Alin Spânu
În viaţa de zi cu zi, simbolurile constituie veritabile repere, care, prin natura lor, au rolul de “a vorbi” despre conţinuturi ce nu sunt întotdeauna accesibile celor care vin în contact cu ele. Reprezentarea devine astfel esenţială nu doar prin înţelesurile ei, ci şi prin rolul pe care îl joacă în comunicarea cu ceilalţi. Incursiunea noastră în mitologie are ca punct de referinţă un simbol aparte, care are menirea de a ne introduce într-o lume aflată sub imperiul forţei şi, deopotrivă, al inteligenţei, o lume care rămâne pentru mulţi o veritabilă “enigmă”. Vorbim, în fapt, de reprezentarea unei lumi ale cărei înţelesuri se prefac în rostul său de a fi, de a sluji, sub semnul credinţei şi al raţiunii, naţiunea pe care o reprezintă. Această lume capătă, în reprezentările celor care o slujesc, identitatea unei puteri ce reuneşte forţa pământeană cu energiile supraomeneşti. Forma acestei identităţi o reprezintă GRIFONUL, o fiinţă fabuloasă care îmbină - prin capul şi ghearele de vultur - energia celestă cu puterea terestră - sugerată de corpul de leu. Se cunoaşte că antichitatea a consacrat grifonului sarcina de paznic al comorilor. Grifonul apare frecvent pe pietrele dacice anterioare cuceririi romane - cât şi după. La fel, le găsim şi pe Columna Traiană împodobind armele dacice. Celebrele coifuri dacice, numeroase fibule, piese de harnaşament, atestă o bogată tradiţie geto-dacică legată de grifon. Acest lucru nu este întâmplător. Anticii Pindar, Apollonius din Rhodos, Virgilius, vorbesc despre grifoni ca făcând parte din panteonul tracic. Astfel, Apollo apare frecvent însoţit de grifoni. Pindar: “Apollo după ce a construit împreună cu Eac şi Neptun cetatea Troiei, s-a întors în patria lui, dincolo de Istru (Dunărea) la Hiperboreeni”. Grifonul: jumătate vultur - jumătate leu - este aşadar o figură hieratică aparţinând în primul rând lumii geto-dacice şi tracice (a se vedea pietrele de la Alba-Iulia unde Apollo zboară ajutat de grifoni). O altă legendă povesteşte despre Alexandru Macedon care a încercat să se înalţe cu ajutorul unor grifoni ademeniţi cu hălci de carne. Vulturul ţine crucea în cioc – amintind prin aceasta de vulturul cruciat românesc (stema ţării). În gheare poartă cheile (este un paznic al comorilor), simbol al puterii închiderii şi deschiderii secretelor de orice fel. Vulturul care l-a însoţit întotdeauna pe Apollon, dar şi pe Zeus şi Jupiterul roman (unde a devenit stema cezarilor) este un feroce vânător dotat cu o privire ageră. Tradiţia heraldică, cât şi reprezentările antice ale acesteia, adaugă vulturului urechi – pentru a-i spori vigilenţa şi a adăuga auzul privirii pătrunzătoare. A defini un simbol este, fără îndoială, o încercare care presupune, deopotrivă, cunoaştere şi imaginaţie. A ne raporta la el înseamnă a-l înţelege. Vorbim aici de o lume în care secretul este însăşi condiţia existenţei sale. Simbolul unei astfel de lumi, aşa cum este el descris mai sus, este reprezentat în istorie ca făcând parte din tot ceea ce înseamnă păstrarea şi transmiterea unor tradiţii care dăinuie de mii de ani.(sursa:www.dci.ro)
Ca si alte meserii - mai mult sau mai putin onorabile - si începuturile spionajului se pierd în negura veacurilor. Din cele mai vechi timpuri, chiar biblice, se mentioneaza asemenea actiuni, în scopul obtinerii de informatii necesare, de cele mai multe ori, câstigarii unor confruntari militare.
Serban Cantacuzino vinde secretele turcilor
Actiuni de culegere a informatiilor prin intermediul agentilor s-au desfasurat înca în timpul domniei regelui Decebal. Dupa unele relatari, se pare ca acesta l-a trimis la Roma pe omul lui de încredere, Atticus, care a reusit sa actioneze astfel încât sa fie ales în Senatul roman. Nu este exclus ca primul razboi daco-roman (101-102) sa se fi încheiat nedecis, tocmai datorita activitatilor lui Atticus.
În Evul Mediu, culegerea de informatii dincolo de granitele tarii a fost practicata de Basarab I, Mircea cel Batrân, Vlad Tepes, Stefan cel Mare, Vasile Lupu, Serban Cantacuzino si Constantin Brâncoveanu. Domnitorul Serban Cantacuzino a participat cu oastea Tarii Românesti, în cadrul armatei otomane, la asediul Vienei (1683), dar, pornind de la interesele fundamentale ale tarii sale a stabilit contacte cu cei asediati carora le-a transmis informatii despre punctele sensibile ale atacatorilor. Ca urmare, crestinii condusi de printul Eugeniu de Savoia au obtinut o stralucita victorie contra otomanilor si au spulberat definitiv visul acestora de a cuceri Occidentul. De remarcat ca trei secole mai târziu, în 1983, acest gest al lui Serban Cantacuzino si-a aflat recunoastere într-un monument dezvelit la Viena. La rândul sau, Constantin Brâncoveanu a organizat culegerea sistematica de informatii în capitalele tarilor vecine si a introdus, pentru prima data în spatiul românesc, codificarea documentelor trimise prin curieri.
Cuza înfiinteaza primul organ de informatii
Alexandru Ioan Cuza s-a evidentiat, pentru prima data, în luptele purtate pe “frontul invizibil”, asa cum este cunoscut tarâmul informativ/ contrainformativ, în perioada premergatoare Unirii din 1859. Adversar al Unirii, caimacamul Moldovei, Nicolae Vogoride, a falsificat alegerile pentru Adunarea ad-hoc. Într-o bogata corespondenta cu ambasada Turciei la Londra, cu reprezentantul Moldovei la Constantinopol si cu rudele sale, el si-a prezentat pe larg activitatea desfasurata împotriva unirii celor doua tari române. Serviciul de informatii al unionistilor, din care faceau parte, printre altii, Alexandru Ioan Cuza, Cezar Liebrecht si Grigore Alevra, a interceptat scrisorile compromitatoare si le-a publicat în presa franceza, ceea ce a provocat nu numai un scandal international (Franta a amenintat Imperiul otoman cu ruperea relatiilor diplomatice), ci si anularea alegerilor falsificate.
În contextul multiplelor sale preocupari pentru faurirea unui stat national modern, Alexandru Ioan Cuza a avut în vedere, imediat dupa alegerea sa ca domn al Principatelor Unite (24 ianuarie 1859), organizarea unei structuri informative la nivelul cerintelor epocii. Culegerea de informatii militare în România a fost legiferata la 12 noiembrie 1859, atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza (24 ianuarie 1859-11 februarie 1866) a înfiintat Statul Major General al Armatei, prin Înalt Ordin de Zi nr. 83, în cadrul caruia functiona Sectia a II-a. Aceasta reprezinta primul organ de informatii al armatei române si a fost încadrata cu sublocotenentul Gheorghe Slaniceanu si sublocotenentul Stefan Falcoianu, care vor deveni, ulterior, generali si ministri de razboi.
În continuare, dupa desfiintarea Statului Major General al Armatei (1865), activitatea culegerii de informatii militare s-a desfasurat în cadrul Directiei 1 din Ministerul de Razboi (1865-1867), Depozitului General de Razboi (1867 si 1870-1882), Statului Major General (1867-1870) si Marelui Stat Major (din 1882, an în care a fost înfiintat).
Vasile Lascar initiaza depolitizarea politiei
În timpul primului razboi mondial (1914-1918), activitatea informativa a fost practicata atât de Marele Cartier General (MCG), prin Biroul 2 Informatii din cadrul Sectiei I Operatii, cât si de Biroul 5 Informatii, subordonat Marelui Stat Major (MStM). Dupa încheierea razboiului, în urma reorganizarilor, MStM a avut în subordine Diviziunea a II-a, în cadrul careia functionau Sectia a V-a Informatii si Sectia a X-a Contrainformatii. În anul 1927, o noua restructurare a MStM a definitivat titulatura de Sectia a II-a pentru serviciul de informatii si contrainformatii al armatei române. Obiectivele Sectiei a II-a au fost: cunoasterea evolutiei fenomenului militar international, sesizarea tuturor pericolelor care pot afecta, într-o forma sau alta, independenta, suveranitatea si integritatea teritoriala a României, precum si analize care sa previna orice surprindere, indiferent din partea cui ar veni.
La data de 25 martie 1908, Monitorul Oficial a publicat, printre altele, Legea pentru desfiintarea directiunii administratiunii generale a personalului, contenciosului, politiei generale si statistice din Ministerul de Interne si înfiintarea a doua noi directiuni. Cele doua noi directiuni din Ministerul de Interne au fost Directiunea Administratiunii Generale a Personalului si Contenciosului, respectiv Directiunea Politiei si Sigurantei Generale (DPSG).
A doua directiune reprezenta o structurare mai eficienta, capabila sa identifice si sa anihileze pericolele la adresa ordinii publice si sigurantei statului, asa cum nu se întâmplase cu un an în urma, în timpul rascoalei taranesti din 1907. Pe de alta parte, actiunea s-a înscris în profesionalizarea personalului din Ministerul de Interne care, încet, dar sigur, trebuia scos de sub influentele politice, iar meseria de politist nu mai trebuia sa fie o sinecura (situatie nemeritata, obtinuta datorita protectiei si interventiilor). Aceasta reprezenta transpunerea practica a celui care initiase proiectul depolitizarii politiei, Vasile Lascar (ministru de interne liberal în perioadele 21 noiembrie 1896-31 martie 1897 si 22 noiembrie 1902-13 decembrie 1904), care nu s-a sfiit sa declare în fata Parlamentului: “Noi voim ca agentii de politie sa fie la ordinele legii, sa faca nu ceea ce le poruncim noi, ci ceea ce legea le ordona”.
În acest sens, pentru conspirativitate si compartimentare au fost introduse, pentru prima data în România, munca sub acoperire (infiltrare), lucrul cu agenti acoperiti, si utilizarea numerelor pentru conspirarea agentilor. În fruntea DPSG au fost numiti Iancu Panaitescu, director si Stan N. Emanuel, subdirector, iar organizarea DPSG a cuprins, initial, doua diviziuni, împartite în birouri, si 10 brigazi. Prima diviziune avea în subordine doua birouri - al politiei generale si personalului, respectiv al sigurantei generale - si era condusa de I. M. Grigorescu. A doua diviziune cuprindea 4 birouri - informatii; controlul strainilor; politia de frontiera si gari; al presei si interpretilor - avându-l în frunte pe D. Manolescu-Sideri.
Începe scolirea cadrelor
Printre succesele remarcabile ale DPSG în planul muncii informative si contrainformative s-au numarat: obtinerea planului de mobilizare si actiune a armatei bulgare contra României (1915), infiltrarea unui agent acoperit (ca ziarist al unei tari straine) la Cartierul General al Armatei austro-ungare de la Teschen (1915-1917), sustragerea listei cu persoanele filogermane (spioni, agenti de influenta, propagandisti etc.) din valiza diplomatica a reprezentantului Imperiului german la Bucuresti (1916), obtinerea cifrului utilizat de Legatia Austro-Ungariei la Bucuresti (1916) si altele. Pe de alta parte, Iancu Panaitescu s-a preocupat de atragerea si formarea, inclusiv prin trimiterea la cursuri de specialitate în strainatate a unor cadre profesioniste, capabile sa-si desfasoare activitatea indiferent de fluctuatiile vietii politice. Printre cei formati la aceasta “scoala” s-au numarat Romulus Voinescu (seful Inspectoratului General al Politiilor 1908-1918, seful DPSG 1921-1927), Eugen Bianu (subdirector si director general al Politiei 1930-1944), Eugen Cristescu (seful Directiei Politiei de Siguranta 1927-1934, seful Directiei Politiei Administrative 1934-1940, director general al Serviciului Special de Informatii 1940-1944), Vintila Ionescu (seful Corpului Detectivilor 1931-1938, seful Serviciului Politiei Sociale si al Informatiilor din Prefectura Politiei Capitalei 1939-1944) si altii.
La sfârsitul primului razboi mondial, în organizarea Sectiei a II-a era prevazuta, printre altele, înfiintarea unei structuri denumite Serviciul Secret. Aceasta trebuia încadrata exclusiv cu civili si avea ca misiuni culegerea de informatii din exteriorul României, prin actiuni si mijloace acoperite. Abia în 1924 se va cristaliza aceasta institutie, când în fruntea ei va fi numit un personaj care s-a remarcat prin câteva succese notabile, în domeniul informativ, în timpul primului razboi mondial - Mihail Moruzov.
De numele acestuia se leaga înfiintarea, organizarea si succesele obtinute de Serviciul Secret de Informatii (din 1939, Serviciul Special de Informatii) în primii 16 ani de existenta. Organizarea Serviciului Secret de Informatii (SSI sau Serviciul “S”) a cuprins doua sectii - Sectia I Informatii Externe (condusa personal de Mihail Moruzov) si Sectia a II-a Contrainformatii (condusa de Niki Stefanescu 1932-1937 si Florin Becescu 1937-1942) - si mai multe birouri tehnice si administrative. Regulamentul în baza caruia SSI îsi desfasura activitatea, aprobat la 20 aprilie 1934, prevedea urmatoarele obiective: “procurarea de informatii interne si externe cu caracter general pentru Ministerul Apararii Nationale, atât în timp de razboi, cât si în timp de pace”. Decizia Ministeriala nr.2200/29 martie 1938 a reconfirmat misiunea acestui serviciu secret: “a procura informatii secrete cu caracter general si militar”.
Sporeste organigrama
Consideram ca nu este lipsit de interes sa prezentam o scurta statistica în ceea ce priveste numarul de posturi din Serviciul “S”. La începutul celui de-al doilea razboi mondial, schema de încadrare prevedea un numar de 36 posturi de ofiteri (un colonel, doi locotenenti-colonei, noua maiori si 24 de capitani) care acopereau întreg spectrul militar (stat-major, front, justitie, jandarmi, geniu, marina si aviatie) dar, practic, existau numai 22 de ofiteri. De asemenea, organigrama cuprindea si numarul de functionari civili, în numar de 306, care nu erau acoperite în totalitate.Este foarte adevarat ca numarul de locuri prevazute în bugetul SSI a crescut de la… 1 în 1928 (functia de sef al Serviciului) la 306 în anul 1940/1941, trecând prin diverse situatii si etape. Agenti principali au fost doar 6 - în 1929, 10 - în 1930, 13-14 în perioada 1931-1937, pentru a creste progresiv în ultimii 4 ani (1938-1941): 24, 44, 54, respectiv 61. La fel s-a petrecut si cu numarul de agenti speciali care de la 24- în 1929 a ajuns la 101- în 1941, dupa ce timp de un deceniu (1930-1940) a oscilat între 30 si 40. Totalul membrilor Serviciului “S” a fost de 32 în 1929, 45 în 1930 si 59 în 1931-1934, pentru a sari la 93 în 1935. Urmatoarea marire de personal va fi în anul bugetar 1936/1937, când s-a aprobat un numar de 109 posturi, apoi, anual, se va extinde progresiv la 171, 228, 262 si, în final, 306 de angajati la începutul conflagratiei mondiale.
Perioada interbelica
În perioada premergatoare celui de-al doilea razboi mondial transformarile politico-militare desfasurate în Europa si-au demonstrat efectele negative si asupra României. Printre cei vinovati de pierderile teritoriale din vara anului 1940 s-au aflat, pe lânga regele Carol al II-lea si politicienii care au condus destinele tarii, si sefii structurilor informative. Schimbarea regimului politic din România, survenita la începutul lunii septembrie 1940, a afectat si principalul serviciu de informatii al tarii.
Prin Decretul-Lege nr. 3083, Serviciul Special de Informatii s-a constituit pe lânga Presedintia Consiliului de Ministri fiind subordonat direct Conducatorului Statului, generalul Ion Antonescu. Prin Decretele-Lege nr. 3084 si 3813, emise în noiembrie 1940, au fost detaliate obiectivele Serviciului, atributiile persoanelor cu functii de conducere, sanctiunile si fondurile puse la dispozitie. Eugen Cristescu, sef al Directiei Politiei de Siguranta (1927-1934) si al Directiei Politiei Administrative (1934-1940), a fost numit în functia de director general al SSI. Organigrama SSI cuprindea Sectia I Informatii Externe, Sectia a II-a Contrainformatii si 4 birouri, însa cele mai mari transformari au avut loc la nivelul personalului. În perioada imediat urmatoare au fost adusi în SSI ofiteri capabili, care au lucrat în Sectia a II-a Informatii Externe si Contrainformatii si si-au dovedit profesionalismul în activitatea desfasurata. Printre acestia s-au numarat colonelul Ioan Lissievici, seful Sectiei I Informatii Externe (1941-1944), maiorul Traian Borcescu, seful Sectiei Contrainformatii (1941-1944), maiorul Alexandru Proca, seful Sectiei Contrasabotaj (1942-1944) si atii.
În privinta misiunilor pe care SSI le avea de îndeplinit, Sectia I Informatii Externe a avut sarcina de a culege, verifica si completa informatiile externe. În componenta sa intrau trei structuri: Frontul de Vest, cu 5 centre informative în tara, 6 rezidente în Ardealul cedat si 8 în strainatate, 10 retele informative în tara, 9 în Ardealul cedat si 14 în strainatate (în 6 tari); Frontul de Sud, cu rezidente în 22 de orase din 8 tari si retele informative în 17 localitati din 4 tari; Frontul de Est, cu 5 centre informative si 8 retele informative;
Sectia a II-a - Contrainformatii se ocupa cu culegerea, verificarea si completarea informatiilor interne, conform necesitatilor diferitelor departamente, precum si colaborarea cu celelalte departamente ale sigurantei nationale;
Sectia a III-a - Relatii externe efectua, în principal, schimbul de informatii cu serviciile similare germane si italiene. Sectia a IV-a - Contraspionaj era compusa din trei grupe: Contraspionaj, Filaj si Legatii. Sectia a V-a - Contrasabotaj si Sectia a VI-a - Filaj si cenzura corespondentei. În afara de acestea, SSI mai cuprindea alte 6 sectii auxiliare, care desfasurau alte activitati.
Dupa 1944 incep disponibilizarile
Dupa întoarcerea armelor si trecerea României de partea Natiunilor Unite, prin Decretul-Lege nr. 158 din 14 septembrie 1944, SSI a devenit Serviciul de Informatii al Ministerului de Razboi (pâna la 14 martie 1945). O data cu aceasta transformare, au fost desfiintate Frontul de Est, Sectia a III-a (Relatii externe), grupele si birourile care aveau ca obiectiv miscarea comunista. De asemenea, în scopul obtinerii de informatii în folosul trupelor române a fost constituit Esalonul Operativ, cu doua centre de informatii atasate pe lânga armatele române: Centrul 1 pe lânga Armata 1 si Centrul 2 pe lânga Armata 4. În aceasta perioada a avut loc si o masiva reducere de personal, circa 30% din efectiv fiind disponibilizat. În octombrie 1944 s-au emis “Instructiunile pentru organele informative ce lucreaza în folosul armatelor de operatiuni”, putin mai târziu au aparut “Instructiunile speciale pentru functionarea Centrului Mixt” (româno-sovietic), iar la 7 noiembrie 1944 au fost aprobate “Instructiunile pentru colaborarea organelor exterioare ale Serviciului de Informatii cu armatele aliate”.
Activitatea desfasurata de SSI în perioada 1945-1948 a fost marcata de reducerea succesiva a personalului, a implicarii unor cadre în diferite procese penale pentru activitatea depusa pe frontul de est, precum si a impunerii la conducerea institutiei a unor elemente mediocre, neprofesioniste si numite pe criterii politice. Încet, dar sigur, SSI a fost deturnat de la activitatile sale traditionale si a fost încadrat cu membri de partid, fosti ilegalisti, deveniti oameni de baza ai noului regim comunist. Lovitura de gratie a survenit la 30 august 1948 când, prin Decretul nr. 221 al Presedintelui Marii Adunari Nationale, s-a înfiintat Directia Generala a Securitatii Poporului (DGSP), la conducerea careia s-au perindat mai multe persoane, care ulterior aveau sa se dovedeasca fie agenti ai spionajului sovietic, fie cetateni straini impusi de Moscova. Agonia a mai durat 3 ani, pâna în 1951, când ceea ce a mai ramas din SSI a fost comasat în DGSP.
Munca de informatii externe s-a desfasurat fara întrerupere, chiar daca, uneori, cu alte obiective impuse de conducerea PCR, institutia responsabila schimbându-si frecvent denumirea si subordonarea: Departamentul A - 1951-1954; Directia I - 1954-1963; Directia Generala de Informatii Externe - 1963-1972; Departamentul de Informatii Externe - 1972-1978; Centrul de Informatii Externe - 1978-1989.
La conducerea acestei structuri s-au perindat, initial, alogeni (Serghei Nicolau, Vasile Vâlcu si Mihai Gavriliuc), iar ulterior s-a trecut la numirea unor ofiteri români (Nicolae Doicaru, Nicolae Plesita, Aristotel Stamatoiu). Alaturi de alte institutii ale statului, organele de informatii au sprijinit distantarea de Moscova si au pregatit, informativ, plecarea consilierilor sovietici si celebra declaratie din aprilie 1964 a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin care România si-a afirmat propriile puncte de vedere în raport cu URSS.
Ca în orice alt serviciu de informatii, succesele de marca au alternat cu esecurile sau defectarile rasunatoare. Asa cum bine se stie, date despre actiunile întreprinse de serviciile de spionaj nu se regasesc decât în doua cazuri: în memorialistica celor care au lucrat în domeniu (uneori transpuse beletristic) sau în cazul unor esecuri, care au scos la iveala, mai mult sau mai putin, organizarea si intentiile misiunii.
Dupa decembrie 1989, prima mentiune oficiala referitoare la o structura informativa externa a aparut în Decretul CFSN nr. 111 din 8 februarie 1990, când a fost reorganizat Centrul de Informatii Externe. Denumirea actuala a Serviciului de Informatii Externe (SIE) a aparut pentru prima oara în Legea nr. 39 din 13 decembrie 1990 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii. Directori ai SIE au fost Mihai Caraman (1990-1992), Ioan Talpes (1992-1997) si Catalin Harnagea (1997-2000). De la 12 februarie 2001 la conducerea institutiei s-a aflat dr. Gheorghe Fulga, până la 20 iulie 2006. A urmat Claudiu Săftoiu (04.10.2006 - 24.04.2007), Silviu Pedoiu director interimar al SIE (20.07 - 04.10.2006 şi 24.04.2007 – 08.12.2007). Începând de la 8 decembrie 2007, directorul SIE este Mihai- Răzvan. Activitatea si functionarea SIE au fost reglementate, în conformitate cu principiile democratice universal valabile, prin Legea nr. 1 din 6 ianuarie 1998.
Ca si alte meserii - mai mult sau mai putin onorabile - si începuturile spionajului se pierd în negura veacurilor. Din cele mai vechi timpuri, chiar biblice, se mentioneaza asemenea actiuni, în scopul obtinerii de informatii necesare, de cele mai multe ori, câstigarii unor confruntari militare.
Serban Cantacuzino vinde secretele turcilor
Actiuni de culegere a informatiilor prin intermediul agentilor s-au desfasurat înca în timpul domniei regelui Decebal. Dupa unele relatari, se pare ca acesta l-a trimis la Roma pe omul lui de încredere, Atticus, care a reusit sa actioneze astfel încât sa fie ales în Senatul roman. Nu este exclus ca primul razboi daco-roman (101-102) sa se fi încheiat nedecis, tocmai datorita activitatilor lui Atticus.
În Evul Mediu, culegerea de informatii dincolo de granitele tarii a fost practicata de Basarab I, Mircea cel Batrân, Vlad Tepes, Stefan cel Mare, Vasile Lupu, Serban Cantacuzino si Constantin Brâncoveanu. Domnitorul Serban Cantacuzino a participat cu oastea Tarii Românesti, în cadrul armatei otomane, la asediul Vienei (1683), dar, pornind de la interesele fundamentale ale tarii sale a stabilit contacte cu cei asediati carora le-a transmis informatii despre punctele sensibile ale atacatorilor. Ca urmare, crestinii condusi de printul Eugeniu de Savoia au obtinut o stralucita victorie contra otomanilor si au spulberat definitiv visul acestora de a cuceri Occidentul. De remarcat ca trei secole mai târziu, în 1983, acest gest al lui Serban Cantacuzino si-a aflat recunoastere într-un monument dezvelit la Viena. La rândul sau, Constantin Brâncoveanu a organizat culegerea sistematica de informatii în capitalele tarilor vecine si a introdus, pentru prima data în spatiul românesc, codificarea documentelor trimise prin curieri.
Cuza înfiinteaza primul organ de informatii
Alexandru Ioan Cuza s-a evidentiat, pentru prima data, în luptele purtate pe “frontul invizibil”, asa cum este cunoscut tarâmul informativ/ contrainformativ, în perioada premergatoare Unirii din 1859. Adversar al Unirii, caimacamul Moldovei, Nicolae Vogoride, a falsificat alegerile pentru Adunarea ad-hoc. Într-o bogata corespondenta cu ambasada Turciei la Londra, cu reprezentantul Moldovei la Constantinopol si cu rudele sale, el si-a prezentat pe larg activitatea desfasurata împotriva unirii celor doua tari române. Serviciul de informatii al unionistilor, din care faceau parte, printre altii, Alexandru Ioan Cuza, Cezar Liebrecht si Grigore Alevra, a interceptat scrisorile compromitatoare si le-a publicat în presa franceza, ceea ce a provocat nu numai un scandal international (Franta a amenintat Imperiul otoman cu ruperea relatiilor diplomatice), ci si anularea alegerilor falsificate.
În contextul multiplelor sale preocupari pentru faurirea unui stat national modern, Alexandru Ioan Cuza a avut în vedere, imediat dupa alegerea sa ca domn al Principatelor Unite (24 ianuarie 1859), organizarea unei structuri informative la nivelul cerintelor epocii. Culegerea de informatii militare în România a fost legiferata la 12 noiembrie 1859, atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza (24 ianuarie 1859-11 februarie 1866) a înfiintat Statul Major General al Armatei, prin Înalt Ordin de Zi nr. 83, în cadrul caruia functiona Sectia a II-a. Aceasta reprezinta primul organ de informatii al armatei române si a fost încadrata cu sublocotenentul Gheorghe Slaniceanu si sublocotenentul Stefan Falcoianu, care vor deveni, ulterior, generali si ministri de razboi.
În continuare, dupa desfiintarea Statului Major General al Armatei (1865), activitatea culegerii de informatii militare s-a desfasurat în cadrul Directiei 1 din Ministerul de Razboi (1865-1867), Depozitului General de Razboi (1867 si 1870-1882), Statului Major General (1867-1870) si Marelui Stat Major (din 1882, an în care a fost înfiintat).
Vasile Lascar initiaza depolitizarea politiei
În timpul primului razboi mondial (1914-1918), activitatea informativa a fost practicata atât de Marele Cartier General (MCG), prin Biroul 2 Informatii din cadrul Sectiei I Operatii, cât si de Biroul 5 Informatii, subordonat Marelui Stat Major (MStM). Dupa încheierea razboiului, în urma reorganizarilor, MStM a avut în subordine Diviziunea a II-a, în cadrul careia functionau Sectia a V-a Informatii si Sectia a X-a Contrainformatii. În anul 1927, o noua restructurare a MStM a definitivat titulatura de Sectia a II-a pentru serviciul de informatii si contrainformatii al armatei române. Obiectivele Sectiei a II-a au fost: cunoasterea evolutiei fenomenului militar international, sesizarea tuturor pericolelor care pot afecta, într-o forma sau alta, independenta, suveranitatea si integritatea teritoriala a României, precum si analize care sa previna orice surprindere, indiferent din partea cui ar veni.
La data de 25 martie 1908, Monitorul Oficial a publicat, printre altele, Legea pentru desfiintarea directiunii administratiunii generale a personalului, contenciosului, politiei generale si statistice din Ministerul de Interne si înfiintarea a doua noi directiuni. Cele doua noi directiuni din Ministerul de Interne au fost Directiunea Administratiunii Generale a Personalului si Contenciosului, respectiv Directiunea Politiei si Sigurantei Generale (DPSG).
A doua directiune reprezenta o structurare mai eficienta, capabila sa identifice si sa anihileze pericolele la adresa ordinii publice si sigurantei statului, asa cum nu se întâmplase cu un an în urma, în timpul rascoalei taranesti din 1907. Pe de alta parte, actiunea s-a înscris în profesionalizarea personalului din Ministerul de Interne care, încet, dar sigur, trebuia scos de sub influentele politice, iar meseria de politist nu mai trebuia sa fie o sinecura (situatie nemeritata, obtinuta datorita protectiei si interventiilor). Aceasta reprezenta transpunerea practica a celui care initiase proiectul depolitizarii politiei, Vasile Lascar (ministru de interne liberal în perioadele 21 noiembrie 1896-31 martie 1897 si 22 noiembrie 1902-13 decembrie 1904), care nu s-a sfiit sa declare în fata Parlamentului: “Noi voim ca agentii de politie sa fie la ordinele legii, sa faca nu ceea ce le poruncim noi, ci ceea ce legea le ordona”.
În acest sens, pentru conspirativitate si compartimentare au fost introduse, pentru prima data în România, munca sub acoperire (infiltrare), lucrul cu agenti acoperiti, si utilizarea numerelor pentru conspirarea agentilor. În fruntea DPSG au fost numiti Iancu Panaitescu, director si Stan N. Emanuel, subdirector, iar organizarea DPSG a cuprins, initial, doua diviziuni, împartite în birouri, si 10 brigazi. Prima diviziune avea în subordine doua birouri - al politiei generale si personalului, respectiv al sigurantei generale - si era condusa de I. M. Grigorescu. A doua diviziune cuprindea 4 birouri - informatii; controlul strainilor; politia de frontiera si gari; al presei si interpretilor - avându-l în frunte pe D. Manolescu-Sideri.
Începe scolirea cadrelor
Printre succesele remarcabile ale DPSG în planul muncii informative si contrainformative s-au numarat: obtinerea planului de mobilizare si actiune a armatei bulgare contra României (1915), infiltrarea unui agent acoperit (ca ziarist al unei tari straine) la Cartierul General al Armatei austro-ungare de la Teschen (1915-1917), sustragerea listei cu persoanele filogermane (spioni, agenti de influenta, propagandisti etc.) din valiza diplomatica a reprezentantului Imperiului german la Bucuresti (1916), obtinerea cifrului utilizat de Legatia Austro-Ungariei la Bucuresti (1916) si altele. Pe de alta parte, Iancu Panaitescu s-a preocupat de atragerea si formarea, inclusiv prin trimiterea la cursuri de specialitate în strainatate a unor cadre profesioniste, capabile sa-si desfasoare activitatea indiferent de fluctuatiile vietii politice. Printre cei formati la aceasta “scoala” s-au numarat Romulus Voinescu (seful Inspectoratului General al Politiilor 1908-1918, seful DPSG 1921-1927), Eugen Bianu (subdirector si director general al Politiei 1930-1944), Eugen Cristescu (seful Directiei Politiei de Siguranta 1927-1934, seful Directiei Politiei Administrative 1934-1940, director general al Serviciului Special de Informatii 1940-1944), Vintila Ionescu (seful Corpului Detectivilor 1931-1938, seful Serviciului Politiei Sociale si al Informatiilor din Prefectura Politiei Capitalei 1939-1944) si altii.
La sfârsitul primului razboi mondial, în organizarea Sectiei a II-a era prevazuta, printre altele, înfiintarea unei structuri denumite Serviciul Secret. Aceasta trebuia încadrata exclusiv cu civili si avea ca misiuni culegerea de informatii din exteriorul României, prin actiuni si mijloace acoperite. Abia în 1924 se va cristaliza aceasta institutie, când în fruntea ei va fi numit un personaj care s-a remarcat prin câteva succese notabile, în domeniul informativ, în timpul primului razboi mondial - Mihail Moruzov.
De numele acestuia se leaga înfiintarea, organizarea si succesele obtinute de Serviciul Secret de Informatii (din 1939, Serviciul Special de Informatii) în primii 16 ani de existenta. Organizarea Serviciului Secret de Informatii (SSI sau Serviciul “S”) a cuprins doua sectii - Sectia I Informatii Externe (condusa personal de Mihail Moruzov) si Sectia a II-a Contrainformatii (condusa de Niki Stefanescu 1932-1937 si Florin Becescu 1937-1942) - si mai multe birouri tehnice si administrative. Regulamentul în baza caruia SSI îsi desfasura activitatea, aprobat la 20 aprilie 1934, prevedea urmatoarele obiective: “procurarea de informatii interne si externe cu caracter general pentru Ministerul Apararii Nationale, atât în timp de razboi, cât si în timp de pace”. Decizia Ministeriala nr.2200/29 martie 1938 a reconfirmat misiunea acestui serviciu secret: “a procura informatii secrete cu caracter general si militar”.
Sporeste organigrama
Consideram ca nu este lipsit de interes sa prezentam o scurta statistica în ceea ce priveste numarul de posturi din Serviciul “S”. La începutul celui de-al doilea razboi mondial, schema de încadrare prevedea un numar de 36 posturi de ofiteri (un colonel, doi locotenenti-colonei, noua maiori si 24 de capitani) care acopereau întreg spectrul militar (stat-major, front, justitie, jandarmi, geniu, marina si aviatie) dar, practic, existau numai 22 de ofiteri. De asemenea, organigrama cuprindea si numarul de functionari civili, în numar de 306, care nu erau acoperite în totalitate.Este foarte adevarat ca numarul de locuri prevazute în bugetul SSI a crescut de la… 1 în 1928 (functia de sef al Serviciului) la 306 în anul 1940/1941, trecând prin diverse situatii si etape. Agenti principali au fost doar 6 - în 1929, 10 - în 1930, 13-14 în perioada 1931-1937, pentru a creste progresiv în ultimii 4 ani (1938-1941): 24, 44, 54, respectiv 61. La fel s-a petrecut si cu numarul de agenti speciali care de la 24- în 1929 a ajuns la 101- în 1941, dupa ce timp de un deceniu (1930-1940) a oscilat între 30 si 40. Totalul membrilor Serviciului “S” a fost de 32 în 1929, 45 în 1930 si 59 în 1931-1934, pentru a sari la 93 în 1935. Urmatoarea marire de personal va fi în anul bugetar 1936/1937, când s-a aprobat un numar de 109 posturi, apoi, anual, se va extinde progresiv la 171, 228, 262 si, în final, 306 de angajati la începutul conflagratiei mondiale.
Perioada interbelica
În perioada premergatoare celui de-al doilea razboi mondial transformarile politico-militare desfasurate în Europa si-au demonstrat efectele negative si asupra României. Printre cei vinovati de pierderile teritoriale din vara anului 1940 s-au aflat, pe lânga regele Carol al II-lea si politicienii care au condus destinele tarii, si sefii structurilor informative. Schimbarea regimului politic din România, survenita la începutul lunii septembrie 1940, a afectat si principalul serviciu de informatii al tarii.
Prin Decretul-Lege nr. 3083, Serviciul Special de Informatii s-a constituit pe lânga Presedintia Consiliului de Ministri fiind subordonat direct Conducatorului Statului, generalul Ion Antonescu. Prin Decretele-Lege nr. 3084 si 3813, emise în noiembrie 1940, au fost detaliate obiectivele Serviciului, atributiile persoanelor cu functii de conducere, sanctiunile si fondurile puse la dispozitie. Eugen Cristescu, sef al Directiei Politiei de Siguranta (1927-1934) si al Directiei Politiei Administrative (1934-1940), a fost numit în functia de director general al SSI. Organigrama SSI cuprindea Sectia I Informatii Externe, Sectia a II-a Contrainformatii si 4 birouri, însa cele mai mari transformari au avut loc la nivelul personalului. În perioada imediat urmatoare au fost adusi în SSI ofiteri capabili, care au lucrat în Sectia a II-a Informatii Externe si Contrainformatii si si-au dovedit profesionalismul în activitatea desfasurata. Printre acestia s-au numarat colonelul Ioan Lissievici, seful Sectiei I Informatii Externe (1941-1944), maiorul Traian Borcescu, seful Sectiei Contrainformatii (1941-1944), maiorul Alexandru Proca, seful Sectiei Contrasabotaj (1942-1944) si atii.
În privinta misiunilor pe care SSI le avea de îndeplinit, Sectia I Informatii Externe a avut sarcina de a culege, verifica si completa informatiile externe. În componenta sa intrau trei structuri: Frontul de Vest, cu 5 centre informative în tara, 6 rezidente în Ardealul cedat si 8 în strainatate, 10 retele informative în tara, 9 în Ardealul cedat si 14 în strainatate (în 6 tari); Frontul de Sud, cu rezidente în 22 de orase din 8 tari si retele informative în 17 localitati din 4 tari; Frontul de Est, cu 5 centre informative si 8 retele informative;
Sectia a II-a - Contrainformatii se ocupa cu culegerea, verificarea si completarea informatiilor interne, conform necesitatilor diferitelor departamente, precum si colaborarea cu celelalte departamente ale sigurantei nationale;
Sectia a III-a - Relatii externe efectua, în principal, schimbul de informatii cu serviciile similare germane si italiene. Sectia a IV-a - Contraspionaj era compusa din trei grupe: Contraspionaj, Filaj si Legatii. Sectia a V-a - Contrasabotaj si Sectia a VI-a - Filaj si cenzura corespondentei. În afara de acestea, SSI mai cuprindea alte 6 sectii auxiliare, care desfasurau alte activitati.
Dupa 1944 incep disponibilizarile
Dupa întoarcerea armelor si trecerea României de partea Natiunilor Unite, prin Decretul-Lege nr. 158 din 14 septembrie 1944, SSI a devenit Serviciul de Informatii al Ministerului de Razboi (pâna la 14 martie 1945). O data cu aceasta transformare, au fost desfiintate Frontul de Est, Sectia a III-a (Relatii externe), grupele si birourile care aveau ca obiectiv miscarea comunista. De asemenea, în scopul obtinerii de informatii în folosul trupelor române a fost constituit Esalonul Operativ, cu doua centre de informatii atasate pe lânga armatele române: Centrul 1 pe lânga Armata 1 si Centrul 2 pe lânga Armata 4. În aceasta perioada a avut loc si o masiva reducere de personal, circa 30% din efectiv fiind disponibilizat. În octombrie 1944 s-au emis “Instructiunile pentru organele informative ce lucreaza în folosul armatelor de operatiuni”, putin mai târziu au aparut “Instructiunile speciale pentru functionarea Centrului Mixt” (româno-sovietic), iar la 7 noiembrie 1944 au fost aprobate “Instructiunile pentru colaborarea organelor exterioare ale Serviciului de Informatii cu armatele aliate”.
Activitatea desfasurata de SSI în perioada 1945-1948 a fost marcata de reducerea succesiva a personalului, a implicarii unor cadre în diferite procese penale pentru activitatea depusa pe frontul de est, precum si a impunerii la conducerea institutiei a unor elemente mediocre, neprofesioniste si numite pe criterii politice. Încet, dar sigur, SSI a fost deturnat de la activitatile sale traditionale si a fost încadrat cu membri de partid, fosti ilegalisti, deveniti oameni de baza ai noului regim comunist. Lovitura de gratie a survenit la 30 august 1948 când, prin Decretul nr. 221 al Presedintelui Marii Adunari Nationale, s-a înfiintat Directia Generala a Securitatii Poporului (DGSP), la conducerea careia s-au perindat mai multe persoane, care ulterior aveau sa se dovedeasca fie agenti ai spionajului sovietic, fie cetateni straini impusi de Moscova. Agonia a mai durat 3 ani, pâna în 1951, când ceea ce a mai ramas din SSI a fost comasat în DGSP.
Munca de informatii externe s-a desfasurat fara întrerupere, chiar daca, uneori, cu alte obiective impuse de conducerea PCR, institutia responsabila schimbându-si frecvent denumirea si subordonarea: Departamentul A - 1951-1954; Directia I - 1954-1963; Directia Generala de Informatii Externe - 1963-1972; Departamentul de Informatii Externe - 1972-1978; Centrul de Informatii Externe - 1978-1989.
La conducerea acestei structuri s-au perindat, initial, alogeni (Serghei Nicolau, Vasile Vâlcu si Mihai Gavriliuc), iar ulterior s-a trecut la numirea unor ofiteri români (Nicolae Doicaru, Nicolae Plesita, Aristotel Stamatoiu). Alaturi de alte institutii ale statului, organele de informatii au sprijinit distantarea de Moscova si au pregatit, informativ, plecarea consilierilor sovietici si celebra declaratie din aprilie 1964 a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin care România si-a afirmat propriile puncte de vedere în raport cu URSS.
Ca în orice alt serviciu de informatii, succesele de marca au alternat cu esecurile sau defectarile rasunatoare. Asa cum bine se stie, date despre actiunile întreprinse de serviciile de spionaj nu se regasesc decât în doua cazuri: în memorialistica celor care au lucrat în domeniu (uneori transpuse beletristic) sau în cazul unor esecuri, care au scos la iveala, mai mult sau mai putin, organizarea si intentiile misiunii.
Dupa decembrie 1989, prima mentiune oficiala referitoare la o structura informativa externa a aparut în Decretul CFSN nr. 111 din 8 februarie 1990, când a fost reorganizat Centrul de Informatii Externe. Denumirea actuala a Serviciului de Informatii Externe (SIE) a aparut pentru prima oara în Legea nr. 39 din 13 decembrie 1990 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii. Directori ai SIE au fost Mihai Caraman (1990-1992), Ioan Talpes (1992-1997) si Catalin Harnagea (1997-2000). De la 12 februarie 2001 la conducerea institutiei s-a aflat dr. Gheorghe Fulga, până la 20 iulie 2006. A urmat Claudiu Săftoiu (04.10.2006 - 24.04.2007), Silviu Pedoiu director interimar al SIE (20.07 - 04.10.2006 şi 24.04.2007 – 08.12.2007). Începând de la 8 decembrie 2007, directorul SIE este Mihai- Răzvan. Activitatea si functionarea SIE au fost reglementate, în conformitate cu principiile democratice universal valabile, prin Legea nr. 1 din 6 ianuarie 1998.
Istoria.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu