MANIPULAREA PRIN DISCURSUL POLITIC

Ana-Iuliana Calu-Mihai
Universitatea „Danubius” din Galaţi
E-mail:mihai.iuliana@gmail.com

Résumé:
Le discours politique est une construction soutenant et promouvant des intérêts; le problème qui y intervient est la multitude d’intérêts qui existent. Dans le contexte politique, afin de satisfaire ces intérêts, on arrive souvent au mensonge, à l’immoralité et même à la manipulation. Aux dires des spécialistes de la théorie de la communication, la manipulation est une action intentionnée par laquelle on influence, par des moyens non-violents, les options de certains segments de la population ou de la population dans son ensemble, afin de réaliser nos objectifs. Dans ce processus de manipulation, c’est très important que les sujets sur lesquels on exerce l’action de manipulation soient convaincus que ce qu’ils font est basé sur la réalité et que les prémisses qui orientent leurs actions sont correctes. Il y a plusieurs formes de manipulation et les méthodes par lesquelles divers personnages intéressés manipulent l’opinion publique sont multiples.
--------------------------------------------------------------------------
Discursul politic este o constructie ce sustine si promoveaza interese; problema care se pune este multitudinea de interese aparute. Pentru a se ajunge la satisfacerea intereselor se ajunge la minciuna, la imoralitate si la manipulare in politica.
Practica manipularii opiniei publice este foarte veche, iar tehnicile specifice s-au diversificat si rafinat de la o epoca la alta. Câteva arme folosite pentru a manipula ar putea fi : discursul politic, ca metoda de dezinformare, folosirea notorietatii pentru “autentificarea” informatiilor eronate sau trunchiate, lansarea unor atacuri politice prin intermediul mediei ori al tertilor politici, pentru mascarea intereselor reale, campanii de presa demarate la comanda politica, denigrarea sau ocuparea agendei media cu scandaluri fabricate, in vederea abaterii atentiei de la alte teme de real interes, promovarea de false modele politice, zvonistica si intoxicarea sunt doar cateva dintre metodele folosite zilnic de politicieni pentru indeplinirea obiectivelor personale sau de partid1.
Conform specialistilor teoriei comunicarii, manipularea reprezinta o actiune de influentare prin mijloace neviolente, a optiunilor unor segmente ale populatiei sau a populatiei in ansamblul ei, in
vederea realizarii unor obiective, prin inducere intentionata in eroare. In procesul de manipulare este important ca subiectii asupra carora se exercita actiunea de manipulare sa fie convinsi ca actioneaza pe baza realitatii si ca pornesc de la premise corecte, in conformitate cu propriile idei si interese.
Metodele prin care diverse personaje interesate manipuleaza opinia publica sunt multiple.
Discursul politic de pilda, are ca scop de cele mai multe ori, nu transmiterea unui mesaj clar catre propriul electorat, ci mai degraba, dezinformarea electorilor celorlalte partide. Deseori, personalitatile
politice ori mass-media exprima, in discursul lor, opinii doar critice si nu argumente bazate pe
informatii care sa sustina concluzia adoptata. Acest tip de manipulare se bazeaza pe notorietatea persoanei care emite ”verdictul” si care, prin girul prestigiului, ii confera si autenticitate.
Exista mai multe forme de manipulare: manipulare pozitiva – care este in acord cu normele rationalitatii cat si cu normele moralitatii care actioneaza in vederea satisfacerii binelui comun si manipulare negativa, care la rândul ei poate fi intentionata si neintentionata. Manipularea se face prin minciuna. Unii mint fara sa-si dea seama, in necunostinta de cauza, din ignoranta, iar altii mint cu buna stiinta, cunoscand adevarul; altii spun doar un adevar partial2.
„Minciunile nu circula separat. Minciunile umbla in turma. In turme organizate. Minciunile se constituie in sistem. Exista multe astfel de sisteme. Minciuna reprezinta modul natural al omului.
Omul se naste si moare printre minciuni, printre diferite minciuni, minciuni apartinand unor sisteme
1 Balandier, Georges, Scena puterii, Oradea, Editura AION, 2000.
2 Barnes, J.A,. Sociologia minciunii, Iaşi, Editura Institutului European, 1998.
650
variate ale minciunii. Ele ne chinuie si ne inseala, ne irita si ne induc in eroare. Caile vietii noastre se intretaie mereu cu ele. Sistemele minciunii functioneaza in viata noastra particulara si in viata noastra
intelectuala, in viata noastra artistica si in cea publica. Unele dintre ele se sustin si se completeaza
reciproc, altele se iau la intrecere.” 3
Generalizarea informatiei, pe leit motivul “poporul vrea…” ori “populatia crede ca…”, este un
alt mod de a influenta opinia publica pe considerentul conformismului, care presupune tendinta
oamenilor de a se incadra in trendul majoritatii. Acest tip de generalizarea a fost folosita, de exemplu,
de presedintele Basescu pentru a-si lansa programul politic, prin transferarea prioritatilor sale politice pe agenda populatiei.
Compasiunea constituie de asemenea un mod de manevrare si de reorientare afectiva a opiniei publice. Aceasta tehnica este intens exploatata in vederea manipulării populaţiei, fie prin lansarea unor
campanii de presa negative, înaintea declanşării unor atacuri directe politice (de exemplu, campania de presa anti-Nastase, ori celebrul episod al candidaturii lui Varujan Vosganian la functia de comisar
european), fie prin folosirea unor terti oameni politici.
Abaterea atenţiei este o alta modalitate de manipulare, realizata prin lansarea unor false teme de interes general, de regula de natura scandaloasa, in vederea trecerii sub tăcere a altor aspecte ce ar
putea deranja cu adevarat opinia publica. Ca exemplu putem mentiona teme de real impact social, cum ar fi criza profunda ce afectează sistemul sanitar ori iminentul colaps al sistemului educational.
Nu e normal si nici moral, dar e eficient sa recurgi la aceste forme de manipulare. In acest caz trebuie sa ne gandim care este raportul dintre adevar si politica, valori si politica, dintre morala si
politica. Se poate accepta discursul politic fara valorizare, fara o anumita etica? Toate relatiile politice
se bazeaza pe valori. Valori precum drepturile omului, democratie, stat de drept, egalitate, justitie sunt valori specifice domeniului politic. Trebuie sa reflectam asupra raportului dintre a proclama valorilor si a actiona conform acestora. In domeniul politic se intampla adesea ca in timpul discursului politic sa aiba loc proclamarea unor valori, iar in practica sa existe fapte in neconcordanta cu acestea. Din acesta cauza ceea ce reprezinta o problema pentru cei ce detin puterea este credibilitatea – obtinerea dar si perpetuarea ei. O greseala in discursul politic este proclamarea unor argumente indoielnice ca
adevaruri. O anumita exagerare in discursul politic este acceptabila dar nu si negarea totala a realitatii.
De asemenea nu trebuie să-şi facă apariţia afirmatiile contradictorii. Pentru a fi credibil trebuie sa ai
consecventa in opinii si credinţe, trebuie sa fii consecvent doctrinei / ideologiei din care faci parte.
O dovada de inconsecventa este cea din timpul campaniei electorale, situatie in care una se afirma in fata electoratului inainte de alegeri si altceva dupa preluarea puterii.
Ceea ce este si mai grav este sfidarea opiniei publice prin prezentarea denaturata a realitatii. In acest domeniu descrierea realităţii este un mijloc si nu un scop – care sa duca la legitimarea puterii. Un alt caz de încercare de manipulare este prezentarea diferita a faptelor. Intotdeauna exista tendinta de a
te valoriza pozitiv pe tine sau pe grupul de interese pe care-l reprezinti si de a valoriza negativ pe cei ce reprezinta partea adversa.
Exagerarea mizei este des folosita pentru a captiva si influenta electoratul in campanii electorale. Maleficul numar parlamentar 322, ori iminenta instaurarii dictaturii basesciene au fost teme
folosite zilnic in discursul politic din perioada campaniei pentru Referendum. Des folosite in societatea romaneasca sunt si zvonurile oficiale precum si intoxicarea. « Surse credibile… oficiale…
interne” sunt sintagme folosite de mass-media pentru lansarea pe piata a unor mesaje, de cele mai multe ori neadevarate, fara asumarea vreunei responsabilitati. Dar daca metoda zvonisticii urmareste doar punerea in circulatie a unui anumit mesaj, tehnicile de intoxicare sunt mult mai subtile. Sondajele de opinie, topurile, testele formative ori dezbaterile televizate sunt cateva dintre metodele folosite in mod curent pentru inducere in eroare sau pentru crearea unor false curente favorabile anumitor teme ori fabricarea si promovarea unor false personalitati politice (cel mai elocvent exemplu in acest sens este Gigi Becali).
Pentru a putea detine puterea avem nevoie de doua variabile – intelegerea si convingerea.
Intelegerea este conditia necesara pentru a legitima un grup sau un individ dar nu si conditia suficienta. Cea care indeplineste amandoua caracteristici este convingerea – este suficient sa convingi auditoriul de ideile tale pentru a-l influenta. Pe de alta parte convingerea este temeiul rational al 3 Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, Bucureşti, Editura Nemira, 1996.
651
legitimarii puterii iar actiunea este temeiul practic al legitimarii. Sunt destule cazuri in care exista convingere dar aceasta nu e urmata de o actiune. Max Weber face distinctia intre etica responsabilitatii
si etica convingerii. Politica pune alaturi trei termeni foarte importanti: pasiune, intuitie si responsabilitate. Din aceasta cauza nu putem spune ca cele doua etici se exclud. Destinatarii eticii
convingerilor fac politica nu numai cu capul ci si cu pasiune si intuitie. Ceilalti, care apartin eticii responsabilitatii se gandesc inainte de toate la urmarile previzibile ale faptelor sale si implicit la
raspunderea fata de ele. Max Weber este de parere ca cele doua etici nu se exclud reciproc ci se completeaza si numai impreuna alcatuiesc omul adevarat, acel om care poate avea vocatie politica.”4
Adevarul in politica poate fi uneori in contradictie cu interesele unui grup sau altuia. Se pune intrebarea „ce ar trebui sacrificat:– adevarul sau interesul?” De cele mai multe ori se sacrifica adevarul
deoarece interesul e mult mai puternic. Alteori apare ideea „raului cel mai mic”. Se aduce in discutie alegerea acestuia pentru realizarea intereselor pe care le promoveaza. Alteori se aduce in discutie
sacrificarea adevarului in numele unei cauze nobile. Dar nu se stie daca aceste cauze nobile se bazeaza
pe neadevaruri sau cauzele nobile ale puterii coincid cu cauzele nobile ale populatiei.
Atingerea unor teluri „bune” este conditionata adeseori de folosirea unor mijloace indoielnice
sau cel putin periculoase din punct de vedere moral precum si de probabilitatea unor efecte secundare
negative. Nici o etica din lume nu poate spune cand si in ce masura scopul corect din punct de vedere
moral scuza mijloacele periculoase sau efectele secundare nedorite.
Sacrificarea intereselor in politica duce la aparitia compromisului si a adevarului convenabil
unei parti si alteia nu. Cand se sacrifica adevarul avem de-a face cu o falsificare a cunoasterii. Exista o
limita pana la care putem intinde sacrificiul adevarului, dar si sacrificiul intereselor celorlalte grupuri
in favoarea grupurilor pe care puterea le reprezinta. A depasi aceasta limita inseamna a pune sub
semnul intrebarii functionarea normala a puterii. In aceste cazuri se instaleaza compromisul politic.
In acest caz se pot instala contradictii intre discursul politic si valorile morale. Adesea actorii
politici propovaduiesc binele societatii dar cand ajung la putere fac numai rau. Altii utilizeaza caile
raului in obtinerea si manifestarea autoritatii. Discursul politic are in componenta sa mai multe
caracteristici care pot influenta adevarul 5.
O caracteristica importanta a discursului politic este ambiguitatea intentionata care mareste
sansele de a influenta decizia indivizilor. Alta caracteristica este caracterul disimulat al mesajului: nu
intotdeauna ceea ce spun liderii si indivizii politici coincid cu intentiile adevarate. Alte doua
caracteristici care pot si chiar influenteaza opinia publica sunt tonalitatea imperativa si substratul
explicit polemic. Toate aceste caracteristici ale discursului politic duc la o denaturare a adevarului, a
realitatii 6.
Am fi imorali si nerealisti sa pretindem o moralitate absoluta in politica dar la fel de imorali
am fi daca am gandi ca functionarea unui regim politic este posibila fara o minima morala.
Cei care vor sa intre in politica trebuie sa fie constienti de existenta acestor paradoxuri etice si
mai ales constienti de ce pot deveni ei sub presiunea lor. Max Weber este de parere ca cel ce cauta
mantuirea sufletului sau si salvarea altor suflete nu o face pe calea politicii care are cu totul alta
sarcina, sarcina ce nu poate fi dusa la bun sfarsit decat cu manuirea fortei, avand in vedere ca
principalul mijloc al politicii este constrangerea 7.
„Politica inseamna alaturi de pasiune si intuitie si o tenace si lenta lupta cu imposibilul; nu se
obtine pobilul daca nu s-ar fi incercat mereu imposibilul”8 = primatul adevarului in politica.
Nu este clar încã dacã discursul politic propriu-zis a apãrut odatã cu afirmarea retoricii sau
odatã cu inventarea politicii în sine.
Ce trebuie sã facã un discurs? Dacã el îşi propune sã-i convingã pe toţi, el e cu siguranţã ratat.
Dacã îşi va propune sã fie cea mai frumoasã încercare lingvisticã rostitã vreodatã, el va fi lamentabil
ca şi eficienţã. Iar dacã nu-şi propune nimic, este chiar posibil sã iasã bine. "Trebuie sã le vorbesc - ei
nu gândesc ca mine - ei gândesc invers decât mine - eu va trebui sã mã prefac, într-un fel, cã gândesc
4 Weber, Max, Politica, o vocaţie si o profesie, Editura Anima, 1992.
5 Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, Bucureşti, Editura Nemira, 1996.
6 http://facultate.regielive.ro/referate/stiinte_politice_filosofie/generalitati_despre_politica-2579.html.
7 Weber, Max, Politica, o vocaţie si o profesie, Editura Anima, 1992.
8 Idem.
652
la fel ca ei". Nu este obligatoriu ca aceasta sã fie secvenţa exactã a raţionamentului implicat in
constructia unui discurs politic, dar elementele sale constitutive nu pot fi altele. Motivaţia este arareori
o uşurinţã şi o plãcere deosebitã de a ţine discursuri iar daca se întâmplã ca intr-adevar aceasta sa fie
motivatia, oratorul este un caz special, cu mari şanse de a reuşi sa convinga9.
În rest, obiectivul oricãrui orator improvizat este sã pãstreze atenţia publicului sãu printr-o
disimulare a propriului interes pentru bunãstarea generalã sau printr-o tacticã adoptatã pe moment, în
funcţie de diferitele reacţii ale ascultãtorilor. De aceea, discursurile cele mai complicate şi de aceea
supuse celor mai multe studii sunt „cele fãrã public”, unde avantajul relaxãrii aparente este devansat
de absenţa feed-back-ului general, element crucial în reglarea nivelului textual si paratextual implicat.
Existã şi în acest sens unele posibilitãţi de manipulare care sunt evidente, dar şi altele subliminale. De
exemplu, pentru discursul radiofonic, întrebãrile, invocaţiile şi exclamaţiile retorice sunt redundante,
pentru cã sunt realmente adresate „nimãnui”, atâta timp cât la un moment dat nu poate fi determinat un
adversar evident, iar aceste procedee au fost concepute cu precãdere pentru confruntãrile directe. În
schimb, este profitabilã „tactica Churchill”, care rezidã în utilizarea, în acelaşi text, a multor elemente
tip slogan originale, alcãtuindu-se o concentrare de fraze care rãmân în memorie asociate numelui
celui care le-a rostit10.
O altã tacticã utilã, mai ales în situaţiile limitã este aceea a „gentlemanului” – care consta in a
oferi ascendentul moral unui inamic potenţial, eventual celui care a învins deja, mai întâi cu scopul de
a te menţine în luptã, prin realinierea argumentelor în aşa fel încât sã accepţi pierderea unei bãtãlii, dar
nu a rãzboiului, apoi, pentru a schimba în mod subtil poziţia faţã de admiratorii adversarului, în aşa fel
încât acesta sã piardã mult din sprijinul lor dacã atacã imediat pe acelaşi subiect în faţa cãruia i se pare
cã a câştigat.
În campaniile electorale, limbajul ia forma discursurilor politice şi a sloganurilor, fiecare din acestea vizând câştigarea unei pãrţi cât mai mari a electoratului; astfel, un procent destul de mare din
voturi este datorat calitãţilor oratorice ale candidatului şi modalitãţii de realizare a discursului11.
În cartea „L’os à Moelle”, Pierre Dac afirmã urmãtoarele: „un discurs politic bun nu trebuie sã vorbeascã despre nimic, dar sã lase impresia cã vorbeşte despre toate”. Ceea ce intereseazã la un
discurs politic nu este doar conţinutul sãu, ci într-o mare mãsurã şi forma care îmbracã ideile.
Psihologia celor ce ascultã
E un talent sã ştii sã asculţi - e mai mare talentul celor care mai mult ascultã decât vorbesc.
Vechi de când lumea, obiceiul de a alege are la bazã aprecierea meritului aparent. Dintre toţi pãunii, o
pãuniţã alege evident mereu pe cel cu coada mai frumoasã, indiferent de calitãţile genetice cu adevãrat
importante pe care oricum nu le poate verifica. Acest ritual s-a transferat în si în viaţa politicã. Coada
pãunului este discursul, oricât de multe şi de colorate artificii ar ataşa un candidat campaniei sale.
Singurele efecte care detaşeazã publicul general de aceste reguli sunt efectul de obişnuinţã şi efectul de frondã. Efectul de obişnuinţã se manifestã mai ales la publicul în vârstã, însã regula nu are
nimic de-a face cu acest criteriu. Cu cât unei persoane i se supun atenţiei mai multe argumente într-un anumit domeniu aceasta tinde sã le acorde mai puţinã atenţie şi sã pãstreze în mod rigid drept corectã ultima secvenţã care, la un moment dat, i-a atras atenţia în mod pozitiv. Efectul de frondã are o
pondere mai mare în rândul tinerilor şi, cu toate cã de regulã nu are consecinţe negative (se traduce în
refuzul de a vota), uneori se îndreaptã în proporţii mari împotriva a tot ceea ce pãstreazã un parfum
învechit; totuşi el nu va fi prea des un curent pozitiv „pentru ceva - prin definiţie, este un curent
„contra”.
9 Sãftoiu, Claudiu, Jurnalismul politic, Bucureşti, Editura 3, 2003.
10 Sãlãvãstru, Constantin, Discursul puterii, Editura Institutul European, 1999.
11 Roşca, Luminiţa, Mecanisme ale propagandei în discursul de informare, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
653
Psihologia „adjectivului posesiv”
O categorie aparte a discursului politic modern - într-un stat democratic - este cea a
„realegerii”. Se referã, evident, la acea categorie de personaje din arena politicã, pentru care lupta este
de a pãstra şi nu de a câştiga, printre care nu sunt rare noţiunile de „guvernul meu” sau „ministerul
nostru”, în opoziţie cu „senatorii voştri” şi „moţiunile dumitale”.
Având avantajul unor realizãri deja împlinite şi dezavantajul ratãrilor mult mai mediatizate, ca
întotdeauna, un potenţial „reales” are de optat, când îşi construieşte atât discursul, cât şi publicul ţintã,
între a se lãuda sau a o lua de la capãt. De exemplu, dacã se aflã în faţa unor oameni neutri politicianul
îşi poate permite sã rişte o uşoarã laudã de sine de tipul „Iata ce am fãcut eu pentru ceilalţi” - ceea ce
nu e tocmai etic din partea lui, însã adesea se întâmplã ca acest punct sã fie negativ, cãci imediat ce
apare un declanşator (bãnuialã, acuzaţie) lauda provoacã o reacţie în lanţ dezastruoasã.
Statul totalitar
Cel mai autentic discurs politic este cel dintr-un stat totalitar. În orice stat relativ democratic,
discursul este adesea înlocuit sau eclipsat de polemicã. El rãmâne „coada pãunului”, dar, prin efectul
de obişnuinţã nu mai este un discriminant absolut. În statul totalitar, ideea nu mai este efect pe termen
scurt, de aceea, pierzându-şi caracterul electiv, discursul devine propagandistic. Scopul oratorului nu
este sã reveleze, ci sã acopere, sã motiveze publicul sãu sã închidã ochii. Textul se adreseazã tuturor,
şi, în plus, el este considerat ratat atunci când mãcar un ascultãtor nu a fost convins pe deplin sau
mãcar „fãcut atent”. Evident, un discurs, în aceastã configuraţie, trebuie sã conţinã destul entuziasm
pentru a-i pacifica pe revoltaţi, transformându-i în mod natural în adepţi şi eroi ai doctrinei, dar
îndeajuns de puţinã doctrinã pentru a nu-i deranja pe pacifişti, care au un anumit prag de toleranţã faţã
de lucrurile cu care sunt împãcaţi, dar nu de acord.
Discursul este cel mai frumos mod de a-i manipula pe oameni, atunci când eşti convins de la
început şi fãrã nici o ezitare cã nu crezi un cuvânt din ce ai de gând sã spui. Comunicarea umanã
reprezintã o strategie directã şi eficientã de influenţare socialã a comportamentului politic al
indivizilor, prin impactul direct pe care îl are asupra atitudinilor şi credinţelor.
Mc. Guire considerã cã impactul persuasiv al comunicãrii parcurge la nivelul conştient al
individului 4 procese: atenţia, înţelegerea, acceptarea, reţinerea şi, în final, efectul se observã în
comportamentul politic al individului. Exemplu: obiectivul discuţiei candidatului politic pe un post
radio sau TV este sã determine la ascultãtori un comportament de votare. Chiar dacã receptorul este
atent la comunicare, impactul persuasiv este mic dacã nu înţelege argumentele sursei din cauzã cã sunt
prea complexe (eşec de înţelegere) sau dacã nu acceptã concluziile candidatului (eşec de aşteptare).
Presupunem cã auditoriul a fost convins, deci a acceptat mesajul electoral, dar dacã schimbarea
atitudinalã nu este durabilã şi de profunzime, oamenii îşi schimbã opinia indusã chiar înainte de ziua
alegerilor.
Informaţia primitã implicã un proces de prelucrare cognitivã, analiza criticã a mesajului,
corelarea experienţei anterioare a individului, referitoare la candidat, cu argumentele conţinute în
mesaj. Calea indirectã a procesãrii informaţiei din cadrul mesajului persuasiv urmeazã un procedeu
euristic, cel al credibilitãţii sursei.
Mesajul candidatului poate fi acceptat chiar şi în lipsa unei motivaţii logice dacã individul
capãtã credibilitate şi prezintã atractivitate. Prin încrederea acordatã de alegãtori şi totodatã
competenţa acestora, candidatul este investit cu credibilitate. Eficienţa mesajului este mai mare cu cât
nivelul de educaţie, statutul social, inteligenţa şi competenţa profesionalã atribuie candidatului vor
creşte. Şi, ca urmare a aprecierii acordate acestuia, mesajul va fi considerat cã deţine informaţii
pertinente, adevãrate.
O altã competenţã necesarã este sinceritatea care se poate pune în evidenţã deoarece:
- Comunicã ceea ce ştie;
- Este dezinteresat faţã de rezultatele demersului comunicativ;
- Lipseşte intenţia de persuasiune;
- Apãrã o poziţie opusã propriului interes.
654
În funcţie de informaţiile pe care le deţine despre candidat, înainte de a asculta mesajul
persuasiv (opiniile exprimate anterior, competenţa, trãsãturile de caracter) asociate cu situaţia din
momentul discursului (lipsa de sinceritate) alegãtorul îşi va construi o reprezentare a candidatului de la
care va aştepta un anume un anume comportament politic. Eficacitatea mesajului politic depinde de
confirmarea sau nu a acestor aşteptãri.
Când candidatul este atractiv (aspect fizic, personalitate, charismã, conduitã) schimbarea
atitudinalã a alegãtorului este determinatã de procesele de identificare cu sursa, pe baza sentimentelor
admirative pe care le încearcã, deoarece opinia este determinatã de sentimente. Contactele directe sau
prin mass-media fac sã creascã atractivitatea şi durabilitatea relaţiei. Oamenii se lasã influenţaţi de cei
asemãnãtori lor, având atitudini şi comportamente similare lor. Dar, se lasã influenţaţi şi de cei cu
trãsãturi şi comportamente diferite de ale lor, în mãsura în care sunt cele pe care nu le au şi ar dori sã
le aibã (complementaritatea generând atractivitate).
Ceea ce convinge alegãtorul de bunele intenţii este chiar imaginea pe care o proiecteazã: cu cât
este mai dinamic cu atât este mai convingãtor. Comunicã energie, entuziasm, autoritate prin aspectul
sãu propriu-zis, cât şi prin stilul şi viteza mai mare a discursului. Dinamismul discursului va determina
auditoriul sã-l accepte ca fiind credibil.
Mesajul devine mai persuasiv dacã se asociazã la receptor cu emoţii pozitive. Este posibil sã
devinã eficient şi dacã se asociazã cu emoţii negative, prin inducerea fricii. Dacã la informaţiile despre
experienţe concrete şi strategiile de evitare se adaugã argumente emoţionale asociate cu instrucţiuni
exacte, complete despre evitarea situaţiei dificile se va obţine drept efect modificarea
comportamentelor indivizilor în sensul dorit, prin inducerea fricii.
O altã problemã care se pune în cazul discursului politic este aceea a argumentelor pro şi
contra. Ce ar fi mai bine sã se prezinte în discursul politic: argumentele pro sau contra?
- Aducând numai argumente pro, autorul îşi apãrã discursul prin susţinere, eliminând situaţiile
de contrazicere.
- Aducând atât argumente pro şi contra discursul se va apãra prin respingere.
Papageorgis în 1961 susţinea apãrarea prin respingere a discursului, evitând „efectul tigrului de
hârtie”. Discursul în care se aduc numai argumente pro-atitudini alegãtorului întãreşte atitudinea
receptorului doar aparent, pentru cã nu-l protejeazã pe individ de a face faţã unui discurs-atac ulterior
cu argumente contra, pe care prima sursã le-a evitat şi, evident, la care receptorul îşi va schimba
atitudinea.
Este foarte importantã şi calitatea mesajului, generatã de noutatea şi validitatea opiniilor sursei
(elementele noi ale discursului sã nu fie repetate prea des pentru a evita în acest fel saturarea
receptorului şi pentru a da un caracter plauzibil mesajului). Mesajul ce susţine atitudinile receptorului
determinã rãspunsuri cognitive în favoarea ideilor candidatului. Când auditoriul este supus unui mesaj
contra-atitudinal şi i se sugereazã poziţia pe care trebuie sã o susţinã atrage creşterea rezistenţei la
persuasiune şi tendinţa de pãstrare a comportamentului iniţial.
Auditoriul informat, prin mesaj, cã atitudinile candidatului atractiv şi credibil sunt altele decât
ale lui, va dezvolta un dezechilibru cognitiv care genereazã presiuni psihice ce intrã în contradicţie cu
credinţele sale.
Cu cât calitatea argumentelor conţinute de mesaj genereazã mai multe idei favorabile
(pozitive) la auditoriu, cu atât efectul persuasiunii creşte şi schimbãrile atitudinale şi comportamentale
vor fi mai mari. De altfel, se poate ajunge la aspectul „malefic” al persuasiunii: propaganda.
Concluzii
Din cele prezentate este evident că arta de a vorbi în public este foarte importantă, pentru că
pune la îndemâna tuturor un instrument foarte puternic: forţa de a-i convinge pe ceilalţi.
Desigur, rămâne la latitudinea fiecăruia modul în care alege să folosească această forţă. Nu
trebuie să ne mire că unii o folosesc aşa cum trebuie, în folosul binelui şi adevărului, în timp ce alţii o
folosesc în scopuri reprobabile. În ultimã instanţã este vorba de o alegere cu privire la valorile şi
credinţele faţă de care ne raportăm existenţa. Arta de a vorbi rămâne însă elementul cheie în devenirea
individuală, de vreme ce este demonstrat faptul că realizarea personală în societate impune aptitudini
deosebite de comunicare şi cu precădere aptitudini de a vorbi în public. Chiar şi locurile de muncă
eminamente tehnice au nevoie de oameni care să ştie să comunice, pentru că nu e suficient ca un om să
655
aibă idei strălucite, el trebuie să fie capabil să le formuleze pe înţelesul celor din jur, pentru a le putea
pune în aplicare.
Cu alte cuvinte, prin limbaj, un grup poate să câştige chiar acordul deplin, de durată, al acelora
al căror sprijin îi este necesar. Mai mult, sunt de părere cercetătorii în domeniu, dialogul şi răspunsul
la dialog este cel ce dă măsura puterii politice şi, nicidecum, exacerbarea forţei. Este limpede faptul că
realitatea lingvistică, grefată pe cea politică, scoate în evidenţă rolul de cadru al limbajului, de teren de
manifestare, în timp ce finalităţile pur politice sunt cele în baza cărora se operează atât selecţia
terminologică, cât şi cea a strategiilor discursive. Toate acestea ne conduc la afirmaţia pertinentă, că
limbajul, strategia discursivă şi strategia politică sunt interdependente, ele servind în primul rând
persuadării şi, mai puţin, transmiterii de informaţie. Ele sunt cele care oferă „terenul de joc al
manipulării politice” 12.
12 Cuilenburg, J. J., Scholten, O., Noomen, G. W. (1998), Ştiinţa Comunicării, Bucureşti, Editura Humanitas pe
http://www.ear.ro/3brevist/rv10/Art.17%20Nesu.pdf.