Prima Tabără Paramilitară din România

Apare Prima Tabără Paramilitară din România?

• Social

October 23, 2013  15 Comentarii  3.862 Afișări

Mihai Giurgea anunţă:

“Prima tabără paramilitară din România“

In data de 22.10.2013 pe site-ul http://capitalismpepaine.ro, Mihai Giurgea anunta o initiativa privind crearea unei tabere paramilitare.

Sub deviza:

“Poporul rabdă cât rabdă, până dă pe-afară!”

Giurgea motiveaza initativa prin urmatoarele:

Bat oamenii si interzic adunarile publice? Invata sa te aperi!

Nu vroiam sa ajungem aici! Pentru ca stiu ce urmeaza si chiar nu vroiam asa ceva pentru tara mea.

Dar au depasit orice limita.

Sa expropriezi cetateni liberi (ca sa-ti iei tu spaga de la RMGC si Chevron), sa-i bati cand isi apara pamantul, sa-i faci tot pe ei fascisti si sa anunti ca interzici adunarile publice – toate astea nu mai au nimic de-a face cu o tara libera.

Pungesti! Bucuresti! Campeni!

Am intrat in dictatura, români.

Iar eu, Mihai Giurgea, mai bine mor decat sa traiesc asa. Ieri am promis, azi facem: incepem sa organizam tabere de instructie paramilitara, pentru toti romanii care gandesc ca mine (fie membri ai Brigazii Vlad Tepes sau nu).

Descrierea unei astfel de tabere paramilitare in viziunea iniţiatorului:

1. Sunt tabere de autoaparare cetateneasca, nu de anarhie. Ordine si disciplina germana.
2. Sunt finantate din banii nostri, ai participantilor, ca nu ne da bani nici un Soros (alta minciuna ordinara a comunistilor).
3. Durata: un week-end (intensiv). 8-10 noiembrie.
4. Locatia: in Tara Motilor, in apropriere de Alba Iulia, in inima fostului regat dacic.
5. Cazarea in camere de 2-4-6 persoane.
6. Grupe de 10 persoane (grupe de asalt).
7. Veti invata tactici de guerila urbana.
8. Veti trage cu arme de foc reale (alegeti de la pistoale, la AKM-uri).
9. Curs intensiv de instructie militara.
10. Pentru avansati: curs de supravietuire in munti.
11. Sunt organizate o data pe luna.

Vă puteți înscrie AICI: capitalismpepaine@gmail.com

Sursa: http://capitalismpepaine.ro/2013/10/22/prima-tabara-paramilitara-din-romania/

Sursa Foto: http://capitalismpepaine.files.wordpress.com/2013/10/tabara-de-instructie.jpg?w=700

Voi ce părere aveti? Scrieţi părerile voastre în secţiunea de comentarii.

 

4.43/5 (88.57%) 14votes

---

Etichete

2013, brigada Vlad Tepes, capitalism pe paine, coruptie, Mihai Giurgea, Miscarea Antitaxe, tabara paramilitara, usl

Post navigation

← Un politist cu apucaturi de interlop

2014, va fi sau nu va fi nicicum →

MANIPULAREA PRIN DISCURSUL POLITIC

Ana-Iuliana Calu-Mihai
Universitatea „Danubius” din Galaţi
E-mail:mihai.iuliana@gmail.com

Résumé:
Le discours politique est une construction soutenant et promouvant des intérêts; le problème qui y intervient est la multitude d’intérêts qui existent. Dans le contexte politique, afin de satisfaire ces intérêts, on arrive souvent au mensonge, à l’immoralité et même à la manipulation. Aux dires des spécialistes de la théorie de la communication, la manipulation est une action intentionnée par laquelle on influence, par des moyens non-violents, les options de certains segments de la population ou de la population dans son ensemble, afin de réaliser nos objectifs. Dans ce processus de manipulation, c’est très important que les sujets sur lesquels on exerce l’action de manipulation soient convaincus que ce qu’ils font est basé sur la réalité et que les prémisses qui orientent leurs actions sont correctes. Il y a plusieurs formes de manipulation et les méthodes par lesquelles divers personnages intéressés manipulent l’opinion publique sont multiples.
--------------------------------------------------------------------------
Discursul politic este o constructie ce sustine si promoveaza interese; problema care se pune este multitudinea de interese aparute. Pentru a se ajunge la satisfacerea intereselor se ajunge la minciuna, la imoralitate si la manipulare in politica.
Practica manipularii opiniei publice este foarte veche, iar tehnicile specifice s-au diversificat si rafinat de la o epoca la alta. Câteva arme folosite pentru a manipula ar putea fi : discursul politic, ca metoda de dezinformare, folosirea notorietatii pentru “autentificarea” informatiilor eronate sau trunchiate, lansarea unor atacuri politice prin intermediul mediei ori al tertilor politici, pentru mascarea intereselor reale, campanii de presa demarate la comanda politica, denigrarea sau ocuparea agendei media cu scandaluri fabricate, in vederea abaterii atentiei de la alte teme de real interes, promovarea de false modele politice, zvonistica si intoxicarea sunt doar cateva dintre metodele folosite zilnic de politicieni pentru indeplinirea obiectivelor personale sau de partid1.
Conform specialistilor teoriei comunicarii, manipularea reprezinta o actiune de influentare prin mijloace neviolente, a optiunilor unor segmente ale populatiei sau a populatiei in ansamblul ei, in
vederea realizarii unor obiective, prin inducere intentionata in eroare. In procesul de manipulare este important ca subiectii asupra carora se exercita actiunea de manipulare sa fie convinsi ca actioneaza pe baza realitatii si ca pornesc de la premise corecte, in conformitate cu propriile idei si interese.
Metodele prin care diverse personaje interesate manipuleaza opinia publica sunt multiple.
Discursul politic de pilda, are ca scop de cele mai multe ori, nu transmiterea unui mesaj clar catre propriul electorat, ci mai degraba, dezinformarea electorilor celorlalte partide. Deseori, personalitatile
politice ori mass-media exprima, in discursul lor, opinii doar critice si nu argumente bazate pe
informatii care sa sustina concluzia adoptata. Acest tip de manipulare se bazeaza pe notorietatea persoanei care emite ”verdictul” si care, prin girul prestigiului, ii confera si autenticitate.
Exista mai multe forme de manipulare: manipulare pozitiva – care este in acord cu normele rationalitatii cat si cu normele moralitatii care actioneaza in vederea satisfacerii binelui comun si manipulare negativa, care la rândul ei poate fi intentionata si neintentionata. Manipularea se face prin minciuna. Unii mint fara sa-si dea seama, in necunostinta de cauza, din ignoranta, iar altii mint cu buna stiinta, cunoscand adevarul; altii spun doar un adevar partial2.
„Minciunile nu circula separat. Minciunile umbla in turma. In turme organizate. Minciunile se constituie in sistem. Exista multe astfel de sisteme. Minciuna reprezinta modul natural al omului.
Omul se naste si moare printre minciuni, printre diferite minciuni, minciuni apartinand unor sisteme
1 Balandier, Georges, Scena puterii, Oradea, Editura AION, 2000.
2 Barnes, J.A,. Sociologia minciunii, Iaşi, Editura Institutului European, 1998.
650
variate ale minciunii. Ele ne chinuie si ne inseala, ne irita si ne induc in eroare. Caile vietii noastre se intretaie mereu cu ele. Sistemele minciunii functioneaza in viata noastra particulara si in viata noastra
intelectuala, in viata noastra artistica si in cea publica. Unele dintre ele se sustin si se completeaza
reciproc, altele se iau la intrecere.” 3
Generalizarea informatiei, pe leit motivul “poporul vrea…” ori “populatia crede ca…”, este un
alt mod de a influenta opinia publica pe considerentul conformismului, care presupune tendinta
oamenilor de a se incadra in trendul majoritatii. Acest tip de generalizarea a fost folosita, de exemplu,
de presedintele Basescu pentru a-si lansa programul politic, prin transferarea prioritatilor sale politice pe agenda populatiei.
Compasiunea constituie de asemenea un mod de manevrare si de reorientare afectiva a opiniei publice. Aceasta tehnica este intens exploatata in vederea manipulării populaţiei, fie prin lansarea unor
campanii de presa negative, înaintea declanşării unor atacuri directe politice (de exemplu, campania de presa anti-Nastase, ori celebrul episod al candidaturii lui Varujan Vosganian la functia de comisar
european), fie prin folosirea unor terti oameni politici.
Abaterea atenţiei este o alta modalitate de manipulare, realizata prin lansarea unor false teme de interes general, de regula de natura scandaloasa, in vederea trecerii sub tăcere a altor aspecte ce ar
putea deranja cu adevarat opinia publica. Ca exemplu putem mentiona teme de real impact social, cum ar fi criza profunda ce afectează sistemul sanitar ori iminentul colaps al sistemului educational.
Nu e normal si nici moral, dar e eficient sa recurgi la aceste forme de manipulare. In acest caz trebuie sa ne gandim care este raportul dintre adevar si politica, valori si politica, dintre morala si
politica. Se poate accepta discursul politic fara valorizare, fara o anumita etica? Toate relatiile politice
se bazeaza pe valori. Valori precum drepturile omului, democratie, stat de drept, egalitate, justitie sunt valori specifice domeniului politic. Trebuie sa reflectam asupra raportului dintre a proclama valorilor si a actiona conform acestora. In domeniul politic se intampla adesea ca in timpul discursului politic sa aiba loc proclamarea unor valori, iar in practica sa existe fapte in neconcordanta cu acestea. Din acesta cauza ceea ce reprezinta o problema pentru cei ce detin puterea este credibilitatea – obtinerea dar si perpetuarea ei. O greseala in discursul politic este proclamarea unor argumente indoielnice ca
adevaruri. O anumita exagerare in discursul politic este acceptabila dar nu si negarea totala a realitatii.
De asemenea nu trebuie să-şi facă apariţia afirmatiile contradictorii. Pentru a fi credibil trebuie sa ai
consecventa in opinii si credinţe, trebuie sa fii consecvent doctrinei / ideologiei din care faci parte.
O dovada de inconsecventa este cea din timpul campaniei electorale, situatie in care una se afirma in fata electoratului inainte de alegeri si altceva dupa preluarea puterii.
Ceea ce este si mai grav este sfidarea opiniei publice prin prezentarea denaturata a realitatii. In acest domeniu descrierea realităţii este un mijloc si nu un scop – care sa duca la legitimarea puterii. Un alt caz de încercare de manipulare este prezentarea diferita a faptelor. Intotdeauna exista tendinta de a
te valoriza pozitiv pe tine sau pe grupul de interese pe care-l reprezinti si de a valoriza negativ pe cei ce reprezinta partea adversa.
Exagerarea mizei este des folosita pentru a captiva si influenta electoratul in campanii electorale. Maleficul numar parlamentar 322, ori iminenta instaurarii dictaturii basesciene au fost teme
folosite zilnic in discursul politic din perioada campaniei pentru Referendum. Des folosite in societatea romaneasca sunt si zvonurile oficiale precum si intoxicarea. « Surse credibile… oficiale…
interne” sunt sintagme folosite de mass-media pentru lansarea pe piata a unor mesaje, de cele mai multe ori neadevarate, fara asumarea vreunei responsabilitati. Dar daca metoda zvonisticii urmareste doar punerea in circulatie a unui anumit mesaj, tehnicile de intoxicare sunt mult mai subtile. Sondajele de opinie, topurile, testele formative ori dezbaterile televizate sunt cateva dintre metodele folosite in mod curent pentru inducere in eroare sau pentru crearea unor false curente favorabile anumitor teme ori fabricarea si promovarea unor false personalitati politice (cel mai elocvent exemplu in acest sens este Gigi Becali).
Pentru a putea detine puterea avem nevoie de doua variabile – intelegerea si convingerea.
Intelegerea este conditia necesara pentru a legitima un grup sau un individ dar nu si conditia suficienta. Cea care indeplineste amandoua caracteristici este convingerea – este suficient sa convingi auditoriul de ideile tale pentru a-l influenta. Pe de alta parte convingerea este temeiul rational al 3 Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, Bucureşti, Editura Nemira, 1996.
651
legitimarii puterii iar actiunea este temeiul practic al legitimarii. Sunt destule cazuri in care exista convingere dar aceasta nu e urmata de o actiune. Max Weber face distinctia intre etica responsabilitatii
si etica convingerii. Politica pune alaturi trei termeni foarte importanti: pasiune, intuitie si responsabilitate. Din aceasta cauza nu putem spune ca cele doua etici se exclud. Destinatarii eticii
convingerilor fac politica nu numai cu capul ci si cu pasiune si intuitie. Ceilalti, care apartin eticii responsabilitatii se gandesc inainte de toate la urmarile previzibile ale faptelor sale si implicit la
raspunderea fata de ele. Max Weber este de parere ca cele doua etici nu se exclud reciproc ci se completeaza si numai impreuna alcatuiesc omul adevarat, acel om care poate avea vocatie politica.”4
Adevarul in politica poate fi uneori in contradictie cu interesele unui grup sau altuia. Se pune intrebarea „ce ar trebui sacrificat:– adevarul sau interesul?” De cele mai multe ori se sacrifica adevarul
deoarece interesul e mult mai puternic. Alteori apare ideea „raului cel mai mic”. Se aduce in discutie alegerea acestuia pentru realizarea intereselor pe care le promoveaza. Alteori se aduce in discutie
sacrificarea adevarului in numele unei cauze nobile. Dar nu se stie daca aceste cauze nobile se bazeaza
pe neadevaruri sau cauzele nobile ale puterii coincid cu cauzele nobile ale populatiei.
Atingerea unor teluri „bune” este conditionata adeseori de folosirea unor mijloace indoielnice
sau cel putin periculoase din punct de vedere moral precum si de probabilitatea unor efecte secundare
negative. Nici o etica din lume nu poate spune cand si in ce masura scopul corect din punct de vedere
moral scuza mijloacele periculoase sau efectele secundare nedorite.
Sacrificarea intereselor in politica duce la aparitia compromisului si a adevarului convenabil
unei parti si alteia nu. Cand se sacrifica adevarul avem de-a face cu o falsificare a cunoasterii. Exista o
limita pana la care putem intinde sacrificiul adevarului, dar si sacrificiul intereselor celorlalte grupuri
in favoarea grupurilor pe care puterea le reprezinta. A depasi aceasta limita inseamna a pune sub
semnul intrebarii functionarea normala a puterii. In aceste cazuri se instaleaza compromisul politic.
In acest caz se pot instala contradictii intre discursul politic si valorile morale. Adesea actorii
politici propovaduiesc binele societatii dar cand ajung la putere fac numai rau. Altii utilizeaza caile
raului in obtinerea si manifestarea autoritatii. Discursul politic are in componenta sa mai multe
caracteristici care pot influenta adevarul 5.
O caracteristica importanta a discursului politic este ambiguitatea intentionata care mareste
sansele de a influenta decizia indivizilor. Alta caracteristica este caracterul disimulat al mesajului: nu
intotdeauna ceea ce spun liderii si indivizii politici coincid cu intentiile adevarate. Alte doua
caracteristici care pot si chiar influenteaza opinia publica sunt tonalitatea imperativa si substratul
explicit polemic. Toate aceste caracteristici ale discursului politic duc la o denaturare a adevarului, a
realitatii 6.
Am fi imorali si nerealisti sa pretindem o moralitate absoluta in politica dar la fel de imorali
am fi daca am gandi ca functionarea unui regim politic este posibila fara o minima morala.
Cei care vor sa intre in politica trebuie sa fie constienti de existenta acestor paradoxuri etice si
mai ales constienti de ce pot deveni ei sub presiunea lor. Max Weber este de parere ca cel ce cauta
mantuirea sufletului sau si salvarea altor suflete nu o face pe calea politicii care are cu totul alta
sarcina, sarcina ce nu poate fi dusa la bun sfarsit decat cu manuirea fortei, avand in vedere ca
principalul mijloc al politicii este constrangerea 7.
„Politica inseamna alaturi de pasiune si intuitie si o tenace si lenta lupta cu imposibilul; nu se
obtine pobilul daca nu s-ar fi incercat mereu imposibilul”8 = primatul adevarului in politica.
Nu este clar încã dacã discursul politic propriu-zis a apãrut odatã cu afirmarea retoricii sau
odatã cu inventarea politicii în sine.
Ce trebuie sã facã un discurs? Dacã el îşi propune sã-i convingã pe toţi, el e cu siguranţã ratat.
Dacã îşi va propune sã fie cea mai frumoasã încercare lingvisticã rostitã vreodatã, el va fi lamentabil
ca şi eficienţã. Iar dacã nu-şi propune nimic, este chiar posibil sã iasã bine. "Trebuie sã le vorbesc - ei
nu gândesc ca mine - ei gândesc invers decât mine - eu va trebui sã mã prefac, într-un fel, cã gândesc
4 Weber, Max, Politica, o vocaţie si o profesie, Editura Anima, 1992.
5 Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, Bucureşti, Editura Nemira, 1996.
6 http://facultate.regielive.ro/referate/stiinte_politice_filosofie/generalitati_despre_politica-2579.html.
7 Weber, Max, Politica, o vocaţie si o profesie, Editura Anima, 1992.
8 Idem.
652
la fel ca ei". Nu este obligatoriu ca aceasta sã fie secvenţa exactã a raţionamentului implicat in
constructia unui discurs politic, dar elementele sale constitutive nu pot fi altele. Motivaţia este arareori
o uşurinţã şi o plãcere deosebitã de a ţine discursuri iar daca se întâmplã ca intr-adevar aceasta sa fie
motivatia, oratorul este un caz special, cu mari şanse de a reuşi sa convinga9.
În rest, obiectivul oricãrui orator improvizat este sã pãstreze atenţia publicului sãu printr-o
disimulare a propriului interes pentru bunãstarea generalã sau printr-o tacticã adoptatã pe moment, în
funcţie de diferitele reacţii ale ascultãtorilor. De aceea, discursurile cele mai complicate şi de aceea
supuse celor mai multe studii sunt „cele fãrã public”, unde avantajul relaxãrii aparente este devansat
de absenţa feed-back-ului general, element crucial în reglarea nivelului textual si paratextual implicat.
Existã şi în acest sens unele posibilitãţi de manipulare care sunt evidente, dar şi altele subliminale. De
exemplu, pentru discursul radiofonic, întrebãrile, invocaţiile şi exclamaţiile retorice sunt redundante,
pentru cã sunt realmente adresate „nimãnui”, atâta timp cât la un moment dat nu poate fi determinat un
adversar evident, iar aceste procedee au fost concepute cu precãdere pentru confruntãrile directe. În
schimb, este profitabilã „tactica Churchill”, care rezidã în utilizarea, în acelaşi text, a multor elemente
tip slogan originale, alcãtuindu-se o concentrare de fraze care rãmân în memorie asociate numelui
celui care le-a rostit10.
O altã tacticã utilã, mai ales în situaţiile limitã este aceea a „gentlemanului” – care consta in a
oferi ascendentul moral unui inamic potenţial, eventual celui care a învins deja, mai întâi cu scopul de
a te menţine în luptã, prin realinierea argumentelor în aşa fel încât sã accepţi pierderea unei bãtãlii, dar
nu a rãzboiului, apoi, pentru a schimba în mod subtil poziţia faţã de admiratorii adversarului, în aşa fel
încât acesta sã piardã mult din sprijinul lor dacã atacã imediat pe acelaşi subiect în faţa cãruia i se pare
cã a câştigat.
În campaniile electorale, limbajul ia forma discursurilor politice şi a sloganurilor, fiecare din acestea vizând câştigarea unei pãrţi cât mai mari a electoratului; astfel, un procent destul de mare din
voturi este datorat calitãţilor oratorice ale candidatului şi modalitãţii de realizare a discursului11.
În cartea „L’os à Moelle”, Pierre Dac afirmã urmãtoarele: „un discurs politic bun nu trebuie sã vorbeascã despre nimic, dar sã lase impresia cã vorbeşte despre toate”. Ceea ce intereseazã la un
discurs politic nu este doar conţinutul sãu, ci într-o mare mãsurã şi forma care îmbracã ideile.
Psihologia celor ce ascultã
E un talent sã ştii sã asculţi - e mai mare talentul celor care mai mult ascultã decât vorbesc.
Vechi de când lumea, obiceiul de a alege are la bazã aprecierea meritului aparent. Dintre toţi pãunii, o
pãuniţã alege evident mereu pe cel cu coada mai frumoasã, indiferent de calitãţile genetice cu adevãrat
importante pe care oricum nu le poate verifica. Acest ritual s-a transferat în si în viaţa politicã. Coada
pãunului este discursul, oricât de multe şi de colorate artificii ar ataşa un candidat campaniei sale.
Singurele efecte care detaşeazã publicul general de aceste reguli sunt efectul de obişnuinţã şi efectul de frondã. Efectul de obişnuinţã se manifestã mai ales la publicul în vârstã, însã regula nu are
nimic de-a face cu acest criteriu. Cu cât unei persoane i se supun atenţiei mai multe argumente într-un anumit domeniu aceasta tinde sã le acorde mai puţinã atenţie şi sã pãstreze în mod rigid drept corectã ultima secvenţã care, la un moment dat, i-a atras atenţia în mod pozitiv. Efectul de frondã are o
pondere mai mare în rândul tinerilor şi, cu toate cã de regulã nu are consecinţe negative (se traduce în
refuzul de a vota), uneori se îndreaptã în proporţii mari împotriva a tot ceea ce pãstreazã un parfum
învechit; totuşi el nu va fi prea des un curent pozitiv „pentru ceva - prin definiţie, este un curent
„contra”.
9 Sãftoiu, Claudiu, Jurnalismul politic, Bucureşti, Editura 3, 2003.
10 Sãlãvãstru, Constantin, Discursul puterii, Editura Institutul European, 1999.
11 Roşca, Luminiţa, Mecanisme ale propagandei în discursul de informare, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
653
Psihologia „adjectivului posesiv”
O categorie aparte a discursului politic modern - într-un stat democratic - este cea a
„realegerii”. Se referã, evident, la acea categorie de personaje din arena politicã, pentru care lupta este
de a pãstra şi nu de a câştiga, printre care nu sunt rare noţiunile de „guvernul meu” sau „ministerul
nostru”, în opoziţie cu „senatorii voştri” şi „moţiunile dumitale”.
Având avantajul unor realizãri deja împlinite şi dezavantajul ratãrilor mult mai mediatizate, ca
întotdeauna, un potenţial „reales” are de optat, când îşi construieşte atât discursul, cât şi publicul ţintã,
între a se lãuda sau a o lua de la capãt. De exemplu, dacã se aflã în faţa unor oameni neutri politicianul
îşi poate permite sã rişte o uşoarã laudã de sine de tipul „Iata ce am fãcut eu pentru ceilalţi” - ceea ce
nu e tocmai etic din partea lui, însã adesea se întâmplã ca acest punct sã fie negativ, cãci imediat ce
apare un declanşator (bãnuialã, acuzaţie) lauda provoacã o reacţie în lanţ dezastruoasã.
Statul totalitar
Cel mai autentic discurs politic este cel dintr-un stat totalitar. În orice stat relativ democratic,
discursul este adesea înlocuit sau eclipsat de polemicã. El rãmâne „coada pãunului”, dar, prin efectul
de obişnuinţã nu mai este un discriminant absolut. În statul totalitar, ideea nu mai este efect pe termen
scurt, de aceea, pierzându-şi caracterul electiv, discursul devine propagandistic. Scopul oratorului nu
este sã reveleze, ci sã acopere, sã motiveze publicul sãu sã închidã ochii. Textul se adreseazã tuturor,
şi, în plus, el este considerat ratat atunci când mãcar un ascultãtor nu a fost convins pe deplin sau
mãcar „fãcut atent”. Evident, un discurs, în aceastã configuraţie, trebuie sã conţinã destul entuziasm
pentru a-i pacifica pe revoltaţi, transformându-i în mod natural în adepţi şi eroi ai doctrinei, dar
îndeajuns de puţinã doctrinã pentru a nu-i deranja pe pacifişti, care au un anumit prag de toleranţã faţã
de lucrurile cu care sunt împãcaţi, dar nu de acord.
Discursul este cel mai frumos mod de a-i manipula pe oameni, atunci când eşti convins de la
început şi fãrã nici o ezitare cã nu crezi un cuvânt din ce ai de gând sã spui. Comunicarea umanã
reprezintã o strategie directã şi eficientã de influenţare socialã a comportamentului politic al
indivizilor, prin impactul direct pe care îl are asupra atitudinilor şi credinţelor.
Mc. Guire considerã cã impactul persuasiv al comunicãrii parcurge la nivelul conştient al
individului 4 procese: atenţia, înţelegerea, acceptarea, reţinerea şi, în final, efectul se observã în
comportamentul politic al individului. Exemplu: obiectivul discuţiei candidatului politic pe un post
radio sau TV este sã determine la ascultãtori un comportament de votare. Chiar dacã receptorul este
atent la comunicare, impactul persuasiv este mic dacã nu înţelege argumentele sursei din cauzã cã sunt
prea complexe (eşec de înţelegere) sau dacã nu acceptã concluziile candidatului (eşec de aşteptare).
Presupunem cã auditoriul a fost convins, deci a acceptat mesajul electoral, dar dacã schimbarea
atitudinalã nu este durabilã şi de profunzime, oamenii îşi schimbã opinia indusã chiar înainte de ziua
alegerilor.
Informaţia primitã implicã un proces de prelucrare cognitivã, analiza criticã a mesajului,
corelarea experienţei anterioare a individului, referitoare la candidat, cu argumentele conţinute în
mesaj. Calea indirectã a procesãrii informaţiei din cadrul mesajului persuasiv urmeazã un procedeu
euristic, cel al credibilitãţii sursei.
Mesajul candidatului poate fi acceptat chiar şi în lipsa unei motivaţii logice dacã individul
capãtã credibilitate şi prezintã atractivitate. Prin încrederea acordatã de alegãtori şi totodatã
competenţa acestora, candidatul este investit cu credibilitate. Eficienţa mesajului este mai mare cu cât
nivelul de educaţie, statutul social, inteligenţa şi competenţa profesionalã atribuie candidatului vor
creşte. Şi, ca urmare a aprecierii acordate acestuia, mesajul va fi considerat cã deţine informaţii
pertinente, adevãrate.
O altã competenţã necesarã este sinceritatea care se poate pune în evidenţã deoarece:
- Comunicã ceea ce ştie;
- Este dezinteresat faţã de rezultatele demersului comunicativ;
- Lipseşte intenţia de persuasiune;
- Apãrã o poziţie opusã propriului interes.
654
În funcţie de informaţiile pe care le deţine despre candidat, înainte de a asculta mesajul
persuasiv (opiniile exprimate anterior, competenţa, trãsãturile de caracter) asociate cu situaţia din
momentul discursului (lipsa de sinceritate) alegãtorul îşi va construi o reprezentare a candidatului de la
care va aştepta un anume un anume comportament politic. Eficacitatea mesajului politic depinde de
confirmarea sau nu a acestor aşteptãri.
Când candidatul este atractiv (aspect fizic, personalitate, charismã, conduitã) schimbarea
atitudinalã a alegãtorului este determinatã de procesele de identificare cu sursa, pe baza sentimentelor
admirative pe care le încearcã, deoarece opinia este determinatã de sentimente. Contactele directe sau
prin mass-media fac sã creascã atractivitatea şi durabilitatea relaţiei. Oamenii se lasã influenţaţi de cei
asemãnãtori lor, având atitudini şi comportamente similare lor. Dar, se lasã influenţaţi şi de cei cu
trãsãturi şi comportamente diferite de ale lor, în mãsura în care sunt cele pe care nu le au şi ar dori sã
le aibã (complementaritatea generând atractivitate).
Ceea ce convinge alegãtorul de bunele intenţii este chiar imaginea pe care o proiecteazã: cu cât
este mai dinamic cu atât este mai convingãtor. Comunicã energie, entuziasm, autoritate prin aspectul
sãu propriu-zis, cât şi prin stilul şi viteza mai mare a discursului. Dinamismul discursului va determina
auditoriul sã-l accepte ca fiind credibil.
Mesajul devine mai persuasiv dacã se asociazã la receptor cu emoţii pozitive. Este posibil sã
devinã eficient şi dacã se asociazã cu emoţii negative, prin inducerea fricii. Dacã la informaţiile despre
experienţe concrete şi strategiile de evitare se adaugã argumente emoţionale asociate cu instrucţiuni
exacte, complete despre evitarea situaţiei dificile se va obţine drept efect modificarea
comportamentelor indivizilor în sensul dorit, prin inducerea fricii.
O altã problemã care se pune în cazul discursului politic este aceea a argumentelor pro şi
contra. Ce ar fi mai bine sã se prezinte în discursul politic: argumentele pro sau contra?
- Aducând numai argumente pro, autorul îşi apãrã discursul prin susţinere, eliminând situaţiile
de contrazicere.
- Aducând atât argumente pro şi contra discursul se va apãra prin respingere.
Papageorgis în 1961 susţinea apãrarea prin respingere a discursului, evitând „efectul tigrului de
hârtie”. Discursul în care se aduc numai argumente pro-atitudini alegãtorului întãreşte atitudinea
receptorului doar aparent, pentru cã nu-l protejeazã pe individ de a face faţã unui discurs-atac ulterior
cu argumente contra, pe care prima sursã le-a evitat şi, evident, la care receptorul îşi va schimba
atitudinea.
Este foarte importantã şi calitatea mesajului, generatã de noutatea şi validitatea opiniilor sursei
(elementele noi ale discursului sã nu fie repetate prea des pentru a evita în acest fel saturarea
receptorului şi pentru a da un caracter plauzibil mesajului). Mesajul ce susţine atitudinile receptorului
determinã rãspunsuri cognitive în favoarea ideilor candidatului. Când auditoriul este supus unui mesaj
contra-atitudinal şi i se sugereazã poziţia pe care trebuie sã o susţinã atrage creşterea rezistenţei la
persuasiune şi tendinţa de pãstrare a comportamentului iniţial.
Auditoriul informat, prin mesaj, cã atitudinile candidatului atractiv şi credibil sunt altele decât
ale lui, va dezvolta un dezechilibru cognitiv care genereazã presiuni psihice ce intrã în contradicţie cu
credinţele sale.
Cu cât calitatea argumentelor conţinute de mesaj genereazã mai multe idei favorabile
(pozitive) la auditoriu, cu atât efectul persuasiunii creşte şi schimbãrile atitudinale şi comportamentale
vor fi mai mari. De altfel, se poate ajunge la aspectul „malefic” al persuasiunii: propaganda.
Concluzii
Din cele prezentate este evident că arta de a vorbi în public este foarte importantă, pentru că
pune la îndemâna tuturor un instrument foarte puternic: forţa de a-i convinge pe ceilalţi.
Desigur, rămâne la latitudinea fiecăruia modul în care alege să folosească această forţă. Nu
trebuie să ne mire că unii o folosesc aşa cum trebuie, în folosul binelui şi adevărului, în timp ce alţii o
folosesc în scopuri reprobabile. În ultimã instanţã este vorba de o alegere cu privire la valorile şi
credinţele faţă de care ne raportăm existenţa. Arta de a vorbi rămâne însă elementul cheie în devenirea
individuală, de vreme ce este demonstrat faptul că realizarea personală în societate impune aptitudini
deosebite de comunicare şi cu precădere aptitudini de a vorbi în public. Chiar şi locurile de muncă
eminamente tehnice au nevoie de oameni care să ştie să comunice, pentru că nu e suficient ca un om să
655
aibă idei strălucite, el trebuie să fie capabil să le formuleze pe înţelesul celor din jur, pentru a le putea
pune în aplicare.
Cu alte cuvinte, prin limbaj, un grup poate să câştige chiar acordul deplin, de durată, al acelora
al căror sprijin îi este necesar. Mai mult, sunt de părere cercetătorii în domeniu, dialogul şi răspunsul
la dialog este cel ce dă măsura puterii politice şi, nicidecum, exacerbarea forţei. Este limpede faptul că
realitatea lingvistică, grefată pe cea politică, scoate în evidenţă rolul de cadru al limbajului, de teren de
manifestare, în timp ce finalităţile pur politice sunt cele în baza cărora se operează atât selecţia
terminologică, cât şi cea a strategiilor discursive. Toate acestea ne conduc la afirmaţia pertinentă, că
limbajul, strategia discursivă şi strategia politică sunt interdependente, ele servind în primul rând
persuadării şi, mai puţin, transmiterii de informaţie. Ele sunt cele care oferă „terenul de joc al
manipulării politice” 12.
12 Cuilenburg, J. J., Scholten, O., Noomen, G. W. (1998), Ştiinţa Comunicării, Bucureşti, Editura Humanitas pe
http://www.ear.ro/3brevist/rv10/Art.17%20Nesu.pdf.

Marea Manipulare

În societatea noastră actuală, hăţişul informaţional creat - şi la care punem umărul fiecare dintre noi - se pare că a dus la realizarea celei mai mari "babilonii" de la începutul timpurilor şi până astăzi. Tot mai mult avem impresia că fiecare vorbeşte pe limba lui, că oamenii nu se mai ascultă şi nu se mai înţeleg, că fiecare încearcă să-şi impună adevărul, că nu mai există nici o idee diriuguitoare (călăuzitoare) a societăţii contemporane. Ce-ar fi dacă v-aş spune că este doar o impresie şi ca în spatele acestei "babilonii" există totuşi ceva? Eu doar am încercat să privesc dincolo de adevărul oficial. Prin acest articol nu vreau decât să vă spun ce am observat. Voi începe cu manipularea prin mass-media pentru că are o pondere extrem de mare şi în plus are şi un impact uriaş asupra publicului. Spuneţi-mi, vă rog, când aţi văzut ultima dată în mass-media, o emisiune, un articol, un film, etc. care să îndemne omul la o creaţie adevărată, care să clarifice adevăruri istorice (mă refer la istoria adevărată şi nu la cea măsluită în scopul manipulării), care să aibă un caracter "militant", de îndemn la cunoaştere sau la descătuşarea energiilor enorme ce zac nefolosite în fiecare din noi?

În schimb, ce putem vedea pe ecranele televizoarelor sau prin ziarele noastre? Ştiri fără nici o noimă, care în mod firesc nu ar trebui să intereseze pe nimeni ("Nea Ion din satul X, a bătut-o pe baba Floarea şi a violat-o"), îndemnuri la violenţă, la abuzuri, la consumul de droguri şi băuturi alcoolice, pornografie, telenovele ("formă fără fond" - parcă astăzi este mai de actualitate ca niciodată articolul lui Titu Maiorescu), scandaluri, vedete "de carton", etc.

Mi se va replica, că acesta nu este decât un simplu mecanism economic, legat de cerere şi ofertă. Mi-aş dori să nu cădeţi în această capcană. Pentru o astfel de afirmaţie, eu am două argumente: primul este legat de faptul că aşa-zisa "cerere" este o creaţie artificială a mass-mediei (un produs al manipulării perverse) prin publicitate agresivă, iar cel de-al doilea - folosind exact armele lor - este acela că şi eu, şi multi alţii alături de mine, avem anumite nevoi spirituale (legate în principal de cunoaştere), iar ele nu-mi sunt deloc satisfăcute de această mass-medie, care "respectă legile economice ale cererii şi ofertei". O să mi se aducă în plus, argumentele democraţiei, că majoritatea dictează. Eu nu doresc, însa, decât să se respecte proporţia corectă, pentru că nu pot crede că toţi oamenii doresc să vadă, să audă şi să citească, exact ceea ce mass-media proliferează la ora actuală în societatea contemporană. Un alt aspect al manipulării, mult mai subtil de această dată, este acela al exercitării puterii în general. Mă refer aici în primul rând la stat şi la marile companii multinaţionale, a căror putere economică a ajuns, în mod paradoxal, să o depăşească pe a multor state. Nu se poate să nu observaţi cum în societatea contemporană, omul tinde din ce în ce mai mult să fie aruncat în anonimat, să-şi piardă individualitatea şi identitatea.

Puterea în general, a reuşit să creeze niste "roboţi" extrem de bine dresaţi. O să vă dau un exemplu din societatea occidentală, care nu va întârzia să apară şi la noi. Aici, oamenii sunt extrem de bine plătiţi (aş spune mai degrabă, corect plătiţi), dar credeţi-mă, că viaţa lor nu este chiar roz. Există un echilibru extrem de precar, care se poate deranja imediat ce individul a ieşit de "pe culoarul de alergare" ce i-a fost impus. Salariile mari încurajează achiziţionarea de bunuri extrem de scumpe (maşini şi case în special), care nu se pot cumpăra decât prin împrumuturi. Aceste împrumuturi nu se pot plăti decât din salarii extrem de bune, salarii care nu pot fi decât rezultatul unei munci susţinute. Şi iată, cum am creat "roboţelul"! 

Dacă nu munceşte îi luăm casa! Când a terminat de plătit casa... sau pur şi simplu, doar i-a crescut salariul, îl încurajăm să-şi cumpere o maşina mai scumpă ("cea veche de trei ani nu mai este bună!") prin reclamă şi prejudecăţi ("Cum? Ai salariul de ... $ şi nu-ţi cumperi Porsche???"). Întelegeţi cum funcţionează mecanismul? Omul trebuie din răsputeri să muncească pentru salariu, pentru că dacă n-are salariu, n-are nici asistenţă medicală şi nici pensie la bătrâneţe

Oamenii liberi din punct de vedere financiar, nu sunt foarte bine văzuţi. Impozitele pentru aceştia sunt enorme (de exemplu în Germania, la primirea unei moşteniri, deci a unor bani sau bunuri, pentru care s-a mai plătit o dată impozit, statul ia pur şi simplu 40%), preţul locuinţelor atinge cifre astronomice (pentru că un om care are o casă are ceva, un bun material, care îl poate lăsa moştenire şi care îi oferă un grad de libertate în plus).

Alt aspect al manipulării: prin idei "destabilizatoare". Totul în jurul nostru încurajeaza lenea (vezi emisiunea Teleshoping, prezentă într-o formă sau alta la mai toate televiziunile din lume, şi nu numai), mita (ai să auzi pe toată lumea de la noi spunându-ţi că fără un ciubuc nu faci cutare sau cutare lucru), parvenirea (marile atracţii ale societăţii au devenit miliardarii de "carton" care "au reuşit"), etc.

Ce influenţă poate avea asupra unei personalităţi neformate sau în formare (cum sunt copiii şi adolescenţii) următorul fenomen, pe care îl vedem reflectat în mass-media sau îl auzim pur şi simplu? Ni se prezintă o "vedetă", i se aduc laude, e prezentat ca un personaj de invidiat (astfel încât să ne dorim să fim în locul lui) şi... la sfârşit, sau aşa... "din greşeală", ni se oferă şi informaţia că n-are terminat liceul, că în adolescenţă a fugit de-acasă, că a consumat droguri, că a fost alcoolic sau mai ştiu eu altceva. Ce influenţă are asta asupra personalităţilor de care vorbeam? Şi ne mai întrebăm de ce ne auzim copiii sau adolescenţii spunând fraze de genul: "Lasă că se poate şi fără muncă (sau şcoala)!... Uite... X a reuşit... şi acum are mai mulţi bani decât unul cu facultate!". Prin aceasta puterea exemplului a fost deturnată de la scopul ei iniţial.


Dar dintre toate aspectele manipulării, există unul extrem de pervers şi periculos, pe lângă care întreaga societate românească trece cu o indolenţă fantastică... indolenţă pentru care personal n-am nici o explicaţie. Acest aspect se referă la distrugerea valorilor morale, materiale şi spirituale ale acestui popor. Valorile morale prin încurajarea lenei, lipsei de creaţie, prin îngustarea orizontului general uman (droguri, pornografie, alcoolism) şi mai ales prin slăbirea forţei educaţiei naţionale (după cum ştiţi probabil, după revoluţie, întregul popor a asistat cu nepăsare la distrugerea şcolii româneşti, iar acum rezultatele se văd prin calitatea adolescenţilor noştri). 


Valorile materiale - într-un cuvânt, bogăţiile şi resursele acestei ţări - au fost distruse de asemenea cu bună ştiinţă. Cu toţii ştim de devalizarea băncilor, vinderea combinatelor ca fier vechi, tăierea cu bestialitate a pădurilor, distrugerea sistemelor de irigaţii, deteriorarea până la distrugere a construcţiilor începute înainte de decembrie 1989, falimentarea cu bună ştiinţă a vârfurilor de lance ale industriei româneşti, slăbirea monedei naţionale prin încurajarea importurilor concomitent cu reducerea drastică a producţiei interne şi implicit a exporturilor, încurajarea exportului de materie primă în detrimentul produselor finite, etc. Vă mai aduceţi aminte de rechizitoriul cuplului Ceauşescu? Unul din punctele pentru care au fost executaţi a fost: subminarea economiei naţionale. Dacă ceea ce a făcut Ceauşescu se cheama astfel, atunci cum poate fi numită această crimă împotriva României, efectuata de... şi cu ajutorul trădătorilor de ţară.

Dar poate cel mai important aspect, se constituie în distrugerea valorilor spirituale. Aici lupta se dă la nivel mondial şi nu doar la nivelul României. Acest aspect se referă în principal la distrugerea ideii de creaţie (creativitatea, motorul progresului umanităţii, calitate de bază a individului liber de orice constrângere, a devenit un lucru desuet, marii creatori aflându-se în umbra marilor companii, necunoscuţi maselor, nişte anonimi robotizaţi prin manipulare, aşa cum am explicat mai sus)... se mai referă la distrugerea rădăcinilor istorice (cazul poporului nostru, împotriva căruia se dă această luptă, de câteva sute de ani), precum şi la desacralizarea ideii de apartenenţă la ceva: organizaţie, idee, popor, rasă, credinţă, etc. 

Toate acestea au fost înlocuite treptat, chiar sub nasul nostru, cu democraţia (idee de origine iudeo-masonică, aflată în totală contadicţie cu cele mai elementare judecăţi de bun simţ, şi care nu păstrează decât numele, celebrei forme de guvernare a cetăţilor antice greceşti), drepturile omului (transformate peste noapte când nu au mai corespuns scopurilor politice, în dreptul popoarelor, respectiv al minorităţilor) şi un sistem de justiţie, în care forţa banului a înlocuit bunul simţ, şi care abia dacă mai păstrează o pâlpâire a ideii de dreptate.

Acestea fiind zise, se impune o concluzie, prin definirea acestui concept numit manipulare. El reprezintă arma cea mai perversă, cea mai rafinată şi cea mai inteligentă de luptă împotriva "luminii", ideii de creaţie, valorilor general umane, şi implicit a progresului umanităţii (progresul aşa cum îl cunoaştem noi, ar fi putut fi enorm, fără aceasta). Să înţelegem bine: acolo unde se luptă împotriva acestor valori supreme, există MANIPULARE, dar poate mai important decât aceasta este faptul că, acolo, unde există MANIPULARE, se luptă împotriva acestor valori, deci a OM-ului. Preluare:http://aim.active.ws/?a=52

Revolutiile secolului XX

Secolul 20 este cel mai bogat în revoluţii mondiale. Revoluţia, prin definiţie, presupune schimbarea spectaculoasă a unei stări de fapt printr-o acţiune conştientă şi direcţionată. Putem vorbi despre revoluţii violente, cum sunt cele politice ( revoluţia franceză din 1789, revoluţia rusă din 1917, revoluţia română din 1989 ) sau despre revoluţii de catifea, cum sunt cele la nivelul conştiinţelor şi a mentalităţilor ( revoluţia industrială din Anglia, revoluţia sexuală de la jumătatea anilor 60 ). În general nu există revoluţii exclusiv violente sau exclusiv paşnice. Ele pot avea caracteristici mixte dar există una predominantă. De multe ori violenţa irupe atunci când nu mai poate fi evitată o revoluţie, atunci când tensiunile acumulate în urma procesului schimbării nu au găsit un mijloc adecvat de a se dezamorsa.
Revoluţiile din domeniul ştiinţific sunt cele care au, în general, un caracter dual : violente, radicale pentru oamenii de ştiinţă şi de catifea pentru marea masă a oamenilor.
În cazul revoluţiilor paşnice, de multe ori nici nu ne dăm seama că am fost martorii şi victimile lor. Schimbarea se produce lent şi gradual, astfel încât, la un moment dat, refuzăm să mai conştientizăm corect caracteristicile perioadei anterioare şi nici nu mai putem relaţiona diferitele elemente ale universului apropiat fără ajutorul efectelor noilor revoluţii.

Şi asta pentru un motiv foarte simplu : toate revoluţiile s-au bazat pe informaţie, mai corect spus pe folosirea ei într-un mod care să servească scopului propus. Revoluţiile s-au născut sau au avut succes apelând fie la persuasiune, fie la manipulare pentru a se legitima în ochii opiniei publice şi, astfel, pentru a-şi îndeplini obiectivele. Revoluţiile care n-au reuşit sunt cele care n-au beneficiat de o propagandă bună şi n-au folosit tehnicile potrivite de persuasiune sau de manipulare. Dar toate revoluţiile folosesc, în diferite momente ale desfăşurării lor, manipularea şi persuasiunea. Cea mai importantă rămâne, însă, informaţia. Mulţi oameni gândesc încă astfel : ceea ce nu cunosc, nu există !. Dacă nu există, nu-l conştientizează. Astfel, nu este influenţat. Prin urmare nu reacţionează la stimulii trimişi de sursele de propagandă. Deci, nu participă la revoluţie.
Să analizăm cele 4 mari domenii în acre au avut loc revoluţii în secolul XX : energia nucleară, comunicaţiile, transporturile, medicina.

Revoluţia nucleară
Deşi ar fi fost normal ca această descoperire să împingă omenirea înainte, ea este cea care, paradoxal, a îngheţat evoluţia ei, ca specie socială, a născut războiul rece, cea mai mare arenă de desfăşurare, confruntare şi ultrafinisare a mijloacelor de informare în masă şI, implicit a tehnicilor de manipulare cu ajutorul acestora. Folosirea bombei atomice împotriva Japoniei în august 1945 ( la 6 august asupra Hiroşimei, iar apoi asupra oraşului Nagasaki ) a fost precedată de o amplă campanie de manipulare a opiniei publice americane, pentru a o convinge de necesitatea acestui gest. Deşi guvernul american era la curent cu decizia Imperiului Crizantemei de a capitula, acest lucru n-a fost adus la cunoştinţa opiniei publice, dintr-un simplu motiv : americanii doreau să experimenteze pe viu cea mai cumplită armă, care le-ar fi adus supremaţia în ceea ce se anunţa confruntarea secolului est-vest.

Nici astăzi documentarele despre efectele exploziilor nucleare de la Hiroşima şi Nagasaki nu sunt agreate de televiziunile americane.
Astfel a intrat în conştiinţa opiniei publice americane, la început, şi apoi în cea a opiniei publice mondiale, necesitatea construirii bombelor nucleare pentru asigurarea liniştii propriilor case. Ruşii au folosit acest tip de propagandă atunci când, la rândul lor, au construit bomba atomică. Veţi constata şi astăzi, în discursurile unor lideri ai ţărilor care dispun de focoase nucleare, elemente de propagandă şi ameninţări voalate la adresa duşmanilor.

Să ne aducem aminte despre uriaşa propagandă declanşată împotriva Coreei de Nord când s-a descoperit că are posibilitatea construirii bombelor nucleare. Au fost folosite toate tehnicile de manipulare : dezinformare, contorsionarea adevărului, fragmentarea lui, asocierea cu simboluri negative pentrui opinia publică internaţională. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Pakistan şi India. Fiind naţiuni înrudite, o eventuală relaxare a relaţiilor dintre ele ar duce la crearea unei zone stabile, cu populaţie numeroasă şi cu bombe atomice.

In perioada Ceauşescu, se zvonea că Romania are posibilitatea construirii bombei atomice. Se induceau astfel două idei : superioritatea noastră faţă de vecini şi capacitatea României de a fi un pod între est şi vest. Indirect, se sugera prietenului de la răsărit că deschiderea occidentului faţă de România se datorează şi capacităţii noastre de a ne înarma nuclear, atenuând astfel senzaţia de trădare pe care au creat-o anumite gesturi ale regimului de la Bucureşti. Mi-aduc aminte că, am auzit din mai multe surse, că, la un moment dat se pare că în 1968, România ar fi fost în pericol de a fi invadată de trupele sovietice şi că numai ameninţarea cu superlaserul pe care numai noi îl deţineam i-a descurajat pe ruşi. Lăsând la o parte hilarul unei astfel de ipoteze, în acel moment m-am simţit mândru că ţara mea poate ţine piept uriaşului rus.

Cea mai interesantă şi perfidă propagandă, concepută şi pusă în practică, prin metode de manipulare diferite, în ambele blocuri politice, a fost folosită pentru convingerea propriilor popoare că înarmarea aduce şi garantează pacea. Că super înarmarea unei părţi va duce la descumpănirea celeilalte. Nu s-a spus niciodată că, la cantitatea de arme nucleare care se află în acest moment pe pământ, în cazul unui conflict atomic, nu vor exista învingători şi învinşi. 

Revoluţia în transporturi
Este legată de posibilitatea parcurgerii în timp scurt a unor distanţe enorme, permiţând astfel oamenilor să intre în contact mult mai des şi, astfel să stabilească alte tipuri de relaţii.
Există însă, un adevărat război al propagandei pentru şi împotriva diferitelor mijloace de transport. Totul se reduce la războiul pe viaţă şi pe moarte dintre companiile de transport.
Între Italia şi Sicilia există o strâmtoare ( a Messinei ) care are o lăţime de 20 de km. Există în lume poduri mult mai lungi ( exemple : Turcia, Japonia ). Cu toate acestea, deşi există de zeci de ani un proiect de construire a unui astfel de pod, niciodată nu s-a luat serios în discuţie. şi acest lucru se datorează propagandei făcute de companiile de transport naval care au folosit o paletă largă de tehnici de manipulare a opiniei publice din Italia pentru a o convinge de inutilitatea punerii în practică a unui astfel de proiect : costurile imense, pericolul reprezentat de curenţii acvatici şi aerieni extrem de puternici, poluarea strâmtorii, etc.

A existat o adevărată propagandă de convingere a oamenilor că automobilele electrice nu sunt fiabile şi nu dau randament. Nu sunt străine de acest lucru guvernele statelor a căror principală sursă de venit o reprezinte extragerea, prelucarea şi vinderea petrolului. Iată că astăzi, marile companii de construcţii de maşini sunt orientate spre producerea unor automobile ecologice, electrice. În primul rând, se pregătesc pentru momentul în care rezervele de ţiţei vor ajunge atât de scăzute încât preţul benzinei va face din maşină un obiect de lux. Al doilea motiv este de natură politică. Ţările arabe, extrem de bogate, tind să monopolizeze pieţele de capital mondiale şi, astfel să capete o importanţă din ce în ce mai mare în jocurile politice mondiale. Guvernele occidentale care conduc economii dependente în proporţie de 60 la sută de petrolul arab ( imaginaţi-vă situaţia în care ţările arabe ar opri distribuţia petrolului spre occident ), doresc să schimbe situaţia şi, astfel, stimulează producţia de autovehicole electrice, prin adoptarea de legi anti-poluare şi acordarea de facilităţi fiscale. Nu este întâmplător faptul că Japonia, o ţară fără nici o resursă naturală subterană, este în avangarda revoluţiei tehnologice care să impună pe piaţă automobilul electric.

Revoluţia în medicină
Oamenii trăiesc de aproape două ori mai mult ca în secolul trecut. Din ce în ce mai mulţi oameni depăşesc graniţa celor 100 de ani. Au dispărut din multe ţări boli care produceau milioane de victime. Cine mai moare astăzi de ciumă ? Impunerea unor medicamente pe piaţă a necesitat o campanie intensă şi foarte costisitoare de publicitate. Dacă veţi urmări cu atenţie calupurile publicitare, veţi constata că medicamentele reprezintă o bună parte din produsele publicizate. Se face apel la frica noastră ( înăscută ) de boală, durere, incapacitate de a lucra ( în America, o publicitate la un medicament împotriva răcelii suna cam aşa : vreţi să răciţi, să nu mai puteţi merge la lucru şi să fiţi daţi afară ? Frica pierderii locului de muncă este extrem de acută la americani ) şi chiar moarte.

Cel mai recent exemplu de produs impus de o campanie de propagandă enormă este Viagra, medicamentul împotriva impotenţei sexuale. În societatea noastră, sexul are o imensă importanţă în relaţiile dintre oameni. Aşa cum spunea Erich Fromm, este unul dintre cele mai la îndemână mijloace de a ieşi din izolarea la care te condamnă noile norme sociale. Senzaţia de comunicare, de dezizolare, de acceptare de către celălat sunt exploatate de cei ce produc şi comercializează Viagra. Nu se spune însă că impotenţa este în 90 % din cazuri de natură psihologică, acolo unde pastila albastră nu are nici-un efect. Un celebru medic american spunea că acum, în loc de un cuplu cu un impotent, va exista un cuplu cu un impotent în erecţie. Gestul fostului candidat la preşedinţie Bob Dole, de a lăuda binefacerile Viagrei nu este dezinteresat. Cine şi-ar imagina un politician de statura lui Bob Dole, aflat la o vârstă a înţelepciunii, că vorbeşte în public despre disfuncţiile sale sexuale ? Dar, aşa cum vom vedea mai încolo, Bob Dole reprezintă un garant social pentru cei care l-au votat ( mulţi apropiaţi ca vârstă de el ). De aceea, propaganda care îl foloseşte este mult mai eficientă.
Îmi amintesc de unele caricaturi din perioada lansării medicamentului în Statele Unite. Încă de la testarea produsului se ştia că poate avea efecte secundare. Cele mai frecvente sunt tulburările de vedere. Ea îl întreabă : Mă iubeşti ? El răspunde : Da, iubita mea turcoaz !

Revoluţia comunicării
În sfârşit, ajungem şi la cea mai dramatică revoluţie ( prin radicalitatea ei şi prin efectele sale ) : cea a comunicării, a informaticii. Apariţia radioului, a televiziunii, a internetului, a telefoniei mobile a schimbat în mod radical viaţa noastră. Aşa cum spuneam la început, noi nu mai putem concepe viaţa fără aceste mijloace de comunicare. Din păcate nu suntem şi conştienţi de dependenţa noastră de ele şi de efectele subtile pe care le au asupra noastră. 

Radioul a fost primul mijloc de propagandă, utilizat, în special în cel de-al doilea război mondial. De Gaulle îi îmbărbăta pe francezi prin intermediul radioului, codurile şi mesajele secrete erau transmise prin intermediul radioului. Imensa intoxicare a Germaniei în privinţa debarcării aliaţilor în Normandia a fost posibilă mai ales datorită radioului, prin intermediul căruia au fost transmise aşa-zise mesaje cifrate ( uşor de înţeles ) în care se dădeau informaţii despre debarcarea din Sicilia ( sau din Grecia ). Radioul a fost folosit de britanici pentru a mobiliza populaţia şi a-i ţine treaz simţul patriotic. Toţi cetăţenii au fost rugaţi să doneze oale de bucătărie pentru a ajuta armata. Li se spunea că din fierul şi oţelul cratiţelor se vor face gloanţe şi avioane. Mii de tone de oale au zăcut apoi în curţile topitoriilor, pentru că oţelul era de mult prea proastă calitate pentru a fi folosit. Dar cetăţenii au avut senzaţia că participă şi ei într-un fel la înfrângerea naziştilor. Liderii ţărilor aflate în conflict au folosit radioul ca pe o tribună de la care să-şi lanseze ideile pentru a-i convinge pe oameni de valabilitatea lor. În acei ani, radioul a fost cel mai eficient instrument de manipulare a opiniei publice.

Cu câţiva ani înainte, în 1938, radioul va da adevărata dovadă a puterii sale şi a pericolului pe care îl reprezintă folosirea sa în scopuri personale. Pe 31 octombrie a acelui an, de Halloween, un obscur realizator de emisiuni radiofonice, Orson Wells, s-a gândit să adapteze celebrul roman al lui H.G. Wells, Războiul lumilor. Să reţinem că în acea vreme radioul era unica sursă de informare instantanee. Piesa copia stilul ştirilor şi al reportajelor în direct, efectele sonore erau cu grijă realizate. Orson Wells a început propriul program cu câteva minute înainte de încheierea unei emisiuni foarte audiate, transmise de un post rival, astfel că mulţi ascultători au pierdut începutul piesei, în care se preciza că este vorba despre o ficţiune. Efectul de panică a fost imens. Emoţiile şi frica s-au răspândit cu o repeziciune fantastică. De fiecare dată când un individ nu-şi avea clare trăirile, le adapta curentului general. Oamenii şi-au părăsit casele. Faptul că celelalte posturi nu transmiteau nici o ştire a mărit confuzia şi haosul. Vă puteţi imagina ce efect poate avea manipularea condusă printr-un mijloc de informare în masă care este unicul la care au acces oamenii ( cum a fost cazul românilor în 1989 ). De aceea, în toate ţările cu regim dictatorial, televiziunea şi radioul sunt controlate de guvern.

Revoluţia comunicării a dus la creşterea uluitoare a informaţiilor la care aveau acces din ce în ce mai mulţi oameni. Iar intervalul de timp dintre producerea unui eveniment şi aflarea amănuntelor de către oameni a scăzut fantastic, până la a dispărea, în anumite cazuri ( transmisiile în direct ). Paradoxal, cu cât cantitatea de informaţii creşte, cu atăt posibilităţile de manipulare cresc. Pentru că problema nu se rezolvă prin înmulţirea informaţiilor ci a surselor de informaţii. De altfel, este frecventă tehnica de bombardare a telespectatorilor cu informaţii contradictorii despre acelaşi subiect ( între care sunt strecurate şi informaţiile adevărate ) pentru a-i împiedica să-şi formeze un punct de vedere clar. Un om fără convingeri este mult mai uşor de manipulat, de condus, decât un om care are idei clare, chiar dacă sunt greşite. 

Influenţa asupra culturiiRevoluţia comunicării a avut un efect imens şi asupra culturii popoarelor. Cel mai important este o accentuată interferenţă a valorilor şi a convingerilor culturale şi, prin urmare, o uniformizare a modului de a gândi şi de a reacţiona. 
Exerciţiu : ce reprezintă cultura ?
Cultura : -valori, credinţe şi norme de comportament împărtăşite de un grup de oameni
-mituri, legende,
-morala sexuală, modul de a se distra, educaţia şi comerţul
-istoria
-atitudinile şi moduri de comunicare
-creaţia artistică
Orice manipulator trebuie să ţină cont, în primul rând, de caracteristicile culturii grupului de oameni pe care doreşte să-l inflenţeze într-un anumit sens.
Revoluţia informaţională a avut două efecte divergente.
Unul este conservarea şi întărirea valorilor, a credinţelor şi a normelor de comportament ale unor grupuri de oameni. Le-a adus în atenţia receptorilor umani şi le-a întărit valoarea de simbol. A adus o coeziune a membrilor aceluiaşi grup, prin repropunerea în continuu a valorilor împărtăşite.

Pe de altă parte, revoluţia a diminuat importanţa elementelor reale de coeziune ale unui grup. A transferat totul din planul real în cel ireal, prezentat de mass-media. A inventat un nou plan al percepţiei : irealitatea, care, chiar dacă pretinde că imită planul real, n-o face decât în liniile mari, grosiere. E adevărat că mult mai mulţi români ştiu acum cum arată mănăstirea Putna, simbol al istoriei noastre glorioase. şi asta se datorează televiziunii. Dar sunt din ce în ce mai puţini cei care mai doresc s-o vadă pe viu şi să trăiască emoţia pătrunderii în lăcaşul care-l adăposteşte pe cel mai mare domnitor român.
Senzaţia de real, de cunoaştere pe care ţi-o poate da repropunerea realităţii de către mijloacele mass-media este atât de puternică, încât duce la diminuarea importanţei realităţii. Nu degeaba s-a inventat termenul de cultură fast-food. Acea cultură care copiază în mare valorile tradiţionale, dar o face din 2 în 2 şi o propune într-un mod comestibil şi uşor de asimilat. Întrebarea este : e mai important că sunt mai mulţi oameni care au văzut un film după o carte decît cei care au citit cartea ? Se spune că internetul este fantastic pentru că-ţi permite să afli multe lucruri în scurt timp, prin condensarea informaţiilor. Este oare acelaşi lucru să vezi Gioconda pe internet sau s-o vezi în realitate ?

Sociologii pesimişti sunt îngrijoraţi de influenţa pe care o are televiziunea asupra culturii. Ei sunt de acord că televiziunea a determinat dezvoltarea pe orizontală a culturii dar au dubii serioase în privinţa intenţiilor acesteia de a ajuta dezvoltarea culturii în profunzime. Ei merg până acolo până la a acuza televiziunea de stânjenirea culturii, şi nu de ajutarea ei. Televiziunea nu ajută dezvoltarea culturii în ceea ce are ea mai bun şi mai profund prin cultivarea unei atitudini mentale serioase şi analitice, a unei filosofii de viaţă atotcuprinzătoare, bine informate şi coerente.
În schimb, spun sociologii, televiziunea ( şi cinematografia ) induc o apropiere de artă simplistă, superconvenţională şi stereotipă şi o privire asemănătoare asupra vieţii sociale şi a condiţiei umane în general. Studii sociologice au demonstrat că în ţările industrializate, televiziunea a înlocuit cărţile ca sursă porincipală de educare şi informare. Există în sociologia engleză termenul de Omul unei singure cărţi( Man of one book ). Acesta este de temut deoarece îngustimea viziunii sale despre viaţă îl transformă într-o ameninţare la adresa societăţii. Este omul unui singur mediu de informare la fel de periculos ? Dacă influenţa mediului este atât de mare încât să poată fi spus că sursa este mesajul, atunci răspunsul este DA, omul acestui unic mediu este periculos. Asta, deoarece, fiecare mediu îşi are propriile calităţi şi limitări, astfel încât nu poate emite un mesaj perfect echilibrat şi obiectiv. 

Una dintre teoriile de analiză a televiziunii priveşte raportul acesteia cu cultura unui popor. Indiferent de acesta, însă, televiziunea se caracterizează prin trei aspecte :
- este un proces de gândire publică ( un forum )
- presupune o formă rituală
- persoana care priveşte este într-o stare de emoţie extinsă ( mai sensibil şi mai deschis ca în realitate )

Prin aceste trei caracteristici, televiziunea se doreşte a fi parte integrantă a culturii unui popor. Însă nu are loc o integrare a acesteia în cultură ci o modificare a culturii prin restrângerea ei la dimensiunile unei cutii şi remodelarea ei pentru a o face aptă pentru a fi transmisă oamenilor prin intermediul televiziunii. Cu alte cuvinte, televiziunea creeează o nouă cultură, destul de liniară şi de suprafaţă, fără a permite telespectatorului pătrunderea în profunzime. 

Mass-media
Cultură, politică, afaceri, ştiinţă. Câte dintre acestea pot fi astăzi imaginate fără mass-media ? Cum ne-am putea obişnui cu ideea că mâine nu vom mai şti ce-a spus ministrul industriilor despre preţul căldurii ? Sau că vom afla după ce se vor fi tipărit şi răspândit fluturaşi în tot oraşul ? Cum am putea vota, dacă n-am şti ce ne promite x sau y ? Cum am mai cumpăra noi un detergent, dacă nu l-am vedea mare, colorat şi lăudat în toate ziarele ? Cum am afla că s-a descoperit leacul împotriva cancerului ?
Oricum am întoarce această problemă, mass-media a devenit parte integrantă a vieţii noastre, reuşind nu numai să se relaţioneze cu celelalte domenii dar să şi le şi aservească, pe undeva, făcându-le în mare parte dependente de interesele sale ( ale celor care deţin diferitele mijloace de comunicare în masă ). 

Influenţa mass-media este omniprezentă şi omnipotentă. Ne înconjoară, ne pătrunde fără măcar, de cele mai multe ori, să ne dăm seama de acest lucru. 
Devenind, astăzi, cel mai influent factor al societăţii noastre, mass-media şi-a arogat ( uneori i s-au mai şi oferit ) câteva roluri diferite. Unul dintre cei mai mari sociologi care au analizat impactul mass-media asupra societăţii, Harold Lasswell, a afirmat în urmă cu 40 de ani că există 3 roluri principale :
- Supravegherea : informarea rapidă a societăţii de ameninţările, schimbările şi pericolele care ameninţă bunăstarea comunităţii. Aşa numitul ,,Câine de pază'' .
- Interpretarea : mass-media are libertatea de a interpreta evenimentele cotidiene din societate, evaluând şi analizând efectele pe care le vor avea asupra comunităţii.
- Transmiterea : mass-media transmite generaţiilor viitoare moştenirea socială care caracterizează o anumită cultură. Ea găseşte şi un rost al transmiterii evenimentelor din trecut în viitor. Astfel, media construieşte un sistem unic în care valorile din sistemul social sunt perpetuate şi capătă continuitate şi consistenţă care oferă unei culturi caracterul său unic. Înainte, acest rol era asumat de bunici şi de părinţi care transmiteau oral ceea ce se întâmplase în trecut.

Prin aceste trei roluri ale sale, media are o influenţă enormă asupra noastră. S-a spus de multe ori că mass-media este cea care ne determină deciziile. Media este cea care ne spune cel mai des ce ar trebui sau ce nu ar trebui să fie important pentru noi din punct de vedere cultural, social, educaţional, politic şi economic. 
Cele mai importante evenimente interne sau externe, despre care marea majoritate dintre noi are opinii formate extrem de puternice, ne-au fost aduse la cunoştinţă ( ne sunt propuse spre interpretare şi evaluare ) de către mass-media şi nu prin experienţă proprie. De aici şi uşurinţa cu care mass-media poate influenţa judecăţile noastre de valoare şi, prin urmare, alegerile pe care le facem sau deciziile pe care le luăm în urma lor. 

Există un paradox al informaţiei : cu cât suntem mai expuşi informaţiei ( prin revoluţia comunicării ) cu atât suntem mai puţin informaţi. Din două motive :
- cu cât ştim mai mult cu atât ne simţim mai neputincioşi şi, de aici, intervin indiferenţa sau uitarea, acoperind totul cu alte evenimente. ( ex. Deşi revoluţia română este mult mai importantă pentru viitorul nostru decât bugetul din acest an, ştim mult mai multe despre acesta din urmă decât ne amintim de acum 10 ani )
- cu cât ştim mai mult cu atât ne este mai greu ( din cauza timpului în special, dar şi al nivelului de inteligenţă şi de cultură ) să asimilăm şi să înţelegem tot ceea ce ne înconjoară. Astfel suntem tentaţi să cedăm altora această muncă aceea de a prelucra şi de a comprima informaţiile pentru noi. ( şi ghiciţi cine îşi asumă cu plăcere acest rol ? ) Suntem, într-un fel, victimele propriei noastre inabilităţi de a manevra o cantitate atât de mare de informaţii fără a fi derutaţi. 

Mai ţineţi minte povestea cu cei doi măgari legaţi care trăgeau fiecare înspre o căpiţă de fân până când erau să moară de foame ? Cam aşa se întâmplă astăzi cu oamenii, în relaţia lor cu mass-media. Si-atunci vine cineva ( ghiciţi cine ) şi-i învaţă pe cei doi măgari să meargă cuminţei unul lângă altul spre prima căpiţă şi apoi spre a doua căpiţă. 
Pentru a înţelege mai bine felul în care mass-media îşi interpretează rolurile, trebuie să vedem care sunt raporturile cu celălalt nucleu de putere politicul ( reprezentat aici de guvern ). Există în principal patru tipuri de construcţii politice :
- democraţie
- dictatură ( Cuba, Coreea de Nord )
- de dezvoltare ( Coreea de Sud, Indonezia )
- autoritarism ( Egipt, Belarus )

În funcţie de acestea vom vedea că şi mass-media se împarte în mai multe categorii, fiecare cu caracteristicile sale : 

- social-responsabilă media este însărcinată să ofere publicului informaţiile şi ştirile importante, fără nici un control din partea guvernului, dar supusă unor presiuni din partea acestuia şi responsabilă faţă de societatea civilă. Cel mai mare inconvenient al acestui tip de presă este dependenţa sa de interesele proprietarilor săi, care, de multe ori pot coincide cu cele ale guvernului;

- presa este deţinută de guvern şi trebuie să protejeze status-quo ul acestuia. Nu este decât o prelungire a guvernului, fără personalitate proprie;

- guvernul controlează în mare parte presa prin pârghii administrative ( chiar dacă aceasta este deţinută de privaţi ) astfel că marea parte a informaţiilor vor fi astfel oferite publicului încât să avantajeze şi să sprijine intenţiile guvernului. Se poate spune că aici presa este un colaborator al guvernului;

- deşi mass-media nu este deţinută de guvern, influenţa politică a acestuia asupra societăţii este mult prea mare şi, prin urmare, presa este angrenată în jocul politic.

După cum se poate vedea, nici o formă nu este perfectă. De aceea cercetătorii au imaginat un sistem în care media este proprietate publică, non-profit şi care să permită cetăţenilor să aleagă informaţiile care li se par importante pentru a fi dezbătute. Din păcate este vorba despre un sistem utopic.
Este evident faptul că permanenta căutare a unui sistem relaţional media-public perfect este determinată de dorinţa diminuării puterii de manipulare pe care o are mass-media. Pentru că, fiecare categorie descrisă mai sus foloseşte un anume tip de propagandă şi anumite tehnici de persuasiune şi manipulare, în funcţie de interesele pe care le are sau/şi pe care le apără. 

Astfel : 
- mass-media social responsabilă foloseşte din plin propaganda pentru a apăra interesele economice ale proprietarilor şi, evident, pe cele politice ale celor care pot influenţa legile care determină bunăstarea sau falimentul marilor companii. Manipularea este grosieră, deşi tehnicile folosite sunt extrem de bine puse la punct. Ideea înrădăcinată şi intens susţinută de presă că se bucură de o independenţă totală faţă de politic face ca publicul ( consumatorul de informaţii ) să fie încrezător şi, prin urmare, neatent la substratul mesajelor transmise. Aceasta face foarte uşoară munca celor care pun în practică propaganda pentru atingerea unui anumit scop.

- În sistemele dictatoriale, presa este un simplu instrument de propagandă în favoarea ideilor clasei politice în vederea atingerii scopurilor acesteia. Manipularea este grosieră iar tehnicile sunt primitive ( apelează la instinctele de bază, în special la frică ). Explicaţiile sunt, însă, altele decât în cazul democraţiilor. Neexistând alternativă la sursa de informare, manipulatorul îşi poate permite să iniţieze orice propagandă, oricât de absurdă ar părea ea.

- În societăţile de dezvoltare, planul politic este secundar, atenţie maximă dându-se celui economic. Propaganda este îndreptată în direcţia convingerii oamenilor că rezultatele bune nu pot fi obţinute decât cu acel tip de guvern, luând astfel de pe umerii poporului responsabilitatea de a se conduce. Manipularea nu poate fi atât de grosieră, pentru că oamenii au acces şi la alte surse de informaţie, iar rezultatele economice sunt vizibile şi cuantificabile. Tehnicile nu sunt însă foarte multe, pentru că ideile care trebuie transmise sunt puţine şi destul de liniare.

- În sistemele autoritare, propaganda are ca scop păstrarea avantajelor proprii oferite de deţinătorul puterii. Pentru că sistemele autoritare doresc să fie privite ca unele democratice, şi mass-media acţionează în consecinţă. Manipularea se face mai ales prin omisiune, şi nu prin minciună. Tehnicile de manipulare sunt simple şi liniare.
Indiferent de tipul de sistem pe care îl servesc, cu care conlucrează, sau în cadrul
căruia acţionează, mass-media este principala forţă de influenţare a opiniei publice. De aceea, guvernele învaţă să folosească forţa presei pentru atingerea propriilor interese. O poate face prin câştigarea bunăvoinţei, prin oferirea de avantaje, prin ameninţări, prin presiuni, prin îngrădiri, prin control administrativ.Radu Herjeu 

Vezi si :Citeste!
Scurta Recapitulare(manipularea prin televiziune)