Se afișează postările cu eticheta CIA. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta CIA. Afișați toate postările

vineri, 30 octombrie 2015

Revolutia romana o operațiune comună a CIA, KGB

Pentru prima dată, o operațiune comună a CIA, KGB, GRU și a serviciilor maghiare au lucrat impreuna pentru răsturnarea dictatorului român, Nicolae Ceausescu, spune un participant direct la conspirație din serviciile speciale ruse."

Ofiter rus de informatii : "Cu viitorul preşedinte al României şi prieten al lui Gorbaciov, Ion Iliescu, a lucrat rezidentul Direcţiei Principale a KGB."



Pentru prima dată, o operațiune comună a CIA, KGB, GRU și a serviciilor de informatii maghiare au lucrat impreuna pentru răsturnarea dictatorului român, Nicolae Ceausescu, ne spune un participant direct la conspirație din serviciile speciale ruse.

№ 6 (247) DIN 17 februarie 2011 ["Argumentele saptamanii" de Alexander Kondrashov]

Presa rusă publică, în premieră, mărturiile unui ofiţer al serviciilor ruse care a participat la operaţiunea comună a CIA, KGB, GRU şi serviciile maghiare de înlăturare a dictatorului român.
În Budapesta, la direcţia de informaţii a trupelor sudice ale armatei ruse, Roman era cel mai tânăr ofiţer. Un locotenent major în poziţia de maior, nu e de glumă! „Ce carierist”, cârteau căpitanii bătrâni.
Cu toate astea, nici ei nu puteau nega faptul că nimeni nu cunoştea atât de bine limbile străine precum acest tânăr.
Roman vorbea foarte bine germana şi franceza, iar maghiara şi româna, ca şi rusa, de altfel, îi erau limbi materne.
S-a născut şi a crescut în Transcarpatia, în oraşul Muncaci (Muncevo), iată de ce nici nu ştia cât sânge maghiar sau românesc îi curge prin vine.
La petreceri, prietenii îl întrebau: ce naţionalitate are? Citându-l cu ironie pe Bismarck, locotenentul major le răspundea ironic că: "A fi roman nu-i o nationalitate, ci o profesie".
(n.red. Aluzie la vorbele lui Bismarck, care referindu-se la politicienii romani de pe vremea sa pe care nu-i agrea, ar fi spus: "A fi roman nu-i o nationalitate, ci o profesie")În acea perioadă, în România, spre deosebire de Ungaria, nu existau trupe sovietice.
Din această cauză un ofiţer al spionajului militar cu greu îşi putea exercita sarcina de monitorizare a programului nuclear românesc.
Cele mai utile rămân vizitele în Transilvania şi întrevederile cu maghiarii din Transilvania.
La Timişoara, serviciile secrete sovietice dispuneau de o reţea largă de agenţi secreţi sovietici.

Fariseii politici

Ca un profesionist adevărat, Roman timp de 20 de ani nu a deconspirat niciun nume, locurile conspirative şi parolele colaboratorilor săi români. Cu toate acestea, el a dezvăluit unele detalii ale operaţiunii de înlăturare a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Şi acest lucru a fost determinat de…însuşi Gorbaciov.
Acum, cu ocazia aniversării a 80 de ani, în presa occidentală a pornit o întreagă campanie în favoarea lui Mihail Sergheevici.
Toţi îl slăvesc pe „Gorbi”… Şi chiar însuşi Gorbaciov este interesat de menţinerea unei imagini de bunic blând.
Roman recunoaşte că i-a fost silă să asculte cum, primul şi ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice a condamnat la Bucureşti execuţia soţilor Ceauşescu în decembrie 1989.
La întrevederea cu jurnaliştii, fostul lider sovietic a declarat că ei au fost împuşcaţi „asemenea unor animale”, iar acest lucru nu trebuie făcut, „oricât de complicată ar fi fost situaţia în ţară”.
În cadrul unei vizite private, fostul preşedinte sovietic s-a întâlnit cu fostul preşedinte al României, Ion Iliescu. Cei doi aveau multe lucruri de care să-şi aducă aminte. Execuţia soţilor Ceauşescu la peretele unui veceu rămâne pe conştiinţa lor, afirmă Roman.

În noiembrie şi decembrie 1989, tânărul spion rus a exercitat funcţia de traducător al unor şefi superiori, sosiţi cu o misiune secretă de la Moscova.
Ore întregi, generalii GRU au purtat discuţii cu şefii serviciilor secrete maghiare.
Roman îşi aminteşte bine că oaspeţii din capitală au subliniat în mai multe rânduri că acţionau în conformitate cu ordinele ministrului apărării al URSS şi la ordinele preşedintelui sovietic Mihai Gorbaciov.
În acea perioadă, înlăturarea unui şef de stat putea fi autorizată doar de Secretarul General al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.
Cu toate acestea, ofiţerii GRU erau circumspecţi şi au decis să acţioneze doar prin intermediul serviciilor maghiare.

Abia acum, prim-ministrul de atunci al Ungariei, Miklos Nemet, recunoaşte într-un interviu publicat în ziarul „Magyar Hirlap” că serviciile maghiare au livrat armament opoziţiei române în ajunul evenimentelor tragice, fiind antrenaţi în tabere militare din Ungaria.
Timp de două decenii acest lucru era menţinut în taină.
Pe lângă aceasta, în rând cu maghiarii, viitorii „revoluţionari” erau instruiţi şi de specialiştii sovietici din trupele speciale.
Lucrurile nu s-au limitat doar la acestea. Serviciile sovietice şi maghiare au reuşit să recruteze mulţi funcţionari români de partid şi din aparatul de stat.

Cu viitorul preşedinte al României şi prieten al lui Gorbaciov, Ion Iliescu, a lucrat rezidentul Direcţiei Principale a KGB.

GRU avea în vizor armata română.
Printre agenţii recrutaţi se afla şi viitorul ministru al apărării în primul guvern al lui Iliescu – generalul Victor Stănculescu.
Pe atunci el era printre favoriţii Elenei Ceauşescu.
Deplină încredere în "favoritul" soţiei avea şi Nicolae Ceauşescu.

Prima Etapa dezinformarii

Cu toate acestea, rolul principal în organizarea acţiunilor diversioniste în România l-au jucat nu KGB, GRU sau serviciile secrete maghiare. O bună parte a operaţiunilor au aparţinut CIA.
Astăzi, conducătorul secţiei CIA pentru Europa de Est, Milton Bearden, recunoaşte că toate acţiunile subversive au fost dirijate din Washington. Care a fost totuşi tehnologia schimbării regimului din România? În prima etapă – discreditarea lui Ceauşescu.
În acest scop, zeci de agenţi ai serviciilor secrete lucrau pentru ca în presa internaţională să ajungă cât mai multe „materiale compromiţătoare” despre dictator şi anturajul său. Spre exemplu, ziarele scriau că Comandatul Suprem al Armatei a conferit gradul de locotenent căţeluşului său de pluş.

Etapa a doua a dezinformarii

În etapa a doua a operaţiunii s-a recurs la promovarea unor posibili succesori ai dictatorului.
Astfel, în presă a apărut informaţia că posibilul succesor al lui Ceauşescu ar putea deveni Ion Iliescu.

Etapa a treia a dezinformarii

În a treia etapă a războiului informaţional s-a pus accentul pe manipularea informaţiilor cu privire la evenimentele din Timişoara, unde în timpul ciocnirilor cu agenţii Securităţii române „ar fi decedat cetăţeni paşnici”.
Roman îşi aminteşte cum cadavrele celor „asasinaţi” au fost prezentate la toate posturile de televiziune din lume, fiind aduşi, în realitate, de la morgile din regiune.
De fapt, aceste cadavre aparţineau unor persoane care au murit de moarte bună.
Americanii plăteau sanitarilor câte o sută de dolari pentru „o bucată”.
Pentru România din acea perioadă această sumă era una enormă.

Antihristul ucis de Crăciun

În timpul Crăciunului catolic, viaţa din Ungaria se opreşte.
Iar în Transilvania, unde se afla Roman, situaţia era tensionată.
În noaptea de 26 spre 27 decembrie, postul român de televiziune a prezentat procesul asupra soţilor Ceauşescu.
Audierile au fost scurte. Lui Ceauşescu i-a fost încriminată asasinarea a peste 60 de mii de persoane.
Astăzi, potrivit datelor de care dispunem, pe străzile din Bucureşti şi Timişoara au decedat în jur de o mie de persoane.
Dar există şi un alt detaliu, pe care nu-l putem ignora, pierderile din rândurile militarilor şi organelor de forţă.

Printre ei, peste 325 de persoane au fost omorâte şi 618 rănite.

Acest lucru demonstrează că pe teritoriul României au acţionat grupuri înarmate pregătite în bazele militare secrete din Ungaria.

Tot atunci în România au ieşit la iveală şi ţintaşii sportivi.

(Amintiţi-vă cum în octombrie 1993 nişte ţintaşi trăgeau în Moscova asupra Clădirii Parlamentului şi asupra trupelor de destinaţie specială „Vâmpel”).

Este de evidenţiat că în acea perioadă nu au existat nici un fel de competiţii sportive.

După 25 decembrie, 257 de bărbaţi au zburat din Bucureşti în unul din statele din Orientul Apropiat.
…După pronunţarea sentinţei, condamnaţii au fost scoşi în curte şi puşi la zidul unui veceu soldăţesc.
Când Nicolae Ceauşescu a înţeles că i-a venit sfârşitul, a început să cânte „Internaţionala”, apoi a strigat „Jos trădătorii!”.
Au răsunat rafale de arme.
Soldaţii au descărcat în Ceauşescu şi soţia sa peste 90 de gloanţe.
Acest lucru a avut loc la ora 14.50, la 25 decembrie. Când cadrele erau prezentate la postul de televiziune, o voce de după cadru a spus: „Antihristul a fost ucis de Crăciun!”.
Organizatorul procesului împotriva lui Ceauşescu a fost fidelul general Victor Stanculescu.
La scurt timp după ce a obţinut comanda asupra forţelor militare ale României, acest agent al câtorva servicii secrete a trecut deschis de partea complotiştilor.
Şi nu doar el. Ceauşescu a fost trădat şi de conducerea Securităţii.
De altfel cum poate fi explicat faptul că împotriva atotputernicului şef al Securităţii, generalul Iulian Vlad, niciun martor nu a acceptat să dea mărturii.
Iar „dulăii de pază” care l-au executat pe Ceauşescu, generalii Virgil Măgureanu şi Victor Stănculescu au ocupat posturile de şef al Serviciilor Secrete şi respectiv de ministru al apărării.

Frica de bomba atomică românească

La sfârşitul anului 1988, „problema românească” a devenit una centrală în negocierile lui Gorbaciov, Şevarnadze şi Iakovlev cu Occidentul. Problema nu consta în faptul că în presa sovietică Ceauşescu era prezentat drept un „stalinist” şi duşman al perestroicii, chiar dacă acesta într-adevăr a declarat în cadrul congresului PCR că „mai curând Dunărea îşi va schimba cursul decât va fi realizată perestroika în România”.
Problema nu a constat nici în antipatia personală a lui Gorbaciv faţă de Ceauşescu. În marea politică nu există loc pentru sentimente.
Există doar interese. Acestea coincideau la Bush-tatăl şi Goraciov într-un singur subiect comun: să nu permită României să devină o puterea nucleară. Mai ales că exista deja problema ambiţiilor nucleare ale Chinei.
Potrivit lui Roman, Bucureştiul inițiase proiectului realizării armei nucleare în anul 1976. Pentru fabricarea acesteia a fost format un grup de fizicieni, care lucrau într-un centru secret din oraşul Măgurele.
Aşa cum este astăzi în cazul Iranului, oficial, lucrările erau realizate în domeniul energeticii nucleare.
Rezultatele pozitive i-au permis lui Ceauşescu să declare oficial în mai 1989 despre faptul că, din punct de vedere tehnic, România este capabilă să producă arme nucleare.
În decembrie 1989, Ceauşescu a fost înlăturat şi executat.
În zadar s-a lăudat.
Pentru crearea bombei nucleare românii mai aveau de lucrat încă zece ani.
Roman povesteşte că cei doi generali GRU nu au plecat la Moscova după asasinarea lui Ceauşescu.
Împreună cu grupul spionilor militari din Grupul de Sud al forţelor militare sovietice, au trecut din Budapesta la Bucureşti. Au început căutările contactelor printre fizicienii români.
Desigur, sovieticii nu aveau nevoie de secretele legate de producerea armei nucleare.
Nu era nevoie decât înlăturarea oricărui pericol de scurgere a informaţiei legate de tehnologiile nucleare din România.
Cu ajutorul CIA, această problemă a fost rezolvată.
Peste doi ani, în 1991, noua guvernare a României a acceptat să supună sub controlul absolut al Agenţiei Internaţionale pentru Energia Nucleară obiectele şi centrele de cercetare nucleară.
Pentru o perioadă îndelungată, în România s-au aflat 13,5 kg de uraniu îmbogăţit (80 la sută).
Iată de ce în 2003, în colaborare cu CIA şi Serviciul de Informaţii Externe a Federaţiei Ruse, au organizat o operaţiune secretă de transportare şi neutralizare în Rusia a materialului nuclear. Acesta a fost adus la Bucureşti cu un transport militar, încărcat în Il-76 şi transportat la uzina de concentrate chimice din Novosibirsk.
Transportarea a avut loc la comanda Agenţiei Internaţionale pentru Energie Nucleară şi finanţată de Ministerul Energeticii al SUA. Operaţiunea a fost executată de Comisia Naţională pentru control asupra activităţii nucleare a României. Ministerul industriei nucleare a Federaţiei Ruse a executat funcţia de coordonator al operaţiunii.
Totuşi, aceasta a fost monitorizată şi de experţii americani.
Inspecţiile obiectelor nucleare efectuate de Agenţia Internaţională pentru Energia Nucleară au scos la iveală faptul că începând cu anul 1985 România a efectuat experimente chimice secrete în scopul obţinerii materialelor necesare creării unei bombe nucleare. Potrivit estimărilor experţilor, Ceauşescu ar fi reuşit să obţină bomba nucleară către anul 2000.
Aceste planuri au fost zădărnicite de conspiraţia serviciilor secrete [sovietice].
sursa: argumenti.ru

(FLUIERUL)

miercuri, 30 octombrie 2013

Cine l-a protejat pe Voiculescu după 2005?


Cine l-a protejat pe Voiculescu după 2005?
8 Iunie 2013
 E-MAIL      PRINT      RSS             MĂRIME TEXT
10457 VIZUALIZARI | COMENTARII   45
Pentru a înţelege esenţa cazului Voiculescu trebuie început de la pagina 431 a cărţii de memorii a fostului director al CIA, George Tenet – ”At the center of the storm - My years at the CIA”.
”(…) Când a căzut Uniunea Sovietică şi Vestul a moştenit Europa de Est, ne-am propus să construim servicii de informaţii cu ceea era deja disponibil acolo. Exista o probabilitate mare ca aceste servicii să fie infiltrate de agenţi sovietici? Sigur. Era o probabilitate mare ca, în timp, să reuşim să-i eliminăm de acolo? Din nou, sigur. Ideea era că trebuia să ne asumăm nişte riscuri dacă vroiam ca guvernarea să funcţioneze…”
Tenet a amintit de strategia CIA în noul spaţiu ex-sovietic pentru a explica opoziţia sa la decizia luată de neo-conservatorii din preajma lui George Bush, după invazia din Irak, de a nu decapita, ci de a distruge aproape complet cele trei structuri cheie ale regimului Saddam Hussein: partidul Ba’ath, armata şi serviciile secrete.
Potrivit celui de-al doilea cel mai longeviv director al CIA, după legendarul Allan Dulles, planul promovat în special de Dick Cheney şi Condoleeza Rice a fost profund greşit deoarece, în ciuda justeţei morale evidente, a ignorat riscurile eliminării bruşte de la putere a tuturor celor ce au condus regimul opresiv al lui Saddam dar au şi administrat, în paralel, ţara.
În vizunea sa, anii de violenţe extreme, de sărăcie, zecile de mii de victime, demonizarea americanilor, întârzierea reconstrucţiei, care au urmat invaziei în Irak, au fost, toate la un loc, consecinţa vidului de putere creat prin respingerea propunerii ca oamenii care au avut în mână, zeci de ani, pârghiile puterii, să fie înlocuiţi treptat, după ce transferă cunoştiinţele lor către o nouă garnitură de tehnocraţi şi după ce aceştia vor fi capabili să conducă eficient.
În antiteză, a explicat printre rânduri şeful CIA, modelul aplicat în ţările est-europene după căderea Cortinei de Fier s-a axat pe un pragmatism incompatibil cu intransigenţa morală: demiterea eşalonului superior al serviciilor secrete comuniste dar menţinerea în noile structuri a majorităţii şefilor de la nivelurile doi şi trei, pentru o perioadă de vreme - abandonarea rapidă a trădătorilor şi treptată a celor compromişi, înlocuirea tuturor, într-un orizont rezonabil de timp, cu o nouă generaţie de profesionişti, pregătită de serviciile de informaţii occidentale.
Biografia lui George Tenet explică, implicit, şi altceva: de ce puţinii români care, în anii ’90, cereau cu insistenţă ca toţi securiştii să fie eliminaţi din noile servicii şi din viaţa publică şi judecaţi pentru crimele şi fărădelegile comise, nu au avut nici o şansă de izbândă. Nu atât pentru că erau o minoritate, cât mai ales pentru că în acest demers nu au fost susţinuţi nici măcar de marile puteri.
Este imposibil de spus acum ce s-ar fi întâmplat dacă, în locul tranziţiei lente şi care a fost mai degrabă o restauraţie, revoluţia din decembrie 1989 ne-ar fi adus un val de epurări comparabil cu cel impus de americani în Irak.
Vidul de putere ar fi generat şi aici o perioadă de instabilitate violentă? Iar dacă da, judecând după consecinţele pe termen lung, care le resimţim şi azi, ale anilor pierduţi în băltirea post-comunistă girată de Ion Iliescu, ar fi fost, totuşi, preferabilă o perioadă de răfuială dură cu trecutul? Ne-ar fi scurtat drumul spre normalitate?
Întrebări tardive. Singura certitudine este că nu doar românii care au susţinut punctul 8 al proclamaţiei de la Timişoara şi cei ce au demonstrat, în 1990, în Piaţa Universităţii – cei oneşti, evident, nu infiltraţii lui Măgureanu - au pierdut partida, ci şi americanii. Pentru că, deşi fostul şef al CIA nu menţionează asta în biografia sa, în cazul României strategia paşilor mărunţi s-a dovedit greşită.
Noii moştenitori ai Europei de Est au evitat riscul vidului de putere, dar au subestimat un altul. Sau poate chiar l-au ignorat complet. Acela ca unii dintre securiştii de eşalon secund pe care i-au cruţat din motive tactice să se dovedească mai abili decât ei şi să le sufle ”moştenirea” de sub nas. Ceea ce, măcar pentru o vreme, s-a şi întâmplat.
Mulţi din generaţia Voiculescu s-au mişcat atât de iute încât până să le vină rândul să fie înlocuiţi de oamenii crescuţi de occidentali au devenit de nedizlocat. S-au folosit de conexiunile pe care le aveau, de informatorii pe care îi recrutaseră, de dosarele compromiţătoare pe care le fabricaseră, de capitalul acumulat sau furat din fondurile de comerţ exterior pe care le rulau sub supervizarea lui Ceauşescu cu o pricepere de care, probabil, nici americanii nu i-au crezut capabili şi s-au înşurubat şi mai tare la cârmă. Iar cei ce ar fi trebuit să-i evacueze din scenă au rămas, pentru mulţi ani, cu buza umflată.
Meciul anilor ’90 a fost câştigat de neo-securiştii români în două runde. În prima, cei mai destoinici dintre ei şi-au făcut firme. Cei din securitatea internă, ceva mai modeste, cei din DIE, cu o experienţă antreprenorială net superioară, au pus bazele marilor frăţii pseudo-capitaliste care au confiscat toate canalele comerciale folosite, cu puţin timp în urmă, tot de ei, pentru a aduce în ţară valuta mult râvnită de Ceauşescu.
Nu a fost nevoie de mult timp ca interesele de afaceri personale ale capilor noilor servicii de informaţii să se amestece, până la confuzia totală, cu interesele instituţiilor pe care le conduceau. Firmele erau conduse ca nişte oficii de spionaj în timp ce priorităţile serviciului erau setate după profilul activităţilor comerciale ale şefului-patron. Arsenalul informaţional şi logistic al unor instituţii care ar fi trebuit să vegheze la protejarea şi promovarea interesului naţionl a fost scos la produs – uneori doar ca să ţină de şase pentru un transport de contrabandă cu petrol sau ţigări, iar ofiţerii mai mici în rang sau mai puţini pricepuţi la afaceri au căpătat un al doilea salariu de la firma unui superior sau unui camarad.
A doua rundă a început în clipa în care neo-securiştii au devenit suficient de bogaţi ca să stea pe picioarele lor fără să mai fie nevoie să deţină funcţii în servicii. Şi-au sporit eficienţa delegând controlul asupra structurilor statului celor pe care i-au plasat în funcţii de conducere şi care, în paralel, aveau a doua slujbă la firmele lor.
Această ultimă rundă s-a încheiat cu victoria categorică în clipa în care au început să controleze jocul politic nu în calitate de foşti ofiţeri de informaţii, ci de antreprenori. Adică, nu s-au mai limitat doar la coruperea politicienilor pe care îi aveau cu ceva la mână ci şi-au permis să cumpere pe oricine doreau şi în plus să finanţeze proiecte politice noi, alianţe, uniuni, fundaţii, ONG-uri, mişcări de protest şi nu în ultimul rând trusturi media care să le susţină iniţiativele, dar mai ales să îi demoleze pe adversari.
Cu asemenea ”parteneri”, câtă influenţă au avut ţările occidentale în România? Zero. Presupunând că au apucat să pună măcar o piatră de temelie la el, ce s-a ales de proiectul lor de creare a unor noi servicii de informaţii, (mai) curate, care să se desprindă, gradual, de influenţa rusească? Praful.
Un singur exemplu. În 1999, un cuplu celebru de la ICE Dunărea, Dan Voiculescu şi generalul Constantin Rotaru, cânta, aparent, două partituri diferite. În timp ce trustul lui Dan Voiculescu înfiera, prin ample campanii media, intervenţia NATO în Kosovo, generalul Rotaru, devenit omul numărul doi în Serviciul de Informaţi Externe, era angrenat, teoretic, în eforturile de a convinge NATO că România este un partener loial şi că merită să fie primită în alianţă.
Rotaru a ajuns, în 1998, la SIE venind din trustul Intact, iar după trecerea sa în rezervă a revenit lângă Dan Voiculescu, la Intact, cel mai antioccidental trust de presă din România. Oare ce gândeau omologii din serviciile de informaţii ale ţărilor NATO când îl auzeau pe Rotaru vorbind despre dorinţa sa sinceră ca România să fie primită în alianţa nord-atlantică?
Eşecul planurilor în această domeniu a mers, mai bine de zece ani, mână în mână cu dezamăgirea urmată de dezinteresul politicienilor occidentali faţă de ţara noastră. Şi aşa ar fi rămas, probabil, lucrurile multă, foarte multă vreme, dacă nu ar fi avut loc atentatul terorist din 11 septembrie 2001. Nevoia Statelor Unite şi a Vestului, în ansamblu, de a se apăra de ameninţarea teroristă ne-a repus pe harta intereselor strategice.
Dezamăgirile provocate de parcursul post-revoluţionar al României au fost date uitării, iar dezinteresul a lăsat loc unei preocupări intense de a recupera timpul pierdut şi de a reconstrui o relaţie ce părea compromisă pe veci. În acest context, reformarea serviciilor de informaţii din România a urcat, instantaneu, pe lista proiectelor prioritare iar 2002 este, cel mai probabil, anul în care strategia de care amintea Tenet a început să fie pusă, cu adevărat, în aplicare, în România.
Povestea nu are încă un happy-end (şi poate nu va avea niciodată) pentru simplul motiv că România în 2002 era mult diferită de România în 1990. Şi nu în bine.
Pe ruinele sistemului dictatorial prăbuşit în zilele Revoluţiei se putea construi temeinic şi rapid, cu o fundaţie nouă şi cu un proiect sută la sută în interes naţional şi al parteneriatului cu Occidentul. În 2002, temelia era deja compromisă de practicile mafiote ale majorităţii şefilor noilor servicii. Pentru a corecta monstruozităţile şi a construi mai departe a fost nevoie de mult mai mult timp, de paşi şi mai mărunţi şi de un compromis mult mai nociv decât cel pe care îl invoca Tenet ca fiind acceptabil în cazul Irakului.
Vreme de trei ani, până în 2005, la suprafaţă a fost linişte şi părea că nu se întâmplă nimic. Am intrat în NATO cu Radu Timofte, omul lui Sorin Ovidiu Vântu, la cârma SRI-ului şi cu Constantin Rotaru, omul lui Voiculescu, al doilea om în SIE. În subteran, însă, lucrurile începuseră să se mişte.
Schimbarea de profunzime a devenit vizibilă după venirea la putere a lui Traian Băsescu. O dată cu numirea unei noi garnituri de lideri în fruntea serviciilor de informaţii au început să fie trecuţi în rezervă din ce în ce mai mulţi din generalii care puseseră bazele complexului securisto-mafiot cu acoperire capitalistă. Scoaterea acestora din sistem s-a dovedit crucială pentru curăţarea şi profesionalizarea serviciilor de informaţii.
Chiar dacă până la reformarea lor completă mai este cale lungă, iar procesul va fi temporizat de ritmul în care evoluează societatea în ansamblul ei, rezultatele sunt deja cât se poate de vizibile. Contribuţia lor la lupta anticorupţie este consistentă, iar colaborarea cu serviciile occidentale pe fronturile externe este exemplară. Dorinţa partenerilor noştri de a avea aici omologi pe a căror expertiză şi loialitate să se poată baza a fost îndeplinită. Printr-un efort comun şi în interes comun.
Prea mult roz? Aşa e. În mijlocul acestui tablou cu peisaj de primăvară stă o imensă pată neagră. Este restul de problemă nerezolvată – degeaba a fost distrusă simbioza malignă dintre foştii securişti deveniţi patroni de firme, partide şi media şi instituţiile din care s-au născut şi hrănit dacă nu sunt smulşi din toate rădăcinile pe care şi le-au înfipt în societatea. ”Weeded out” este termenul pe care Tenet l-a folosit referindu-se la înlăturarea agenţilor infiltraţi.
În cazul României sensul în care fostul şef al CIA a folosit cuvântul este insuficient. Iar ascensiunea Voiculescu dovedeşte pe deplin limitele a tot ceea ce s-a întreprins pînă acum pentru asanarea societăţii. Pentru a scăpa de efectele anilor în care securiştii au fost lăsaţi să necrozeze toate instituţiile democratice şi mecanismele economiei de piaţă este nevoie ca ei să fie smulşi şi din acestea, nu doar din serviciile de informaţii.
De ce nu s-a întâmplat asta? Cu unii s-a întâmplat. În ultimii ani, mai mulţi generali SRI corupţi au fost condamnaţi şi scoşi complet din joc. Există şi cazuri de oameni de afaceri cu procese pe rol, condamnaţi în primă instanţă sau chiar definitiv, care se pare că şi-au învăţat lecţia şi bagă capul la cutie: Puiu Popoviciu, George Copos, Gigi Becali. Dar de piesele grele nimeni nu a îndrăznit să se atingă decisiv. În asta constă problema cu Dan Voiculescu.
Cel mai bun mod de a-i smulge rădăcinile este desecretizarea totală a arhivei ICE Dunărea, adică inclusiv a dosarelor AVS (Aport Valutar Străin). S-a şi încercat asta în ultimul an de mandat al lui Cătălin Harnagea în fruntea SIE. De ce nu a preluat ideea Traian Băsescu? Foarte probabil pentru că o astfel de mişcare îl depăşeşte până şi pe el.
Arhiva întreprinderii de comerţ exterior unde s-a format Voiculescu este interesantă nu neapărat pentru operaţiunile derulate înainte de 22 decembrie 1989, cât mai ales pentru a afla unde au ajuns banii după căderea lui Ceauşescu. Desecretizarea ei, însă, ar duce, probabil, nu doar la prăbuşirea imperiului Voiculescu ci şi a multor altora din serviciul în care au activat. Teama de a genera imense pagube colaterale a fost mai mare. Şi instinctul de supravieţuire al serviciului a învins.
Dar dacă arhiva completă a ICE Dunărea este, încă, prea fierbinte, de ce nu a fost luat serios la întrebări în legătură cu alte zeci de afaceri şi mii de contracte ale firmelor lui, încheiate după 1990? Chiar toate au fost şi sunt perfect legale? Dacă da, înseamnă că Voiculescu este un capitalist şi politician onest şi noi ceilalţi care îl bănuim de tot felul de malversaţiuni suntem nişte ticăloşi.
Din 2005 încoace, de când l-a numit ”soluţia imorală”, Traian Băsescu nu a îndrăznit să depăşească o anumită limită în conflictul cu Voiculescu. Parcă cineva i-a trasat o linie şi i-a spus ”peste ea nu ai voie să treci”. DNA i-a blocat noi afaceri dubioase pe care a încercat să le deruleze prin oamenii lui de casă, Pantiş, Sereş, dar nu s-a atins de cele vechi.
Ceea ce este foarte straniu deoarece Voiculescu nu a arătat că ar avea vreo limită în raport cu Traian Băsescu. L-a suspendat de două ori. Aşa că fie lui nu i-a pus nimeni vreo barieră, fie nu i-a păsat de ea. De aici, un avantaj imens în relaţia cu preşedintele şi în mod cert şi cu instituţiile statului care îi puteau veni de hac instantaneu dacă ar fi primit undă verde.
Imunitatea foarte stranie pe care Voiculescu a primit-o chiar şi după 2005 şi împotriva căreia Băsescu a părut neputincios este unul din marile mistere ale perioadei post-decembriste. Şi este greu de crezut că asta nu are nimic de a face cu trecutul celor doi dinainte de 1990, cu structurile statului în care au activat.
Indiferent de cauze, însă, libertatea de care a continuat să se bucure Voiculescu şi după intrarea României în NATO a contrazis flagrant trendul de reformă a instituţiilor statului şi a mecanismelor democratice. În loc ca influenţa sa în societate să se diminueze, cum li s-a întâmplat altor fraţi de arme, a crescut şi mai mult. Când mulţi camarazi de ai lui au ajuns să fie chiar condamnaţi la închisoare el a fost la un pas de a pune mâna pe preşedinţia României.
Voiculescu a devenit centrul de comandă al mişcării de blocare a parcursului democratic şi pro-occidental al României în cea mai pro-occidentală perioadă a acestei ţări din ultimii 60 de ani. Iar cei ce l-au ajutat şi protejat, mimând loialitatea faţă de direcţia strategică a ţării, întocmai cum o făcea şi generalul Rotaru în timpul intervenţiei NATO în Kosovo, sunt la fel de vinovaţi ca şi el.
Nu ne rămâne decât să sperăm că vor înţelege măcar acum că evoluţia României nu se va poticni de Voiculescu, după cum nu s-a blocat nici la Ceauşescu şi că mai devreme sau mai târziu şi Felix va deveni un minuscul capitol negru în istoria ţării.

miercuri, 25 septembrie 2013

Ordinul in "Sfanta Alianta"-spionaj la Vatican !

Ordinul in "Sfanta Alianta"-spionaj la Vatican !




In cartea lui Eric Frattini, „Sfanta Alianta-500 de ani de spionaj la Vatican”, aparuta la editura „Sens Tritonic” in anul 2008, se vorbeste despre existenta unui „Serviciu de Informatii si Contrainformatii” apartinand Vaticanului, si care poarta numele de „Sfanta Alianta”.

„Sfanta Alianta” ca si Serviciu de Informatii, a fost fondat in anul 1566 din ordinul lui Papa Pius V.


Serviciul de Contrainformatii numit „Sodalitium Pianum” (SP) a fost fondat in anul 1910 din ordinul lui Papa Pius X.

Autorul precizeaza faptul ca „Sfanta Alianta” ca si serviciu de spionaj si contraspionaj, numara (avea) in randurile sale foarte multi iezuitiinca de la constituire.

Cu toate astea, acest serviciu secret al Vaticanului nu trebuie confundat cu activitatea de spionaj a Iezuitilor, care aveau propriul lor serviciu secret.In anul 1773, atunci cand Ordinul Iezuit era desfiintat general, prin bula (decretul) lui Papa Clement al XIV-lea (Dominus ac Redemptor), acest serviciu secret al Vaticanului „Sfanta Alianta”, a fost pagubit de cei mai „talentati” spioni.

Papa Clement al XIV-lea il revoca pe cardinalul Torrigiani (prieten al iezuitilor) de la Secretariatul de Stat si-l inlocuieste cu cardinalul Pallavicini, in timp ce ordona epurarea totala a serviciilor de spionaj (Sfanta Alianta) din Sfantul Scaun (Vatican) de infiltrarea iezuitilor.

Nu este lipsit de importanta ca acest Papa (Clement al XIV-lea) care promulga decretul (bula) moare otravit, un an mai tarziu, la fel ca si predecesorul sau (Papa Clement al XIII-lea) care initiase decretul.(Vezi materialul „Ordinul in Istorie si Prezent”) Ordinul Iezuit este repus in drepturi in anul 1814 prin decretul lui Papa Pius al VII-lea.

Chiar daca in perioada suprimarii generale Iezuitii fusesera deosebit de activi (vezi materialul de mai sus mentionat) sub protectia unor mari lideri politici ai timpului cum ar fi Marele Frederick al Prusiei (cel mai puternic mason al vremii), Tarul Alexandru al Rusiei, regele George al III-lea al Marii Britanii, etc. Iezuitii hotarasc sa intre intr-o si mai mare clandestinitate in ceea ce priveste „Serviciul de Informatii-Contrainformatii Iezuit”.

Iata ce spune John Le Carre, in cartea sa, „Spionul Perfect”:

„Pentru fiecare operatiune de spionaj, exista o misiune oficiala si alta secreta, ascunsa cu mare maiestrie. Misiunea oficiala trebuie sa se puna de acord cu regulile societatii si sa le respecte. Dar ceea ce se afla ascuns (secret), motivul real al misiunii, trebuie sa-si gaseasca maniera potrivita in care aceasta sa fie dusa la indeplinire.”

Asta s-a intamplat si cu Ordinul Iezuit incepand cu acel an, 1814.Chiar daca exista un „Serviciu de Spionaj” al Vaticanului care poarta numele de „Sfanta Alianta” pe Informatii si „Sodalitium Pianum” pe Contrainformatii, chiar daca aceste servicii sunt mai mult sau mai putin oficiale (recunoscute), chiar daca Iezuitii se afiseaza (oficial) prin „bunatatea”, „intelegerea” si „realizarile” lor, noi toti trebuie sa fim extrem de constienti de un singur lucru:

Serviciul de Informatii si Contrainformatii al Ordinului Iezuit de astazi (sec.XX-XXI) este cu mult mai experimentat si periculos decat era in secolele trecute.El nu exista dar este prezent pretutindeni !!!

Alte spicuiri din carte:

500 de ani de spionaj la Vatican.

De-a lungul istoriei, papalitatea a avut intotdeauna doua fete.

Pe de-o parte, a reprezentat simbolul Bisericii Catolice din lumea intreaga, iar pe de alta parte, a fost una dintre cele mai mari puteri politice de pe planeta.

Papii binecuvântau oamenii simpli si primeau vizitele unor ambasadori si sefi de stat ai altor tari sau isi trimiteau reprezentantii diplomatici si delegatii in misiuni speciale.

Istoria Sfintei Aliante, serviciul de spionaj al Vaticanului, nu poate fi adusa la lumina independent de istoria fiecarui papa in parte.Cei 40 de papi care au guvernat sau mai exact "au domnit" de cand aceasta a fost creata, incepand cu Pius V pana la Ioan Paul al II-lea, s-au confruntat cu decrestinizarea si schismele, revolutiile si dictaturile, colonizarile si expulzarile, persecutiile si atentatele, razboaiele civile si mondiale, asasinatele si sechestrarile.

Politica papilor era un obiectiv, iar Sfanta Alianta - un puternic instrument pentru a-l sustine cat mai bine. Este absolut sigur insa ca, fara puterea reala pe care papii au avut-o, Sfanta Alianta n-ar fi existat si cu atat mai putin gruparea Solidatium Pianum.

Cartea, "Sfanta Alianta - 500 de ani de spionaj la Vatican", aparuta in România, la editura "Tritonic", este o relatare a celor cinci secole de operatiuni secrete ale Vaticanului.«Prin cruce si spada»

In numele lui Dumnezeu au fost asasinati regi, au fost incarcerati diplomati, au fost sustinute factiuni in conflict, s-au inchis ochii asupra catastrofelor, au fost finantate grupari teroriste si dictaturi sud-americane, au fost protejati criminali de razboi si au fost spalati bani ai mafiei, au fost manipulate piete financiare si s-au provocat falimente bancare sau condamnate conflicte in timp ce se vindeau arme beligerantilor.

Spionii papei au fost simbolul perfect al devizei: "Prin cruce si spada". Vaticanul ascunde foarte multe secrete. Suntem in anul 2008, iar Vaticanul ascunde cel putin 2008 secrete. Un prieten foarte bun de-al meu, spune autorul cartii, Eric Frattini, care este avocat expert in drept canonic, mi-a spus „Aminteste-ti, Eric, ca pentru Vatican tot ce nu e sfant e secret".

Spionii de la Vatican: David Rizzio, Lamberto Macchi, Roberto Eidolfi, James Fitzmaurice, William Parry, Marco Antonio Massia, Giulio Alberoni, Alessandro de Medici, Giulio Guarnieri, Tebaldo Fieschi, Charles Tournon, John Bell sau Giovanni DaNicola au fost cativa dintre agentii Sfintei Aliante ale caror operatiuni au schimbat cursul istoriei incepand cu mijlocul secolului XVI pana in zilele noastre.

Ludovico Ludovisi, Lorenzo Magaloti, Olimpia Maidalchini, Sforza Pallavicino, Paluzzo Palluzzi, Bartolomeo Pacca, Giovanni Battista Caprara, Annibale Albani, Pietro Fumasoni-Biondi sau Luigi Poggi au fost cativa dintre cei mai puternici patroni ai spionajului pontifical care au decis si au ordonat, intotdeauna in numele credintei, operatiuni secrete, asasinate politice si de stat sau simple "lichidari" de personaje secundare, care interferau cu politica papei sau cu cea a lui Dumnezeu pe pamant.

Bagheta si orchestra PapeiDe-a lungul celor cinci secole de existenta, imensa umbra a Sfintei Aliante a planat deasupra numeroaselor evenimente si aspecte ale istoriei; luptele impotriva Elisabetei I a Angliei; masacrul din noaptea Sfantului Bartolomeu; aventura Invincibilei Armade; asasinatele lui Wilhelm de Orania si Henric al IV-lea; razboiul de succesiune la tronul Spaniei sau criza cardinalilor Richelieu si Mazarin in Franta; atentatul impotriva regelui Jose I al Portugaliei; Revolutia franceza, apoi Austerlitz; ascensiunea si caderea lui Napoleon; Razboiul de Secesiune din America si razboiul de independenta din Cuba; relatiile secrete cu imparatul Wilhelm II din timpul Primului Razboi Mondial sau cele cu Adolf Hitler din cel de-al Doilea Razboi Mondial; "Aurul Croatiei" si organizatia "Odessa"; lupta impotriva gruparii teroriste "Septembrie Negru", a lui Carlos Sacalul sau impotriva comunismului; finantele obscure ale IOR si relatiile sale si mai obscure cu francmasoneria, mafia si traficul de arme; si, in sfarsit, crearea de companii in paradisurile fiscale sau finantarea dictatorilor de dreapta, precum Anastasio Somoza sau Jorge Videla.

La ordinul Mossadului si CIA.

In tot acest timp, societatile secrete care au depins de Sfanta Alianta, cum ar fi Cercul Octogonus, etc, au realizat operatiuni secrete pentru serviciile de spionaj al altor tari, cum ar fi Mossad sau CIA.

In timp ce acestea luptau cu un dusman definit, terorismul arab sau comunismul "malefic", Sfanta Alianta a stiut sa se adapteze epocilor si situatiilor marcate de suveranii pontifi.

Intrucat, cum a zis intr-o zi preaputernicul cardinal Paluzzo Paluzzi, capul Sfintei Aliante pe la mijlocul secolului XVII: "Daca un papa ordona ca cineva sa fie lichidat in numele credintei, acest lucru se va face fara discutie. Este vrerea lui Dumnezeu, iar noi (Sfanta Alianta), bratul sau executiv".

Frattini - reporter de terenPrin acest volum, Eric Frattini doreste sa scoata la lumina misterele care au invaluit timp de 500 de ani actiunile papalitatii, mai exact istoria Sfintei Aliante - serviciul de spionaj al Vaticanului.

Frattini a luat parte la mai multe conflicte internationale precum: sfarsitul razboiului din Liban, razboiul iraniano-irakian, conflictul din Fasia Gaza, razboiul din Golf, razboiul din Kurdistan si cel din Cecenia, in calitate de reporter de teren.

In acest interval a avut ocazia sa cunoasca si sa intervieveze pe Yasser Arafat, Nelson Mandela, Margaret Teatcher, Tony Blair. A publicat peste 20 de carti, majoritatea vizand tema serviciilor de investigatie secreta si spionaj precum si numeroasele actiuni ilegale si criminale ale organelor de conducere.

www.gardianul.ro

joi, 20 iunie 2013

Ce caută în Balcani şefii marilor servicii secrete



Evenimentele neprevăzute din Turcia, 
criza din Siria şi 
acutizarea relaţiilor din Transnistria 

i-au adus pe cei mai informaţi oameni din lume în zonă, sunt de părere analiştii. 
Săptămâna aceasta, în România s-au aflat  doi dintre cei mai informaţi oameni din lumea: Nikolai Patruşev, şeful Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, care a condus ani de zile serviciile secrete ruse, FSB (fost KGB)  şi John Brennan, directorul CIA.  

La începutul săptămânii trecute, în zonă, mai precis în Turcia, s-a aflat şi şeful Mossad, Tamir Pardo. Vizitele celor trei vine pe fundalul unor evenimente ce au luat pe nepregătite chiar şi cele mai tari servicii secrete din lume: protestele violente din Turcia, scandalurile politice din Bulgaria şi Cehia, care s-ar putea solda cu noi crize politice, şi conflictul îngheţat din Transnistria care riscă să se încălzească. Toate acestea influenţează strategiile administraţiilor statelor pe care le reprezintă pentru gestionarea celei mai fierbinţi zone din lume, la momentul acesta, Siria, care ar putea destabiliza Orientul Mijlociu. 

Siria, problema fierbinte 
Siria a devenit un punct central în confruntarea dintre Rusia şi Occident, iar după ultimul summit G-8, ce s-a încheiat miercuri, în Marea Britanie, s-a văzut că Vladimir Putin nu are de gând să cedeze prea uşor presiunilor din partea occidentalilor care îi cer să nu-l mai sprijine pe Bashar al Assad şi să permită cel puţin instituirea unei zone de excludere aeriană. SUA şi aliaţii săi nu ar fi ţinut prea tare seamă de ce spune preşedintele rus, dar acum s-au trezit că au mai multe probleme cu mai multe în propria ogradă: revolte anti-guvernamentale în Turcia, probleme de corupţie care au atins şi servicile secrete a două din statele membre NATO - Bulgaria şi Cehia   Şeful CIA  a a vrut să afle de la surse cât mai apropiate ce se întâmplă în zonă, şi cu această ocazie să discute şi despre diverse scenarii privind Siria. De altfel, serviciile secrete române şi cele ruse au informaţii mai bune în zonă chiar şi decât americanii cu toate sistemele lor de supraveghere prin satelit, munca de culegere de informaţii în teren este încă larg folosită de cele două servicii, la care se adaugă sursele pe care le au în zonă, unele păstrate din timpul comunismului. 

Interesul Moscovei 
Moscova are nevoie şi ea de sprijin în tabăra NATO în cea ce priveşte Siria, iar poziţia Bucureştiului este cea mai apropiată de cea rusă în ceea ce priveşte înarmarea rebelilor sirieni. Moscova a simţit că pe fondul problemelor pe care le are Turcia, România ar putea primi un rol important în acest conflict şi a dorit să audă ce au de spus autorităţile de la Bucureşti, cu riscul asumat de Patruşev de a auzi din nou problema rezolvării conflictului din Transnistria, susţin analiştii. Analistul Dan Dungaciu spune că vizita lui John Brennan în România intră în normalitate, orientarea euro-atlantică şi americană a României fiind o chestiune de proiect. „Nu îmi imaginez posibilă o vizită a lui Patruşev în România, dacă nu ar fi fost aici şi partea americană, prin şeful CIA. Deci era o chestiune clar controlată, România nu şi-ar fi putut permite să se întâlnească direct doar cu şeful Consiliului de Securitate al Rusiei“, susţine Dan Dungaciu. 

„Asistaţi de şeful CIA “ 
 „Vizita lui John Brennan intră în normalitate. Orientarea euro-atlantică şi americană a României este o chestiune de proiect. Deci nu ţine în particular de persoane, ci de proiect. Brennan trebuia să vină - imaginaţi-vă cum ar fi sunat în presa română (care oricum a accentuat prea mult) vizita lui Patruşev, dacă  şeful CIA nu ar fi venit. Deci lucrurile acestea nu se fac necontrolat. Vizitele pe care le faci sunt desigur, contabilizate în altă parte, chiar foarte atent. Astfel, nu îmi imaginez posibilă o vizită a lui Patruşev în România, dacă nu ar fi fost aici şi partea americană, prin şeful CIA. Era o chestiune clar controlată- România nu şi-ar fi putut permite să se întâlnească direct doar cu şeful Consiliului de Securitate al Rusiei. Una peste alta, aş fi mai puţin optimist că s-a schimbat ceva radical, la 180 de grade.“, a subliniat analistul. 

Transnistria şi scutul antirachetă, subiecte puţin abordate 
Analistul pe teme de securitate Dan Dungaciu, a explicat pentru cotidianul Adevărul, că mulţi au supraestimat vizita la Bucureşti a lui Patruşev.„ Domnul Patruşev este desigur, şeful comunităţii de informaţii din Rusia. Dar au mai fost aici şi alte personaje, mai importante decât Patruşev. Şi relaţia bilaterală dintre România şi Rusia nu se poate desface. Se poate deschide, desigur, nimeni nu are nimic împotriva acestui lucru, dar nu ştiu cum ar putea evalua chestiunile importante, care sunt complicate, de pe agenda de lucru a celor două state. Spre exemplu, chestiunea tezaurului României– ce se va întâmpla cu el- problema relaţiei cu Republica Moldova sau asupra percepţiei despre Republica Moldova, problema cu gazele de şist“, spune Dungaciu.  În ceea ce priveşte scutul anti-rachetă, Dan Dungaciu este de părere că problema scutului anti-rachetă o discută Federaţia Rusă cu alte structuri: cu America, cu NATO. 

„Nu e o chestiune pe care o discutăm bilateral.Deci scutul anti-rachetă este o problemă pe care ruşii o pot discuta cu Washingtonul. Repet, una este relaţia asistată la nivel de problematică de securitate mondială, şi alta este relaţia bilaterală a Bucureştiului cu Moscova. Şi agenda de probleme este atât de încărcată încât nu ştiu dacă ar trebui să fim aşa de optimişti. Nu cred că România îşi va schimba orientarea strategică după 2014, indiferent cine va fi preşedinte. Prin urmare, dacă noi considerăm că problema relaţiei bilaterale este una care ţine strict de persoane, suntem foarte naivi“, a subliniat analistul. El spune că nici problema conflictului înghetat din Transnistria nu a fost un punct important de discuţie.    

„În mod clar, s-au emis nişte opinii sau nişte puncte de vedere în problema transnistreană. Dar în principiu, mesajul este clar în această chestiune: orice apropiere a Republicii Moldova de către spaţiul european presupune asigurarea şi gestionarea unei frontiere estice a Moldovei. Inclusiv pentru acordurile economice, dar şi pentru acordurile referitoare la regimul vizelor,  Moldova are nevoie de o frontieră estică pe care să o controleze. Iar în acest moment singura frontieră pe care o poate controla, fie că nu o numeşte aşa din punct de vedere administrativ, este frontiera cu regiunea separatistă Transnistria.  

Acest lucru se traduce în felul următor: cu cât Moldova se apropie mai mult de UE, cu atât se separă într-un fel de Transnistria, în acest moment. Şi toate acţiunile pe care le fac acum transnistrenii, hărţi, sau mă rog, linii de frontieră, astea se încadrează în acest context.  Cum va acţiona Federaţia Rusă într-o asemenea situaţie, şi cum va acţiona România? Pentru că lucrurile sunt extrem de complicate. Transnistria a fost creată şi menţinută pentru a păstra Moldova în afara spaţiului european. Acum, Transnistria va fi cu siguranţă utilizată. Va fi o ruptură a Republicii Moldova şi aceasta va pleca spre Uniunea Europeană sau va exista poate o confruntare militară? Toate lucrurile acestea sunt pe agendă şi se discută. Este o problemă bilaterală foarte importantă la nivel de discuţie, între România şi Rusia, din punct de vedere al percepţiilor asupra Republicii Moldova. Va fi în continuare o problemă foarte complicată“, este de părere expertul Dan Dungaciu. „Ruşii au convingerea fermă că Nistrul e linia frontului. Ei nu vor pleca din Republica Moldova niciodată- nu îşi vor retrage trupele din Transnistria. Şi atunci ce se va întâmpla în acest scenariu, în care ruşii au conştiinţa că Nistrul este linia frontului, şi Moldova va vedea acum cât de greu este să se apropie de Uniunea Europeană, dacă Rusia nu vrea. Va fi nevoie ca oficialii de la Chişinău să ia nişte decizii foarte importante. 

Moscova nu va renunţa- ce poate să facă Moscova? Să recunoască independenţa Transnistriei, să sprijine un conflict între Moldova şi Transnistria. Şi nu îşi doreşte nimeni aşa ceva, dar cred că şi Bruxelles-ul înţelege că pentru ca Moldova să se apropie de UE cu tot Transnistria este foarte greu. Şi poate preţul plătit pentru integrarea europeană a Moldovei, este renunţarea, chiar şi temporară la regiunea Transnistria,aşa cum şi Serbia va renunţa probabil la Kosovo, pentru a se îndrepta spre UE“, crede geostrategul Dan Dungaciu. 

Şeful Mossad în Turcia 
Dar primul care a sosit în zonă a fost şeful Mossad, Tamir Pardo, deşi relaţiile dintre Israel şi Turcia nu s-au normalizat pe deplin. Vizita la Ankara, din 10 iunie a directorul Mossad marchează reluarea colaborării strategice în domeniul informaţiilor între serviciile secrete din cele ţări după o întrerupere de trei ani, scrie agenţia israelină Debka file. Pardo a avut convorbiri cu omologul său,  subsecretarul de stat, Hakan Fidan, iar potrivit cotidianului turc „Hurryet“ , directorul Mossad ar fi solicitat  şi o întrevedere şi cu premierul Recep Tayyib Erdogan, dar nu există informaţii privind o eventuală întâlnire dintre cei doi. 

Principalul subiect de discuţie între şefii serviciilor secrete israelian şi turc a fost situaţia din Siria şi Iran, turcii  având suspiciuni că Garda Revluţionară iraniană şi unitatea siriană de informaţii, al Muhaberat, acţionează împotriva Turciei. S-a discutat şi ipoteza influenţei unor surse străine în protestele din Turcia. În urmă cu câteva zile, premierul Erdogan a acuzat „oligarhi financiari străini şi evrei” de subminarea economiei Turciei.   


http://adevarul.ro/international/europa/ce-cauta-balcani-sefii-marilor-servicii-secrete-1_51c1f262c7b855ff56aa2b2d/index.html

duminică, 9 iunie 2013

Cine l-a protejat pe Voiculescu dupa 2005?

de Dan Cristian Turturica 


Pentru a înţelege esenţa cazului Voiculescu trebuie început de la pagina 431 a cărţii de memorii a fostului director al CIA, George Tenet – ”At the center of the storm - My years at the CIA”.
”(…) Când a căzut Uniunea Sovietică şi Vestul a moştenit Europa de Est, ne-am propus să construim servicii de informaţii cu ceea era deja disponibil acolo. Exista o probabilitate mare ca aceste servicii să fie infiltrate de agenţi sovietici? Sigur. Era o probabilitate mare ca, în timp, să reuşim să-i eliminăm de acolo? Din nou, sigur. Ideea era că trebuia să ne asumăm nişte riscuri dacă vroiam ca guvernarea să funcţioneze…
Tenet a amintit de strategia CIA în noul spaţiu ex-sovietic pentru a explica opoziţia sa la decizia luată de neo-conservatorii din preajma lui George Bush, după invazia din Irak, de a nu decapita, ci de a distruge aproape complet cele trei structuri cheie ale regimului Saddam Hussein: partidul Ba’ath, armata şi serviciile secrete.
Potrivit celui de-al doilea cel mai longeviv director al CIA, după legendarul Allan Dulles, planul promovat în special de Dick Cheney şi Condoleeza Rice a fost profund greşit deoarece, în ciuda justeţei morale evidente, a ignorat riscurile eliminării bruşte de la putere a tuturor celor ce au condus regimul opresiv al lui Saddam dar au şi administrat, în paralel, ţara.
În vizunea sa, anii de violenţe extreme, de sărăcie, zecile de mii de victime, demonizarea americanilor, întârzierea reconstrucţiei, care au urmat invaziei în Irak, au fost, toate la un loc, consecinţa vidului de putere creat prin respingerea propunerii ca oamenii care au avut în mână, zeci de ani, pârghiile puterii, să fie înlocuiţi treptat, după ce transferă cunoştiinţele lor către o nouă garnitură de tehnocraţi şi după ce aceştia vor fi capabili să conducă eficient.
În antiteză, a explicat printre rânduri şeful CIA, modelul aplicat în ţările est-europene după căderea Cortinei de Fier s-a axat pe un pragmatism incompatibil cu intransigenţa morală: demiterea eşalonului superior al serviciilor secrete comuniste dar menţinerea în noile structuri a majorităţii şefilor de la nivelurile doi şi trei, pentru o perioadă de vreme - abandonarea rapidă a trădătorilor şi treptată a celor compromişi, înlocuirea tuturor, într-un orizont rezonabil de timp, cu o nouă generaţie de profesionişti, pregătită de serviciile de informaţii occidentale.
Biografia lui George Tenet explică, implicit, şi altceva: de ce puţinii români care, în anii ’90, cereau cu insistenţă ca toţi securiştii să fie eliminaţi din noile servicii şi din viaţa publică şi judecaţi pentru crimele şi fărădelegile comise, nu au avut nici o şansă de izbândă. Nu atât pentru că erau o minoritate, cât mai ales pentru că în acest demers nu au fost susţinuţi nici măcar de marile puteri.
Este imposibil de spus acum ce s-ar fi întâmplat dacă, în locul tranziţiei lente şi care a fost mai degrabă o restauraţie, revoluţia din decembrie 1989 ne-ar fi adus un val de epurări comparabil cu cel impus de americani în Irak.
Vidul de putere ar fi generat şi aici o perioadă de instabilitate violentă? Iar dacă da, judecând după consecinţele pe termen lung, pe care le resimţim şi azi, ale anilor pierduţi în băltirea post-comunistă girată de Ion Iliescu, ar fi fost, totuşi, preferabilă o perioadă de răfuială dură cu trecutul? Ne-ar fi scurtat drumul spre normalitate?
Întrebări tardive. Singura certitudine este că nu doar românii care au susţinut punctul 8 al proclamaţiei de la Timişoara şi cei ce au demonstrat, în 1990, în Piaţa Universităţii – cei oneşti, evident, nu infiltraţii lui Măgureanu - au pierdut partida, ci şi americanii. Pentru că, deşi fostul şef al CIA nu menţionează asta în biografia sa, în cazul României strategia paşilor mărunţi s-a dovedit greşită.
Noii moştenitori ai Europei de Est au evitat riscul vidului de putere, dar au subestimat un altul. Sau poate chiar l-au ignorat complet. Acela ca unii dintre securiştii de eşalon secund pe care i-au cruţat din motive tactice să se dovedească mai abili decât ei şi să le sufle ”moştenirea” de sub nas. Ceea ce, măcar pentru o vreme, s-a şi întâmplat.
Mulţi din generaţia Voiculescu s-au mişcat atât de iute încât până să le vină rândul să fie înlocuiţi de oamenii crescuţi de occidentali au devenit de nedizlocat. S-au folosit de conexiunile pe care le aveau, de informatorii pe care îi recrutaseră, de dosarele compromiţătoare pe care le fabricaseră, de capitalul acumulat sau furat din fondurile de comerţ exterior pe care le rulau sub supervizarea lui Ceauşescu cu o pricepere de care, probabil, nici americanii nu i-au crezut capabili şi s-au înşurubat şi mai tare la cârmă. Iar cei ce ar fi trebuit să-i evacueze din scenă au rămas, pentru mulţi ani, cu buza umflată.
Meciul anilor ’90 a fost câştigat de neo-securiştii români în două runde. În prima, cei mai destoinici dintre ei şi-au făcut firme. Cei din securitatea internă, ceva mai modeste, cei din DIE, cu o experienţă antreprenorială net superioară, au pus bazele marilor frăţii pseudo-capitaliste care au confiscat toate canalele comerciale folosite, cu puţin timp în urmă, tot de ei, pentru a aduce în ţară valuta mult râvnită de Ceauşescu.
Nu a fost nevoie de mult timp ca interesele de afaceri personale ale capilor noilor servicii de informaţii să se amestece, până la confuzia totală, cu interesele instituţiilor pe care le conduceau. Firmele erau conduse ca nişte oficii de spionaj în timp ce priorităţile serviciului erau setate după profilul activităţilor comerciale ale şefului-patron. Arsenalul informaţional şi logistic al unor instituţii care ar fi trebuit să vegheze la protejarea şi promovarea interesului naţionl a fost scos la produs – uneori doar ca să ţină de şase pentru un transport de contrabandă cu petrol sau ţigări, iar ofiţerii mai mici în rang sau mai puţini pricepuţi la afaceri au căpătat un al doilea salariu de la firma unui superior sau unui camarad.
A doua rundă a început în clipa în care neo-securiştii au devenit suficient de bogaţi ca să stea pe picioarele lor fără să mai fie nevoie să deţină funcţii în servicii. Şi-au sporit eficienţa delegând controlul asupra structurilor statului celor pe care i-au plasat în funcţii de conducere şi care, în paralel, aveau a doua slujbă la firmele lor.
Această ultimă rundă s-a încheiat cu victoria categorică în clipa în care au început să controleze jocul politic nu în calitate de foşti ofiţeri de informaţii, ci de antreprenori. Adică, nu s-au mai limitat doar la coruperea politicienilor pe care îi aveau cu ceva la mână ci şi-au permis să cumpere pe oricine doreau şi în plus să finanţeze proiecte politice noi, alianţe, uniuni, fundaţii, ONG-uri, mişcări de protest şi nu în ultimul rând trusturi media care să le susţină iniţiativele, dar mai ales să îi demoleze pe adversari.
Cu asemenea ”parteneri”, câtă influenţă au avut ţările occidentale în România? Zero. Presupunând că au apucat să pună măcar o piatră de temelie la el, ce s-a ales de proiectul lor de creare a unor noi servicii de informaţii, (mai) curate, care să se desprindă, gradual, de influenţa rusească? Praful.
Un singur exemplu. În 1999, un cuplu celebru de la ICE Dunărea, Dan Voiculescu şi generalul Constantin Rotaru, cânta, aparent, două partituri diferite. În timp ce trustul lui Dan Voiculescu înfiera, prin ample campanii media, intervenţia NATO în Kosovo, generalul Rotaru, devenit omul numărul doi în Serviciul de Informaţi Externe, era angrenat, teoretic, în eforturile de a convinge NATO că România este un partener loial şi că merită să fie primită în alianţă.
Rotaru a ajuns, în 1998, la SIE venind din trustul Intact, iar după trecerea sa în rezervă a revenit lângă Dan Voiculescu, la Intact, cel mai antioccidental trust de presă din România. Oare ce gândeau omologii din serviciile de informaţii ale ţărilor NATO când îl auzeau pe Rotaru vorbind despre dorinţa sa sinceră ca România să fie primită în alianţa nord-atlantică?
Eşecul planurilor în această domeniu a mers, mai bine de zece ani, mână în mână cu dezamăgirea urmată de dezinteresul politicienilor occidentali faţă de ţara noastră. Şi aşa ar fi rămas, probabil, lucrurile multă, foarte multă vreme, dacă nu ar fi avut loc atentatul terorist din 11 septembrie 2001. Nevoia Statelor Unite şi a Vestului, în ansamblu, de a se apăra de ameninţarea teroristă ne-a repus pe harta intereselor strategice.
Dezamăgirile provocate de parcursul post-revoluţionar al României au fost date uitării, iar dezinteresul a lăsat loc unei preocupări intense de a recupera timpul pierdut şi de a reconstrui o relaţie ce părea compromisă pe veci. În acest context, reformarea serviciilor de informaţii din România a urcat, instantaneu, pe lista proiectelor prioritare iar 2002 este, cel mai probabil, anul în care strategia de care amintea Tenet a început să fie pusă, cu adevărat, în aplicare, în România.
Povestea nu are încă un happy-end (şi poate nu va avea niciodată) pentru simplul motiv că România în 2002 era mult diferită de România în 1990. Şi nu în bine.
Pe ruinele sistemului dictatorial prăbuşit în zilele Revoluţiei se putea construi temeinic şi rapid, cu o fundaţie nouă şi cu un proiect sută la sută în interes naţional şi al parteneriatului cu Occidentul. În 2002, temelia era deja compromisă de practicile mafiote ale majorităţii şefilor noilor servicii. Pentru a corecta monstruozităţile şi a construi mai departe a fost nevoie de mult mai mult timp, de paşi şi mai mărunţi şi de un compromis mult mai nociv decât cel pe care îl invoca Tenet ca fiind acceptabil în cazul Irakului.
Vreme de trei ani, până în 2005, la suprafaţă a fost linişte şi părea că nu se întâmplă nimic. Am intrat în NATO cu Radu Timofte, omul lui Sorin Ovidiu Vântu, la cârma SRI-ului şi cu Constantin Rotaru, omul lui Voiculescu, al doilea om în SIE. În subteran, însă, lucrurile începuseră să se mişte.
Schimbarea de profunzime a devenit vizibilă după venirea la putere a lui Traian Băsescu. O dată cu numirea unei noi garnituri de lideri în fruntea serviciilor de informaţii au început să fie trecuţi în rezervă din ce în ce mai mulţi din generalii care puseseră bazele complexului securisto-mafiot cu acoperire capitalistă. Scoaterea acestora din sistem s-a dovedit crucială pentru curăţarea şi profesionalizarea serviciilor de informaţii.
Chiar dacă până la reformarea lor completă mai este cale lungă, iar procesul va fi temporizat de ritmul în care evoluează societatea în ansamblul ei, rezultatele sunt deja cât se poate de vizibile. Contribuţia lor la lupta anticorupţie este consistentă, iar colaborarea cu serviciile occidentale pe fronturile externe este exemplară. Dorinţa partenerilor noştri de a avea aici omologi pe a căror expertiză şi loialitate să se poată baza a fost îndeplinită. Printr-un efort comun şi în interes comun.
Prea mult roz? Aşa e. În mijlocul acestui tablou cu peisaj de primăvară stă o imensă pată neagră. Este restul de problemă nerezolvată – degeaba a fost distrusă simbioza malignă dintre foştii securişti deveniţi patroni de firme, partide şi media şi instituţiile din care s-au născut şi hrănit dacă nu sunt smulşi din toate rădăcinile pe care şi le-au înfipt în societate. ”Weeded out” este termenul pe care Tenet l-a folosit referindu-se la înlăturarea agenţilor infiltraţi.
În cazul României sensul în care fostul şef al CIA a folosit cuvântul este insuficient. Iar ascensiunea Voiculescu dovedeşte pe deplin limitele a tot ceea ce s-a întreprins pînă acum pentru asanarea societăţii. Pentru a scăpa de efectele anilor în care securiştii au fost lăsaţi să necrozeze toate instituţiile democratice şi mecanismele economiei de piaţă este nevoie ca ei să fie smulşi şi din acestea, nu doar din serviciile de informaţii.
De ce nu s-a întâmplat asta? Cu unii s-a întâmplat. În ultimii ani, mai mulţi generali SRI corupţi au fost condamnaţi şi scoşi complet din joc. Există şi cazuri de oameni de afaceri cu procese pe rol, condamnaţi în primă instanţă sau chiar definitiv, care se pare că şi-au învăţat lecţia şi bagă capul la cutie: Puiu Popoviciu, George Copos, Gigi Becali. Dar de piesele grele nimeni nu a îndrăznit să se atingă decisiv.
În asta constă problema cu Dan Voiculescu. Cel mai bun mod de a-i smulge rădăcinile este desecretizarea totală a arhivei ICE Dunărea, adică inclusiv a dosarelor AVS (Aport Valutar Străin). S-a şi încercat asta în ultimul an de mandat al lui Cătălin Harnagea în fruntea SIE. De ce nu a preluat ideea Traian Băsescu? Foarte probabil pentru că o astfel de mişcare îl depăşeşte până şi pe el.
Arhiva întreprinderii de comerţ exterior unde s-a format Voiculescu este interesantă nu neapărat pentru operaţiunile derulate înainte de 22 decembrie 1989, cât mai ales pentru a afla unde au ajuns banii după căderea lui Ceauşescu. Desecretizarea ei, însă, ar duce, probabil, nu doar la prăbuşirea imperiului Voiculescu ci şi a multor altora din serviciul în care au activat. Teama de a genera imense pagube colaterale a fost mai mare. Şi instinctul de supravieţuire al serviciului a învins.
Dar dacă arhiva completă a ICE Dunărea este, încă, prea fierbinte, de ce nu a fost luat serios la întrebări în legătură cu alte zeci de afaceri şi mii de contracte ale firmelor lui, încheiate după 1990? Chiar toate au fost şi sunt perfect legale? Dacă da, înseamnă că Voiculescu este un capitalist şi politician onest şi noi ceilalţi care îl bănuim de tot felul de malversaţiuni suntem nişte ticăloşi.
Din 2005 încoace, de când l-a numit ”soluţia imorală”, Traian Băsescu nu a îndrăznit să depăşească o anumită limită în conflictul cu Voiculescu. Parcă cineva i-a trasat o linie şi i-a spus ”peste ea nu ai voie să treci”. DNA i-a blocat noi afaceri dubioase pe care a încercat să le deruleze prin oamenii lui de casă, Pantiş, Sereş, dar nu s-a atins de cele vechi.
Ceea ce este foarte straniu deoarece Voiculescu nu a arătat că ar avea vreo limită în raport cu Traian Băsescu. L-a suspendat de două ori. Aşa că fie lui nu i-a pus nimeni vreo barieră, fie nu i-a păsat de ea. De aici, un avantaj imens în relaţia cu preşedintele şi în mod cert şi cu instituţiile statului care îi puteau veni de hac instantaneu dacă ar fi primit undă verde.
Imunitatea foarte stranie pe care Voiculescu a primit-o chiar şi după 2005 şi împotriva căreia Băsescu a părut neputincios este unul din marile mistere ale perioadei post-decembriste. Şi este greu de crezut că asta nu are nimic de a face cu trecutul celor doi dinainte de 1990, cu structurile statului în care au activat.
Indiferent de cauze, însă, libertatea de care a continuat să se bucure Voiculescu şi după intrarea României în NATO a contrazis flagrant trendul de reformă a instituţiilor statului şi a mecanismelor democratice. În loc ca influenţa sa în societate să se diminueze, cum li s-a întâmplat altor fraţi de arme, a crescut şi mai mult. Când mulţi camarazi de ai lui au ajuns să fie chiar condamnaţi la închisoare el a fost la un pas de a pune mâna pe preşedinţia României.
Voiculescu a devenit centrul de comandă al mişcării de blocare a parcursului democratic şi pro-occidental al României în cea mai pro-occidentală perioadă a acestei ţări din ultimii 60 de ani. Iar cei ce l-au ajutat şi protejat, mimând loialitatea faţă de direcţia strategică a ţării, întocmai cum o făcea şi generalul Rotaru în timpul intervenţiei NATO în Kosovo, sunt la fel de vinovaţi ca şi el.
Nu ne rămâne decât să sperăm că vor înţelege măcar acum că evoluţia României nu se va poticni de Voiculescu, după cum nu s-a blocat nici la Ceauşescu şi că mai devreme sau mai târziu şi Felix va deveni un minuscul capitol negru în istoria ţării.