duminică, 13 iulie 2014

MAREȘALUL ION ANTONESCU pe site-ul oficial al ARMATEI ISRAELULUI

MAREȘALUL ION ANTONESCU pe site-ul oficial al ARMATEI ISRAELULUI

Cum este prezentat
Mareșalul Ion Antonescu pe site-ul oficial al Armatei Israelului
        În urmă cu câteva luni, amicul Puiu H.N. din Israel mi-a semnalat, emoționat, că pe site-ul oficial al Armatei Israelului a apărut un material „favorabil mareșalului Ion Antonescu”. Un montaj de texte și fotografii dedicat aviatorilor și parașutiștilor evrei căzuți prizonieri în România în WW2, montaj în care își face loc și o informație despre Mareșal, deloc concordantă cu imaginea unui „antisemit” și „criminal de război”. Același domn, plecat din România în floarea vârstei – ceea ce explică, simplist privind lucrurile, simpatia și atașamentul său pentru multe din „nevoile” noastre românești, mi-a procurat la momentul potrivit un document al Yad Vashem-ului în care se făcea precizarea, de maximă autoritate așadar, că nu există niciun motiv, niciun document, care să-l incrimineze în vreun fel pe generalul Ion Antonescu pentru cele petrecute la Iași în iunie 1941. Document de care m-am folosit ca să-i dau peste mâna cea bleagă lui Aurel Vainer, individ de proastă reputație în tot Israelul. Ce să ne mai mirăm de români că l-au ales pe Băsescu, uite că nici evreii din România nu sunt mai breji și nu se lasă mai pre…sus ca noi, cu Vainer al lor!…
      Ne-a luat ceva timp să găsim un bun traducător din ivrit în română, l-am găsit în cele din urmă, așa că acum putem pune la dispoziția cititorilor site-ului nostru, www.ioncoja.ro, toată documentația necesară pentru a ne angaja cu toții într-o discuție întemeiată pe date sigure.
      Pun și eu, de la început, întrebarea pe care mi-a pus-o domnul Puiu: ce să însemne asta? Ce să însemne că pe site-ul Armatei Israelului apare un text corect – mai exact spus: destul de corect, despre Mareșal?
      Răspunsul meu a fost, atunci, următorul: S-ar putea ca acesta să fie începutul spunerii adevărului!… Adevărul nu poate fi ținut la obroc la nesfârșit, mai ales că nu sunt puțini evreii, de cea mai bună reputație, care au spus adevărul despre ce s-a întâmplat cu evreii din România în anii regimului Ion Antonescu: nici vorbă de genocid, de holocaust! Mai devreme sau mai târziu, poziția oficială trebuie să se plieze pe adevăr sau măcar să-l caute cu sinceritate și bună credință!
      Reproducem în continuare
      (1) traducerea textului din ivrit în limba română și
      (2) comentariul nostru.
 (1) Traducerea textului
 Pag 1. Parasutisti din chibuturi, originari din Romania care au fost parasutati in Europa in timpul Holocaustului 1944
Pag. 2. Bombardarea campurilor petroliere si a rafinariilor din zona Ploiesti – Romania. (se poate intra pe youtube pentru a vedea un filmulet)
 Continuarea in pag. 3
 Pag.3.
  Pe 1 august 1943 au iesit din Bengazi in Libia 178 de avioane de tip “Liberator” B-24 ale fortelor aliate pentru a bombarda campurile petrolifere din zona Prahova si rafinariile de langa Ploiesti. 162 au intrat in Romania si celelalte au ramas pe drum.
Continuare pagina 3.1
 O alta expeditie a avut loc pe 17 august 1944 tot cu avioane “Liberator ” B-17  si B-24 si tot in scopul de a distruge campurile petroliere si rafinariile din Valea Prahovei si zona Ploiesti. Au avut loc 27 de bombardamente in care fortele alíate au pierdut 300 de avioane si au murit circa 3000 de aviatori si luptatori din echipajele de zbor.
In plus au avut loc si alte lupte aeriene si bombardamente deasupra teritoriului Romaniei, in care au cazut un numar de avioane, iar echipele de zbor au cazut in mana autoritatilor romane si au fost luati prizonieri si inchisi in inchisorile romanesti . Numarul aviatorilor si celor din echipele de zbor care au cazut pe teritoriul Romaniei  a depasit 1000. Parte au fost prinsi si inchisi, iar altii s-au ascuns, astfel incat era necesara  salvarea lor. In ajutorul lor au fost trimisi parasutistii evrei din Palestina care au reusit sa salveze cca 150 de aviatori ai fortelor alíate si sa-i treaca granita. Numai la sfarsitul razboiului, adica intre 31 august si 3 septembrie autoritatile romane au eliberat si ceilalti 1161 de prizonieri  (aviatori si alti
 Continuare pag. 3.2
 luptatori din fortele aeriene) dintre care: 1117 americani, 31 britanici, 12 olandezi si un francez.
De asemenea parasutistii israelieni au actionat ca sa-i organizeze pe evreii din Romania in a se apara si apoi sa poata emigra in Israel legal sau ilegal astfel incat 60000 de evrei din Romania au emigrat cu ajutorul lor spre Israel.
 Pag. 4. In timpul celui de-al doilea razboi mondial au fost trimisi in Romania 10 parasutisti din chibutzuri din Palestina, toti vorbitori de limba romana:
 Continuare din pag. 4
 Aba Bardicev, Dov Bergher, Leova Gukovski, Baruh Camin, Mielu Kaner, Arie Fichman, Rico Lupescu, Itzhak Macarescu si Shaike Dan (Ioshua Trahtenberg). Aba Bardicev  a fost lansat la granita Iugoslavia – Romania, nu a reusit sa treaca in Romania si a fost prins in Ungaria si trimis la Mauthausen unde a fost judecat si condamnat la moarte. Arie Fichman si Leova Gukovski au fost lansati intr-un loc nesigur si au fost prinsi imediat. Au fost inchisi si eliberati la sfarsitul razboiului. Si Rico Lupescu impreuna cu Itzhak Macarescu au fost prinsi si inchisi si au fost eliberati la sfarsitul razboiului. Ceilalti parasutisti au fost lansati si nu au fost prinsi, au reusit sa intre in contact cu comunitatea evreilor din Bucuresti si s-au ocupat cu organizarea de autoaparare a evreilor , iar dupa razboi cu scoaterea legala si ilegala a evreilor pentru a emigra in Palestina.
 Pag. 5. Arie (Leova) Gukovski din chibutz Iagur, a fost lansat in Romania, a fost prins inchis si eliberat la sfarsitul razboiului
 Pag. 6
Leova Gukovski si Arie Fichman au fost lansati in Romania in noaptea de Rosh Ha Shana (anul nou
 Continuare pag.6.1
 evreiesc) 1940. Din cauza unei greseli a pilotului care trebuia sa-i lanseze la 60 de km de Bucuresti, au aterizat undeva intr-o suburbie a Bucurestiului. Intai a fost lansat Arie Fichman si apoi Leova Gukovski, in jurul lor explodand obuzele tunurilor antiaeriene.  Ca sa nu aterizeze in piata asezarii, a tras Leova de parasuta si a cazut pe acoperisul unei case si de aici s-a rostogolit intr-o caruta  cu coceni de porumb. In cadere si-a rupt piciorul stang si n-a mai putut sa se miste. A inghitit hartia cu planul de actiune si codurile secrete, cand tocmai a fost inconjurat de soldati romani care l-au luat prizonier. Intamplarile din prizonierat si din perioada de spitalizare sunt povestite intr-o carte  “Pentru ce am fost chemat la datorie”. Dupa 1944 Leova s-a intors in tara, in chibutzul Iagur de unde  plecase.
 Pag.7.
  Arie  Orni  Fichman, din kibutz Beit Oren. A fost parasutat in Romania, a fost prins si eliberat la sfarsitul razboiului
Continuare in pag. 8
 Pag.8.
 Arie Fichaman a capatat gradul de capitan (pe nume Jacobson) iar Iehuda Ahisher a capata gradul de locotenent Hanani. Cei doi au fost transportati in Libia si de acolo trebuiau sa fie parasutati in Romania langa Arad. Actiunea a purtat numele de “Mantilla” si in cadrul ei cei doi trebuiau sa ia legatura cu prizonierii puterilor alíate, sa incerce sa-i organizeze in scopul evadarii din detentie.
 8.1 (continuare din pag  8)
Trimisii miscarii sioniste trebuiau sa se intalneasca cu cei doi fiind in legatura cu cei care organizasera actiunea.
Actiunea “Mantilla” era prima actiune in seria de actiuni ai serviciului MI 9 pentru creearea unei infrastructuri in Balcani. Parasutistii au fost antrenati in parasutare si au trecut prin Cairo pentru a fi parasutati in Romania.  O greseala de navigatie a pilotului a facut ca in noaptea de 1 octombrie 1943 sa aterizeze departe de locul de intalnire cu trimisii organizatiei sioniste. Cei doi au cazut prizonieri si actiunile de parasutare din Balcani au fost oprite datorita venirii iernii.
 Pag.9.
 Pe 1 octombrie la ora 02:15 noaptea , cei doi parasutisti erau in mana jandarmeriei romane. Intai cei doi au fost lasati sa doarma si numai dupa-amiaza au fost preluati de serviciul de informatii pentru a completa chestionare cu intrebari. Dovada ca nu au fost acuzati de terorism, au putut sa poarte uniforme britanice, neavand nici un fel de haine civile si parasutandu-se fara arme. Iar parasutele erau de culoare alba deci de salvare. Deobicei  cand actiunea de parasutare este in scop de spionaj, parasutele sunt de culoare albastra  sau gri ca sa un fie vazute. Pe de alta parte totusi  s-au gasit la ei 123 de monezi de aur, 198 de bancnote straine si 246 de bancnote in valoare de 173000 lei o suma importante la vremea aceea. De asemenea ei aveau pachete de mancare concentrata  si truse medicale pentru primul ajutor.
Cei care i-au cercetat n-au folosit  metode de tortura pentru a scoate de la ei declaratii. Dosarul
Pag. 9.1
de  cercetare l-au transmis direct lui Ion Antonescu, conducatorul Romaniei, subliniind faptul ca cei doi
prizonieri le-au dat sa inteleaga ca “viitorul Romaniei depinde de cum se vor purta cu evreii”.
Antonescu refuza sa-i predea pe parasutisti Gestapoului
Stirea prinderii celor 2 parasutisti a ajuns imediat la urechile ambasadorului Germaniei la Bucuresti Manfred von Kilinger si mai departe la Herman Georing. Gestapoul a cerut imediat sa fie predati lor. Autoritatile romane au reusit sa scape de presiunea nemtilor prin diferite pacaleli. Maresalul Antonescu a dat ordin sefului statului major al Fortelor de Aviatie sa spuna nemtilor ca parasutistii vor fi interogati de serviciile romane si rezultatele vor fi transmise fortelor aeriene germane. Nu se poate exclude posibilitatea, scrie istoricul Mihai Pelin – ca raspunsul autoritatilor romane  se datoreaza  faptului ca cei doi prizonieri erau evrei, motiv destul de intemeiat pentru ca cei doi sa nu fie interogati de nazisti. Cu tóate acestea
Pag. 9.2
autoritatile romanesti nu au fost in stare sa reziste in fata presiunii germane si pana la urma au
acceptat  ca autoritatile germane sa-l interogheze pe Arie Fichman  si acesta sa fie interogat de nemti in Germania. Romania  a hotarat sa infiinteze o comisie formata din ofiteri romani care sa-l insoteasca pe Arie Fichman (Ghideon Jacobson) si sa primeasca informatii asupra tehnicii si metodele de interogare folosite de nemti in interogarea prizonierilor de razboi ai Puterilor alíate.
Arie Fichman (Ghideon Jacobson) a plecat pe 9 octombrie 1943 in Germania impreuna cu ofiterii romani si s-a intors la sfarsitul lui octombrie insotit de aceiasi ofiteri romani.  Dosarul de cercetare german semnat de Von Killinger, ministrul lui Hitler la Bucuresti,  nu continea nimic nou fata de ceea ce stiau romanii. Iosef  Hanani l-a intalnit din nou pe Arie Fichman in lagarul de prizonieri ai Puterilor Aliate care se afla la Timisul de Jos (dupa ce a fost internat cateva saptamani la spitalul din Sinaia si Brasov). Cei doi prizonieri au fost eliberati pe 2 si 3 Septembrie 1944. Au fost urcati impreuna cu alti prizonieri ai Puterilor Aliate intr-un  avión care a decolat de pe aeroportul din Popesti Leordeni spre Italia
  Pag. 10
Pe 29 iulie 1954 a avut loc o demonstratie aviatica in memoria lui Peretz Goldstein unul din parasutistii care fusesera parasutati in Romania in
 Continuare pag.10
timpul celui de-al doilea razboi mondial. Un avión care zbura de-asupra celor care participau la ceremonie s-a prabusit in mijlocul multimii. Atunci au murit Arie (Leova) Gucovski, Arie Fichman si Dov Berger trei dintre parasutistii originari din Romania care fusesera lansati in timpul razboiului in Romania. In poza  se vede imaginea avionului dupa prabusire. Primul ministru Moshe Sharet care a fost prezent la demonstratia aviatica si de-asupra caruia a trecut avionul la cativa metri a interzis pana a doua zi difuzarea stirii prabusirii.


**********                                                                                   *******                                                                                           *********


(2) Comentariul nostru
      Începem acest comentariu subliniind cele două fapte sau elemente principale care se desprind din materialul preluat de pe site-ul oficial al Armatei Israelului:
      A. Ion Antonescu personal s-a implicat în cazul a doi prizonieri evrei și a refuzat să-i predea nemților. A fost nevoie de intervenția lui Goering pentru ca Ion Antonescu să accepte ca unul dintre prizonierii „săi”, ai Armatei Române deci, să fie interogat de nemți, aliații săi totuși. Numai că omul și militarul de onoare care a fost Ion Antonescu s-a îngrijit ca prizonierul predat până la urmă nemților să fie mereu însoțit de câțiva ofițeri români, asigurând astfel protecția prizonierului, ferindu-l de eventuale abuzuri ale anchetatorilor naziști. În felul acesta lucrurile s-au desfășurat în acord deplin cu regulile civilizației, ale unor raporturi corecte între parteneri și adversari. Astfel că, în final, la sfârșitul războiului, cei doi prizonieri evrei, ca și ceilalți prizonieri din România, s-au putut întoarce teferi și nevătămați acasă, în Palestina, în viitorul Israel.
       Textul de pe site susține că acest comportament ireproșabil al mareșalului Ion Antonescu ar fi fost determinat de faptul că cei care i-au cercetat pe prizonieri l-ar fi avertizat pe șeful statului român că „viitorul României depinde de cum se vor purta românii cu evreii”. Nu-mi inspiră încredere această inserție, pare contrafăcută…  Dar chiar dacă ar exista un document explicit în acest sens, el vine în contradicție cu ipoteza Holocaustului din România: când Antonescu, așa cum pretind unii, a organizat exterminarea în masă a evreilor, uitase oare de faptul că „viitorul României depinde de cum se vor purta românii cu evreii”? Este în acest material un mic deficit de logică! Ideea că Ion Antonescu s-a purtat așa de corect cu prizonierii evrei deoarece se temea să nu-i supere pe protectorii evrei sau ne-evrei ai prizonierilor nu concordă cu teza Holocaustului, se exclud una pe alta cele două idei! Dacă una dintre cele două idei apare pe site-ul oficial al unei instituții atât de serioase ca Armata Israelului, înseamnă că autorii site-ului exclud cealaltă teză, în cazul de față teza Holocaustului. Acesta pare a fi mesajul Armatei Israelului. Un mesaj corect. În fine, corect:Ion Antonescu și ai săi nu se fac vinovați de niciun holocaust, de niciun genocid.
       B. Oricum am da-o, nu există nici un document care să infirme în vreun fel faptul că prizonierii din România, indiferent de armata din care proveneau, indiferent de naționalitate, s-au bucurat de un tratament omenos și civilizat, în spiritul unei frumoase tradiții românești, niciodată infirmată. Iar acest detaliu, că printre prizonierii din al Doilea Război Mondial s-au aflat și mulți evrei, devine un argument dintre cele mai serioase împotriva celor care, fără niciun document serios, valabil pentru istorici și juriști, susțin producerea în România a unui genocid, a unui holocaust anti-evreiesc!
      Avem sute și mii de documente vii, adică martori, ai acestui  comportament românesc aproape unic în analele unei conflagrații care a bătut toate recordurile de cruzime și neomenie, de sălbăticie și de asasinat în masă. Și nu avem practic niciun document sau martor propriu zis, credibil, care să poată susține și demonstra că românii s-ar fi comportat la fel ca și ceilalți beligeranți în privința prizonierilor sau a populației civile în zonele de ocupație militară. Asta în timp ce, așa cum arată chiar și materialul de pe site-ul israelit, prizonierii ajunși sub jurisdicția autorităților din țările vecine României au avut soarta cea mai tragică cu putință: moartea. Unii dintre ei chiar moartea degradantă, umilitoare, în chinuri și tortură! La sud de Dunăre, bunăoară, mai mulți aviatori aliați, căzuți prizonieri, au fost îngropați de vii până la gât, iar terenul a fost arat, bieții prizonieri găsindu-și sfârșitul sub lama nemiloasă a plugului… Caz celebru la vremea aceea, comentat de primul ministru britanic în termenii cei mai duri: „autorii acestor crime oribile trebuie scoși din Europa!” Nu știm dacă printre acei prizonieri s-a aflat și vreun evreu… Probabil că nu, de vreme ce povestea a fost uitată și nu s-a mai făcut niciun film la hollywood pe acest subiect…
      Aș propune istoricilor de profesie acest subiect, tratat comparativ: soarta prizonierilor în lume, în general, și în al II-lea Război Mondial în special. Care a fost tratamentul de care au avut parte? Eu nu m-aș pricepe să fac decât comparația dintre prizonierii români din Rusia și prizonierii ruși sau anglo-americani din România. Contrastul este halucinant… Sunt documente, recent puse în circulație, că nici cu americanii nu trebuie să ne fie rușine, nu au fost cu nimic mai buni decât tovarășii lor de arme sovietici… Aceste documente, ocultate cu mare grijă, abia acum încep să iasă la iveală și propun pentru autoritățile militare americane cu totul altă imagine decât cea știută din cinematografia și literatura inspirată din WW2. Ora adevărului se apropie și pentru învingători!
       Alte comentarii, în ordinea ofertei pe care o face textul:
      1. Așadar, 150 de aviatori anglo-americani, aliați, care au fost nevoiți să se salveze părăsind avionul prin parașutare, au reușit să nu ajungă prizonieri ai Armatei Române, s-au ascuns bine și au rezistat până ce au venit niște parașutiști evrei din Palestina, originari din România, probabil, care s-au parașutat pe teritoriul inamic, adică românesc, i-au găsit pe cei 150 de camarazi și i-au ajutat să treacă granița. O adevărată epopee!… O mică nedumerire: parașutiștii evrei din Palestina trimiși în această misiune au nume? Și câți au fost ei cu toții? Fapta lor este extraordinară, homerică, și ar merita să fie mediatizată ca lumea. Mediul românesc este cel mai interesat de acest subiect, de detalii etc. Cred că există în arhivele militare rapoarte detaliate ale unei asemenea operațiuni care depășește, nu numai prin autenticitate și veridicitate, orice Rambo hollyhoodian! Personal sunt uimit de faptul că aceste isprăvi eroice, după câte știu eu, nu au avut niciun ecou literar, cinematografic etc. E de necrezut că propaganda evreiască (israelită), dar și cea anglo-americană, a ratat un asemenea subiect! Un asemenea izvor de pilde și elan patriotic?!
       2. Au fost peste o mie de aviatori anglo-americani prizonieri ai Armatei Române. Dintre ei 1161 au supraviețuit razboiului și, după 23 august 1944, s-au putut întoarce  acasă. Prima întrebare: câți dintre acești prizonieri nu au rezistat condițiilor din prizonierat și și-au dat obștescul sfârșit ca victime ale unor condiții inumane de detenție la care autoritățile românești i-au supus? Primul răspuns: Condițiile de viață din prizonieratul în România nu au pus în primejdie viața nici unuia dintre prizonieri! Textul publicat pe site-ul Armatei Isaraelului nu face nicio precizare în acest sens, dar suntem siguri că dacă lucrurile ar fi stat altminteri, dacă condiția de prizonier al Armatei Române ar fi făcut victime printre militarii aliați, lucrul acesta ar fi fost până acum bine clamat și mediatizat de Aliați.
       3. Afirmația care mă derutează cel mai mult: Evreii din Palestina, parașutați în România, au acționat în sprijinul populației evreiești, ajutând-o să se apere!… Să se apere de români, firește! Să se apere de autoritățile „fasciste” din România, de guvernul Antonescu etc.
      Așa o fi fost, căci nu-mi închipui că Armata Israelului ar putea pune pe site-ul său povești de adormit copiii! Numai că nu ne putem imagina concret în ce anume putea să conste acest ajutor, atâta vreme cât în România nu se cunoaște nicio acțiune evreiască de rezistență la agresiunea anti-semită. Eu și alții ca mine susținem că nu se cunoaște nimic despre o astfel de rezistență, o astfel de acțiune sau reacție de apărare, pentru simplul și slăvitul motiv că nu a existat nicio agresiune antisemită din partea autorităților române sau a populației românești. (Nota bene: Cele petrecute la Iași în iunie 1941, act clar de agresiune, act criminal, i-a avut totuși ca promotori și protagoniști pe militarii germani, iar autoritățile românești dacă au intervenit, așa cum au și făcut-o, a fost pentru a diminua represiunea germană, altminteri motivată și ea într-o oarecare măsură, dacă luăm în seamă justificarea invocată de germani. Detaliu esențial: la Iași, în iunie 1941, circa 500 de evrei au fost arestați de jandarmeria și poliția română, iar restul evrilor arestați au fost sub jurisdicție germană. Evreii arestați de autoritățile românești au supraviețuit cu toții până la sfârșitul războiului, când au fost eliberați. Evreii care au murit în acele zile au fost numai dintre evreii arestați de germani.)
      Dimpotrivă, cei care contestă dimensiunile apocaliptice ale persecuțiilor la care au fost supuși evreii tocmai acest argument îl invocă: lipsa reacției de apărare a celor 6 milioane de evrei holocaustizați, dintre care nici unul nu a protestat, nu s-a opus, nu s-a apărat! Știu de la un alt prieten evreu din Israel – am în Israel mai mulți prieteni evrei decât în România!, că mulți tineri evrei se arată intrigați de această pasivitate cu care evreii, adică părinții sau bunicii lor, și-au acceptat supliciul și chiar moartea.
      Din mai multe surse, inclusiv din memoriile lui Radu Lecca, știm că în primăvara lui 1944 s-a deschis un proces împotriva unor evrei care găsiseră o sursă ingenioasă de câștig: scriau în Occident, în SUA mai ales, unor organizații sau personalități evreiești, inventau povești despre suferințele îndurate de evrei în România și despre actele lor de vitejie, de „rezistență”, despre trenurile și convoaiele militare aruncate de ei în aer, poduri minate etc. Cereau ajutor material pentru evreii în suferință și pentru activitățile viitoare de apărarea evreilor, și chiar primeau sume frumoase, pe care le băgau însă în buzunar fără nicio greață! Procesul nu a ajuns la condamnările care se prefigurau deoarece a intervenit 23 august eliberator și pentru asemenea evrei ticăloși…
      Tot din surse evreiești actuale știu că istoriografii evrei sunt foarte preocupați să găsească dovezi despre acțiunile de rezistență și de apărare ale evreilor din acei ani. Și nu prea găsesc nimic, iată, de aproape 70 de ani… În România mai ales! S-ar putea spune că așa sunt de neam evreii, lipsiți de curaj, fără spirit de luptă etc. Numai că faptele de arme ale evreilor în Palestina și în războaiele de după 1948 infirmă asemenea presupoziții, cândva curente. Evreii știu să se bată în Orientul Mijlociu. Iar dacă, așa cum susțin unii, gangsterismul din America este o creație a interlopilor evrei, bărbăția și virtuțile militare evreiești sunt dovedite suficient de convingător pentru a ne mira în continuare de ce evreii nu au produs niciun act de rezistență la acțiunea de exterminare deslănțuită împotriva lor în anii 1939-1945?
       4. „Parașutiștii israelieni au acționat ca să-i organizeze pe evreii din România(…) să poată emigra în Israel legal sau ilegal astfel încât 60.000 de evrei din România au emigrat cu ajutorul lor spre Israel”… Cunosc bine calculele zăpăcite care se fac pentru a inventa holocaustul din România. Ele se bazează pe comparația unor cifre, a evreilor din România înainte de război și după. Diferența, la rândul ei, este amendată prin scăderea evreilor care s-au refugiat în Rusia, cifră de nimeni stabilită cu documente, ci „la ochi”! Precum și a evreilor emigrați în Palestina în timpul războiului. Cred că ar trebui luați în calcul și evreii care lipseau la inventar pentru că emigraseră ilegal în Palestina cu ajutorul faimoșilor parașutiști… Parcă n-am întâlnit până acum în niciun calcul holocaustic această cifră, 60.000 de evrei, emigrați cu ajutorul parașutiștilor israelieni! Cine îi contabilizează?
      De ce am spus că este vorba despre „calcule zăpăcite”? Pentru că punctul de plecare al acestor calcule este numărul evreilor din România înregistrat în 1939 și la începutul anului 1940. Numărul oficial al acestora era cam de 750.000. Din alte surse, inclusiv din Jurnalul lui Mihail Sebastian, unul dintre evreii cei mai bine informați, avem alt număr, altă cifră: două milioane! Legionarii, prin vocea cea mai autorizată, a Căpitanului, vorbesc și ei tot de două milioane de evrei! Dacă introducem în ecuația Holocaustului această cifră, se schimbă în mod corespunzător și rezultatul final: numărul evreilor uciși de români, de Antonescu. Acest număr, după socotelile de mai sus, ale mele, nu mai poate fi „numai” 400.000 – cum scrie la Templul Coral și la Monumentul Holocaustului. Mint amândouă oficinele. Mint cu nerușinare! Așa cum mint și în multe alte privințe și ocazii, în aproape toate!
      Să fim drepți și să recunoaștem adevărul cel mai adevărat! Numărul real, după sursele cele mai credibile – Mihail Sebastian și Corneliu Zelea Codreanu, este de cel puțin un milion și jumătate: 1.5000.000 de evrei au fost holocaustizați de părinții noștri. Ceilalți, vreo 350.000, au supraviețuit cum a putut fiecare. Circa 150.000 nu se știe cum au murit, se pare că ne-au scăpat!… Deh, nimeni nu este perfect!
      Pe cale de consecință – cum se zice pe la noi, trebuie modificată și cifra totală a victimelor Holocaustului: nu șase milioane, ci cel puțin șapte milioane! Șapte, număr cu multiple semnificații ezoterice, toate potrivite, căci nimic nu este pe lumea asta întâmplător!
      …Dixi et salvavi animam meam!
       5. Cazul parașutatului Aba Bardicev este semnificativ, definitoriu: „Aba Bardicev  a fost lansat la granița Iugoslavia – România, nu a reușit să treacă în România și a fost prins în Ungaria și trimis la Mauthausen unde a fost judecat și condamnat la moarte”. Sunt mulți evreii, parașutiști sau oameni obișnuiți, care „nu au reușit să treacă în România” și din această cauză și-au găsit sfârșitul, cei mai mulți fără a li se mai face onoarea unui proces, a unei judecăți publice! Iar și mai mulți sunt evreii care au reușit să treacă din Ungaria în România și asta a însemnat viață, salvarea de la moarte.
       6. Ne-am lămurit cu „autoapărarea evreilor”, nu ne rămâne decât să ne mai mirăm o dată că această invenție, în sine o escrocherie, a unor evrei șmecheri din București, găsește pe site-ul Armatei credibilitate și onorabilitate. Cum e posibil?!
       7. Povestea parașutiștilor Leova Gukovski și Arie Fichman, deși rezumată la câteva fraze, este semnificativă și ea în același sens. Când ajung noaptea în arestul jandarmeriei, unul dintre ei „cu piciorul stâng rupt”, „cei doi au fost lăsați să doarmă și numai după amiaza au fost preluați de servicial de informații pentru a completa chestionare cu întrebări.” Consemnarea pare corectă, este favorabilă „adversarului”, cu atât mai credibilă, și concordă cu sensul general al materialului, destul de explicit cu privire la omenia românilor intrați în contact cu parașutiștii și prizonierii evrei. Aventura celor doi evrei a fost povestită mai apoi în cartea Pentru ce am fost chemat la datorie. O carte care ar merita să fie mai cunoscută, tradusă în limba română etc. M-aș mira să confirme aiurelile inventate de cei care susțin invenția cea mare: Holocaustul din România! Oamenii care au văzut moartea cu ochii pe front, care au ales să se confrunte cu ea, iar dintre ei mai ales aviatorii, sunt oameni de onoare, greu de câștigat pentru o cauză falsă, mincinoasă!
       8. Pe 29 iulie 1954 s-a produs însă o tragedie cutremurătoare: la un miting aviatic dedicat eroilor evrei, aviatori și parașutiști, din al Doilea Război Mondial, un avion a scăpat de sub controlul pilotului și s-a prăbușit în mijlocul mulțimii, omorând și trei dintre parașutiștii evrei care au fost prizonieri în România: Leova Gucovski, Arie Fichman și Dov Berger. Domnul Puiu, după ce mi-a povestit cele petrecute, a legat această tragedia de o discuție anterioară, în care dînsul mi-a explicat de ce este ateu! Evreu ateu, așadar!… Acum, pornind de la tragedia în care au murit acei tineri eroi, domnul Puiu m-a interpelat, cu obidă: „Ce mai ziceți, domnule profesor, în fața unei tragedii atât de nedrepte?!… Cum a putut lăsa Dumnezeu să se întâmple așa ceva?!” Cu alte cuvinte, zicea amicul nostru din Tel Aviv, iată o dovadă nouă că Dumnezeu un există?!…
      Răspunsul meu a fost următorul: Dimpotrivă, domnule Puiu, eu văd prea bine mâna lui Dumnezeu în această tragedie! Pentru că la Procesul Marii Trădări Naționale, la care Ion Antonescu a fost acuzat de crime de război, de persecutarea și asasinarea a zeci de mii de evrei, normal era să se prezinte ca martori ai apărării Mareșalului și câțiva dintre evreii care au simțit pe pielea lor cât a fost de antisemit premierul român. Iar cei mai în măsură să depună mărturia cea mai edificatoare erau parașutiștii evrei care au fost prizonieri în România și au avut ocazia să cunoască nu numai omenia oamenilor de rând, ci și respectul autorităților românești pentru haina militară, pentru adversar! Desfășurarea procesului a fost cunoscută în mediile evreiești! Aveau motive, chiar obligația morală de a se prezenta la proces din proprie inițiativă nu numai prizonierii evrei, ci și cei mai importanți lideri evrei, în frunte cu Wilhelm Filderman, Alexandru Șafran, Mișu Benvenisti, care cunoșteau și alte fapte care îl dezincriminau pe Mareșal și pe colaboratorii săi! Lipsa de recunoștință evreiască față de Ion Antonescu, față de George Alexianu a fost însă strigătoare la cer, iar Cerul a reacționat!…
      Așadar, Arie Fichman, evreul pentru care Ion Antonescu a intrat în dezacord cu propriii săi aliați, evreul pentru a cărui viață autoritățile militare românești au făcut tot ce au putut ca să-l salveze și au reușit, a murit totuși acolo unde se aștepta mai puțin: la el acasă, în ograda propriei case, în floarea vârstei și nevinovat!…  Ale cui păcate le-a plătit bietul băiat?!
      Printre cei trăzniți din înaltul cerului s-a numărat și Leova Gucovski, autorul cărții mai sus pomenite. Mărturia sa mi se pare cu atât mai interesantă. Sunt convins că a mărturisit sincer, cinstit! Că un pentru păcatele sale a plătit!
      …Evreii au această ingenuitate, când îi lovește o nenorocire și se lamentează, nu le trece prin minte că vinovații s-ar putea afla printre cei loviți „de soartă” sau printre apropiații acestora… Adică printre ei, aleșii lui Dumnezeu!
  Cam aceasta este concluzia mea, comentariul meu la afirmația amicului ateu…
 (În paranteză fie spus, mă întreb dacă un evreu ateu mai este ateu? Dar un evreu creștinat mai rămâne evreu? Care dintre cei doi evrei este mai puțin evreu sau mai evreu?… Închid paranteza, lăsând altora și pe altdată aflarea răspunsului și mai ales comentariile, dezbaterea…)
       9. Încă o vorbă, de data aceasta despre Mihai Pelin, fostul meu coleg de la „Națiunea”, la începutul anilor ’90, pomenit pe site-ul Armatei Israelului. Înțeleg că faptele prezentate pe site au fost, cel puțin parțial, preluate din scrierile lui Mihai. Firește, după ce au fost judicios confirmate din alte surse… Am mai multe amintiri despre Mihai Pelin legate de contenciosul româno-evreiesc. Una se referă la prezența lui Mihai Pelin pe „lista neagră” alcătuită de rabinul roșu, adică de Moses Rozen… De la Mihai Pelin am aflat de existența acestei liste și de faptul că amândoi eram colegi de listă!… Probabil că Mihai Pelin știa mult mai bine decât mine ce înseamnă să te încondeieze rabinul, așa că Mihai a făcut toate eforturile să fie scos, șters de pe lista fatidică. N-a rezistat șantajului rabinic… Eu am rezistat, din ignoranță: n-am știut ce preț va fi să plătesc…
 Ion  Coja
 21 octombrie 2012
  Notă: Pentru conformitate, puteți accesa materialul în forma în care a apărut pe site-ul Armatei Israelului,  מצגת לזכר הצנחנים הישראליים שצנחו באירופה בתקופת השואה
 www.zanhanim.org.il/vf/ib_items/189/ww2.pps
Notă, iulie 2014 :  Re – publicăm acest text, „la cererea publicului”! Îi datorăm dlui H.N., plecat din Suceava și ajuns colonel în Armata Israelului, semnalarea  și procurarea prețiosului document. Traducerea textului s-a făcut la București, în două variante, independente una de alta. Au coincis cele două traduceri întru totul, la nivelul faptelor relatate, al informației propriu zise. Încă o dată, pentru domnul Puiu, Patria recunoscătoare! Tot binele la tot neamul său, nepoților în primul rând!
O completare: a lipsit puțin ca dl H.N. să reușească să-mi facă o invitație oficială să merg în Israel și să dau seamă în fața evreilor de argumentele mele în disputele care există azi pe tema Holocaustului din România! Eu am fost de acord, am acceptat invitația. Din păcate, n-a fost să fie…

Mastile ignorantei

Toată lumea crede ca ignorații sunt proști ...
că nu citesc și nu învață, dar nu e deloc asa!
Dimpotrivă ! ignoranții sunt foarte deștepți ! de aceea ei nu au nevoie sa mai piardă vremea cu astfel de prostii. Nu e nimic de ras ... unii ajung deștepți foarte repede ... au învățat sa vorbească si asta le este de ajuns ! Alții ajung deștepți după ce au învățat sa scrie și să citească, aşa cât de cât. Alții ajung deștepți ceva mai târziu după liceu sau după facultate, dar, din păcate toți ajungem deștepți la un moment dat, și nu mai avem nevoie de nimic nou, avem senzația că știm deja tot ce se poate știi, nu mai avem nevoie sa citim o carte, pentru ca nu ne-ar mai aduce nimic nou, nu mai avem nevoie să citim o știre întreagă ci doar titlul sau primele rânduri și deja știm tot.
Toate astea sunt doar măști ale ignorantei, tu, dacă ai citit tot până aici cu siguranță că nu ești ignorant și te felicit !

miercuri, 2 iulie 2014

DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA

EXCEPȚIONAL! UN JURNALIST RUS SCRIE CORECT ȘI ÎN PREMIERĂ DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA! SERGHEI GOLUBIȚKI*: AURUL ROMÂNESC (ÎN LIMBA RUSĂ). РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО

Serghei Golubițki, jurnalist și scriitor
Serghei Golubițki, scriitor, filolog și jurnalist, specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roșie) facultatea de litere a Universtității de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 și-a susținut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială și nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeași universitate. Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză și română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez și terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piața americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spațiul postsovietic”, stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra realităților în transformare dinamică”.

FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIȚKI:

(….) Așadar, despre ce alegere a  grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-ați dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titul postării de astăzi. (…)
Cu alte cuvinte, în ceea ce ține de „drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului româmesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretătări ambigue. Și vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanță principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, și într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România și, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au și intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluția APCE.
De ce are această chestiune o importanță principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur și simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaștem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătății, câte ne spunem nouă înșine că, da, noi suntem niște HOȚI! Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.
Doar așa și nicidecum altfel. Și nici un fel de inepții de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruși despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ține de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangență cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binenului și a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaștem obligațiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic și impertinent.
Presupun că atât colegii mei, cât și marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzații de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoștința cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putință, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Rețelei Naționale a Oamenilor de Afaceri.
În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate:  politica țărilor mici este  o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici și cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.
Demersul României a avut consecințe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printro contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.
Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.
În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt,  îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziția dominantă pe care o aveau submarinele germane în spațiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.
La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor  Unite ale Americii.
Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România.Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a și garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât și pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.
Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecțiile muzeistice aparținând instituțiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.
Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunțit mod cu putință în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepția  valoarii pur istorice a exponatelor de muzeu) :  2 miliarde 800 milioane de dolari.
“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conținut în valoare de 314 580 456 lei și 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.
În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eșalon cu părți ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de  7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.
Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolșevică de teroriști a acaparat puterea sub directa conducre a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțk, a declarat public cu cinism: „Activele românești plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română.  Guvernul sovietic își asumă obligația de păstrare a acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român “.
Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult și-a răsturnat regii, așteaptă și în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoțite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: “În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.
E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se și cuvine oricărei țări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericești,  am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemi. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur.  Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolșevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligațiunilor de restituire a ceea ce nu-ți aparține.
România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declarațiile publicate în presa sovietică reieseclar și univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.
Și atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice și monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARȚINE! Și ne-au făcut pe toți ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetățean al unei țări care săvârșește pe față și cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creștine: înșelarea celor care ți-au dat încredere?
La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuși la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua  - ultima – treaptă a Iadului:  pe lacul înghețat Cozit dracii le sfârtca capetele
Pentru orice creștin nu există  o crimă mai oribilă decât înșelarea celor care ți-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele și țopăiturile celor de la  Pussy  Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.
Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de “aurul românesc”.  De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii.  Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredințat toată averea sa,  e așa, un fleac , „o chestiune istorică”.
Scris de Vlad Cubreacov
sursa: http://i-business.ru
(Rețeaua Națională a Oamenilor de Afaceri din Rusia)
ARTICOLUL ORIGINAL IN LIMBA RUSA:
Российская пресса обсуждает очередную парламентскую ассамблею Совета Европы (ПАСЕ), осыпая насмешками вздорные резолюции, которыми веселят честной народ европейские фантазеры от политики. В обзорном докладе, подготовленном швейцарским человеком Андреасом Гроссом и румыном Георгием Фрундой, содержится беспрецедентное число претензий в адрес России. Количество обидок столь велико, что можно смело говорить о полной безнадежности в обозримом будущем изменить имидж Российской Федерации в глазах европейского сообщества.
Главная ошибка, на мой взгляд, которую допустила ПАСЕ, заключалась в сваливании в общую кучу совершенно неравнозначных и несопоставимых по значимости вещей – дела Сергея Магнитского, Анны Политковской, Натальи Эстемировой, Веры Трифоновой, Михаила Ходоркосвкого, Pussy Riot, конфликт с Грузией и – объект особых издевательств журналистов-соотечественников – “румынского золота”.
ПАСЕ, конечно, тоже можно понять, потому как лавина культурно-цивилизационных странностей, поступающих из полностью герметичной для европейского понимания Скифии, давно защемила способность сохранять адекватные реакции. Вот и приходится все валить в кучу: и экономику, и политику, и права человека, и исторические катастрофы.
Понимая ПАСЕ, все же не могу удержаться от едкой ремарки: если бы парламентскую ассамблею хоть чуточку волновала судьба самой России и самих людей, проживающих в этой огромной стране, они бы, конечно же, не устраивали винегрет из претензий, а разнесли бы их если уж не во времени, то хотя бы по разным резолюциям. Увы, мы никого ни в ПАСЕ, ни в Европе не волнуем, поэтому приходится самостоятельно отделять зерна от плевел.
Зачем это нужно делать? Для нашего собственного выживания. Для выживания как нации, как цивилизации, как исторической общности, объединенной культурой, верой и уникальным духовным зарядом. Зарядом, который, хочется верить, еще не затух окончательно и бесповоротно. Потому что если это заряд погаснет, единственное будущее, какое только возможно – это дезинтеграция на феодально-склочные региональные паханаты с последующем поглощением каждого более пассионарными соседними этносами.
Итак, о каком отделении зерен от плевел идет речь? Коллеги, думаю, уже догадались, что речь идет о теме, вынесенной в заголовок сегодняшнего поста. Дело в том, что трагическая судьба Магнитского, дело Pussy Riot, вооруженный конфликт с Саакашвили, посадка Ходорковского, равно как и весь остальной список претензий ПАСЕ из разряда “нарушений универсальных прав человека”, как минимум, обладает иммунитетом внутренних дел России, а потому никакое ультиматумы и обидки ПАСЕ по данным вопросам не могут носить для российской стороны принципиального характера. Портят ли международную репутацию все перечисленные казусы? Безусловно, портят. Но не более того, потому как внутри самой нашей страны граждане вольны занимать ту или иную сторону в конфликте: одобрять вердикт Химкинского суда или не одобрять, признавать независимость Абхазии или не признавать, осуждать убийство журналиста и правозащитницы или приветствовать его.
Иными словами, в “правозащитных темах” есть выбор. Совершенно особняком стоит “румынское золото”, которое не допускает ни в какой форме, ни в каком виде, ни при каких допущениях двусмысленных толкований. Причем хочется еще раз подчеркнуть, что вопрос этот имеет принципиальное значение именно для России, именно для нас, и в гораздо большей степени, чем для Румынии и уж подавно – для Молдавии, чьи парламентарии, кстати, и ходатайствовали о включении вопроса в резолюцию ПАСЕ.
Почему этот вопрос имеет принципиальное значение именно для нас, а не Румынии? Потому что для Румынии речь идет просто о потере материальных благ, тогда как для России вопрос ставится в совершенно иной плоскости – нравственной. Если мы не признаем его, мы не столько внешнему миру, сколько себе самим говорим, что – да, мы ВОРЫ! Мы в полном уме и сознании признаем себя наследниками и правопреемниками большевистского ворья и мы – достойные птенцы гнезда Троцкого.
Только так и никак иначе. И никакие нелепости, вроде официальных комментариев российских чиновников о том, что, мол, тема “румынского золота” – это дела давно минувших дней, вопрос истории, но никак не современной политики, не могут заслонить чудовищной нравственной пропасти, которая отделяет нас от Мира Добра и Света в том случае, если мы отказываемся признать обязательства по возврату откровенно, нагло и цинично украденного.
Я допускаю, что коллеги, как и подавляющее большинство граждан России, понятия не имеют о том, что представляет собой эта тема – “румынское золото”, поэтому нет ни малейших оснований делать какие бы то ни было скоропалительные выводы и, тем более, кого-то там обвинять в безнравственности. Поскольку официальные российские СМИ вопросом доведения фактов до своих читателей не озаботились, попытаюсь по мере сил компенсировать это хотя бы для аудитории Национальной деловой сети.
В августе 1916 года Румыния вступила в Первую мировую войну на стороне Антанты и оккупировала Трансильванию. Я оставляю за кадром мотивы, которые заставили эту страну два года отсиживаться в нейтралитете: политика малых мира сего – дело сложное, а – главное! – для нашей задачи совершенно непринципиальное. Сейчас меня не интересует Румыния, меня интересует только Россия.
Результат румынского демарша оказался очень печальным: объединенные армии Mittelmächte (Германии, Австро-Венгрии, Болгарии и Оттоманской империи) тут же ответили контрнаступлением, которое в мгновение ока свернуло шею румынской армии.
Правительство Румынии было поспешно эвакуировано из Бухареста в Яссы, на границу с Бессарабской губернией Российской империи. Добруджа, Олтения и Мунтения уже были оккупированы, так что полный захват национальной территории справедливо казался лишь вопросом времени.
В ноябре 1916 года Национальный совет Центробанка Румынии принял решение о временной передаче на хранение всех своих золотых запасов своему союзнику – России, которая, собственно, сама любезно и предложила услуги. В качестве альтернативного варианта рассматривалась транспортировка сокровищ в Лондон, но господство немецких подводных лодок на морях поставило окончательную точку в выборе в пользу Российской империи.
2 декабря было принято решение Центробанком, 12 декабря – поддержано Советом министров Румынии. В качестве международного прецедента использовался опыт Франции, которая уже передавала свои золотые запасы на хранение Соединенным Штатам Америки.
От России протокол о передаче сокровищ был подписан генерал-лейтенантом Александром Александровичем Мосоловым, начальником канцелярии Министерства Императорского Двора, а с осени 1916 года – министром-посланником в Румынии. Правительство России не только обязалось подготовить трансферт, но и гарантировало безоговорочную сохранность румынских сокровищ как во время транспортировки, так и во время всего срока последующего хранения.
General-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, cel care a semnat Procesele verbale de preluare a Tezaurului României

luni, 30 iunie 2014

O scurta analiza a activismului


As vrea sa arat aici unele cauze pentru care lumea activismului este atât de divizata și de ce apar conflicte intre grupuri de activiști care aparent au aceleași scopuri.... Activiștii în sine sunt extrem de diferiți, astfel avem:
1. activiști de buna credință care trăiesc din meseria sau afacerea lor si care vor sa facă ceva bun pentru țară.
2. activiști de profesie care nu se știe exact cu se ocupa si care se înrolează pe diverse proteste punctuale... pot fi de buna credință în sensul ca deși sunt finanțați pentru ceea ce fac ... merg totusi doar pe acele acțiuni care sunt in folosul tarii.
3. activiști - agenți ai unor companii care au interese strict economice in blocarea unor proiecte cum ar fi fracturarea sau Rosia Montana.
întrebarea este următoarea este dăunătoare prezenta lor, atâta timp cat interesele lor coincid cu interesul general sau nu ?
Se poate observa ca acest tip de activiști acționează strict pe o direcție fie gaze, fie cianura, nu are sens pentru ei sa le susțină pe ambele
4. activiști infiltrații de serviciile ce doresc menținerea actualei clase politice si lansează proiecte paralele si susținute financiar. Scopul lor este de a menține grupurile de activiști cât mai divizate pentru a nu pune in pericol stabilitatea clasei politice actuale.
Dupa cum se vede doar cei din prima categorie sunt dispuși sa coopereze si sa susțină nu doar o cauza anume. ci orice ar fi bun pentru tara inclusiv o schimbare politica.
Toti ceilalți încearcă doar sa ii atragă pe cei din prima categorie si sa ii folosească in propriile interese.
Intrebare se pune, de ce nu ar fi posibil si INVERS, adică cei cu bune intenții sa ii folosească pe cei cu alte interese, atâta timp cit interesele coincid.
Sper ca am găsit o exprimare mai clara privind ideea pentru care am lansat proiectul RoAdmin.

https://apps.facebook.com/groups/RoAdmin/

duminică, 29 iunie 2014

TROICA MAIOR-GHITA-PONTA


SUNT SIGUR CĂ DE-SERVICIILE DIN ROMÂNIA NU DEZINFORMEAZĂ
Încrengăturiile mafiotilor-Despre politică și Mafie în România
TROICA MAIOR-GHITA-PONTA, FIII CARE STAPINESC ROMANIA !
Radu Moraru • Publicat: 26 Oct 2013
1. George Maior este seful SRI si FIUL lui Liviu Maior, nas al cuibului securistic de la Cluj inca de pe vremea lui Ceausescu. Liviu Maior a fost inalt demnitar al regimului Iliescu si fost ambasador in Canada in 1997, anul perfectarii multor aranjamente cu asa-zisii canadieni de la Gabriel Resources (Rosia Montana).
Atit Liviu Maior cit si fiul sau George sint considerati la Bucuresti “oameni de maxima incredere” ai americanilor. In urma cu foarte multi ani, George Maior a fost deputat de Alba si a tras sfori importante in favoarea exploatarii de la Rosia Montana!
George Maior este NASUL lui Victor Ponta la casatoria cu Daciana Sirbu. Gabriel Oprea, presedintele UNPR si fost ministru al Apararii, aliat al PSD, este NASUL lui Ponta la prima lui casatorie.
2. Sebastian Ghita este mogulul Romaniei, un fel de Vintu+Voiculescu, si este si el FIUL cuiva. Mai precis, este fiul SRI-ului, omul care la 23 de ani facea contrabanda cu petrol (EVZ) sub binecuvintarea SRI-Magureanu si nu patea nimic…si nici n-a patit, ba din contra, a ajuns deputat PSD, cel mai mogul dintre moguli, partenerul premierului Romaniei de chefuri si vacante exotice sau shoppinguri exclusiviste in Dubai sau Liban!
Il banuiesc pe Sebastian Ghita ca are grad mare in SRI, de general, dar e doar o banuiala. Dar sint sigur ca Sebi este noul Adrian Nastase daca ne uitam cu atentie la declaratia lui de avere: CEASURI de 900.000 de euro, BIJUTERII de 3.000.000 de euro, OBIECTE de ARTA de 13.000.000 de euro, CASH de 7.700.000 euro intr-o banca din Ploiesti, INVESTITII CASH de 18.000.000 euro in Elvetia si BANI DATI CU IMPRUMUT unui prieten de 32 de ani…ATENTIE!!!, doar vreo 90.000.000 de euro !!!!
Sebastian Ghita este un abonat al contractelor cu Statul, indiferent de regim, cistigind licitatii de zeci de milioane de dolari. Maior din 2006 si Ponta din 2012 sint “ingerasii” lui norocosi!
La frageda virsta de 33 de ani micutul Sebi il baga in puscarie pe Vintu si ii confisca Realitatea Tv. Planul TV nu i-a reusit pe deplin fiindca s-a bagat pe fir Elan Schwartzenberg. Incalcind toate legile romanesti, inclusiv ale audiovizualului, Sebi Ghita si-a facut propria televiziune, RTV sau Romania TV, si in 2 ore a fost introdus pe toate societatile de cablu din Romania, atit in digital cit si in analog, fiind sprijinit direct si pe fata de George Maior, seful SRI. Traian Basescu nu s-a opus el fiind multumit ca scapa de Vintu! Ghinion, TB a dat de unul si mai pervers, dovada nenumaratele emisiuni de santaj ale RTV la adresa Presedintelui, inclusiv amenintarea voalata ca RTV ar putea avea imagini fierbinti din Vila Dante cu TB inotind de zor in celebra piscina!
Sebi Ghita este pe cale sa devina mai mogul decit este! El este in tratative sa cumpere o mare televiziune nationala, dar nu TVR cum a spus Basescu ci … o alta televiziune! TVR este doar varianta de rezerva!
Din banuielile mele, Sebi Ghita va fi viitorul presedinte al PSD dupa ce…si daca…Ponta va ajunge Presedintele Romaniei!
3. Victor Ponta este doar un executant cuminte al ordinelor lui George Maior, nasul sau. Ponta stie ca toate dosarele compromitatoare se afla la NASUL de la SRI, inclusiv fotografii, inregistrari video, conturi bancare si vizite in strainatate monitorizate, cam cu ce se ocupa SRI. Sint importante fiindca George Maior vrea sa fie sigur ca, daca Ponta ajunge Presedinte, il va numi pe el in functia de prim-ministru! Visul lui Maior este sa fie seful guvernului, pozitie din care spera sa ajunga Presedinte al Romaniei dupa ce Ponta nu va mai fi! De aceea George Maior viseaza ca opozitia sa fie condusa de Elena Udrea, o fata cu ambitii mari sa ajunga premier sau presedinte, fiindca Maior stie ca romanii mai au nevoie de inca 15-20 de ani pentru a alege o femeie. In plus, Udrea este foarte santajabila de catre echipa Maior-Ghita-Ponta, au lucrat serios “baietii” ca sa aiba “materiale” suficiente!
Am uitat sa precizez ca Ponta este si el FIUL cuiva, “tatii” lui fiind Iliescu si Nastase.
DE FINAL:
1. Singurul adversar puternic de care se teme TROICA este, culmea, americanul (Biden s-a prins de smecheriile celor 3). Nu intimplator Biden i-a telefonat lui Basescu!
2. Singurul adversar “surpriza” de care se tem cei 3 este STRADA, de aici si diversiunile criminale pe care le incearca (vezi cazul ministrului Barbu si cazul Cimpeni, unde au ratat milimetric un mic razboi civil cu morti si raniti)
INTREBARE :
De ce nu il demite Traian Basescu pe seful SRI ?!? Fiindca e un razboi al naibii de complicat! Americanii joaca mereu cu invingatorii iar cele mai mari sanse le au Maior-Ghita-Ponta! Americanii stiu ca celebra TROICA poate servi miine interesele Rusiei daca se simte amenintata ori Obama nu isi poate permite o asemenea infringere! Americanii stiu ca Basescu este foarte vulnerabil in batalia cu cei 3 si pot doar sa-l tina in viata cu cite un telefon “strategic”. Pragmatici, AMERICANII isi vor urmari intotdeauna INTERESUL EVONOMIC, bravo! fiindca numai asa iti sustii TARA si COMPATRIOTII !
Pina cind ROMANII nu pot furniza o ALTERNATIVA SIGURA la TROICA MAIOR-GHITA-PONTA, putem spune ca Ponta este in pole position sa fie viitorul Presedinte al Romaniei ! Cu Maior premier si Ghita stapin al PSD, al Presei si al Parlamentului Romaniei ! Justitia e doar o floare la butoniera TROICII !
Poate intelegeti mai bine acum in ce conditii NASUL TV isi desfasoara activitatea! Poate intelegeti mai bine toate piedicile care ni se pun si de ce nici LEGEA si nici CONSTITUTIA nu functioneaza in cazul nostru ! Am primit cele mai indecente propuneri pentru NASUL TV ! Inclusiv amenintari cu LICHIDAREA FINANCIARA ! Fiindca nu ne pot nici speria, nici santaja, nici cumpara!
NASUL TV nu poate fi decit alaturi de tara si de romani! Sintem condamnati sa murim impreuna sau sa invingem! Eu cred ca o sa invingem! UN PATRIOT DEMN si CURAJOS face cit zeci de tradatori de neam si de tara!
Sa fiti iubiti!
P.S.
Nu vor fi comentarii la acest articol, prea multe “guri spurcate si negre” roiesc pe deasupra. Dar primim comentarii pe nasul@nasul.tv si le voi citi in emisiune pe cele mai interesante, la subiect, cu toate criticile si argumentele de bun simt. Si nu uitati, NASUL TV RISCA TOTUL, VOI NU RISCATI NIMIC… DACA SINTETI MULTI !