DACIA
Mituri schimbate
„Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală.” (Milan Hubl, istoric ceh).
Cât de bine se potriveşte acest postulat cu realitatea din România! Românii, în marea lor majoritate, şi-au uitat istoria, nu-şi mai cunosc miturile, aderă la „mituri” idioate (romanizare, indo-europenizare), vorbesc o limba presărată din plin cu „neologisme” (ce termen academic!) venite din toate părţile, sărbătoresc chestii care nu au de-a face nimic cu spirtualitatea românească (Halloween), se mănâncă între ei datorită…”concurenţei capitaliste” şi îşi vând ieftin originile invocând „adevărul istoric” şi „sistemul democratic” al societăţii în care trăim! Nu trebuie decât să privim, fie şi în necunoştinţă de cauză, în jurul nostru ca să ne dăm seama de această stare de lucruri.
Apoi daca-i ase, ase să fie! Da’ nu pentru toată lumea. Mai sunt – încă – români interesaţi de originile lor, cărora „miturile” în cauză le ridică anumite semne de întrebare, în ciuda „dovezilor imbatabile” cu care sunt garnisite. Acestora mă voi adresa, prin prezentul articol, cu riscul de a repeta unele afirmaţii făcute deja în alte articole. Să luăm acum şi să analizăm unele dintre aceste „mituri”
Mitul indo-europenizării
Voi reveni puţin asupra mitului indo-europenizării de care m-am ocupat mai în detaliu într-un articol precedent (v. Bulibăşeală cu indo-europeni). Se afirmă insistent în unele lucrări privind istoria veche a românilor că dacii erau indo-europeni şi vorbeau o limbă indo-europeneană. Atât şi nimic mai mult !
Oricine citeşte cărţi de istorie e musai să fie convins de treaba asta. Io unu, am probleme în a crede acest mit mai ales când o citesc pe Marija Ghimbutas, cercetătoare la universitatea California din Los Angeles. Ca să vedeţi de unde sare iepurele! Iată concluziile la care a ajuns cercetătoarea americană:
„România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î. Ch, axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului. Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate (unde trăiau tot daci – n.n), după cel de-a doilea război mondial, asociate cu datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană”.
Dacă indo-europenii au stat la baza culturii şi civilizaţiei actuale, unde sunt ei? De ce ne încăpăţânăm să vedem ceva ce nu se poate vedea. Asta înseamnă aiurare, nălucire, înseamnă a ne minţi pe noi înşine convingându-ne că ceva ce nu există este real!
Şi ca să ne lămurim ce înseamnă „vechea civilizaţie Europeană” amintită de Marija Ghimbutas să-l lăsăm pe N. Densuşianu să ne explice:
„(pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau „cei mai vechi oameni de pe pământ”. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor numele de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat pentru darurile lor fizice şi morale”.
Dacă izvoarele istorice, în speţă greceşti ne spun că pelasgii şi nu indo-europenii au fost promotori civilizaţiei actuale eu zic că e cazul să-i credem dată fiind şi infatuarea grecilor care nu recunoşteau altă cultură şi civilizaţie superioară lor.
Prin urmare, limba vorbită de daci nu are cum fi indo-europeană, ci limba pelasgă, mai ales că, toate izvoarele literare antice plasează patria pelasgilor la Dunărea de Jos aşa cum face şi Marija Ghimbutas sau Densuşianu şi mulţi alţii între care îi amintim pe Felix Colson – Franţa – care afirma că „toţi dacii sunt pelasgi” sau Juls Henri Klaproth, care vorbeşte de răspândirea dacilor în Asia. A se observa că, în majoritate, aceşti autori care afirmă descendenţa pelasgă a dacilor, sunt străini!
Mărturiile antice ne vorbesc despre limba pelasgă, dar nu ne spun nimic despre o limbă indo-europeană cu radicali „mârâiţi”, „grohăiţi” etc. Limba pelasgilor era una clară, vorbită, nu mârâită sau grohăită aşa cum ne arata Quntilian, care afirmă că, dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară. Această afirmaţie, coroborată cu cea a lui Isidor din Sevilla, care numeşte ce-a mai veche limbă latină, „limba bătrână” ne trimite la concluzia că limba dacilor, moştenită de români în mare parte, era una protolatină sau latina vulgară, fapt dovedit şi de imaginea de pe Columna Traiana, în care dacii tratează cu romanii fără translator, în deplină înţelegere.
Şi ca să fim pe deplin lămuriţi care era acea limbă din care se trag majoritatea limbilor europene, vom da câteva mostre de cuvinte daco-româneşti descoperite prin limbile antichităţii
În primul rând cred că ar fi interesant de ştiut că Homer, poetul grec, scria… româneşte! Să vedem despre ce-i vorba. În opera sa găsim cuvinte ca: aer = aer; agros = agro; aroo = a ara; au = sau; bous = bou; brahion = braţ; keros = ceară; kitara = ceteră; kinos = câ(i)ne; kopto = a coace; kome = coamă; korde = coardă; duo = doi; farmakon = farmec; fero = a feri; frigos = frig; lego = a lega; luke = a luci; marmaros = marmură; meu = al meu; noi = noi ; octo = opt; orfanos = orfan; petre = piatră; septa = şapte; sudor = sudoare; taurios = taur; (şi mai sunt încă o seama da’ nu vreau să transform articolu’ într-o listă de dicţionar).
Apoi la sumerieni – migraţi de lângă Tărtăria de Mureş cu scriere cu tot – avem peste 80 de cuvinte identice ca forma şi cu acelaşi înteles şi în limba daco-românească!
La fel, în limba etruşcilor întâlnim peste 30 de cuvinte daco-româneşti.
Un cuvânt-două, hai, mai treacă meargă! Dar când sunt de ordinul zecilor deja avem probleme în a crede că acea limbă primordială nu era pelasgă ci indo-europeană…
Şi exemplele ar putea continua cu numeroase limbi antice sau moderne dar mă voi rezuma la a vă mai uimi o dată! Iată ceva ce pare de domeniul „ştiaţi că…?” … în secolul XVI celţii din provincia Wallace (Anglia), vorbeau nu un dialect indo-european ci … româneşte! Iată şi dovada: rugăciunea Tatăl Nostru !
Poerinthele nostru acela ce esti în cheri
Svintzascoese numele teu
Vie emperetzioe ta
Facoesa voe ta,cum en tzer ase şi pre poementu
Poene noastre datorii le nostre, cum şi ni se loesoem datorniczilor noştri
Si nu dutze pre noi la ispitire
Tze ne mentueste pre noi de vicleanil. Amin!
Cred ca e revelator, nu?
Să lăsăm acum indo-europenizarea şi să ridicăm câteva probleme legate de romanizare
Problemele mitului romanizării
Ştim încă de la şcoală, că românii sunt rezultatul amestecării/corcirii dacilor cu romanii. Nimic mai eronat şi mai de prost gust! Cum putem afima asta, când legenda Dochiei, echivalenta Daciei străvechi, a împietrit sub privirile lui Traian care dorea s-o ducă la Roma? Asta înseamnă pur şi simplu – în limbaj demitizat – că Dacia nu i-a acceptat niciodată pe romani!
Dacă romanii au fost atât de bine primiţi şi chiar iubiţi în marea masă a dacilor de ce, s-au retras imediat după ce au secătuit toate bogăţiile Daciei?
De ce dacii asimilaţi, romanizaţi – ceea ce presupune că ştiau latina romanilor – „greşeau” (scriind în protolatina pelasgă) în inscripţiile lor de pe pietre? Având în vedere că romanii au ocupat doar o mică parte a Daciei lui Decebal, cum se explică că dacii liberi vorbeau aceeaşi limbă cu romanizaţii? Cum se explică expediţiile dacilor liberi în alianţă cu alte popoare împotriva romanilor dacă aceştia erau atât de îndrăgiţi şi respectaţi încât dacii erau dispuşi să renunţe la limba şi cultura lor pentru a le adopta pe cele romane? Nu-s cam multe probleme neelucidate şi care, fie vorba între noi, la un examen atent nu stau în picioare?. Acum am ridicat doar nişte întrebări îndreptăţite tocmai pentru a atrage atenţia asupra falsităţii mitului „romanizării”. Am putea spune mai degrabă, despre o „dacizare” a Imperiului Roman întrucât în perioada 286 -324 patru împăraţi daci se succed la cârma Imperiului constituind o veritabilă dinastie danubiană! Mai mult, Galerius, alt împărat al Romei de origine dacă, dorea să schimbe denumirea Imperiului Roman în Dacia Mare!
Într-un articol viitor, voi reveni asupra acestei probleme, a romanizării dacilor, cu argumente istorice şi cu mai multe detalii.
Mitul lui Ler Împărat
În colindele şi legendele poporului român aflam de existenţa unui personaj numit Ler Împărat.
Istoricii se chinuie din toate puterile să ne convingă cum că acest Ler Împărat era … Galerius !
Întreb şi eu acum: cu ce probe e susţinută această afirmaţie? A putut intra Galerius în legende doar pentru ca a acordat o atenţie specială Daciei sau datorită originii sale dacice?
Miturile şi legendele româneşti spun altceva şi nu fac deloc referire la Galerius! E bine oare să-l uităm pe Ler Împărat şi să ne închinăm la chipul cioplit împus de Vechiul Testament, în speţă la Yahwe?
Iată ce spune tradiţia despre acest misterios Ler Împărat: El este cel mai mare Împărat al Lumii, El îi conduce pe toţi, El locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră (v. zâna Zânelor sau Iniţierea Zamolxiană), El locuieşte pe un Munte Mare şi nimeni nu poate găsi acel munte în afară de cel ce-i place lui Ler Împărat. Mulţi români au găsit muntele dar nu s-au mai întors de acolo. Toţi curtenii lui Ler Împărat sunt călugări.
După cum se poate observa, nu prea este vorba despre un personaj cu existenţă fizică, ci de unul cu existenţă spirituală !
Îmi daţi voie să mă îndoiesc la modul serios că, impăratul Galerius avea drept curteni „numai” călugări? Cred că vă îndoiţi şi dvs!
Spuneam un pic mai sus că „mulţi români” au găsit muntele lui Ler Împărat şi nu s-au mai întors, devenind călugări la curtea lui ideatică!
În folclorul românesc, apar nişte personaje numite Blajini, Rohmani, Rahmani, Rucmani, despre care se spune că sunt sfinţi (exact ca şi despre ktiştii şi capnobataii daci, amintiţi de Strabon). Ei locuiesc la capătul Lumii aproape de Apa Sâmbetei care este o altă denumire a lui Okeanos Potamos/Dunărea.
Toţi aceşti rohmani sunt preoţi sihaştri (Boreas ca şi Rama erau preoţi sciţi/daci) şi tot din legende, aflăm că locuiesc în Macarele, nume identic cu Macaron Nesai, care în greceşte desemnează Insulele Fericiţilor (Porţile Raiului sunt un ţinut aproapiat de acest loc)
Şi pentru a întări ceea ce probabil aţi intuit deja: „Şeful Rohmanilor este Ler Împărat” ne spun unele tradiţii româneşti.
Nu cred că Galerius era capabil de o asemenea cinste! Mai explicit, nu cred că Galerius l-ar fi putut înlocui vreodată în inima şi credinţele dacilor pe Zamolxe! Căci ce-l mai mare Rege al Lumii şi unicul care se bucura de acest titlu în mitologia daco-românească era Zamolxe!
Ler Împărat seamănă până la identitate cu altă figură des întâlnită în legendele româneşti Ram Împărat al cărui nume constituie rădăcina „ram” „râm” din care se formează numele unor localităţi ca Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Sărat (ambele aflate în vecinătatea Kogaionului).
Mai mult, cronicarul spune „Toţi de la Râm ne tragem”… nu de la Roma ! de la Râm ! de la Zeul suprem, Zamolxe, făuritorul omul – calitate în care este numit Zeul Moş.
Şi iată şi taina eminesciană încriptată în „Scrisoarea a treia” şi descriind plenitudinea spirituală a Daciei Mari : „Şi de-aceea, tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul/Mi-e prieten numai mie, iar ţie, duşman este !”.
Destul de clar zic eu.
Prin urmare, Ler Împărat, echivalentul lui Ram Împărat în mitologia românească, nu este Galerius, ci Zamolxe.
Dacă legendele bătrânilor spun asa, spiritualitatea neamului spune aşa, atunci de ce vin alţii să ne spună că nu e aşa ? Ce noroc avem că mai există încă oameni care cunosc tradiţia originară păstrată în legende!
Denaturarea miturilor legate de marii conducători ai românilor
Dintr-o trăsătură de condei d-l Lucian Boia , renumit „istoric”, ne spune foarte supărat: „În loc să exploatăm miturile care ar putea folosi atingerii unui ţel unanim acceptat, cum ar fi integrarea în structurile occidentale, preferăm să reluăm poveştile fabricate de comunişti”! – prin aceste „poveşti”, dânsul înţelegând istoriile despre Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare!
De parcă nu ar exista o tradiţie populară legată de ei, cu mult dinainte de comunişti, de parcă poporul nu le-ar fi închinat balade şi cântece făcând din ei personaje legendare încă din timpul vieţii!
Dar nu, ei sunt mituri comuniste!
Bineee, să fie !… puteţi aduce şi probe în afirmaţia asta?
Eu cred că nu există aşa ceva.
În plus, să renunţăm cu totul la aceste mituri ale României ar însemna culmea slugărniciei şi prostiei, asta însemnând a renunţa la rădăcinile noastre pentru „mirajul” UE!
Alţii au desfiinţat imaginea lui Mihai Viteazu ca întregitor, unificator al tuturor românilor pe motiv că acesta n-ar fi avut un plan anume în legătură cu această acţiune.
I-aş invita pe respectivii domni istorici care susţin treaba asta, să încerce ei, să ocupe un minim teritoriu – nu o ţară – fără un plan, să vedem cam ce se poate întâmpla ? Eşec total, garantat!
S-a ajuns să se afirme că, exclamaţia lui Mihai, din momentul Unirii de la Alba Iulia : „Asta-i pohta ce-am pohtit eu – Ardealul, Moldova şi Ţara Românească” au fost redate greşit de Nicolae Iorga (ca să vedeţi încă o mostră de „deşteptăciune” a „savanţilor autententici” în comparaţie cu un „amărât” de Iorga!)
Nu cred că mai trebuie să insistăm asupra mitului Dracula care terfeleşte imaginea lui Vlad Ţepeş. Şi noi, care voiam să facem parcul Dracula!
Cu ce preţ ? Cu vânzarea miturilor noastre pe care stă temelia spirituală şi naţională a poporului!
Aş putea să adaug aici, că subit, Iancu de Hunedoara a devenit sârb, Eminescu polonez şi încă o tonă de aberaţii „ştiinţifice!
Dar mă voi opri aici!
Atrag atenţia doar, că spiritualitatea şi temelia naţională a unui popor se aşează pe mituri, fie ele religioase, fie istorice.
Dacă am permite ca aceste mituri să fie şterse, am mai fiinţa noi ca popor? La ce ne-am mai putea raporta?
Io zic să le păstram, aşa cum sunt (aceia dintre noi care le mai ştim), să le spunem si altora) şi să atragem atenţia celor ce vor să le distrugă că „neamul nost e fără de-nceput/ şi fără de sfârşit p-acest pământ”!
Bibliografie
1.Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania, Paradisul regăsit, Ed Obiectiv
2.V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin
3.P.L. Tonciulescu/ E. Delcea, Misterele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv
4.Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv
5.Cristina Pănculescu, Kogaion,muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan
6. N. Densuşianu, Dacia Preistorica, ed Arhetip
zamolxe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu