați toate postările

sâmbătă, 11 iulie 2015

Din istoria serviciilor secrete

Din istoria serviciilor secrete româneşti VIII.Eugen Cristescu 2

28.07.2010 00:00 | Autor: Zaharia Cotoc Categoria: Din Umbră
Vizualizări: 1125 |  0


Oficial, istoria consemnează că Moruzov a fost asasinat de către legionari, că şeful legiunii Horia Sima dorind să scape de un martor incomod care ştia de trecutul său în calitate de informator al siguranţei şi al SSI, ar fi orchestrat lichidarea acestuia. Alte surse spun, din contră, omorârea lui Moruzov a fost pusă la cale de mareşalul Ion Antonescu, prin omul său de încredere Eugen Cristescu, din cauza implicării acestuia în cercetarea trecutului soţiei mareşalului.
Este posibil ca şi în alte situaţii de acest gen, adevărul să fie undeva la mijloc.
Indiscutabil cei doi aşi ai serviciilor secrete româneşti din perioada interbelică, Mihail Moruzov şi Eugen Cristescu, s-au aflat într-o rivalitate permanentă, sau mai bine spus într-un razboi extrem de pagubos pentru amândoi.
Au fost două personalităţi puternice, implicate total în activitatea serviciilor secrete. Deşi aveau unele asemănări, cel puţin din punctual de vedere al pasiunii pentru activitatea secretă, Eugen Cristescu şi Mihail Moruzov se deosebeau în foarte multe privinţe.
Meseria şi activitatea desfăşurată de-a lungul întregii lor vieţii, au făcut ca cei doi să aibă un sfârşit oarecum asemnător, amândoi au fost eliminaţi de mâna reprezentanţilor celor doua curente politice extremiste ale secolului al XX-lea, fascismul şi comunismul.
Mihail Moruzov a fost împuşcat de legionari fără nici judecată, în închisoarea Jilava, iar Eugen Cristescu a murit în închisoarea Văcăreşti, în 1950, după ce a reuşit să-şi negocieze cu regimul comunist o situaţie preferenţială în detenţie.
În perioada interbelică, prin anii ’30, Cristescu şi Moruzov se ciocneau adesea inevitabil pe terenul spionajului şi contraspionajului, cu rivalităţi de multe ori de neânţeles în activitatea din umbră.
Mihail Moruzov deţinea funcţia de şef al Serviciului Secret de Informaţii (SSI), din subordinea Marelui Stat Major al Armatei Române, pe când Eugen Cristescu era secretar de stat în Ministerul de Interne şi şeful Siguranţei Statului.
O poveste aparent minoră, petrecută în toamna anului 1932, arată rivalitatea crâncenă dintre şeful spionilor români, Moruzov şi şeful contraspionilor, Eugen Cristescu. Cei doi s-au contrat în legătură cu decizia eliberării unei autorizaţii de funcţionare a unui cabaret, ca atâtea altele care se deschideaul în Bucureştiul acelor vremi.

În luna septembrie 1932, trei emigranţi ruşi, Krukovsky Vasile, Krukovsky Victor şi Kavura Ivan, au solicitat conform uzuanţelor timpului autorităţilor eliberarea unei autorizaţii necesară deschiderii şi funcţionării unui local de noapte, un cabaret de lux.
Cum era şi normal solicitările lor au ajuns şi în birourile şefilor de la spionaj şi siguranţa statului, respectiv la Moruzov şi la Cristescu.
Ofiţerii SSI, subordonaţii lui Moruzov unde a ajuns prima dată solicitarea transmisă de autorităţile locale, au alcătuit un raport în care printre altele se arăta: “După cum se spune, localul Alcazar va fi un cabaret de lux, cu un program bogat adus din străinătate, cu cor rusesc, balet etc. După pregătirile ce sunt în curs, în această intreprindere s-au investit câteva sute de mii de lei. De remarcat că noii patroni ai Alcazar-ului ( numele viitorului cabaret de lux-s.n) urmează a fi priviţi ca persoane suspecte. Toţi sunt cu un trecut dubios. Provenienţa banilor nu poate fi justificată, iar activitatea lor din prezent ar fi de dorit să fie supravegheată. Indivizii Krukovsky Vasile şi Victor au sosit în ţară, venind din Grecia, în timpul verii anului 1931 şi cu toate ca sunt refugiaţi, numiţii au reuşit să cumpere o vila cu fermă în Capitală, pe prelungirea Măgurele 53. Acum câtva timp indivizii Krukovsky au fost urmăriţi de autorităţi şi destinaţi pentru expulzare din ţară. Din cauza intervenţiilor făcute de D-l Negropontes aceşti indivizi continuă a se afla în ţară şi actualmente deschid localul de noapte “Alcazar”. De remarcat că sunt informaţiuni că Krukovsky Vasile şi Victor, în timpul cât au fost la Atena, Grecia, au fost în permanenţă legătură cu instituţiile sovietice din această ţară şi că au lucrat în interesul sovietelor. În ce priveşte pe al treilea asociat, anume Kavura Ivan, numitul este venit din Rusia Sovietică în anul 1928 şi s-a stabilit în ţară. Printre emigranţii ruşi este privit ca suspect. Dispune de bani, a căror provenienţă nu poate fi justificată. Fratele său, anume Kavura Nicolae, este agent al G.P.U-ului a stat câtva timp în Capitală şi în Basarabia, iar în prezent se afla în serviciul unei filiale a G.P.U-ului din Ucraina”. Cu deplin temei informatiile furnizate de SSI se constituiau în acuzaţii extreme de grave. Legături cu serviciile de informaţii sovietice şi detinerea unor sume mari de bani a căror provenienţă nu putea fi justificată.

miercuri, 25 septembrie 2013

Antonescu ştia că legionarii vor să-l ucidă pe Iorga!

Antonescu ştia că legionarii vor să-l ucidă pe Iorga! FOTO

Autor: Cristian Troncotă | 17428 vizualizări
    

Nicolae Iorga (centru) şi Regele Carol al II-lea, (stânga) la deschiderea Institutului „Nicolae Iorga”
În perioda interbelică, Serviciile Secrete din România au ţinut sub o atentă supraveghere atât acţiunile membrilor şi simpatizanţilor Partidului Comunist Român, cât şi evoluţia şi ascensiunea Mişcării Legionare. Din punctul de vedere al Serviciilor Secrete, comuniştii erau mai periculoşi pentru siguranţa naţională decât legionarii, în consecinţă, erau supravegheaţi mai atent, însă fără a-i scăpa pe cei din urmă de sub control.
După 1930, extrema dreaptă din România a reuşit să atragă un număr tot mai mare de membri, iar după ce au preluat puterea alături de generalul Antonescu numărul lor ajungea undeva în jurul a 700.000. Majoritatea membrilor provenea din grupul ’22. Această generaţie, incitată de discursurile naţionaliste ale lui Nicolae Iorga şi ale lui A. C. Cuza de la începutul anilor ’20, a stat la temelia fondării extremei drepte din România. Majoritatea celor din generaţia ’22, printre care şi Corneliu Zelea Codreanu, au fost ataşaţi de Iorga, chiar dacă ulterior a intervenit o distanțare.
Trebuie precizat faptul că între asasinatele politice făcute de membrii Mişcării Legionare şi uciderea lui Nicolae Iorga există o mare diferenţă. Iorga era, în primul rând, un om de cultură, intrase în sufletul românilor. În domeniul universitar era iubit de către studenţi, conferenţia în nenumărate locuri, chiar şi la Academia de Război, câştigând inima ofiţerilor. Eugen Cristescu menţionează chiar că, până la asasinarea lui Nicolae Iorga, foarte mulţi tineri ofiţeri din armată erau simpatizanţi legionari. Asasinarea Profesorului i-a îndepărtat definitiv de Mişcarea Legionară.

Iorga a greşit politic, dar nu trebuia să plătească cu viaţa

Este adevărat că, din punct de vedere politic, Iorga a greşit atunci când a acceptat să devină consilier regal, membru al Frontului Renaşterii Naţionale, senator din partea acestui partid etc., dar nimic nu poate justifica uciderea academicianului. Iorga s-a pripit şi în momentul în care, influenţat de Carol al II-lea, a acceptat să depună acea plângere de calomniere la adresa lui Corneliu Zelea Codreanu. În fond, liderul Mişcării Legionare îl „acuzase” pe Iorga doar că este „necinstit sufleteşte”.
Ce se întâmplase, de fapt? Iorga îl „consiliase” pe primul-ministru Armand Călinescu să închidă cele două cantine legionare din Bucureşti. Acestea au fost închise sub pretextul că „printre bliduri” se pun la cale asasinate. Reacţia lui Codreanu la închiderea celor două cantine a fost îndreptată împotriva lui Iorga, pe care l-a acuzat de lipsă de coerenţă. „Dacă în 1922 ne-ai spus să ne concentrăm pe lucruri serioase şi noi te-am ascultat, construind cămine şi cantine, acum tu ne închizi toate acestea. Eşti necinstit sufleteşte, profesore”, i-a scris Căpitanul lui Iorga.
A mai fost un lucru pe care i l-au reproşat legionarii, inclusiv cei patru care l-au ridicat pe Iorga în seara zilei de 27 noiembrie 1940. Dus în casa unui învăţător din Teişan, legionarii l-au acuzat, într-o aşa-zisă judecată, că prin plângerea pe care a făcut-o în 1938, ca urmare a scrisorii primite de la Căpitan, poliţia l-a arestat pe Corneliu Zelea Codreanu şi apoi l-a asasinat.
Profesorul s-a apărat impecabil afirmând că el şi-a retras plângerea după doar două săptămâni, însă deja toată „anchetarea” lui Codreanu fusese preluată de către Armand Călinescu. Ştim toate aceste lucruri din relatarea şoferului care a condus maşina în care s-a aflat Iorga atunci când a fost ridicat de legionari. Şoferul era informatorul SSI-ului. Aceste informaţii se găsesc şi într-o lucrare nepublicată a lui Nichifor Crainic, scrisă în detenţie, intitulată „Cuibarul ucigaşilor”, cu documentele Siguranţei puse la dispoziţie de regimul comunist.

Asasinarea lui Codreanu i-a fanatizat pe legionari

Odată veniţi la conducerea ţării în septembrie 1940, legionarii s-au lansat într-o serie nesfârşită de parastase şi comemorări. Pe fondul lipsei din ţară a generalului Antonescu şi a apropierii a doi ani de la asasinarea Căpitanului, Horia Sima pregăteşte dezhumarea osemintelor de la Jilava ale lui Corneliu Zelea Codreanu şi ale celorlalţi 13 legionari împuşcaţi în noiembrie 1938. Asasinarea lui Codreanu i-a fanatizat pe legionari. În memoriile sale, Armand Călinescu afirmă că a fost chemat la rege care i-a cerut să îi lichideze pe Maniu şi pe Codreanu. Răspunsul lui Călinescu a fost: „eu, nu la Maniu”. Cert este că asasinarea lui Codreanu a survenit din ordinul lui Carol al II-lea şi a fost dusă la îndeplinire de Armand Călinescu.
Sima s-a bazat în stabilirea datei pentru dezhumarea osemintelor lui Codreanu şi pe o reacţie de revoltă şi răzbunare a legionarilor la vederea trupului fără viaţă al Căpitanului. De altfel, aşa s-a şi justificat Conducătorul după asasinatele de la Jilava, şi ale lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu.
Răzbunarea legionarilor a fost atât de mare, încât au intrat în închisoarea Jilava, au deschis primele 13 celule în care erau întemniţaţi, în aşteptarea unui proces, foşti demnitari ai regimului lui Carol al II-lea şi i-au împuşcat. În acea noapte, la Jilava, în celula 14 era închis tânărul Nicolae Ceauşescu. Dacă legionarii ar fi continuat împuşcările, alta ar fi fost Istoria... Dar ei s-au oprit. De altfel, în anumite condiţii a existat o colaborare între Mişcarea Legionară şi Partidul Comunist împotriva autorităţilor statului român.

Legionarii se pregăteau de răzbunări

La întoarcerea în ţară, din Germania, pe 25 noiembrie 1940, Serviciul Special de Informaţii l-a înştiinţat pe Ion Antonescu despre intenţiile legionarilor în privinţa comemorărilor şi a dezhumării osemintelor Căpitanului şi i-a adus la cunoştinţă şi faptul că plănuiesc unele răzbunări şi asasinate politice. Chiar pe 27 noiembrie, Eugen Cristescu preia frâiele Serviciului Secret de Informaţii, deşi decretul de numire fusese semnat din 15 ­noiembrie.
Acesta a fost şi momentul în care Eugen Cristescu începe să îl informeze tot mai aprofundat pe Ion Antonescu despre intenţiile şi acţiunile Mişcării Legionare. Graţie lui şi a loialităţii armatei, generalul Antonescu a reuşit să înăbuşe rebeliunea legionară din ianuarie.
Parastasele organizate de legionari după accederea la putere aveau menirea să răscolească amintirile membrilor şi simpatizanţilor Legiunii şi de a se răzbuna pe cei care se făcuseră vinovaţi de crimele împotriva lor. Urmare a asasinatelor din noaptea de 27 spre 28 noiembrie, Ion Antonescu a dispus desfiinţarea poliţiei legionare. Practic, acesta este momentul în care survine o distanțare vizibilă între el şi Mişcarea Legionară.

Ordinul in "Sfanta Alianta"-spionaj la Vatican !

Ordinul in "Sfanta Alianta"-spionaj la Vatican !




In cartea lui Eric Frattini, „Sfanta Alianta-500 de ani de spionaj la Vatican”, aparuta la editura „Sens Tritonic” in anul 2008, se vorbeste despre existenta unui „Serviciu de Informatii si Contrainformatii” apartinand Vaticanului, si care poarta numele de „Sfanta Alianta”.

„Sfanta Alianta” ca si Serviciu de Informatii, a fost fondat in anul 1566 din ordinul lui Papa Pius V.


Serviciul de Contrainformatii numit „Sodalitium Pianum” (SP) a fost fondat in anul 1910 din ordinul lui Papa Pius X.

Autorul precizeaza faptul ca „Sfanta Alianta” ca si serviciu de spionaj si contraspionaj, numara (avea) in randurile sale foarte multi iezuitiinca de la constituire.

Cu toate astea, acest serviciu secret al Vaticanului nu trebuie confundat cu activitatea de spionaj a Iezuitilor, care aveau propriul lor serviciu secret.In anul 1773, atunci cand Ordinul Iezuit era desfiintat general, prin bula (decretul) lui Papa Clement al XIV-lea (Dominus ac Redemptor), acest serviciu secret al Vaticanului „Sfanta Alianta”, a fost pagubit de cei mai „talentati” spioni.

Papa Clement al XIV-lea il revoca pe cardinalul Torrigiani (prieten al iezuitilor) de la Secretariatul de Stat si-l inlocuieste cu cardinalul Pallavicini, in timp ce ordona epurarea totala a serviciilor de spionaj (Sfanta Alianta) din Sfantul Scaun (Vatican) de infiltrarea iezuitilor.

Nu este lipsit de importanta ca acest Papa (Clement al XIV-lea) care promulga decretul (bula) moare otravit, un an mai tarziu, la fel ca si predecesorul sau (Papa Clement al XIII-lea) care initiase decretul.(Vezi materialul „Ordinul in Istorie si Prezent”) Ordinul Iezuit este repus in drepturi in anul 1814 prin decretul lui Papa Pius al VII-lea.

Chiar daca in perioada suprimarii generale Iezuitii fusesera deosebit de activi (vezi materialul de mai sus mentionat) sub protectia unor mari lideri politici ai timpului cum ar fi Marele Frederick al Prusiei (cel mai puternic mason al vremii), Tarul Alexandru al Rusiei, regele George al III-lea al Marii Britanii, etc. Iezuitii hotarasc sa intre intr-o si mai mare clandestinitate in ceea ce priveste „Serviciul de Informatii-Contrainformatii Iezuit”.

Iata ce spune John Le Carre, in cartea sa, „Spionul Perfect”:

„Pentru fiecare operatiune de spionaj, exista o misiune oficiala si alta secreta, ascunsa cu mare maiestrie. Misiunea oficiala trebuie sa se puna de acord cu regulile societatii si sa le respecte. Dar ceea ce se afla ascuns (secret), motivul real al misiunii, trebuie sa-si gaseasca maniera potrivita in care aceasta sa fie dusa la indeplinire.”

Asta s-a intamplat si cu Ordinul Iezuit incepand cu acel an, 1814.Chiar daca exista un „Serviciu de Spionaj” al Vaticanului care poarta numele de „Sfanta Alianta” pe Informatii si „Sodalitium Pianum” pe Contrainformatii, chiar daca aceste servicii sunt mai mult sau mai putin oficiale (recunoscute), chiar daca Iezuitii se afiseaza (oficial) prin „bunatatea”, „intelegerea” si „realizarile” lor, noi toti trebuie sa fim extrem de constienti de un singur lucru:

Serviciul de Informatii si Contrainformatii al Ordinului Iezuit de astazi (sec.XX-XXI) este cu mult mai experimentat si periculos decat era in secolele trecute.El nu exista dar este prezent pretutindeni !!!

Alte spicuiri din carte:

500 de ani de spionaj la Vatican.

De-a lungul istoriei, papalitatea a avut intotdeauna doua fete.

Pe de-o parte, a reprezentat simbolul Bisericii Catolice din lumea intreaga, iar pe de alta parte, a fost una dintre cele mai mari puteri politice de pe planeta.

Papii binecuvântau oamenii simpli si primeau vizitele unor ambasadori si sefi de stat ai altor tari sau isi trimiteau reprezentantii diplomatici si delegatii in misiuni speciale.

Istoria Sfintei Aliante, serviciul de spionaj al Vaticanului, nu poate fi adusa la lumina independent de istoria fiecarui papa in parte.Cei 40 de papi care au guvernat sau mai exact "au domnit" de cand aceasta a fost creata, incepand cu Pius V pana la Ioan Paul al II-lea, s-au confruntat cu decrestinizarea si schismele, revolutiile si dictaturile, colonizarile si expulzarile, persecutiile si atentatele, razboaiele civile si mondiale, asasinatele si sechestrarile.

Politica papilor era un obiectiv, iar Sfanta Alianta - un puternic instrument pentru a-l sustine cat mai bine. Este absolut sigur insa ca, fara puterea reala pe care papii au avut-o, Sfanta Alianta n-ar fi existat si cu atat mai putin gruparea Solidatium Pianum.

Cartea, "Sfanta Alianta - 500 de ani de spionaj la Vatican", aparuta in România, la editura "Tritonic", este o relatare a celor cinci secole de operatiuni secrete ale Vaticanului.«Prin cruce si spada»

In numele lui Dumnezeu au fost asasinati regi, au fost incarcerati diplomati, au fost sustinute factiuni in conflict, s-au inchis ochii asupra catastrofelor, au fost finantate grupari teroriste si dictaturi sud-americane, au fost protejati criminali de razboi si au fost spalati bani ai mafiei, au fost manipulate piete financiare si s-au provocat falimente bancare sau condamnate conflicte in timp ce se vindeau arme beligerantilor.

Spionii papei au fost simbolul perfect al devizei: "Prin cruce si spada". Vaticanul ascunde foarte multe secrete. Suntem in anul 2008, iar Vaticanul ascunde cel putin 2008 secrete. Un prieten foarte bun de-al meu, spune autorul cartii, Eric Frattini, care este avocat expert in drept canonic, mi-a spus „Aminteste-ti, Eric, ca pentru Vatican tot ce nu e sfant e secret".

Spionii de la Vatican: David Rizzio, Lamberto Macchi, Roberto Eidolfi, James Fitzmaurice, William Parry, Marco Antonio Massia, Giulio Alberoni, Alessandro de Medici, Giulio Guarnieri, Tebaldo Fieschi, Charles Tournon, John Bell sau Giovanni DaNicola au fost cativa dintre agentii Sfintei Aliante ale caror operatiuni au schimbat cursul istoriei incepand cu mijlocul secolului XVI pana in zilele noastre.

Ludovico Ludovisi, Lorenzo Magaloti, Olimpia Maidalchini, Sforza Pallavicino, Paluzzo Palluzzi, Bartolomeo Pacca, Giovanni Battista Caprara, Annibale Albani, Pietro Fumasoni-Biondi sau Luigi Poggi au fost cativa dintre cei mai puternici patroni ai spionajului pontifical care au decis si au ordonat, intotdeauna in numele credintei, operatiuni secrete, asasinate politice si de stat sau simple "lichidari" de personaje secundare, care interferau cu politica papei sau cu cea a lui Dumnezeu pe pamant.

Bagheta si orchestra PapeiDe-a lungul celor cinci secole de existenta, imensa umbra a Sfintei Aliante a planat deasupra numeroaselor evenimente si aspecte ale istoriei; luptele impotriva Elisabetei I a Angliei; masacrul din noaptea Sfantului Bartolomeu; aventura Invincibilei Armade; asasinatele lui Wilhelm de Orania si Henric al IV-lea; razboiul de succesiune la tronul Spaniei sau criza cardinalilor Richelieu si Mazarin in Franta; atentatul impotriva regelui Jose I al Portugaliei; Revolutia franceza, apoi Austerlitz; ascensiunea si caderea lui Napoleon; Razboiul de Secesiune din America si razboiul de independenta din Cuba; relatiile secrete cu imparatul Wilhelm II din timpul Primului Razboi Mondial sau cele cu Adolf Hitler din cel de-al Doilea Razboi Mondial; "Aurul Croatiei" si organizatia "Odessa"; lupta impotriva gruparii teroriste "Septembrie Negru", a lui Carlos Sacalul sau impotriva comunismului; finantele obscure ale IOR si relatiile sale si mai obscure cu francmasoneria, mafia si traficul de arme; si, in sfarsit, crearea de companii in paradisurile fiscale sau finantarea dictatorilor de dreapta, precum Anastasio Somoza sau Jorge Videla.

La ordinul Mossadului si CIA.

In tot acest timp, societatile secrete care au depins de Sfanta Alianta, cum ar fi Cercul Octogonus, etc, au realizat operatiuni secrete pentru serviciile de spionaj al altor tari, cum ar fi Mossad sau CIA.

In timp ce acestea luptau cu un dusman definit, terorismul arab sau comunismul "malefic", Sfanta Alianta a stiut sa se adapteze epocilor si situatiilor marcate de suveranii pontifi.

Intrucat, cum a zis intr-o zi preaputernicul cardinal Paluzzo Paluzzi, capul Sfintei Aliante pe la mijlocul secolului XVII: "Daca un papa ordona ca cineva sa fie lichidat in numele credintei, acest lucru se va face fara discutie. Este vrerea lui Dumnezeu, iar noi (Sfanta Alianta), bratul sau executiv".

Frattini - reporter de terenPrin acest volum, Eric Frattini doreste sa scoata la lumina misterele care au invaluit timp de 500 de ani actiunile papalitatii, mai exact istoria Sfintei Aliante - serviciul de spionaj al Vaticanului.

Frattini a luat parte la mai multe conflicte internationale precum: sfarsitul razboiului din Liban, razboiul iraniano-irakian, conflictul din Fasia Gaza, razboiul din Golf, razboiul din Kurdistan si cel din Cecenia, in calitate de reporter de teren.

In acest interval a avut ocazia sa cunoasca si sa intervieveze pe Yasser Arafat, Nelson Mandela, Margaret Teatcher, Tony Blair. A publicat peste 20 de carti, majoritatea vizand tema serviciilor de investigatie secreta si spionaj precum si numeroasele actiuni ilegale si criminale ale organelor de conducere.

www.gardianul.ro

vineri, 6 septembrie 2013

Serviciile secrete si televiziunile din Romania,


Pe de-o parte avem TVR, Pro TV, B1 TV, Antene si Realitatea. Pe de alta parte MOSSAD, SIE, ex-KGB, SRI…Chestiunea cu serviciile secrete si presa e de cand s-a inventat cea de a doua. Penetrarea, controlul, apararea sau, dupa caz, manipularea – in functie de originea serviciului care actioneaza – sunt printre prioritatile oricarui serviciu secret in relatia cu mass media. Dar, pentru a usura aceasta activitate si pentru a reusi sa arunce o tara in directia dorita la momentul potrivit, anumite servicii secrete, predominant straine, s-au gandit sa infiinteze chiar ele, prin intermediari, adevarate edificii ale manipularii opiniei publice, atrofierii simturilor si lobotomizarii natiunii.

Intr-un interviu, realizatorul TV Radu Moraru afirma despre el si echipa emisiunii Nasul, tocmai executati de la postul 10 TV, dupa ce au fost dislocati de la B1 TV, ca “Am fost pulverizati de o gasca transpartinica din politica si serviciile secrete”. Este vorba de o “trupa”, “de multe ori de nevazut”, “in care sunt implicati si oameni care au legatura cu serviciile secrete si cu politicieni din toate partidele”, dezvaluie Radu Moraru. Problema este, mai spune Moraru, ca “noi avem servicii secrete si avem oameni care actioneaza in numele serviciilor secrete, dar care n-au nici o legatura nici cu serviciile secrete nici cu Romania”.

Cui apartin, de fapt, televiziunile din Romania?, este o intrebare pe care ar trebui sa si-o puna fiecare telespectator inainte de a apasa pe butonul telecomenzii care il teleghideaza pe el si mintea sa. Pentru a da cat de cat raspunsul la aceasta intrebare o sa ne folosim doar de logica, luand la ochi principalale televiziuni, in special de stiri, din Romania.

10 Tv-Budapesta. Despre postul care tocmai l-a mazilit pe Radu Moraru nu e foarte greu sa-ti dai cu presupusul. Patronul 10 TV se numeste Zoltan Teszari iar grupul RCS-RDS – care intentioneaza sa lanseze o noua televiziune de stiri – are sediul central la Budapesta.

Realitatea-Zona KGB. Despre Realitatea TV , televiziune care tocmai a ramas fara 600 de angajati, la fel, raspunsul e destul de cunoscut. Personajul Sorin Ovidiu Vintu apare in rapoarte ale ofiterilor de informatii romani ca o interfata a intereselor rusesti in Romania si Republica Moldova. Deci, sa spunem, generic, Realitatea a apartinut ex-KGB-ului, fie ca e vorba de FSB, SVR sau GRU. RTV-SRI. Pentru a sparge aceasta unitate masiva antiromaneasca a intrat in scena, dupa cum stiti, Sebastian Ghita cu Asesoft. Acum, tinand cont ca Asesoft este o companie strict romaneasca nu putem, tot asa, decat sa presupunem ca are o oarecare tangenta cu SRI.

Noua Realitate – Mossad. Penalul Vintu, ca sa abureasca serviciile romanesti, l-a bagat in scena insa pe Elan Schwartzenberg. In aceasta formula, cuplul Vîntu-Schwartzenberg vrea sa-si pacaleasca partenerii si creditorii prin metoda FNI, afirma managerul Asesoft, Sebastian Ghita. Elan (Emilian cum figureaza in actele oficiale, sau Mimi cum era alintat de prieteni) este originar din Harlau iar familia sa a emigrat in Israel in anul 1980. Parintii sai ar rezilia in prezent in statiunea balneara Netanya. Bazandu-ne tot pe logica, nu putem crede ca Schwartzenberg ar fi afiliat in vreun fel serviciilor secrete arabe… Sa spunem, deci: MOSSAD.

PRO-Shin Bet (tot Mossad). Asa ajungem la principala televiziune de stiri a Romaniei, practic formatoarea celorlalte: Pro Tv, cu satelitii aferenti – posturile de televiziune Acasa, Pro TV International, Pro Cinema, Sport.ro si MTV Romania. Infiintata de Adrian Sarbu, fostul sef de cabinet al lui Petre Roman, televiziunea apartine in prezent grupului Central European Media Enterprises (CME). CME, prin canalele sale aflate in Romania, Cehia, Slovacia, Slovenia, Croatia, Bulgaria si Ucraina, acopera o piata de 97 de milioane de telespectatori si se afla in proprietatea miliardarului Ronald S. Lauder. Lauder este si presedintele Congresului Mondial Evreiesc.

Antenele-SIE. Ce a mai ramas? Ah, Antenele si B1 TV. Aici avem de a face cu ceea ce Radu Moraru numea “trupa invizibila” – personaje corupte din politica si economie cu relatii in serviciile secrete romanesti dar fara a reprezenta de fapt nici serviciile nici Romania. Le iau la pachet pentru ca sunt la pachet. Despre Antenele turnarromului Voiculescu nu este cazul, cred, sa intru in vreun amanunt. Dar cazul noului B1 Tv, preluat de la familia Paunescu, altfel iubitoare a “stransei prietenii” romano-ruse (sau ruso-romane?), si aflat in prezent sub manageriatul fostului administrator al televiziunilor lui Voiculescu si sefulet la Grivco, Sorin Oancea, este mai interesant. Curatat de niste licheni aparuti prin coabitarea cu EvZ, ca Ioana Lupea si Mircea Marian, postul s-a pricopsit rapid cu personaje oarecum asemanatoare. Un Robert Turcescu, facut scapat de la Realitatea cu doar o zi inainte de arestarea lui Sorin Ovidiu Vintu – binefacatorul sau cu ceva milioane de euro – sau un Andrei Badin – alintat de presedintele Romaniei cu “Bai, caraghiosule!” -, o fosta portavoce anti-Basescu cu spume, pe cand era la Antena lui Voiculescu. Azi, cuminte, in bancuta lui. Despre acesta din urma, Ioan T. Morar afirma ca are legaturi cu SIE, care l-ar fi insarcinat cu misiuni pe langa Casa Regala si legionarii din exil, in timp ce altii amintesc relatia lui de subordonare cu Uly Valureanu alias Ulrich Friedberg Valureanu, redactor sef la ISRO-PRESS, “revista dedicata exclusiv universului evreilor nascuti in Romania si relatiilor de prietenie dintre Israel si Romania”. Luand acest caz aparent paradoxal – un element vehement anti-Basescu la un post presupus pro-Basescu -, drept referential in ce priveste B1 TV, intrebarea este: SIE sau MOSSAD? Daca mai observam si ca pe la EvZ – ziarul condus, se spune, de Dan Andronic si prietenii – unii cam intra in priza la stirile despre “poporul ales”, raspunsul e, asadar, undeva pe la mijloc.

TVR-zona KGB. Era sa uit tocmai de TVR! Postul national de televiziune nu mai apartine Romaniei de cand la conducerea lui s-a instalat o “gasca” nu transpartinica ci de-a dreptul neo-kominternista. Conducerea TVR este acaparata in totalitate de oamenii GDS-ului, organizatie infiintata in paralel cu FSN de Silviu Brucan, cu sprijinul financiar al condamnatului penal George Soros. Alexandru “Andi” Lazescu, fost vicepresedinte UASCR-Iasi, apoi sef al GDS-Iasi si asociat al unui alt renumit infractor penal, Sorin Ovidiu Vintu, a fost obligat in trecut sa demisioneze de la TVR, chiar in timpul scandalului FNI. Ulterior, a revenit in Consiliul de Administratie TVR pe baza sprijinului fostului presedinte Emil Constantinescu ot Tighina, la recomandarea consilierilor prezidentiali Zoe Petre si Dorin Marian, afiliati centralei GDS si, respectiv, serviciului de informatii al lui Dinu Patriciu, deservitor la randul lui al intereselor rusesti. Despre Rodica Culcer, sefa pensionara a stirilor TVR, nu cred ca mai este cazul sa amintesc ca, dupa o perioada de acomodare cu limbile straine la “Era Socialista” si pe langa CC al PCR, a lucrat ca secretara la Ambasada SUA pe vremea Raposatului, cand orice cetatean roman care statea mai mult de o ora in incinta statului american era automat cadru al fostei Securitati. Ulterior, “tovarasa colonel” a urmat mai multe stagii de pregatire pe meleaguri straine, in institutii unde se calca pe bombeu atat agentii ex-KGB cat si cei ai MOSSAD. Viitorul acestei “trupe invizibile” a fost de altfel descris de insusi “Andi” Lazescu, in arzatoarea “Flacara Iasului”: “Suntem comunisti, sau viitori comunisti, si in orice moment trebuie sa ne comportam ca atare, sa privim spre viitor, care este al nostru”.

de M Petean

duminică, 9 iunie 2013

Cine l-a protejat pe Voiculescu dupa 2005?

de Dan Cristian Turturica 


Pentru a înţelege esenţa cazului Voiculescu trebuie început de la pagina 431 a cărţii de memorii a fostului director al CIA, George Tenet – ”At the center of the storm - My years at the CIA”.
”(…) Când a căzut Uniunea Sovietică şi Vestul a moştenit Europa de Est, ne-am propus să construim servicii de informaţii cu ceea era deja disponibil acolo. Exista o probabilitate mare ca aceste servicii să fie infiltrate de agenţi sovietici? Sigur. Era o probabilitate mare ca, în timp, să reuşim să-i eliminăm de acolo? Din nou, sigur. Ideea era că trebuia să ne asumăm nişte riscuri dacă vroiam ca guvernarea să funcţioneze…
Tenet a amintit de strategia CIA în noul spaţiu ex-sovietic pentru a explica opoziţia sa la decizia luată de neo-conservatorii din preajma lui George Bush, după invazia din Irak, de a nu decapita, ci de a distruge aproape complet cele trei structuri cheie ale regimului Saddam Hussein: partidul Ba’ath, armata şi serviciile secrete.
Potrivit celui de-al doilea cel mai longeviv director al CIA, după legendarul Allan Dulles, planul promovat în special de Dick Cheney şi Condoleeza Rice a fost profund greşit deoarece, în ciuda justeţei morale evidente, a ignorat riscurile eliminării bruşte de la putere a tuturor celor ce au condus regimul opresiv al lui Saddam dar au şi administrat, în paralel, ţara.
În vizunea sa, anii de violenţe extreme, de sărăcie, zecile de mii de victime, demonizarea americanilor, întârzierea reconstrucţiei, care au urmat invaziei în Irak, au fost, toate la un loc, consecinţa vidului de putere creat prin respingerea propunerii ca oamenii care au avut în mână, zeci de ani, pârghiile puterii, să fie înlocuiţi treptat, după ce transferă cunoştiinţele lor către o nouă garnitură de tehnocraţi şi după ce aceştia vor fi capabili să conducă eficient.
În antiteză, a explicat printre rânduri şeful CIA, modelul aplicat în ţările est-europene după căderea Cortinei de Fier s-a axat pe un pragmatism incompatibil cu intransigenţa morală: demiterea eşalonului superior al serviciilor secrete comuniste dar menţinerea în noile structuri a majorităţii şefilor de la nivelurile doi şi trei, pentru o perioadă de vreme - abandonarea rapidă a trădătorilor şi treptată a celor compromişi, înlocuirea tuturor, într-un orizont rezonabil de timp, cu o nouă generaţie de profesionişti, pregătită de serviciile de informaţii occidentale.
Biografia lui George Tenet explică, implicit, şi altceva: de ce puţinii români care, în anii ’90, cereau cu insistenţă ca toţi securiştii să fie eliminaţi din noile servicii şi din viaţa publică şi judecaţi pentru crimele şi fărădelegile comise, nu au avut nici o şansă de izbândă. Nu atât pentru că erau o minoritate, cât mai ales pentru că în acest demers nu au fost susţinuţi nici măcar de marile puteri.
Este imposibil de spus acum ce s-ar fi întâmplat dacă, în locul tranziţiei lente şi care a fost mai degrabă o restauraţie, revoluţia din decembrie 1989 ne-ar fi adus un val de epurări comparabil cu cel impus de americani în Irak.
Vidul de putere ar fi generat şi aici o perioadă de instabilitate violentă? Iar dacă da, judecând după consecinţele pe termen lung, pe care le resimţim şi azi, ale anilor pierduţi în băltirea post-comunistă girată de Ion Iliescu, ar fi fost, totuşi, preferabilă o perioadă de răfuială dură cu trecutul? Ne-ar fi scurtat drumul spre normalitate?
Întrebări tardive. Singura certitudine este că nu doar românii care au susţinut punctul 8 al proclamaţiei de la Timişoara şi cei ce au demonstrat, în 1990, în Piaţa Universităţii – cei oneşti, evident, nu infiltraţii lui Măgureanu - au pierdut partida, ci şi americanii. Pentru că, deşi fostul şef al CIA nu menţionează asta în biografia sa, în cazul României strategia paşilor mărunţi s-a dovedit greşită.
Noii moştenitori ai Europei de Est au evitat riscul vidului de putere, dar au subestimat un altul. Sau poate chiar l-au ignorat complet. Acela ca unii dintre securiştii de eşalon secund pe care i-au cruţat din motive tactice să se dovedească mai abili decât ei şi să le sufle ”moştenirea” de sub nas. Ceea ce, măcar pentru o vreme, s-a şi întâmplat.
Mulţi din generaţia Voiculescu s-au mişcat atât de iute încât până să le vină rândul să fie înlocuiţi de oamenii crescuţi de occidentali au devenit de nedizlocat. S-au folosit de conexiunile pe care le aveau, de informatorii pe care îi recrutaseră, de dosarele compromiţătoare pe care le fabricaseră, de capitalul acumulat sau furat din fondurile de comerţ exterior pe care le rulau sub supervizarea lui Ceauşescu cu o pricepere de care, probabil, nici americanii nu i-au crezut capabili şi s-au înşurubat şi mai tare la cârmă. Iar cei ce ar fi trebuit să-i evacueze din scenă au rămas, pentru mulţi ani, cu buza umflată.
Meciul anilor ’90 a fost câştigat de neo-securiştii români în două runde. În prima, cei mai destoinici dintre ei şi-au făcut firme. Cei din securitatea internă, ceva mai modeste, cei din DIE, cu o experienţă antreprenorială net superioară, au pus bazele marilor frăţii pseudo-capitaliste care au confiscat toate canalele comerciale folosite, cu puţin timp în urmă, tot de ei, pentru a aduce în ţară valuta mult râvnită de Ceauşescu.
Nu a fost nevoie de mult timp ca interesele de afaceri personale ale capilor noilor servicii de informaţii să se amestece, până la confuzia totală, cu interesele instituţiilor pe care le conduceau. Firmele erau conduse ca nişte oficii de spionaj în timp ce priorităţile serviciului erau setate după profilul activităţilor comerciale ale şefului-patron. Arsenalul informaţional şi logistic al unor instituţii care ar fi trebuit să vegheze la protejarea şi promovarea interesului naţionl a fost scos la produs – uneori doar ca să ţină de şase pentru un transport de contrabandă cu petrol sau ţigări, iar ofiţerii mai mici în rang sau mai puţini pricepuţi la afaceri au căpătat un al doilea salariu de la firma unui superior sau unui camarad.
A doua rundă a început în clipa în care neo-securiştii au devenit suficient de bogaţi ca să stea pe picioarele lor fără să mai fie nevoie să deţină funcţii în servicii. Şi-au sporit eficienţa delegând controlul asupra structurilor statului celor pe care i-au plasat în funcţii de conducere şi care, în paralel, aveau a doua slujbă la firmele lor.
Această ultimă rundă s-a încheiat cu victoria categorică în clipa în care au început să controleze jocul politic nu în calitate de foşti ofiţeri de informaţii, ci de antreprenori. Adică, nu s-au mai limitat doar la coruperea politicienilor pe care îi aveau cu ceva la mână ci şi-au permis să cumpere pe oricine doreau şi în plus să finanţeze proiecte politice noi, alianţe, uniuni, fundaţii, ONG-uri, mişcări de protest şi nu în ultimul rând trusturi media care să le susţină iniţiativele, dar mai ales să îi demoleze pe adversari.
Cu asemenea ”parteneri”, câtă influenţă au avut ţările occidentale în România? Zero. Presupunând că au apucat să pună măcar o piatră de temelie la el, ce s-a ales de proiectul lor de creare a unor noi servicii de informaţii, (mai) curate, care să se desprindă, gradual, de influenţa rusească? Praful.
Un singur exemplu. În 1999, un cuplu celebru de la ICE Dunărea, Dan Voiculescu şi generalul Constantin Rotaru, cânta, aparent, două partituri diferite. În timp ce trustul lui Dan Voiculescu înfiera, prin ample campanii media, intervenţia NATO în Kosovo, generalul Rotaru, devenit omul numărul doi în Serviciul de Informaţi Externe, era angrenat, teoretic, în eforturile de a convinge NATO că România este un partener loial şi că merită să fie primită în alianţă.
Rotaru a ajuns, în 1998, la SIE venind din trustul Intact, iar după trecerea sa în rezervă a revenit lângă Dan Voiculescu, la Intact, cel mai antioccidental trust de presă din România. Oare ce gândeau omologii din serviciile de informaţii ale ţărilor NATO când îl auzeau pe Rotaru vorbind despre dorinţa sa sinceră ca România să fie primită în alianţa nord-atlantică?
Eşecul planurilor în această domeniu a mers, mai bine de zece ani, mână în mână cu dezamăgirea urmată de dezinteresul politicienilor occidentali faţă de ţara noastră. Şi aşa ar fi rămas, probabil, lucrurile multă, foarte multă vreme, dacă nu ar fi avut loc atentatul terorist din 11 septembrie 2001. Nevoia Statelor Unite şi a Vestului, în ansamblu, de a se apăra de ameninţarea teroristă ne-a repus pe harta intereselor strategice.
Dezamăgirile provocate de parcursul post-revoluţionar al României au fost date uitării, iar dezinteresul a lăsat loc unei preocupări intense de a recupera timpul pierdut şi de a reconstrui o relaţie ce părea compromisă pe veci. În acest context, reformarea serviciilor de informaţii din România a urcat, instantaneu, pe lista proiectelor prioritare iar 2002 este, cel mai probabil, anul în care strategia de care amintea Tenet a început să fie pusă, cu adevărat, în aplicare, în România.
Povestea nu are încă un happy-end (şi poate nu va avea niciodată) pentru simplul motiv că România în 2002 era mult diferită de România în 1990. Şi nu în bine.
Pe ruinele sistemului dictatorial prăbuşit în zilele Revoluţiei se putea construi temeinic şi rapid, cu o fundaţie nouă şi cu un proiect sută la sută în interes naţional şi al parteneriatului cu Occidentul. În 2002, temelia era deja compromisă de practicile mafiote ale majorităţii şefilor noilor servicii. Pentru a corecta monstruozităţile şi a construi mai departe a fost nevoie de mult mai mult timp, de paşi şi mai mărunţi şi de un compromis mult mai nociv decât cel pe care îl invoca Tenet ca fiind acceptabil în cazul Irakului.
Vreme de trei ani, până în 2005, la suprafaţă a fost linişte şi părea că nu se întâmplă nimic. Am intrat în NATO cu Radu Timofte, omul lui Sorin Ovidiu Vântu, la cârma SRI-ului şi cu Constantin Rotaru, omul lui Voiculescu, al doilea om în SIE. În subteran, însă, lucrurile începuseră să se mişte.
Schimbarea de profunzime a devenit vizibilă după venirea la putere a lui Traian Băsescu. O dată cu numirea unei noi garnituri de lideri în fruntea serviciilor de informaţii au început să fie trecuţi în rezervă din ce în ce mai mulţi din generalii care puseseră bazele complexului securisto-mafiot cu acoperire capitalistă. Scoaterea acestora din sistem s-a dovedit crucială pentru curăţarea şi profesionalizarea serviciilor de informaţii.
Chiar dacă până la reformarea lor completă mai este cale lungă, iar procesul va fi temporizat de ritmul în care evoluează societatea în ansamblul ei, rezultatele sunt deja cât se poate de vizibile. Contribuţia lor la lupta anticorupţie este consistentă, iar colaborarea cu serviciile occidentale pe fronturile externe este exemplară. Dorinţa partenerilor noştri de a avea aici omologi pe a căror expertiză şi loialitate să se poată baza a fost îndeplinită. Printr-un efort comun şi în interes comun.
Prea mult roz? Aşa e. În mijlocul acestui tablou cu peisaj de primăvară stă o imensă pată neagră. Este restul de problemă nerezolvată – degeaba a fost distrusă simbioza malignă dintre foştii securişti deveniţi patroni de firme, partide şi media şi instituţiile din care s-au născut şi hrănit dacă nu sunt smulşi din toate rădăcinile pe care şi le-au înfipt în societate. ”Weeded out” este termenul pe care Tenet l-a folosit referindu-se la înlăturarea agenţilor infiltraţi.
În cazul României sensul în care fostul şef al CIA a folosit cuvântul este insuficient. Iar ascensiunea Voiculescu dovedeşte pe deplin limitele a tot ceea ce s-a întreprins pînă acum pentru asanarea societăţii. Pentru a scăpa de efectele anilor în care securiştii au fost lăsaţi să necrozeze toate instituţiile democratice şi mecanismele economiei de piaţă este nevoie ca ei să fie smulşi şi din acestea, nu doar din serviciile de informaţii.
De ce nu s-a întâmplat asta? Cu unii s-a întâmplat. În ultimii ani, mai mulţi generali SRI corupţi au fost condamnaţi şi scoşi complet din joc. Există şi cazuri de oameni de afaceri cu procese pe rol, condamnaţi în primă instanţă sau chiar definitiv, care se pare că şi-au învăţat lecţia şi bagă capul la cutie: Puiu Popoviciu, George Copos, Gigi Becali. Dar de piesele grele nimeni nu a îndrăznit să se atingă decisiv.
În asta constă problema cu Dan Voiculescu. Cel mai bun mod de a-i smulge rădăcinile este desecretizarea totală a arhivei ICE Dunărea, adică inclusiv a dosarelor AVS (Aport Valutar Străin). S-a şi încercat asta în ultimul an de mandat al lui Cătălin Harnagea în fruntea SIE. De ce nu a preluat ideea Traian Băsescu? Foarte probabil pentru că o astfel de mişcare îl depăşeşte până şi pe el.
Arhiva întreprinderii de comerţ exterior unde s-a format Voiculescu este interesantă nu neapărat pentru operaţiunile derulate înainte de 22 decembrie 1989, cât mai ales pentru a afla unde au ajuns banii după căderea lui Ceauşescu. Desecretizarea ei, însă, ar duce, probabil, nu doar la prăbuşirea imperiului Voiculescu ci şi a multor altora din serviciul în care au activat. Teama de a genera imense pagube colaterale a fost mai mare. Şi instinctul de supravieţuire al serviciului a învins.
Dar dacă arhiva completă a ICE Dunărea este, încă, prea fierbinte, de ce nu a fost luat serios la întrebări în legătură cu alte zeci de afaceri şi mii de contracte ale firmelor lui, încheiate după 1990? Chiar toate au fost şi sunt perfect legale? Dacă da, înseamnă că Voiculescu este un capitalist şi politician onest şi noi ceilalţi care îl bănuim de tot felul de malversaţiuni suntem nişte ticăloşi.
Din 2005 încoace, de când l-a numit ”soluţia imorală”, Traian Băsescu nu a îndrăznit să depăşească o anumită limită în conflictul cu Voiculescu. Parcă cineva i-a trasat o linie şi i-a spus ”peste ea nu ai voie să treci”. DNA i-a blocat noi afaceri dubioase pe care a încercat să le deruleze prin oamenii lui de casă, Pantiş, Sereş, dar nu s-a atins de cele vechi.
Ceea ce este foarte straniu deoarece Voiculescu nu a arătat că ar avea vreo limită în raport cu Traian Băsescu. L-a suspendat de două ori. Aşa că fie lui nu i-a pus nimeni vreo barieră, fie nu i-a păsat de ea. De aici, un avantaj imens în relaţia cu preşedintele şi în mod cert şi cu instituţiile statului care îi puteau veni de hac instantaneu dacă ar fi primit undă verde.
Imunitatea foarte stranie pe care Voiculescu a primit-o chiar şi după 2005 şi împotriva căreia Băsescu a părut neputincios este unul din marile mistere ale perioadei post-decembriste. Şi este greu de crezut că asta nu are nimic de a face cu trecutul celor doi dinainte de 1990, cu structurile statului în care au activat.
Indiferent de cauze, însă, libertatea de care a continuat să se bucure Voiculescu şi după intrarea României în NATO a contrazis flagrant trendul de reformă a instituţiilor statului şi a mecanismelor democratice. În loc ca influenţa sa în societate să se diminueze, cum li s-a întâmplat altor fraţi de arme, a crescut şi mai mult. Când mulţi camarazi de ai lui au ajuns să fie chiar condamnaţi la închisoare el a fost la un pas de a pune mâna pe preşedinţia României.
Voiculescu a devenit centrul de comandă al mişcării de blocare a parcursului democratic şi pro-occidental al României în cea mai pro-occidentală perioadă a acestei ţări din ultimii 60 de ani. Iar cei ce l-au ajutat şi protejat, mimând loialitatea faţă de direcţia strategică a ţării, întocmai cum o făcea şi generalul Rotaru în timpul intervenţiei NATO în Kosovo, sunt la fel de vinovaţi ca şi el.
Nu ne rămâne decât să sperăm că vor înţelege măcar acum că evoluţia României nu se va poticni de Voiculescu, după cum nu s-a blocat nici la Ceauşescu şi că mai devreme sau mai târziu şi Felix va deveni un minuscul capitol negru în istoria ţării.