Onoarea pierdută a regelui Mihai

La 23 august 1944, Mihai I,  împreună cu acoliţii săi (camarila burghezo-comunistă), oferea România bolşevicilor, pe un platou uns cu noroiul dezonoarei şi trădării. În seara acelei zile, “nobilul” monarh dădea o proclamaţie pentru ţară, redactată de comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu. Bine garnisită cu minciuni groteşti, proclamaţia suna şi mai grotesc din augusta gură peltică a regelui:

„Romåni, in ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit in deplina intelegere cu poporul meu (?) ca nu este decåt o singura cale pentru salvarea Tarii de la o catastrofa totala: iesirea noastra din alianta cu puterile Axei si imediata incetare a razboiului cu Natiunile Unite. Un nou guvern de Uniune Nationala a fost insarcinat sa aduca la indeplinire vointa hotaråta a tarii de a incheia pace cu Natiunile Unite. Romånia a acceptat armistitiul oferit de Uniunea Sovietica, Marea Britanie si Statele Unite ale Americii (care armistiţiu, cel semnat în 12 septembrie ?).

Din acest moment inceteaza lupta si orice act de ostilitate impotriva armatei sovietice, precum si starea de razboi cu Marea Britanie si Statele Unite. Romåni, Poporul romån intelege sa fie stapån pe soarta sa. Oricine s-ar impotrivi hotarårii noastre, liber luate si care nu atinge drepturile nimanui, este dusman al Neamului nostru. Ordon armatei si chem poporul sa lupte prin orice mijloace si cu orice sacrificii impotriva lui. Toti cetatenii sa se strånga in jurul tronului si al guvernului pentru salvarea patriei. Cel care nu va da ascultare guvernului se opune vointei poporului si este tradator de tara. 

Romåni, Dictatura a luat sfårsit si cu ea inceteaza toate asupririle. Noul guvern inseamna inceputul unei ere noi, in care drepturile si libertatile tuturor cetatenilor tarii sunt garantate si vor fi respectate (?). Alaturi de armatele aliate si cu ajutorul lor, mobilizånd toate fortele natiunii vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena, pentru a elibera pamåntul Transilvaniei noastre de sub ocupatia straina.
Romåni, de curajul cu care ne vom apara cu armele in måna independenta impotriva oricarui atentat la dreptul nostru de a ne hotari singuri soarta depinde viitorul tarii noastre. Cu deplina incredere in viitorul neamului romånesc pasim hotaråti pe drumul infaptuirii Romåniei de måine, a unei Romånii libere, puternice si fericite”

După ce a recitat proclamaţia la postul de radio naţional, regele şi-a pus palma-n cur şi, împreună cu apropiaţii, a dat o fugă până-n Gorj, unde a stat pitit după fusta mamei Elena până s-au liniştit apele în Bucureşti. Dând ascultare Proclamatiei regelui lor care îi minţea că fusese în înţelegere cu poporul, nu cu gaşca lui de conspiratori şi că Naţiunile Unite au oferit un armistiţiu României, pe care l-a acceptat, militarii români de pe frontul din Moldova au lăsat armele jos. La o primă estimare, minciunile regale din seara de 23 august 1944 au costat vieţile a peste 150.000 de români care au fost „vânaţi” de ruşi (a se citi bolşevici), luaţi prizonieri după ce au fost dezarmaţi, dezbrăcaţi şi batjocoriţi.

Au urmat deportări în Siberia, masacre, crime odioase. Dar junele monarh era obişnuit cu un astfel de tratament aplicat de bolşevici armatei române. Îl cunoscuse de la tatăl său, Carol II, în 1940 odată cu ordonarea retragerii fără luptă din Basarabia, Bucovina şi Ardeal. Pentru el nu era o noutate…

Responsabilitatea pentru morţii, prizonierii, deportaţii, torturaţii, umiliţii noştri de după lovitura de stat din 23 august 1944,  îi aparţine în totalitate regelui Mihai I. În laşitatea sa, nu şi-a asumat-o niciodată ! Pentru că Mihai I îşi asumă doar proprietăţile, nu şi faptele… Mihai I doarme liniştit în castelul din Săvârşin, cumpărat în 1943 de la jigodia  parvenită Ioan I. Mocsony-Stârcea, cu preţul numirii lui ca “mareșal al Curții Regale” (dar, despre acest subiect vom reveni).Mihai I nu are coşmaruri, remuşcările nu-l chinuie, se odihneşte bine în patul regal, îşi bea ceaiul pe terasă privind mândru la unica lui realizare: recuperarea proprietăţilor confiscate de comunişti. Cam puţin pentru un monarh ajuns la 92 de ani, nu majestate ?

Pe Mihai I nu-l bântuie nici măcar una dintre fantomele celor morţi din cauza acţiunilor sale. Credincios din cale-afară, decrepitul rege aprinde lumânări şi participă la slujbe pe post de marionetă a unei case regale burduşită cu gesturi dezonorante. Scotocind prin trecutul acoperit de ruşinea acelor zile pline de umilinţă pentru naţia română, am găsit un nume care ar trebui să-i dea mari frisoane regelui Mihai I. Este numele unei localităţi din Basarabia unde au fost ucişi peste 40 000 de români, ca urmare a “eroicei” sale acţiuni din 23 august ! Ne referim la “Masacrul din 1944 de la marginea oraşului Bălţi”.

Prea puţin cunoscute opiniei publice, crimele în masă de la Bălţi reprezintă un prim rezultat al evenimentelor din 23 august 1944 şi al iresponsabilelor decizii luate atunci de Mihai I. Militarilor români li s-a ordonat să nu riposteze bolşevicilor, dând astfel un nesperat prilej Armatei Roșii să înceapă distrugerea Armatei Române și ocuparea întregului teritoriu al țării.  În orașul Bălți fuseseră concentrați cca 50.000 de militari, care ținuseră piept hoardelor roşii dezlănțuite. Dintre ei, 80% erau români. În intervalul 23 august – 12 septembrie 1944, lipsiți prin ordin regal de dreptul de a se apăra, au fost luaţi prizonieri toţi !

În nord-estul orașului, unde curge râul Răut și se formează mlaștini, KGB a găsit locul cel mai nimerit să amplaseze lagărul înconjurat cu garduri înalte de sârmă ghimpată. Chinurile acelor prizonieri erau de neînchipuit: foamea era flagelul numărul unu, însoțită de lipsa de igienă; bolile, frigul și umezeala produceau decese fără număr. Toți cei 50.000 de prizonieri au fost împușcați în ceafă de agenţii N.K.V.D.-ului și aruncați în șanțurile mocirloase pe care tot ei le săpaseră la ordin.

În perioada 1991 – 1992 au fost demarate cercetări pentru descoperirea proporţiilor masacrului. Rezultatele au fost cutremurătoare: nici hârlețele, nici lopețile nu au mai putut fi utilizate din cauza mulțimii scheletelor și osemintelor răspândite în acele mocirle. S-a format o piramidă de oase și cranii peste care s-a așternut o mare cantitate de pământ bătătorit și s-a ridicat în felul acesta o movilă înaltă cu trepte, iar în vârf a fost construită o troiță din lemn sculptat. În data de 7 mai 1992, s-a sfințit această troiță. La sfințire au participat mii de credincioși români. Atunci, cu ocazia cuvântului solemn, Ierodiaconul Nicodim Șchiopu a lansat chemarea ca pe acel loc să se construiască o „Biserică sau Mănăstirea oaselor”, pentru ca zi și noapte, monahi și preoți să pomenească sufletele celor 50.000 de martiri nevinovați.

Biserica a rămas în stadiul de proiect din cauza lipsei de fonduri, din cauza sărăciei în care se zbate Biserica Românească din Basarabia, sub persecuția moscovită. Oare de ce regele nu aminteşte nimic despre acest masacru ? De ce nu a mers niciodată să aprindă măcar o lumânare întru pomenirea celor morţi ? De ce casa regală nu se implică în construcţia mănăstirii ? Aceste crime monstruoase sunt tratate cu tăcere de rege datorită sentimentului de vinovăţie, sau nepăsării ? Sunt întrebări la care monarhul nu va răspunde niciodată, probabil. El, după o viaţă închinată poporului român, se odihneşte. Linişte, majestatea sa doarme…

De aproape 70 de ani ni se picură în conștiințe minciunile comunisto-monarhiste despre „eroica” zi de 23 august 1944. Comuniștii au prezentat-o ca pe o mare victorie a militanților săi. Monarhiștii ca pe o necesitate, care nu mai putea aștepta nici măcar o zi. Amândouă părțile mint cu nerușinare pentru a-și justifica mizerabila trădare. Mai grav este că, nici după atâta amar de vreme, regele Mihai I nu-și asumă dramele petrecute după rușinoasa proclamație care ne arunca dezarmați în brațele sovieticilor. Sute de mii de români nevinovați au luat drumul Gulagului, doar pentru a satisface mândria regelui și a camarilei din jurul său. Câți au murit, câți s-au mai întors, marginalizați, renegați, nu vom ști niciodată. Au rămas doar niște umbre cu suflete mutilate de minciunile unui rege laș…

„… Ne pomenim cu un al treilea personaj, care parcă a răsărit din pământ. Sau a sărit dintr-o carte. Cu un picior înțepenit, cu o manta militară vopsită în negru și fără epoleți, cu un enorm fular roșu. „Ne-am speriat de iarnă ?… Asta e iarnă ?…” Nu așteaptă să răspundem. Își continuă monologul de parcă ar fi singur pe acolo. Când răstit, când în șoaptă. ba se mai și bâlbâie. A stat mulți ani într-un lagăr din Siberia. Lucra în mină. (…) Acolo, în fundul pământului, e atât de cald încât n-ar fi vrut să mai iasă la suprafață. Dar umiditate multă, apă pe jos, ploaie din boltă… Nu era prea mult de la gura minei până la baracă, însă destul ca să înghețe hainele pe ei și aburii din respirație. Lupii siberieni nu se mai speriau de gloanțele santinelelor și se aruncau în haite asupra convoiului de oameni înghețați. Și toată noaptea dădeau târcoale barăcilor și scheunau pe la uși. (…) În fiecare dimineață culegeau câțiva morți din patul comun.(…)

Nu putuse să nu-i urască pe prietenii noștri de la răsărit. Scăpase din încercuirea de la cotul Donului, mersese sute de kilometri pe jos, fiind oprit și aruncat în tranșee de abia pe ultima linie de rezistență, Nămoloasa-Iași. Unde a ascultat mesajul regelui, de la 23 august 1944, care declara încetarea războiului cu sovieticii. Numai după câteva minute, soldații armatei roșii au semănat linia frontului cu megafoane prin care cereau fraților români să depună armele și să se întoarcă fiecare la casa lui, așa cum a fost făcută înțelegerea între cele două state. De-abia dezarmați, au fost conduși spre garniturile de tren ca să-și aleagă fiecare vagonul care îi convenea. Iar pe vagoanele de marfă puse la dispoziție scria cu creta: București-Galați-Călărași-Sibiu-Pitești-Slatina-Craiova…

Și-au ales gările cele mai apropiate de casele lor. Au primit pâine și marmeladă, apoi s-au închis ușile și s-au zăvorât pe dinafară. Și trenul s-a pornit la drum lung, oprindu-se numai ca să schimbe locomotiva. Peste câteva zile au debarcat pe un peron din fundul Rusiei, unde îi aștepta un lagăr de triere. El a nimerit în lotul celor trimiși la o mină din Siberia.” (Marin Ioniță – Kiseleff 10. Fabrica de scriitori – Adevărul Holding, 2011, p. 299-230).

Cine răspunde pentru aceste crime ? Cine i-a mințit atunci, în 23 august ? Cine le-a semnat condamnarea trimițându-i în „Siberii de gheață” ? Dormi bine majestate ?

va urma