Ultimatumul primit de Iliescu după ultima sa mineriadă, din 1999
Ziarul “Adevărul” a dezgropat un articol publicat de Ion Iliescu în Washington Post, din 23 mai 1999, în care fostul președinte făcea un apel tranșnat către Statele Unite: “nu oferiți rușilor o cale de întoarcere în Europa de Sud-Est”.
Jurnaliștilor care au scris articolul nu le-a scăpat faptul că, patru zile după publicarea articolului, Ion Iliescu s-a dezis, într-un interviu la Marius Tucă Show, de ideile expuse în Washington Post, revenind la poziția sa pro-rusă: „Războiul purtat de NATO împotriva Iugoslaviei este incomparabil mai grav decât invazia sovieticilor în Cehoslovacia”, „Intervenţia NATO contravine principiilor de respect dintre state”, „Abuzul de putere şi aroganţa puterii Americii duce la acte nesăbuite. Cu toate acestea, titlul materialului lor este, în mod straniu, “Cum i-a alungat Iliescu pe ruși de la Dunăre”.
Adevărul care explică această aparentă contradicție între poziția lui Iliescu din 23 mai 1999 și cea din 27 mai 1999 este că nu marele favorit al URSS pentru înlocuirea lui Ceaușescu a avut ultimul cuvânt în re-orientarea spre Occident a României. Nu peste foarte mult timp, probabil, unul dintre principalii săi colaboratori la vremea aceea va rupe tăcerea și va povesti ce a fost determinant în ruperea firelor nevăzute care încă mai țineau România legată de Rusia la vremea aceea.
Dacă se va decide să vorbească, nu cred că va ezita să pună punctul pe i: Iliescu nu a mai avut încotro. Iar Iliescu a acceptat (inclusiv să semneze articolul apărut în Washington Post) pentru că în acel moment era cu spatele la zid. Din cauza propriilor acțiuni. Și nu doar pentru că el, Adrian Năstase și partidul lor condamnau atacurile NATO împotriva regimului Miloșevici, deși oficial România candida la intrarea în NATO. Cât mai ales din cauza rolului său în mineriada din 1999.
Când Vestul a înțeles că marșul minerilor din ianuarie 1999 este, întocmai ca și seria de mineriade din 1990 și 1991, opera lui Iliescu, executată cu mâna șefilor de instituții care îi rămăseseră fideli și folosindu-se de trompeta Vadim, nu i s-a mai dat de ales. În fața convingerii absolute că Iliescu nu va renunța niciodată de la a dinamita democrația pentru a rămâne la putere, i s-a dat un ultimatum.
Iar Iliescu l-a acceptat pentru că România depindea vital de fondurile instituțiilor financiare internaționale. Dar mai ales pentru că Rusia nu era la fel de puternică și nici la fel de dipusă să bage bani în recâștigarea acestei țări ca acum. L-a acceptat și pentru că, în acel moment de slăbiciune a Rusiei, foștii securiști care luptaseră cu KGB-ul s-au dovedit mai influenți. Nici ei nu i-au mai dat de ales.
Acum, când scoate capul și ne amintește că trebuie să avem relații bune cu Rusia lui Putin, lui Iliescu i se pare că are, din nou, de ales. El, progeniturile sale și prin ei, și noi.
Mai jos, textul integral al textului apărut în Washington Post, în mai 1999, sub semnătura lui Ion Iliescu
Ţineţi Rusia departe de Dunăre
Acesta este un mesaj din Balcani pentru Statele Unite: ideea de a-i invita pe ruşi să-şi stabilească taberele de-a lungul Dunării nu este bună. Pacea în Kosovo, creată şi menţinută de Moscova, s-ar putea să nu fie deloc o pace pentru tensionata noastră regiune. De multă vreme, Balcanii sunt un teren de joc pentru marile puteri. Cooptarea Moscovei în acest joc nu va folosi acum nimănui. Rusia nu este doar o ţară mare, cu o puternică influenţă economică în zonă. Moscova ar putea avea mii de soldaţi staţionaţi în zonă, cu aprobarea internaţională, şi un considerabil grad de autoritate şi prestigiu pentru rolul ei desemnat de pacificator balcanic. Odată cu recentele frământări intervenite în guvernul preşedintelui rus, Boris Elţîn, noi, cei de la Bucureşti, suntem îngrijoraţi de injecţia unui nou curent de instabilitate în zona noastră. Mi-am făcut studiile la Moscova în perioada comunistă şi am avut de-a face cu multe persoane din elita rusă. În timp ce poporul rus doreşte pacea, la fel ca românii şi americanii, eu nu am încredere în politica rusească în regiunea noastră. Experienţele trăite direct le oferă oamenilor din generaţia mea o perspectivă pe care aş dori să o împărtăşească şi liderii NATO. Asemenea României, Bulgaria şi-a legat speranţele de viitor de Occident şi de o eventuală integrare în NATO. Dar Rusia a refuzat, până acum, să semneze un tratat de bază cu România, tratat care ne-ar conferi acelaşi grad de independenţă consfinţit în tratatele ruso-polon, ruso-ungar şi ruso-ceh. Nu le oferiţi ruşilor o cale de întoarcere în Europa de Sud-Est. Nu obligaţi România sau alte ţări să-şi deschidă graniţele şi autostrăzile pentru trupele şi tancurile ruseşti cu destinaţia Kosovo.
În Balcani, studiem asiduu istoria. Nu o putem evita. Ne amintim de anii 1870 şi de începutul secolului al XIX-lea, ca şi când ar fi fost ieri. Şi, în întreaga epocă comunistă, rolul Rusiei în regiune a fost, în mod evident, în slujba propriilor interese – de a domina şi de a exploata. Chiar şi mult menţionata dragoste sârbo-rusă este puternic exagerată. În pofida figurilor de stil retorice, Moscova a făcut puţin pentru sârbi, de la începutul acestui secol. Mulţi ani după 1948, cea mai mare ameninţare pentru fosta Iugoslavie o constituia Uniunea Sovietică. Până şi în Bulgaria, despre care se credea deseori că ar fi apropiată sentimental de Moscova, dominaţia istorică rusească făcea ca fiecare parte din ajutorul acordat să sporească dependenţa Bulgariei. S-ar putea ca americanii să fie mai puţin preocupaţi decât suntem noi de o amplă şi îndelungată prezenţă rusească în sud-estul Europei. În definitiv, Rusia arată azi slăbită din punctul de vedere al Statelor Unite. Dar noi suntem mult mai aproape şi avem amintiri extrem de neplăcute despre entuziasmul Moscovei de a colabora cu dictatura nazistă, în 1939-1940, despre reprimarea brutală a revoluţiei ungare din 1956 şi a Primăverii de la Praga din 1968, precum şi despre permanenta preferinţă a Rusiei de a utiliza forţa militară pentru a recupera pierderile politice. Criza din Cecenia a demonstrat această tendinţă, expunând, în acelaşi timp, în mod dramatic, slăbiciunea armatei ruse. Ideea că Moscova poate deveni din nou un participant activ în regiune, de data aceasta, însă, cu intenţii mai bune şi cu un comportament atent, ne face impresia unei propuneri dubioase. Posibilitatea ca statele slabe să fie reabsorbite în Federaţia Rusă este tulburătoare în lumina speculaţiilor despre o uniune slavă a Rusiei, Belarusului şi Serbiei. Suplimentarea trupelor ruse în sud-estul Europei nu este o propunere liniştitoare. Naţionalismul intolerant din Serbia nu va fi moderat de forţe dintr-o ţară în care militarismul şi naţionalismul sunt în ascensiune. Un stat sârb va avea o armată sârbă, dar ruşii nu vor oferi cel mai bun exemplu. Desfăşurarea de trupe ruse va spori influenţa actuală pe care i-o conferă Rusiei controlul asupra petrolului şi gazelor, precum şi proximitatea ei. O prezenţă militară rusească sporită va face ca ţărilor din regiune să le fie extrem de greu să-şi urmeze şi să-şi exprime independent interesele lor fundamentale de securitate. În loc să privim doar în spate, peste umăr, va trebui să privim înainte, la stânga şi la dreapta. Rusia de mâine ne va fi ostilă acum, când continuăm să ne exprimăm interesul faţă de o nouă rundă a lărgirii NATO şi UE. Fiind cea mai mare ţară din Europa de Sud-Est, noi, cei din România, am prefera categoric ca NATO să facă pace cu Iugoslavia prin intermediul nostru, nu în jurul nostru. Decât să ne fie impus un vecin ostil, în fragila noastră regiune, de ce să nu ne fie oferită o şansă de a da păcii o şansă ţinând trupele ruseşti la distanţă de Dunăre.
În Balcani, studiem asiduu istoria. Nu o putem evita. Ne amintim de anii 1870 şi de începutul secolului al XIX-lea, ca şi când ar fi fost ieri. Şi, în întreaga epocă comunistă, rolul Rusiei în regiune a fost, în mod evident, în slujba propriilor interese – de a domina şi de a exploata. Chiar şi mult menţionata dragoste sârbo-rusă este puternic exagerată. În pofida figurilor de stil retorice, Moscova a făcut puţin pentru sârbi, de la începutul acestui secol. Mulţi ani după 1948, cea mai mare ameninţare pentru fosta Iugoslavie o constituia Uniunea Sovietică. Până şi în Bulgaria, despre care se credea deseori că ar fi apropiată sentimental de Moscova, dominaţia istorică rusească făcea ca fiecare parte din ajutorul acordat să sporească dependenţa Bulgariei. S-ar putea ca americanii să fie mai puţin preocupaţi decât suntem noi de o amplă şi îndelungată prezenţă rusească în sud-estul Europei. În definitiv, Rusia arată azi slăbită din punctul de vedere al Statelor Unite. Dar noi suntem mult mai aproape şi avem amintiri extrem de neplăcute despre entuziasmul Moscovei de a colabora cu dictatura nazistă, în 1939-1940, despre reprimarea brutală a revoluţiei ungare din 1956 şi a Primăverii de la Praga din 1968, precum şi despre permanenta preferinţă a Rusiei de a utiliza forţa militară pentru a recupera pierderile politice. Criza din Cecenia a demonstrat această tendinţă, expunând, în acelaşi timp, în mod dramatic, slăbiciunea armatei ruse. Ideea că Moscova poate deveni din nou un participant activ în regiune, de data aceasta, însă, cu intenţii mai bune şi cu un comportament atent, ne face impresia unei propuneri dubioase. Posibilitatea ca statele slabe să fie reabsorbite în Federaţia Rusă este tulburătoare în lumina speculaţiilor despre o uniune slavă a Rusiei, Belarusului şi Serbiei. Suplimentarea trupelor ruse în sud-estul Europei nu este o propunere liniştitoare. Naţionalismul intolerant din Serbia nu va fi moderat de forţe dintr-o ţară în care militarismul şi naţionalismul sunt în ascensiune. Un stat sârb va avea o armată sârbă, dar ruşii nu vor oferi cel mai bun exemplu. Desfăşurarea de trupe ruse va spori influenţa actuală pe care i-o conferă Rusiei controlul asupra petrolului şi gazelor, precum şi proximitatea ei. O prezenţă militară rusească sporită va face ca ţărilor din regiune să le fie extrem de greu să-şi urmeze şi să-şi exprime independent interesele lor fundamentale de securitate. În loc să privim doar în spate, peste umăr, va trebui să privim înainte, la stânga şi la dreapta. Rusia de mâine ne va fi ostilă acum, când continuăm să ne exprimăm interesul faţă de o nouă rundă a lărgirii NATO şi UE. Fiind cea mai mare ţară din Europa de Sud-Est, noi, cei din România, am prefera categoric ca NATO să facă pace cu Iugoslavia prin intermediul nostru, nu în jurul nostru. Decât să ne fie impus un vecin ostil, în fragila noastră regiune, de ce să nu ne fie oferită o şansă de a da păcii o şansă ţinând trupele ruseşti la distanţă de Dunăre.
ION ILIESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu