…Veţi afla cum sunt manipulaţi cei care ajung să refuze să participe la alegerile politice, cum sunt manipulaţi cei care ajung să opteze pentru politicieni care au dezamăgit, cum sunt manipulaţi cei care ajung să alerge după lucruri care nu le sunt de trebuinţă şi aşa mai departe. … Nu vor fi atacate organizaţii ci acţiuni. Eu ştiu că nu se va gasi niciodată vreo arhivă a vreunei organizatii (mai ales discrete) în care să fie descrise planurile lor de manipulare şi că singurul mod de a trăi mai bine o reprezintă punerea în gardă a oamenilor, oameni care trebuie să fie capabili sa se opună practicilor distructive şi să aplaude practicile costructive. Numai aşa sclavii cu biciul în mână vor fi îndepartaţi, iar cei pe care îi numim lideri vor fi de partea noastra şi a bunastării generale.

Sondajele de opinie – dezinformare totala … Manipulare, dezinformare si persuasiune în cadrul campaniilor electorale. Modul în care sunt făcute sondajele de opinie şi cum influenţează ele alegerile electorale.

Propaganda politică – persuasiunea politica … Manipulare şi dezinformare prin propagandă politică. Metode de manipulare folosite pentru a determina opţiunile de vot ale alegătorilor: SEDUCEREA, HIPNOZA SUBTILĂ, CONFUZIA, ŞANTAJUL SUBTIL şi IZOLAREA.

Reeducarea – manipularea folosind mesaje contradictorii … Schimbarea comportamentului oamenilor prin manipulare. Reeducarea alegătorilor în stil KGB. Manipulare şi dezinformare prin mesaje contradictorii: Negarea faptelor, Inversarea faptelor, Amestecarea între adevăr şi fals, Modificarea motivului, Modificarea circumstanţelor, Estomparea, Camuflajul, Interpretarea, Generalizarea, Ilustrarea, Părţile inegale şi Părţile egale.

Dreapta şi Stânga …Manipulare, dezinformare si persuasiune folosind termeni fără fundament real. Forţarea oamenilor de a judeca după două concepte iluzorii.

Sclavul cu biciul în mână …Manipulare, dezinformare si persuasiune în cadrul guvernamental. Guvernarea prin oameni marioneta. Guvernare prin dezorientarea totală a populaţiei prin: Discreditarea a tot ceea ce merge bine, Crearea de conflicte false, Implicarea conducătorilor în activităţi ilegale sau/şi imorale, Subminarea reputaţiei , Răspândirea discordiei între cetăţeni, Ridiculizarea tradiţiei, Depravarea totală, şi Exterminarea proprietarilor de terenuri. Manipulare, dezinformare şi persuasiune pentru a obţine o anumită opinie din partea publicului, pentru a îndeplini o anumită acţiune. Convingerea publicului cu privire la superioritatea unei anumite cauze, a unui anumit partid, a unui anumit candidat.

Crearea psihozei …Manipulare, dezinformare si persuasiune pentru a se ajunge la o dezorientare totală. Psihoza.

Cântărirea realităţii …Antimanipulare, antidezinformare si antipersuasiune. Metode de protecţie împotriva manipulării, dezinformării şi persuasiunii prin: neâncrederea în informator, în mijlocul de comunicare şi chiar în modul nostru de a gândi.

Psihologia socială în viaţa de zi cu zi …Manipulare, dezinformare si persuasiune în viaţa de zi cu zi. Oricine poate fi manipulat, folosindu-se: Senzatia de socializare, Ordinul rugăminte, Efectul de îngheţ, Capcana ascunsă, Amorsarea deciziei, Piciorul în uşă, Atingerea, Uşa în nas, Idealul, Suspendarea şedinţei, Manipularea comportamentului, Cuvinte cheie, Distorsiunea temporală, Principiul reciprocităţii sau Metoda şarmantului.

Accesoriile manipulării … Accesoriile manipulării, dezinformării şi persuasiunii. Accesoriile manipulării sunt: Accesoriile verbale, Accesoriile auditive, Obiectivitatea aparentă, Imaginea, Animaţia, Reportajul, Războiul informaţiilor.

Limba de Lemn şi Limba de Bumbac …Manipulare, dezinformare si persuasiune politică (şi nu numai) prin limbaj.

Ştirea …Manipulare, dezinformare si persuasiune prin intermediul ştirilor tv. Selectarea ştirilor, Conceperea ştirilor, Plasarea ştirilor, Titlurile ştirii, Alegerea amănuntelor, Selecţia imaginilor, Prezentarea ştirii.

Impactul media …Manipulare, dezinformare si persuasiune venită prin intermediul televizorului. Cum ne manipulează subliminal evenimentele petrecute la tv: semihipnoza.

Secretul reclamelor …Manipulare, dezinformare si persuasiune prin intermediul reclamelor.

Televizorul în lumea celor mici …Manipulare, dezinformare si persuasiune celor mici prin intermediul televizorului.

VEDERE GENERALĂ 
http://antipersuasiune.wordpress.com...5/introducere/
[***]

Sondajele de opinie – dezinformare totala

Pentru a întelege modul în care se manipulează în cadrul campaniilor electorale trebuie mai întâi să vedem cum sunt făcute sondajele de opinie şi cum influenţează ele pe majoritatea oamenilor. Ca exemplu am să vă ofer două sondaje de opinie: unul din 2006 şi unul din 2009. De la început am să precizez că nu pun la îndoială seriozitatea institutelor de sondare a opiniei publice. Am de gand să prezint doar impactul pe care îl poate avea un sondaj de opinie. Ceea ce vreau să vă fac să înţelegeţi este că modul de prezentare a unui sondaj de opinie poate fi uneori o modalitate de a manipula opinia publică sub pretextul sondării acesteia, graţie mimetismului natural al omului.
*1. Extrase din studiul OMNIBUS-INFOmass , Suceava, 2006, secţiunea politic:
Marime eşantion: 914 gospodarii.
Tip eşantion: probabilistic.
Eroare: +/- 3.2% cu o probabilitate de 95%.
Perioada aplicării pe teren a chestionarelor: 13.11 – 23.11.2006.

Dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare: 
30.6 % nu stiu cu cine sa voteze;
16 % nu raspund;
13.9 % nu voteaza;

PNL ar obtine 13.9 % din voturile sucevenilor; 
PD cu 10.3 %;
PSD 7.0 %;
PRM 3,8%;
PNG-CD 3,4%;
PD 0,8%;
alte partide 0,3%.

Daca nu sunt luate în considerare persoanele care “nu raspund”,”nu stiu”,”nu voteaza” obţinem procentele:

PNL ar obţine 35.2 % din totalul sucevenilor care ar vota; 
PD cu 26 % si principalul partid de opozitie;
PSD cu 17.7 %;
PRM 9,7%;
PNG-CD 8,6%;
PC 1,9%;
alte partide 0,8%.*

Din sondajul prezentat, de regula, doar partea a doua a ceea ce se află mai sus se publica în ziare, de parcă cei 30,6% care nu ştiu cu cine vor vota şi cei 16% care nu raspund nu contează. Întradevar, aparent, cei 13,9% care nu vor să voteze pot să nu fie luaţi în seamă, dar restul? 

Din prima parte a sondajului de mai sus putem deduce faptul că, la urma urmei, el poate fi socotit neconcludent. Cei 30.6 % care nu ştiu cu cine să voteze şi cei 16 % care nu raspund totalizeaza 46,6%, procent care ar putea reveni oricarui partid. Drept urmare, oricare partid poate fi pe primul loc inclusuv un partid din acel “alte partide”. Ba chiar cele 46,6% procente sunt suficiente pentru a pune pe primele două locuri două partide inexistente în sondaj, făcând ca toate partidele din sondaj să coboare câte 2 locuri. Dar dacă sondajul nu este unul concludent şi nu ne dă o imagine clară asupra problemei procentajelor viitoarelor alegeri, atunci, de ce se fac publice astfel de sondaje?! 

În cadrul sondajelor modificate prin redistribuire se dă senzaţia că marea majoritate din alegători susţin două-trei partide, partide care ajung să fie considerate ca fiind favorite de către presă, drept urmare: este foarte greu pentru un partid nou sau un candidat independent să se facă auzit. Se mai dă falsa senzaţie că cei care îşi doresc să voteze un partid care se află pe o poziţie inferioară din sondaj sau un partid care nu se regaseşte în sondajul respectiv, acei alegători ar fi în minoritate, drept urmare: mulţi alegători renunţă să îşi exercite dreptul de vot.

Dacă s-ar prezenta de fiecare dată sondajele de opinie nemodificate, cu timpul, oamenii şi-ar fi dat seama de mai multe lucruri. Căpartidele care sunt prezentate ca fiind favorite, având aproximativ o treime din voturi, nu sunt decăt niste partide minoritare care au uneori doar 10-15% din electorat. Că prezenţa celor două treimi din cei intervievaţi care nu îşi arată apartenenţa la vre-un partid politic pot oricând să schimbe situaţia reala a sondajului şi deci a scenei politice. Din primele doua rezultă că cei care sunt dezgustaţi de politicienii care au mai fost la guvernare ar avea o mai mare tragere de inima să meargă la vot, făcând posibilă distrugerea oligarhiei de titan impusă prin dezinformare (oligarhia prin alternanţa partidelor aflate la „putere”, despre care vom vorbi mai târziu).
*2. Extrase din studiul realizat de INSOMAR în perioada 29-31 mai 2009 la comanda Realitatea TV:

Mărime eşantion 12283 persoane fiind reprezentativ pentru populaţia Romaniei, cu vârsta de peste 18 ani. Eroarea maximă admisă pentru rezultatele ob ținute, garantată cu o probabilitate de 95%, este de 1,5%.

Cercetarea a fost efectuată în pregătirea exit-poll-ului din ziua alegerilor pentru Parlamentul European, din 7 iunie 2009: 

Alian ța PSD+PC…..31,0%
PDL…..30,8%
PNL…..20.2%
UDMR…..6,8%
PRM…..5,9%
Elena Băsescu…..3,9%
PNȚCD…..0,9%
Pavel Abraham…..0,3%
Forţa civică…..0,3%*

În cadrul sondajului ne este furnizată informaţia cum că procentele sunt calculate din totalul electoratului care şi-a exprimat opţiunea de vot. De asemenea ni se comunică şi faptul că doar 50% din cei intervievaţi şi-au arătat opţiunea de vot, de unde observăm că şi în acest caz, dacă toţi cetăţenii şi-ar fi exprimat o opţiune de vot rezultatul ar fi arătat altfel.

V-am dat acest exemplu deoarece am vrut să mai scot în evidenţă încă un aspect: aceste tipuri de sondaje conduc realmente la absenţa majorităţii de la vot. Acest lucru este dovedit şi de faptul că, deşi din sondajului de opinie INSOMAR se poate induce o prezenţă la vot de 50%, in realitate la urne au fost prezenţi doar 27% din persoanele cu drept de vot! Este posibil ca un sondaj de opinie să determine un număr atât de mare de oameni să nu se mai prezinte la vot? Răspunsul este: da, dar nu singur, ci impreună cu alte elemente (elemente ale campaniilor electorale: propaganda şi reclama). Sursa-Link

Propaganda politică – persuasiunea politica 

Majoritatea elementelor dintr-o campanie electorală îi transformă pe alegători în arestaţi la domiciliu. Când auzim despre cei care nu se prezintă la vot, în media, ni se vorbeste despre oamenii sătui de clasa politică… Dar, dacă sunt sătui, de ce nu o schimbă, la urma urmei, clasa politică poate fi schimbată doar de către alegători, la vot. Şi atunci,… de ce alegătorii nemultumiţi nu se prezintă la vot? Mai ales că cei care nu se prezintă la vot sunt, de regula, mai multi decăt cei care se prezintă la vot, deci s-ar putea foarte uşor realiza schimbarea algoritmului politic sau chiar să se schimbe întreaga clasă politică.

Raspunsul: propagandele politice sunt facute în aşa fel încat oamenii sa fie seduşi, iar dacă seducerea lor nu este posibilă, campania devine una de intimidare la adresa celor care nu sunt de acord cu partidul care crează manipularea propagandistică.

Propaganda îşi propune să transmită o anumită informaţie către un public, informaţie care trebuie să fie salutară pentru acesta şi care nu e percepută de informator ca mincinoasă ci, dimpotrivă, ca expresie a singurului adevar. Propaganda mai înseamnă şi acţiunea exercitată asupra opiniei publice pentru a o determina să aibă anumite idei politice şi sociale, pentru a dori şi a susţine o politică, un guvern, un reprezentant.

Iată elementele ascunse ale unei campanii electorale:

SEDUCEREA

Este şi cazul situaţiei de la alegerile locale din municipiul Suceava din 2008 când s-a întămplat ceva ce nu credeam vreodată că am să văd. Cu căteva zile înainte de startul campaniei electorale, toţi cei cu care vorbeam despre alegeri, îmi spuneau că primarul Ion Lungu nu va primi un al doilea mandat. După startul campaniei lucrurile s-au schimbat total, majoritatea celor care erau împotriva lui Lungu fiind brusc simpatizanţi de-ai săi. Schimbarea a venit odată cu un afis care a împânzit oraşul. În acel afiş, în spatele primarului Ion Lungu, era prezentă o masă inertă de oameni, în culori şterse, de vârstă diferită, îmbracaţi diferit şi cu privirile în toate părţile, afiş care parcă îţi spunea că toată lumea, indiferent din ce mediu provenea, indiferent ce drum îşi dorea în viaţă, l-ar fi urmat orbeşte ( imagini subliminale) pe cel care s-a autointitulat “primarul garantat” şi “primarul testat de 100.000 de suceveni” (cuvinte imagine). Dacă îi întrebam de ce şi-au schimbat opinia, aceştia spuneau mai de fiecare dată ceva de genul: “pai oricum el o sa iasa”…


HIPNOZA SUBTILĂ

De regulă, este vorba despre dilatarea pupilelor politicienilor. …Dacă este să ne uităm în „lumea” benzilor animate, de regulă, animaţiile care au un succes deosebit, şi care nu atrag privitorul datrorită acţiuni sale, sunt cele în care majoritatea personajelor au ochi cu pupile foarte mari. Ce se întămplă? De regulă pupilele noastre se dilată atunci când suntem fericiţi. Dar situaţia este valabilă şi invers. Astfel, când avem în faţă o persoană cu pupilele dilatate, şi pupilele noastre se dilată şi resimţim o stare de fericire şi de dezarmare faţă de persoana respectivă. Dar cum reuşeşte un politician să îşi dilate pupilele? Simplu: pentru că este „un om de paie” care se bucură de faptul că este băgat în seamă. Demagogii ştiu că în realitate nu merită să fie ascultaţi aşa că, atunci când sunt bagaţi în seamă, se simt măguliţi şi chiar fericiţi, iar pupilele lor se dilată, generând dilatarea pupilelor noastre şi deci starea noastră de fericire aparentă, determinată de prezenţa politicienilor respectivi, fericire care ne face să ne simţim în largul nostru, să lăsăm garda jos şi să înghiţim toate „chiftelele politice”…


CONFUZIA

Confuzia este generată, în general, de nevoia partidelor parvenite de a-şi adjudeca poziţia de “singura forţă” de dreapta sau de stânga. Cel mai bun exemplu aste unul extern: Cuba şi Venezuela. Castro,la fel ca şi Chavez, a fost naţionalist, care a “devenit” de stanga după ce principalele “uşi” de dreapta i-au fost închise în nas. Pe plan intern avem exemplul Vadim, el fiind catalogat de extremă dreapta de catre ong-urile care acţionau la începutul anilor ’90 ca un aparat politic pentru unele partide de dreapta.Scopul acestei metode este acela ca nu cumva alegatorii să ajungă să accepte ca posibilă alternativă votarea unui anume partid sau candidat.


ŞANTAJUL SUBTIL

Cel mai bun exemplu este situaţia alegerilor europarlamentare când, unii politicieni le spun oamenilor că doar votând partidul lor, partid care aparţine unui grup europarlamentar puternic, pot avea o reprezentare echitabilă în cadrul parlamentului european.


IZOLAREA

Izolarea se face prin intimidarea celor care nu pot fi „reeducaţi” prin metodele de mai sus.

Intimidarea urmăreşte să îl facă pe om să se simtă în inferioritate şi chiar să îi fie ruşine de optiunea lui astfel încat persoana respectivă să simtă ca nu are rost să se mai prezinte la vot. Intimidarea se face prin adunări de “simpatizanţi”. Cel mai uşor mod de a crea o adunătură dispusi să te asculte este organizarea de concerte în aer liber. Paşii sunt: organizarea concertului, concert la care sunt chemaţi “artişti” care trebuie şi ei să mânănce ceva (persoane care practică „prostituţia intelectuală”, zic eu) si care au ajuns să aibă ceva trecere la public;
- anunţarea concertului prin afise şi media locală;
- concertul în sine la care vin, de regulă, oameni care au timp liber (pensionari, liceeni, dar şi părinţi cu copii…), majotitatea adolescenţi care încă nu au drept de vot şi care admiră artiştii chemaţi pentru a conterta;
- În timpul concertului intră în scenă tinerii partidului care, zâmbind, împart amabili steguete si baloane. Cine le ia? ignoranţii, parinţii sau bunicii la cererea copiilor cu care vin la concert, batrănei care duc un balonaş la nepoţel (oricum, foarte puţini sunt aceea care iau steguleţe şi balonaşe pentru că sunt admiratori înfocaţi ai partidului respectiv);
- În timpul concertului intră în scenă liderii partidului care organizează concertul respectiv pentru a vorbi căteva minute. Ei folosesc mesaje imagine şi promisiuni pentru a mentine publicul animat.
- mulţimea rămane pe loc pentru că, de regulă, după discursurile politicienilor urmează cea mai admirată formaţie din cadrul concertului respectiv;
- concertul se sfarşeşte;
- seara sau a doua zi, la ştiri, este data o ştire cum că în oraşul cutare a fost organizat un miting electoral cu muzica la care s-au adunat mii de admiratori ai partidului cutare. Nu contează că în imagini apar mai mult minori,… concertul devine miting!!!

Cei care au alte opţiuni de vot sunt intimidaţi, fiind facuţi să creadă, la nivel subliminal: “uite ce mulţi sunt ei, votul meu ce mai contează? Uite că nu am să mă mai duc la vot…” Dacă aceste concerte nu ar mai fi prezentate publicului (cel puţin nu în forma în care sunt prezentate), atunci un segment important din cei care nu se prezintă la urne ar merge la urne. Sursa-LINK

Publicitatea în mediu politic

Publicitatea presupune transmiterea către un public căt mai numeros a unui mesaj a carui realitate sau falsitate nu constitue interesul esenţial şi al cărui scop este acela de a înfluenţa (şi nu a informa). Aşadar, dacă propaganda intenţionează să ne convingă,reclama (publicitatea) are ca singur scop seducerea. Aşa se face că, în politică, un candidat poate fi lansat la fel ca un produs comercial, prin combinarea adecvată a imbrăcămintei, dicţiei, gestici, afişelor şi sloganelor, în funcţie de preferinţele publicului (un om de paie văzut ca fiind carismatic). V-a zis cineva cum se creează un politician carismatic? Bineinteles că nu, pentru că dacă vi s-ar fi zis, aţi fi văzut în politicienii carsmatici doar nişte oameni de paie…Puţini ştiu că politicienii sunt sfătuiţi de către cei din PR-ul partidelor respective cu privire la fiecare gest pe care îl fac. De regula, prima regula este: să îşi ţină spatele drept şi umerii traşi pentru ca să pară mai siguri pe ei. Dar dacă ne uităm atenţi vom observa de multe ori purtarea lor falsă. De exemplu, dacă doi politicieni dau noroc şi se îmbraţisează reciproc, cel care nu e sincer, îl va bate pe spate pe celălalt, ca şi cum ar vrea să iasă din îmbrăţişare… 

Iată ce trebuie să aiba sau să i se ofere unui om de paie pentru a deveni un politician carismatic:

Apararea de atacuri se face de regulă adoptând o ţinută prietenoasă, modulându-şi vocea astfel încăt să pară mai atractivă şi mai puţin amenintatoare, producând semnale împăciuitoare, dând impresia că sunt populari şi adorabili. Mesajele acestea îi fac de regulă pe privitori să nu fie combativi, politicienii asigurându-si astfel o apărare pasivă. O altă metodă folosită (rar, deoarece era şi una din metodele folosite frecvent de către Hitler) este şi sărutarea copiilor dintr-o mulţime. Această metodă este preluată din comportamentul babuinilor. Când un babuin este lider şi îşi simte poziţia ameninţată, în primul rând îşi ia penisul în mână şi îl arată în erecţie, iar dacă mişcarea nu îl ajută, acesta ia un pui în braţe (ca scut), aceasta deoarece babuinii maturi nu atacă niciodată pui.

Postura . Ca postură, de regula, se preferă postura calareţului, postura care transmite mesaje de macho dar şi de amenintare. Mesajul macho vine din impresia de hotărâre şi nemiscare pe care o comunică postura (când cineva îşi înfinge picioarele în pământ îi anunţă pe toţi că intentionează să îşi apere poziţia). Mesajul de ameninţare vine din faptul că postura călăreţului presupune o expunere falică foarte puţin mascată (în picioare, cu picioarele departate, un barbat de fapt îşi expune penisul).

Coatele . De cele mai multe ori, politicienii, îşi ţin mâinile pe lăngă corp cu cotele îndreptate spre laterale şi puţin flexate pentru a reda o senzaţie de sfidare la adresa contracandidaţilor lor.

Mersul ales este, de regula, “mersul de culturist”, mers care, printre altele, ameninţă şi sfidează.

Gura cu capetele buzelor lăsate în jos („u” întors). Semnul acesta dă senzaţia de hotărâre.

Zâmbetul larg cu mandibula în jos. Zâmbetul acesta e folosit ca armă defensivă. Mai este folosit şi zâmbetul sigilat atunci când se doreşte ridiculizarea contracandidaţilor în cadrul unei dezbateri.

Vocea aerată şi profundă. Vocea aerată dă senzaţia de calm şi este în acelaşi timp şi o iluzie de apropiere (hipnoza subtilă). Mai este folosit şi glasul puternic cu sunete joase.

Atacul unui politician se face folosind: pumnul (când vrea să sublinieze o idee, din furie sau fustrare), împunsătură (când se foloseste aratatorul, ridicat didactic în aer sau îndreptat în jos, spre un adversar imaginar), apucarea (când se apuca imaginar ceva şi se suceşte sau sfărmă), zgârierea (mai ales femeile), tăierea (pt a arăta esenţa unei probleme se foloseşte marginea exterioară a palmei), întreruperea interlocutorului (pt a nu fi lăsat să zică un adevar)etc.

Insultele sunt de mai multe feluri: insulte de partid (îndreptate împotriva opoziţiei), insultele dezumanizante (pt a părea că persoana vizată este rece sau neimplicată), insulte castratoare (pt a parea că persoana atacată este lipsită de vitalitate), insulte descalificante (pt a parea că persoana vizată este lipsită de calificare), insulte antropomorfice (persoana insultată este asemuită cu un animal pt a părea primitivă şi ineficientă), insulte neprincipiale (pt ca persoana insultată să pară fără scrupule) şi insulte false (care atrag atenţia asupra unor defecte false).

Adularea este un mecanism care caută să convingă majoritatea alegătorilor de faptul că politicianul respectiv este indrăgit şi respectat de toată lumea. Cum se organizează o adulare? Simplu: de regulă se creează o adunare unde vin simpatizanţi ai politicianului respectiv (de regulă membri de partid din localitatea respectivă si din localităţi din apropiere), iar politicianul face o baie de mulţime. În cadrul acestei băi, vor fi cu siguranţă şi oameni care vor vrea să îl atingă pe politician şi care se vor înghesui să îl atingă. Atunci politicianul va începe sa se mişte din ce in ce mai repede prin mulţime, şi cu cât pare că îi place mai mult admosfera de acolo, cu atât va părea mai irezistibil, atrăgându-şi astfel şi alţi admiratori. Practic sistemele totalitare organizează adesea adunări de oameni care îşi arată simpatia faţă de conducător, nu pentru a convinge forurile internaţionale cu privire la legitimitatea regimului, ci pentru ca nemulţumirile oamenilor din interiorul acelui stat să nu ajungă în stradă (oricine este împotrivă se simte în minoritate).

Interviul . Deşi în cadrul unui interviu orice politician pare pus la zid, în realitate, politicienii nu răspund decât la maxim 40% din întrebări, iar de cele mai multe ori nimeni nu observă acest lucru. Cum este posibil? Clarificarea unei probleme politice este una din metodele folosite(de cele mai multe ori când se încearcă ocolirea unei întrebări se recurge la folosirea unei idei politice care nu are nici o legatură cu întrebarea respectivă). O altă metodă este atacul. Atacul apare atunci când politicienii sunt în dezacord cu întrebarea pusă. (bănuiesc întrebarea că ar fi tendenţioasă, că ar conţine date incorecte sau interpretabile, atacând reporterul considerându-l prost informat) – o adevărată sustragere de la o controversă…

Răspunsul pe jumătate este o altă metodă folosită de politicieni în discursuri atunci când se vrea a se prezenta doar aspectele care îl ridică pe politician, prin atragerea atenţiei asupra altor lucruri. Alteori se refuză întrebarea, invocând confidenţialitatea, imposibilitatea de a prezice sau faptul că a mai răspuns o dată la acea întrebare. De asemenea, uneori, politicienii pur şi simplu ignoră întrebarea, metodă folosită mai ales atunci când politicianul este întrerupt pentru a i se pune o altă întrebare (acesta continuă să răspundă la prima, fără să răspundă şi la cea de-a doua). 

Discursul. În cadrul discursurilor se pot creea manipulări foarte periculoase. Manipularea prin discurs se face prin mijloace bine definite: digresiune (explicaţii complicate cu devieri fără sens), trasarea unei imagini de ansamblu (explicaţii date prin generalităţi şi imagini de ansamblu care îi fac, pe fiecare ascultător în parte, să interpreteze cum vrea), ecranarea (stârnirea confuziei prin prezentarea unor lucruri aparent logice), negarea (când un politician vrea să se dezică de ceva, uneori înainte de a fi acuzat), alegerea cuvintelor (de regula, mincinoşii folosesc rar cuvinte precum “eu”, “mie”, “al meu”, dar folosesc des cuvinte ca “întotdeauna”, “niciodată”, “nimeni”, “toată lumea”, detaşându-se astfel mintal de minciuna lor), tensiunea (mărirea distanţei dintre ei şi evenimentele descrise). Dar nu numai cuvintele sunt folosite în cadrul unei manipulări prin discurs politic, ci şi modul în care se vorbeşte: viteza (de regulă, înaintea unei minciuni politicienii fac o pauză, după care spun minciuna într-un ritm mai lent), pauzele. (“mmm”, “hm”) sau tonul vocii (de regulă tonul mincinoşilor e mai ridicat).

Multi politicieni merg pănă acolo încât evită, oricât ar părea de incredibil, asumarea discursului. Evitarea asumarii discursului se face prin folosirea de expresii menite să elimine orice bănuială de minciună: “Ştiu că pare de necrezut” sau “Te asigur că…”).Evitarea cuvântului, tehnică folosită în dezbateri. Desi majoritatea cred că evitarea cuvântului este posibilă doar folosindu-se răspunsuri verbale ca: “ei”, “da”, “mda”, de fapt există şi alte metode, mult mai elaborate precum păstrarea tăcerii, nonintenţionalitatea sau punerea de întrebări. Păstrarea tăcerii se face prin orientarea spre vorbitor si privindu-l intens, arătând că este interesat de problema expusa de vorbitor şi dând impresia că doreşte mai multe detalii. 

Nonintenţionalitatea se face prin încrucişarea braţelor, strângerea buzelor, acoperirea gurii cu mâna sau cu degetele, în timp ce cel care vorbeşte se pregăteşte să încheie – acţiuni opuse cererii vorbirii. Adresarea de întrebări care îl invită pe celălalt să îşi asume rolul de vorbitor sau să continue o idee deja începută. 

În timpul dezbaterilor, o altă metodă folosită este preluarea cuvântului. Aşa cum se doreşte uneori evitarea cuvântului, tot aşa, uneori se doreşte preluarea cuvântului. De regulă, preluarea cuvântului se face folosind: semnale de avertizare (ridicarea mâinii sau a unui deget, deschiderea largă a ochilor, aplecarea în faţă, deschiderea uşoară a gurii), mişcări pregătitoare (deschiderea uşoară a gurii urmată de tragerea zgomotoasă a aerului în piept), semnale de fond negative (oftând, privid în altă parte, fapt care de multe ori îl face pe vorbitor să încheie cuvântarea). Alteori, preluarea cuvântului nu este altceva decât o întrerupere, lucru care este şi urmărit. 

Există trei feluri de întreruperi: încurajarea (cel care întrerupe se prezintă deacord cu ceea ce se vorbeşte, dar dacă întreruperea vine într-un moment în care vorbitorul prezintă o enumerare de detalii, întreruperea aceasta, nu face decât să îl bulverseze pe vorbitor), riposta (cel care întrerupe se arată în dezacord, efectul fiind ca şi în cazul încurajării), întreruperile propriuzise (când nu se vrea ca să se zică ceea ce vorbitorul vrea să zică; una din metodele prin care poţi să îl faci pe cineva să se opreasca este aceea de a întrerupe, luând tu cuvântul). 
Alteori, în cadrul unei dezbateri, se doreşte păstrarea cuvântului. Păstrarea cuvântului se obţine prin solicitarea ascultătorului să rămână în rolul de ascultător prin folosirea unor semnale de fond precum: “înţelegi?”, “nu-i aşa?”, “nu crezi că?”, “ştii ce vreau să spun?”…

Ce putem face pentru a nu cădea pradă unor asemenea manipulări?

Foarte simplu: să cântărim foarte bine ceea ce ni se spune, ceea ce se face precum şi ceea ce se putea face peste ceea ce se face. Un exemplu foarte bun ar fi o cuvântare a preşedintelui României, Traian Băsescu, din august 2008, la reuniunea Asociaţiei Comunelor de la Neptun, făcând referire la o situaţie din timpul unor inundaţii. Atunci Băsecu spunea: „Am avut ocazia, la aceste inundaţii, să constat o atitudine imbecilă a unui ministru. Era un judeţ acoperit de ape, ministrul se aşezase într-un comandament, şi spune aşa: <<Acum să vină primarii la mine>>. Domle’, mi-am dat seama că omul ăsta nu are nimic comun cu realitatea! Eu veneam din judeţ, văzusem comunităţile strânse în jurul primarilor, aşteptau de la el soluţii şi nu ştiu ce, iar acest imbecil vroia să vină primarii la el când casele picau una după alta…” Cuvântarea i-a adus multă simpatie lui Băsescu, fără ca să mai caute cineva toate dedesupturile.

În primul rând declaraţia lui Băsescu, prin cuvântul „imbecil” este o insultă de partid (îndreptată împotriva opoziţiei, ministrul respectiv fiind din alt partid), o insultă dezumanizantă (pentru a părea că ministrul vizat este rece sau neimplicat) şi o insultă descalificantă (pentru a părea că persoana vizată este ineficientă). În al doilea rând, situaţia din teren, prezentată de către preşedinte, era exagerată, ba chiar apocaliptică, plecând de la trasarea unei imagini de ansamblu şi ajungând la devieri fără sens.

Într-o altă ordine de idei, legat de cuvântarea lui Băsescu, ar mai fi de zis că aşa cum puţini ştiu, la orice calamitate, deplasarea demnitarilor la faţa locului este mai mult de curtuazie. Guvernul (şi celelalte autorităţi responsabile în astfel de cazuri) nu poate lua măsuri legale decăt după punerea situaţiei pe hărtie, urmând anumite proceduri. De asemenea, ar mai fi de zis că Traian Băsescu nu a spijinit strategia de prevenire a inundaţiilor elaborată cu ceva ani înainte de către PRM şi care prevedea crearea unui sistem naţional antigrindină (sistem care urma să spargă şi norii care puteau cauza ploi torenţiale). Traian Băsescu s-a sustras controverselor create de către modul în care s-au spart controlat anumite diguri (spargeri care uneori au protejat anumite terenuri agricole în defavoarea mai multor localităţi care au fost inundate controlat de către autorităţi).

Dar să nu uităm şi „meritul” primarilor. Nimeni nu a tras nici un primar la răspundere pe motiv că a concesionat pentru piscicultură iazuri create pentru prevenirea inundaţiilor (iazuri care trebuia să preia o parte din ceea ce urma să devină în aval o viitură). De asemenea nici o autoritate locală nu a făcut mare lucru împotriva gaterelor ilegale care de multe ori duc la defrişări făcute fără nici un căpătâi (un copac cu coroană mare, în timpul unei ploi, poate absorbi pănă la 250.000 litri de apă, în consecinţă nu este de mirare că în avalul zonelor defrişate au loc vrecvent inundaţii).

Dar nu numai ceea ce s-a zis în discursul lui Băsescu, din august 2008, este important, ci şi cum s-a spus. În mod normal, într-un astfel de discurs, cel ce îl ţine, este mai întâi calm şi devine din ce în ce mai indignat în timpul discursului. La Băsescu a fost invers (probabil din cauză că primul său purtător de cuvânt, doamna Săftoiu, un adevărat profesionist, nu mai era lângă el să îl sfătuiască în disimulări). Băsescu a început mai mult decât indignat (practic nervos), iar la un momemt dat, când sala a început să aplaude, Băsescu a lăsat „nervii” deoparte, începând să zămbească. A fost ca şi cum a zis ceea ce a zis, nu pentru a prezenta un adevăr, ci pentru a-i impresiona pe primarii strânşi în sala respectivă. Sursa-LINK


Reeducarea – manipularea folosind mesaje contradictorii

Practic, cele scrise în acest capitol aminteşte de modul de reeducare sovietic, tehnică care avea trei etape.

Prima etapă era detaşarea individului din mediul său social, anihilarea deprinderilor sale zilnice, modificarea eului, prezenţa confuziei datorată de informaţii contradictorii receptate în intervale scurte de timp şi izolarea, lucruri care îl făceau pe deţinutul politic să ajungă să se bucure atunci când îl vedea pe anchetator. Tot aşa, în ziua de azi, din cauza condiţiilor cotidiene, majoritatea oamenilor sunt confuzi şi se simt izolaţi, condiţionaţi de diverşi factori, lucru care îi fac să se bucure atunci când apare câte un politician pervers ce foloseşte „mesaje imagine” pentru a prezenta o zi de mâine mai bună.

La a doua etapă, deţinuţii politici erau mutaţi în spaţii mai largi, lucru care atrăgea după sine un nou mod de a se comporta, simţii şi gândii a acestuia, mai ales că deţinutul era „izbit” şi de mitul dizidenţilor o dată cu întâlnirea deţinuţilor politici seniori. Tot aşa, în ziua de azi, în urma propagandei politice, alegătorul, o dată trecut de prima etapă, ajunge să gândească astfel, începe să spere din nou, iar uneori aderă la „noua speranţă politică”, loc în care îi întâlneşte pe simpatizanţii seniori ai partidului.

În cea de-a treia etapă, deţinutul politic ajunge să îşi blameze trecutul, făcându-şi autocritică, confesându-se către apropiaţi (dar şi anchetatori), pledând vinovat pentru trecut. Deţinutul ajungea să adere la un nou mod de îmbrăcăminte, o nouă tunsoare, o nouă formulă de adresare,un nou limbaj, un nou sistem educaţional si chiar şi un nou nume. Era momentul în care deţinutul politic era eliberat,fiind transformat în propovăduitor al noului sistem. La fel şi în ziua de azi, „reeducaţii” propagandelor, în cel de-al treilea pas, ajung să considere greşit tot ceea ce s-a făcut (lucru care în mare este adevărat), ajung să aibă noi comportamente (în conformitate cu opţiunea sa politică: merg la mitinguri, împart pliante propagandistice, lipesc afişe, poartă însemne de-ale partidului respectiv) şi propovăduiesc celor din jurul său propaganda patidului pe care a ajuns să îl simpatizeze.

Aşa cum am spus încă de la începutul acetui capitol, acest lucru, reeducarea, este posibilă din cauza mimetismului natural al omului, mimetism care este exploatat de către politicieni prin manipulare. Pentru a înţelege mai bine, am să vă spun cum se practică manipularea folosind mesaje contradictorii.

Negarea faptelor (de câte ori nu aţi văzut politicieni care îşi neagă faptele rele demonstrate în presă?);

Inversarea faptelor(când un guvernant este acuzat că ar fi putut face ceva anume şi că nu a facut, atunci politicianul respectiv va spune că a participat totuşi la cea mai bună guvernare);

Amestecarea între adevăr şi fals(Când un politician recunoaşte că a făcut ceva rău, dar zice că altcineva a început acel rău. Este cazul în care un guvern încheie un acord prost care se manifestă în următorul mandat când vin alţii la guvernare, alţii care în loc să renegocieze acordul, îl duc la îndeplinire.) ;

Modificarea motivului (De cate ori nu aţi auzit că trebuie să acceptăm amendamente proaste pe motiv că aşa recomandă anumite foruri, făcăndu-i pe mulţi să creadă că aşa e mai bine? Chiar şi ideea cu camerele de supravaghere instalate de către poliţie şi care au început să îşi facă apariţia prin mai multe oraşe ale lumii, camere care cică previn infracţionalitatea, este tot o prostie. În mod normal, astăzi, când există atâtea telefoane cu funcţii multimedia, oricărui infractor ar trebui să îi fie frică să mai comită infracţiuni stradale de teamă că ar putea fi surprins şi fotografiat de către cineva.);

Modificarea circumstanţelor (Cum ar fi crearea de pericole. Este suficient să luăm în calcul “ameninţarea teroristă” şi perpetua criză economică prin care, majoritatea politicienilor actuali, explică toate acţiunile statului actual.);

Estomparea (suprainformarea – vezi ştirile “politice” în care, în loc să se prezinte exact ceea ce s-a discutat la o conferinţă oarecare şi impactul pe care îl au discuţiile respective, se prezintă cine cu cine a venit, cu ce era îmbrăcat, dacă era supărat ori vesel…);

Camuflajul(exemple: 1. Represiunea sârbă scoasă în evidenţă pentru a ascunde rebeliunea din Kosovo de la începutul conflictului Iugoslav.2. Când Traian Băsescu, preşedintele României a fost suspendat şi s-a plâns de cei 322 de parlamentari care l-au suspendat. Puţini stiu că există o organizaţie discretă în SUA care se numeşte chiar 322. Acest lucru a făcut ca mulţi blogări antiglobalizare şi anticorporaţionişti, precum şi mai multe organizaţii de acelaşi fel, să îl susţină orbeşte pe Băsescu.);

Interpretarea (Este cazul, în primul rând, al editorialiştilor dezinformaţi care prezintă lucrurile în aşa fel încât să aibă susţinere pentru teoria lansată. Practic, sistemul este: o minciună luat ca adevăr poate susţine ca adevarată o altă minciună.);

Generalizarea(Prezentarea soluţiilor propuse ca practică larg folosită. De câte ori nu am înghiţit “tot felul de” pe motiv că aşa zice UE, NATO, sau chiar nu ştiu ce organizaţie patronală (corporaţionistă) din lume?);

Ilustrarea(însoţită de minimalizare, având menirea de a ne face să credem că un pericol iminent nu este decât un hop, sau de exagerare, având menirea de a ne face să credem că o problemă minoră reprezintă o chestiune extrem de periculoasă);

Părţile inegale(prezentarea de multe merite, de regulă artificiale, şi de defecte, cu cât mai mari cu atât mai puţine – pupincurismul dintre membrii unui partid în campaniile electorale);

Părţile egale (când un politician se laudă pe sine şi îl critică pe oponentul său). Bineînţeles că în politică, pe lângă propagandă şi reclamă, se mai folosesc şi dezinformarea, intoxicarea, “calul troian” etc. Dacă dezinformarea îşi propune să împrăştie informaţii false şi atât, intoxicarea este o acţiune vicleană asupra spiritelor tinzând să acrediteze anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze. Astfel, se ajunge la ceea ce unii numesc vampirism, şi anume atunci când un om dezinformat ajunge dezinformator. Vampirismul este asemănător “calului troian”, situaţie în care omul îşi face rău crezând că îşi face bine, lucru care se întâmplă mai ales atunci când o minciună luată ca adevăr susţine o altă minciună care la rândul său ajunge să fie considerată ca adevăr. Mai multe detalii despre noţiunile descrise în acest paragraf, în capitolele viitoare. Sursa-Link


Dreapta şi Stânga 

În ziua de astăzi, singurul mod corect de a conduce a ajuns să fie considerat alternanţa partidelor la guvernare. Acest lucru este posibil şi din cauza faptului că oamenii au ajuns să se comporte precum nişte bolnavi cronici care cred că azi au dureri mai mari decât au avut ieri, chiar dacă durerea este aceiaşi ca intensitate. Astfel se explică alternarea stângii şi dreptei la guvernate. Dar Sânga şi Dreapta chiar există, sau sunt doar nişte lucruri aparente? Dacă este să ne uităm la activitatea politică, în timpul campaniilor electorale, toate partidele, indiferent de culoarea politică, promit creşterea PIB-ului, scăderea inflaţiei şi locuri de muncă. Dar după ce ajung la putere, toate partidele, indiferent de culoare politică, oferă marilor companii deduceri de la plata taxelor şi impozitelor, cât despre restul…

De vreme ce ei, politicienii, se numesc demnitari, nu ar trebui să conteze doar gradul de demnitate? La urma urmei cinstea este o optiune şi nu ceva care să se poată stabili în funcţie de studii, experienţă sau doctrină. Dar acum haideţi să vedem de unde treaba asta cu Stânga si Dreapta…

Atunci când au aparut primele mişcări republicane, nobilimea, care sprijinea monarhia, a zis că monarhia este singurul mod just şi corect pentru a guverna, ceea ce însemna că monarhia era un lucru DREPT. Când mişcările republicane au ajuns să fie din ce în ce mai puternice, acestea au primit locuri în adunările legislative, adoptându-se (în multe cazuri) monarhia constituţională. Dar chiar şi aşa, pentru unii, nu era deajuns, mişcările republicane solicitând, şi de multe ori obţinând, înlăturarea monarhiei. Ca întotdeauna, nobilimea, a continuat să susţină că ei împreună cu monarhia reprezintă singura forţă acreditată pentru a guverna, drept caştigat de ei prin naştere. (Pănă în 2007 Camera Lorzilor din Anglia era un corp neales (numit) format din 2 arhiepiscopi, 24 episcopi ai Bisericii Anglicane (Lords Spiritual) şi 692 de membri ai nobilimii britanice (Lords Temporal). Lorzii spirituali (Lords Spiritual) rămâneau în funcţie atâta timp cât îşi păstrau şi funcţiile ecleziastice în timp ce membrii nobilimii (Lords Temporal) îşi păstrau locul în Cameră pe viaţă. Acum componenţa este mixtă.) Deci: la început DREAPTA însemna monarhie, iar STÂNGA însemna republică, deşi termenii erau rar folosiţi.

Nu a durat mult şi semnificaţia dreptei şi stăngii s-a schimbat. Se pare că totul a început în 1930, an în care elita mondială s-a divizat în doi centri de putere: cei de dreapta erau socialiştii fabieni (cu centrul în Londra, care credeau că globalizarea trebuie implementată în paşi mărunţi şi paşnici), iar cei de stânga erau fasciştii din Italia şi naziştii (socialiştii nationalişti) din Germania (care credeau că globalizarea trebuie impusă rapid şi în forţă. De aceea se şi folosea denumirea de Stânga şi de Dreapta: pe glob, Londra e în Dreapta, iar Germania şi Italia e în Stânga. În realitate, atât naziştii cât şi socialiştii fabieni erau tot socialişti, deci, în raport cu ceea ce se întâmplă azi pe scena politică, ambele doctrine ar fi trebuit să fie considerate de stânga…

Pare de necrezut, dar se pare că primul război mondial (războiul care a fost considerat, după încheierea sa, războiul care a pus capăt la toate războaiele, deoarece pierderile au fost foarte mari) nu a avut nici o cauză reală pentru a izbucni. Se pare că doar voinţa elitei mondiale de a crea un guvern mondial a dus la specularea momentului izbucnirii războiului, elită care a şi finanţat ambele părţi ale razboiului.

După încetarea războiului, elita a dorit crearea unei ligi din care să facă parte toate naţiunile; aşa a luat nastere Liga Naţiunilor. Atunci, în perioada interbelică, unele state din vestul Europei, militau pentru existenţa Ligi Naţiunilor, iar conform propagandei acele state se autointitulau corecte, juste, drepte. Cu toate acestea, majoritatea statelor s-au opus ligi deoarece aveau guvernări naţionaliste. Aşa s-a ajuns ca Dreapta să fie reprezentată de mişcările naţionaliste (care erau mai puternice atunci), iar ceilalţi au fost numiţi de Stânga.

Pentru că majoritatea statelor au refuzat să intre în această ligă, deoarece işi vedeau suveranitatea ameninţată, în 1930 a avut loc scindarea artificială a globaliştilor, oferind astfel un nou motiv de razboi.

După cel de-al doilea război mondial, din cauza războiului rece, în urma puternicii propagande anticomuniste din vest, monarhiştii, democraţii nesocialişti şi nationalişti s-au autointitulat de DREAPTA (în conformitate cu propaganda lor, ei reprezentau corectitudinea şi dreptatea), iar socialiştii au fost numiţi de STÂNGA (dacă forţele socialiste ar fi avut o propagandă mai puternică, situaţia ar fi fost invers).

Astăzi, STÂNGA şi DREAPTA este mai incertă decât niciodată, chiar şi în România unde, de exemplu, PD-L-ul a fost mai întâi de stânga (PD – membru al Internaţionalei Socialiste), apoi de dreapta (începând cu Alianţa D.A.), iar acum este puţin mai de centru (membră a Partidului Popular European).

Se pare că termenii de STÂNGA şi de DREAPTA sunt doar nişte termeni folosiţi în funcţie de ceea ce se doreşte ca opinia publică să audă…LINK-SURSA
***