De ce este preferat acum PDL ?

Dem Din România

5 ore

CHEIA GEOPOLITICĂ A ALEGERILOR PREZIDENțIALE DIN ROMÂNIA

Alegerile prezidențiale din România au multe aspecte relevante, dar cheia principală a problemei este una geopolitică. Cine și-a imaginat că ele erau de la bun început deschise oricărui rezultat (că ar fi putut câștiga oricare dintre candidații principali) s-a înșelat – și s-a înșelat tocmai pentru că a ignorat miza geopolitică a acestor alegeri.

Care este această miză? România are (iar) nenorocul istoric de a fi plasată geografic la linia de confruntare între Rusia și marile puteri occidentale. Aceasta îi conferă o importanță strategică deosebită, în total contrast cu lipsa ei de importanță economică și militară. În contextul conflictului cu Rusia, cine anume conduce România și cât de disciplinată va fi România în executarea unor directive americane, ale NATO sau ale UE devin lucruri vitale pentru marile puteri. Cu cât țara are o mai mare autonomie, cu atât ea se poate disocia de unele strategii concepute la Washington sau la Bruxelles (fie în centrul Bruxelles fie la Evere…) Or, o politică autonomă (axată pe interese naționale, și nu pe prioritățile NATO) este ultimul lucru pe care și-l dorește Occidentul, care are deja mari probleme, în acest sens, cu state ca Turcia și Ungaria. Un lider relativ independent, cum e Viktor Orbán la Budapesta sau Erdogan la Ankara, care cenzurează directivele occidentale funcție de interesele naționale pe care le reprezintă, este o mare sursă de probleme pentru puterile ce vor să controleze lumea. Ar fi fost un coșmar pentru marile puteri să aibă și la București un lider politic relativ autonom sau cu un grad apreciabil de independență. De asemenea, ar fi fost foarte neplăcut ca în România conducerea să manifeste ezitări în intransigența față de Rusia, așa cum manifestă, de exemplu, Sofia.

Tocmai din acest motiv, nici SUA nici NATO nu puteau fi dispuse să accepte orice rezultat al alegerilor prezidențiale. Întrebarea care se pune este însă: de ce nu putea fi Victor Ponta omul potrivit pentru a coordona aplicarea politicii occidentale de către România? Pentru că e un om corupt, sau un impostor (din punct de vedere academic) sau un prieten al Rusiei? Nimic din toate acestea. Prea puțin contează, din punct de vedere geostrategic, plagiatul lui Ponta sau corupția PSD-istă.

Defectul capital al lui Ponta, din unghiul de vedere geopolitic, este pur și simplu prea marea putere a PSD. De ce nu iubește Vestul PSD-ul? Pentru că e corupt, sau dictatorial, sau pentru că e „de stânga”(?) ori chiar „neocomunist”? Nici vorbă – toate acestea sunt simple sloganuri electorale. Corupția există în toate partidele și instituțiile românești, iar dacă Vestul ar opta să colaboreze doar cu politicieni nepătați el ar fi silit să se adreseze exclusiv sfinților și mucenicilor din Calendarul Ortodox… De fapt, SUA au colaborat perfect cu numeroase regimuri corupte (vezi nenumărate exemple din America latină și centrală), cu dictaturi nemiloase (vezi chiar Arabia Saudită, marele aliat arab al Vestului), și chiar cu regimuri de stânga (dacă acestea erau ascultătoare…)
De ce, atunci, SUA și NATO refuză să facă din PSD aliatul lor principal în România?
Oare nu s-a dovedit PSD-ul destul de docil? Ba bine că nu… el și-a dovedit de multe ori disponibilitatea de a executa fără murmur directivele. Și atunci?

Marele defect al PSD este forța sa politică, mult prea mare pentru a fi pe placul oricui vrea să dirijeze lucrurile în România. PSD-ul are un electorat constant, de multe milioane de votanți, putere organizatorică, rădăcini solide în teritoriu, numeroși susținători cu bani (indiferent că sunt numiți „baroni” sau „oligarhi”), și deci o anumită autonomie. Ne place sau nu, PSD este(încă) singurul partid solid, cu bază de masă, din România (nu va mai fi multa vreme… DNA, institu ia preziden ială i alte for e mai pu in vizibile îl vor demonta treptat). ț ț ș ț ț Or, un atare partid constituie un risc major pentru politicile construite peste granițe, el putându-se lesne replia în strategii naționale/naționaliste neconvenabile pentru marii actori strategici. Din nou, Ungaria, Turcia și chiar Bulgaria atestă clar că mișcări politice solide pe plan intern constituie obstacole pentru aplicarea lină a directivelor SUA, NATO sau UE. De ce e Vestul așa de supărat pe Viktor Orbán? Pentru radicalismul său de dreapta? Nicidecum, acesta ar fi chiar pe placul republicanilor neoconservatori din SUA și al multor altor forțe de dreapta occidentale. Inacceptabil la liderul maghiar este faptul că el pune interesele maghiare mai presus decât prioritățile marilor puteri.

Acest lucru nu îi va fi iertat. Cea mai bună dovadă a intransigenței occidentale față de regimurile„autonomiste” (care manifestă independență națională în raport cu marii actori strategici) este, așa cum indică analiștii, subminarea sistematică de către SUA a regimurilor arabe modernizatoare din Africa de Nord și Orientul Apropiat. Toate aceste regimuri erau nu doar orientate spre modernizare, ci și naționaliste, adică susceptibile de a iniția politici autonome. Este exact ceea ce nu li s-a iertat, și ceea ce a dus la subminarea lor, chiar cu prețul (constatabil azi) al exploziei radicalismului islamic al grupărilor ce s-au impus în locul lor în aceste regiuni.

Pe scurt, marile puteri occidentale nu au nevoie de regimuri politice relativ autonome, care să își poată negocia („precupeți”) colaborarea cu Vestul; ele au nevoie de regimuri politice complet docile, care să execute disciplinat directivele de peste graniță. PSD-ul este încă prea puternic pentru a se putea conta pe completa sa docilitate; evenimentele din vara anului 2012 au dovedit că PSD, și forțele aliate cu el, pot provoca surprize… Se poate spune că încă de atunci partidul lui Ponta și aliatele sale și-au pecetluit soarta. Nici la Washington, nici la Bruxelles nu se tolerează veleitățile de autonomie politică, și era clar că ele sunt cu atât mai puțin tolerabile cu cât se proiectează un război cu Rusia. Orice promisiuni ar fi făcut Ponta americanilor, el nu prezenta încredere; acțiuni imprevizibile, ca acelea din 2012, s-ar putea repeta și singura garanție contra lor este nu cuvântul de onoare psd-ist, ci pur și simplu neputința PSD-ului de a le relua.

Iată de ce, dacă nu vor surveni evenimente-surpriză, este de așteptat ca PSD-ul să fie în continuare demontat treptat. Odată redus la insignifianță, nu va mai exista în România nici o forță politică cu veleități (măcar marginale) de autonomie națională. Tonul politicii va fi dat de mass media, de ONG-uri „apolitice” (gen GDS) și think tank-uri „academice” a căror finanțare vine de unde vine și a căror poziție poate fi perfect controlată de unde trebuie; iar în fruntea politicii românești, Johannis, adică nimeni: un om fără personalitate, fără partid solid care să îl susțină, fără autonomie și fără alte idei decât aceea că… trebuie să fim aliații cei mai fideli ai SUA, NATO și UE. Un asemenea lider nu creează nici un risc de autonomizare față de directivele occidentale; el va fi totdeauna cel mai disciplinat executant al acestor directive. (Să nu-l confundăm pe Johannis cu Ferdinand I de Hohenzollern, după cum nici Ponta sau Băsescu nu pot fi confundați cu Ionel Brătianu…).

Bineînțeles, rezultatele alegerilor nu se explică pur și simplu printr-o conspirație a străinilor îndreptată contra poporului român. Mulți votanți (disperați, ca totdeauna, de ineficacitatea instituțiilor românești, de corupție și sărăcie) au investit speranțe într-un nou președinte (așa cum au făcut-o și în 2004… istoria se repetă). Românii disperați au contribuit și ei, masiv la aceste rezultate. După cum au contribuit toți cei care, supuși manipulării, credeau că aici se confruntau două persoane, cu meritele și lipsurile lor – când de fapt a fost o competiție între inițiativa autohtonă și decizia marilor puteri. „Soluția Johannis” nu este o soluție de origine românească: fără organizarea marilor actori strategici, ea n-ar fi avut nici o șansă. Johannis este prea lipsit de personalitate, prea lipsit de conexiuni politice de partid, și prea puțin cunoscut de masa electoratului pentru a dobândi așa repede un succes răsunător. Totuși, să nu uităm că el a prezis în mod genial și a anunțat explicit (cu o surprinzătoare aroganță, pentru un om până mai ieri necunoscut milioanelor de alegători români) sfârșitul carierei lui Ponta… cum s-o explica asta? O fi Johannis vreun clarvăzător, a primit el mesajul decisiv din lumea spiritelor? Da, el a primit un mesaj. Dar nu din lumea spiritelor, ci de acolo de unde se iau deciziile. După modelul doamnei Nuland, cineva i-o fi transmis poate lui Johannis: „F… the voters! Ponta is finished, you are the new President!”

Cea mai clară dovadă a faptului că Ponta i PSD-ul nu aveau ș nici o șansă să câștige alegerile prezidențiale o reprezintă pregătirea minuțioasă a unor tulburări de stradă modelate după modelul celor din timpul „Primăverii arabe” și ale celor de pe Maidan-ul din Kiev. Aceeași mobilizare a ONG-urilor și mass mediei „pro-occidentale”; aceeași „schimbare la față” bruscă a unor lideri de opinie (până mai ieri anti-Băsiști, iar în timpul campaniei brusc aliați ai lui Vasile Blaga, Mihai Răzvan Ungureanu și ai tuturor celorlalți servanți ai „Președintelui Jucător”); aceeași convocare insistentă pe rețelele de socializare, aceeași isterie pe Facebook: „suntem la marginea prăpastiei!”, „acum ori niciodată!”, „înfruntarea decisivă dintre Bine și Rău!” etc. (Că PSD-ul a colaborat perfect cu SUA și cu NATO, girând acceptarea României în alianța euroatlantică, nu mai conta; el a devenit deodată „Răul” – și va continua să fie asta câtă vreme va fi mai puternic decât se dorește la Washington și la Bruxelles – Evere!) Aceleași grupuri de„protestatari” dispuși să provoace dezordini de stradă, pentru a dovedi că nu votul alegătorilor contează, ci cauza „Binelui” (definit de cine trebuie și unde trebuie… nu de către alegători); aceleași amenințări cu „Revoluția” (amenințări care îl lasă pe cetățeanul român interzis… el credea că e pur și simplu vorba de alegeri prezidențiale, nu de răsturnări ale regimului) etc.

Dacă, în ciuda tuturor presiunilor, Ponta ar fi obținut mai multe voturi decât Johannis, ar fi urmat scenariul clasic: contestarea alegerilor, acuzații de fraude masive, ocuparea Pieței Universității, provocări și violențe etc. Până când? Până când diplomații occidentali le-ar fi spus clar PSD-iștilor că „nemulțumirea populară” îi obligă să se retragă. Așa că cei care sperau că Ponta și PSD-ul ar putea câștiga alegerile se înșelau – datorită necunoașterii intereselor geopolitice implicate.

Autor: Adrian-Paul Iliescu
Sursa:Argumente si fapte

Nu-mi mai placeNu-mi mai place ·  · Distribuie

• Ţie şi Simonei Avram vă place asta.
• 4 distribuiri
• 
  
• 2 ore · Îmi place
• 

  Horia Grancea Dem Din România am citit cu mare atenție cele prezentate de tine si eram pe punctul sa iti dau dreptate ... numai ca amintirile ma chinuiesc 
  Spui tu ca principalul motiv pentru care PSD nu e agreat de occident ar fi a cela ca 
  -e prea puternic prin structurile din teritoriu
  -are prea multa priza la popor
  - ar putea ca bazandu-se pe asta sa nu respecte linia trasata de occident
  Sa le iau pe rând 
  -Structurile din teritoriu provin din zestrea PCR ... zestre din care s-a înfruptat bine si PDL atunci când s-a separat 
  Tot din zestrea PCR provine si relația de strânsă colaborare cu servicii de asemenea împărțită frățește cu PDL
  Daca mergem pe linia serviciilor nu ar trebui sa uitam pe colaboratorii lor de nădejde ... mafiile țigănești ... si ele împărțite frățește cu PDL
  - priza la popor se datorează in mare parte electoratului captiv al psd 
  familiile celor din administrațiile centrale si locale sau cei din mai si man La aceștia se mai adaugă o pătura groasa de pensionari si asistați sociali mereu șantajați cu pierderea pensiei.
  As fi putut fi decacord cu tine dacă PSD (FSN PDSR ETC) nu ar fi distrus in mod sistematic toată economia tarii, dacă de sărăcia adusa de ei milioane de oameni nu ar fi fost constrânși sa plece din țară si dacă poporul i-ar fi iubit pe bune ... nu de teama sau de șantajul ca si-ar pierde locul de munca, pensia, sau pentru mici atenții electorale.
  Asa ca ma îndoiesc ca occidentul s-ar teme de un asa zis exces de putere a PSD când aceasta este o putere creata si întreținută artificial fara un real suport popular. Exact aceeași putere falsa este si apanajul PDL si chiar dacă acum mafia PDL este numeric mai mica decât cea a PSD ajunsa la putere va acapara toată țara si o va sugruma chiar cu mai multa putere ca mafia PSD. Asa ca ne trebuie vigilenta maxima pentru perioada care urmează... si tot in aceasta perioada vom desului misterul pentru care occidentul a mers pe mana PDL de data aceasta.

  36 minute · Editat · Îmi place
• 

  Horia Grancea Daca ar fi sa cautam un raspuns la intrebarea de ce prefera acum occidentul mafia PDL in locul mafiei PSD l-am putea gasi la pagina 431 a cărţii de memorii a fostului director al CIA, George Tenet – ”At the center of the storm - My years at the CIA”.
  ”(…) Când a căzut Uniunea Sovietică şi Vestul a moştenit Europa de Est, ne-am propus să construim servicii de informaţii cu ceea era deja disponibil acolo. Exista o probabilitate mare ca aceste servicii să fie infiltrate de agenţi sovietici? Sigur. Era o probabilitate mare ca, în timp, să reuşim să-i eliminăm de acolo? Din nou, sigur. Ideea era că trebuia să ne asumăm nişte riscuri dacă vroiam ca guvernarea să funcţioneze…”
  Se pare ca a venit momentul ca occidentul sa se lepede toti agentii KGB pe care s-au bazat in 89 pentru demolarea regimului Ceausescu
  Se pare ca cei din PDL s-au dovedit slugi mai servile decat cei din PSD care mai pastreaca fosila KBG la loc de onoare in partid. PDL si-a pus repede eticheta de drepta si s-a afiliat la mafia PPE ... cum sa nu fie preferati ?

  5 minute · Îmi place
• 

  Horia Grancea Se vede clar ca occidentul s-a putut baza fara probleme pe filiera KGB in anii de dupa revolutie cand filierea soros nu era suficient de puternica pentru a prelua conducerea tarii ... dar acum considera ca este si ca se pot baza pe ei ... se vede clar ca in orice filiera straina poate avea occidentul incredere numai in ceva pur romanesc niciodata !

  Chiar acum · Îmi place

Cronica franciscană de pe insula Rab, Croația

FABULOS: Un document care schimbă ISTORIA VLAHILOR: Cronica franciscană de pe insula Rab, Croația

 Nov 11, 2014  Dezvăluiri  1

---

Într-o mânăstire franciscană de pe una din insulele Croaţiei se află un document excepţional, care fixează prezenţa vlahilor pe coastele Mării Adriatice la anul 650, cu o mie de ani înainte de data avansată de istoriile oficiale. Şi nu e tot… -

O însemnare misterioasă

După trei ani, eram din nou pe drumul acela şer­puit şi anevoios din muntele Velebit, ce părea suspen­dat deasupra mării Adriatice. Cu fiecare serpentină, cu fiecare prăpastie depăşită, eram mai aproape de insula Rab. Urma portul arid, numai piatră şi stâncă încin­să, ferrybotul, drumurile în­gus­te, aerul dulce, în care miro­sul smochinilor se ames­teca cu cel al rozmarinului, biserica misterioasă din pia­tră. Să fi fost oare adevărat ceea ce descoperisem acolo? Ini­ma îmi bătea nebuneşte în faţa acestui gând. Găsisem atunci, în arhivele unei mâ­năs­tiri francis­cane care îmi ieşise din întâm­plare în drum, un manuscris apar­ţinând unui călugăr, o carte ve­che, roasă pe margini şi cu paginile îngălbenite de timp. Cu un scris citeţ, caligrafic, francis­canul con­sem­nase pre­zenţa vlahi­lor (mor­laci) în Dal­maţia, la anul 650. Pe moment, nu am dat impor­tanţă ace­lor rânduri aşternute cu mâna, eram doar bucuros că vlahii ajun­seseră până acolo, în acele insule înde­părtate ale Adriaticii. Abia întors în Româ­nia am realizat importanţa excepţională a docu­men­tu­lui. Ţinu­sem în mână un act de “întemeiere”: păstorii vlahi erau prezenţi pe malurile Adriaticii încă din se­colul VII (!), în contradicţie cu toate istoriile oficiale, care îi consemnează abia pe la 1665. Aşadar, prezenţa stră­moşilor noştri în Dalmaţia începea, graţie acelui docu­ment franciscan, cu o mie de ani mai devreme! Nu-mi venea să cred că este adevărat! Diferenţa mare de ani, între ceea ce se ştia şi ceea ce gă­sisem în mânăstirea de pe insula Rab, m-au făcut să încep să mă îndoiesc de autenticitatea documentului. Mai ales că nu afla­sem numele celui care îl redactase, nu aveam o tradu­cere exactă a lui şi nici o copie a pasajului respectiv. Dacă, totuşi, în faţa celor trei cifre, 650, manuscrisul avea şi un 1, discret, pe care nu-l ob­servasem? De o singură şi neînsemnată trăsă­tură de condei depindeau o mie de ani din istorie. Sau poate că textul, scris în croată, nu vorbea cu ade­vărat despre vlahi şi era o confuzie?

Înapoi pe insula Rab

Se considera şi el vlah

Pe drumul către mânăstirea franciscană de pe insula Rab, printre leandri şi pini, îmi aminteam toate detaliile călătoriei făcute în urmă cu trei ani, opti­mismul, entu­ziasmul echipei noastre, pornită în cău­tare de urme vechi, româneşti, că îi găsisem pe vlahi, nu doar în sudul Dunării, în Balcani, ci şi pe înde­părtatele coaste şi insule ale Mării Adriatice, din fosta Dalmaţie, şi până la hotarele Alpilor veneţieni. Pre­tutindeni acelaşi popor, botezat diferit de cei care îi consemnau existen­ţa: vlahi, caravlahi, rumeri, mor­laci, de fapt, păstorii noştri plecaţi cu turmele din Carpaţi şi care au trans­format transhumanţa în istorie. Puteam să îmi amintesc exact cum arătau munţii de pe care vlahii coborau altădată cu oile către mare, Velebitul – Mon­tagna della mor­lacca – potecile lor pe care um­bla­sem narcotizat de mireasma trecutului. Dar cel mai bine îmi aminteam cum îmi tremurau mâinile când găsisem vechiul ma­nu­scris franciscan, dovada scri­să, concretă, despre mor­laci, Indexul aflat în mâ­năs­tirea de pe insula Rab. Dar cu nici un chip nu îmi aminteam dacă în faţa lui 650 era sau nu acel beţişor, acea mică liniuţă, ce-ar fi însemnat un plus de o mie de ani. Oare fusese real ceea ce văzusem sau eram victima unui entuziasm de reporter inflamat în exces?

În curtea franciscanilor

În curtea abaţiei

Meditaţie, în faţa mânăstirii

L-am aşteptat pe Padre Ivan printre leandri, la ca­pătul aleii de piatră ce venea dinspre micul ci­mitir al mânăstirii franciscane. În soarele amiezii, câţiva oa­meni îmbrăcaţi în negru rămăse­seră nemişcaţi pe mar­ginea gro­pii în care se cobora un sicriu. De fapt, totul părea nemişcat în căldura grea, de toamnă, a insu­lei. Mânăstirea era neschim­bată. Ace­iaşi pereţi de piatră şlefuiţi de vân­turi şi orbitor de strălu­citori, ace­laşi calm fără cute al golfului ce se întinde de-a lungul bisericii. În de­păr­tare, sus, dea­supra apelor şi a insulelor, este vârful Kamenjak, unde altădată păstorii vlahi se re­tră­geau cu oile pe timp de iarnă, veniţi de pe continent. De-acolo coborau apoi, cu vestita lor brânză, în vechea cetate Rab, privind în depărtare, peste argintiul Adria­ticii, către celelalte insule – Krk, Pag, Losinj sau Cres, unde alţi vlahi, veniţi tot pe bărci sau plute, trăiau liberi şi nesupuşi în acest Paradis insular.

“Dimmi, mio figlio”, mă salută Padre Ivan, cu vocea blândă, încer­când, din privire, să prindă parcă şirul gândurilor mele. Am pornit apoi către biserică, mergând încet prin grădina mânăstirii, numită al­tă­dată Vlasche Njive, adică Câm­pul vlahilor. Padre Ivan m-a invitat în curtea interioară, trecând pe lângă vechile mor­minte, ciudate, din piatră, ale ctitorilor. Nu ştiam prea bine ce să îi cer părintelui. Ştiam doar că acea carte veche, în care îi găsisem pomeniţi pe mor­laci (nume dat de veneţieni vlahilor), avea scris mare, pe coperta roasă de timp, un sin­gur cuvânt: Index. Mi-o ară­tase şi îmi citise din ea părin­tele Jeran, predecesorul său. În ea erau trecuţi strămoşii românilor de astăzi şi, poate, chiar istoria lor adevărată, cu o mie de ani mai lungă. Fu­sese doar un vis al meu acea carte? Le era sortit vlahilor să rămână o nebuloasă a isto­riei – un popor venit nu se ştie de unde, târziu, în seco­lul 14?

Cu experienţa lui de du­hovnic, cred că Padre Ivan a înţeles neliniştea şi emoţia mea, un reporter venit de la mii de kilometri, ca să se intereseze despre strămoşii săi. M-a privit peste rama argintie a ochelarilor şi mi-a spus: “Indexul există. A fost scris de franciscanul Odorik Badurina. Vestea mai puţin bună este că nu îl mai avem. Este un­deva la Zagreb, pentru a fi conservat şi restaurat.” Am simţit că mă înalţ pe cele mai înalte culmi ale Velebitului şi de acolo mă prăbuşesc în adâncurile Adriaticii. Apoi, conducându-mă spre ieşire pe culoarele întortocheate ale mânăstirii, Padre Ivan mi-a dat o hârtiuţă pe care scria doar Saşa şi un număr de telefon. “Caut-o pe această doamnă. Ea ştie mai multe. Poate o să te ajute.” Apoi, zâmbind, a închis în urma mea uşa grea, de lemn. Zidurile mânăstirii au devenit pentru un moment mai albe şi mai tăcute. Nu mai găsisem nimic din ce ştiam, mă simţeam departe, într-un loc străin, un labirint a cărui singură cheie era o bucăţică de hârtie, cu un nume şi un număr de tele­fon.

Un document exploziv

Katamaranul, vaporul ce face legătura între insu­lele croate şi continent, a apărut ca un punct la orizont. Îl aşteptam de câteva ore, pentru că el o aducea pe Saşa, persoana indicată de părintele Ivan, ca o posi­bilă călăuză spre documentul pe care îl căutam. Acos­tat la ţărmul de piatră al insulei Rab, vasul părea o veche corabie venită din mări îndepărtate, învăluită în mister şi poveşti. Dar dintre toate poveştile, mă intere­sa una singură: cea a vlahilor. O femeie de o eleganţă discretă a coborât de pe vapor şi, din toată mulţimea, s-a îndreptat direct către mine. M-a privit fix cu ochii ei verzi şi s-a prezentat întinzându-mi mâna: Saşa Potocnjak, profesoară la Facultatea de litere din Rijeka. Era în faţa mea, aşa cum aveam să înţeleg, cel mai bun cunoscător al scrierilor călugărului Badurina, ale cărui manuscrise le căutam. Ba, aş zice chiar, după cum Saşa privea visătoare spre mare, strângându-şi şalul în jurul umerilor, când vorbea despre el, o îndră­gostită de acest cronicar franciscan. Nu doar că îi cu­noştea scrierile, dar, spre marea mea bucurie, graţie unui proiect universitar, avea o copie integrală a lor.

Valuri de emoţie m-au cuprins când Saşa a deschis Indexul, cartea veche pe care o văzusem cu trei ani în urmă. Recunoşteam scrisul acela caligrafic, de mână, un pic ascuţit, paginile îngălbenite şi liniile trasate stângaci. Într-adevăr, acesta era manuscrisul pe care îl căutam. Când, în sfârşit, a ajuns la cuvântul Vlah, mi-am încordat privirea. Apoi am sărit în picioare şi am strigat: “E 650! Îţi dai seama, chiar e anul 650!”. Nu era nicio eroare. Prima notă despre vlahi apărea cu aproape o mie de ani mai devreme decât în orice alt document! Întreaga insulă începuse să se învârtească cu mine şi să plutească în larg. Eram ca pe o corabie uriaşă, ce se

File din cronică

întorcea în istorie. Marea dintre insulă şi continent devenise din nou Canale della Morlacca, ciobanii îşi coborau mioarele pentru iernat din vârful muntelui Velebit, parcă şi aerul devenise mai dulce şi era presărat cu vechi doine cântate la fluier. A trebuit să îi explic toată povestea Saşei, care mă privea uimi­tă, neştiind prea bine istoria vlahilor pe acele pămân­turi, deşi auzise, şi ea, de morlacchi şi de vlaji. După ce entuziasmul s-a domolit, am rugat-o să îmi traducă din croată, manuscrisul lui Badurina. Rândul acela magic suna astfel: “Liber primus 650. Croaţii i-au nu­mit pe păstorii romani (n.r. – fiindcă protoromâna semăna foarte bine cu latina vulgară, s-a crezut multă vreme că vlahii sunt păstorii romanilor) Vlahii negri sau Morovlahi, spre deo­sebire de romanii care locu­iau în interiorul oraşelor dalmate, numiţi Vlahi – Cronica, pagina 256.” Dar surprizele abia începeau. Primisem un răs­puns, dar noi întrebări se ridicau din valurile înspuma­te ale istoriei. Ce însemna, de exem­plu, acea notă Cro­nica, pagina 256? Mai existau note despre vlahi şi într-o altă scriere? Când Saşa a început să vorbească, am tăcut şi m-am aşezat, nevenindu-mi să cred ce aud: “Ceea ce vezi aici este, aşa cum spune şi coperta, doar un index, un instrument care să te ajute să gă­seşti mai uşor ceea ce cauţi. Opera adevă­rată a lui Badurina se cheamă Kronike şi are şapte volume, însu­mând câteva mii de pagini, toate docu­mentate din manuscrisele arhivelor de pe insulă. Aici sunt doar trimiterile către pasajele unde îţi vorbeşte pe larg despre vlahi. Din câte văd, aici nu e doar o trimitere la vlahi, ci sunt patru.”

Aşa am ajuns să deschidem marea carte a lui Ba­du­rina, din care valuri de lumină se revărsau peste isto­­­ria vlahilor, îndreptând erori, astupând găurile ne­gre ale unei uitări voite. Pasajele despre vlahi, spre deo­sebire de alte lucruri studiate, erau consistente şi se vedea că tema îl preocupase pe Badurina în mod spe­cial, de parcă ar fi vrut dinadins să aducă argumente pentru vechimea lor. Drept dovadă, un pasaj din expli­caţia etimologică a numelui vlah răsturna încă o dată istoria. Pe lângă anul 650, mai apărea încă un an legat de prezenţa vlahi­lor: “Schymnus din Chio (a murit în 378 înainte de Hristos), care i-a scris şi Regelui Nico­medes al Bitiniei, a descris coasta Adriaticii. El a menţionat, ca şi Pomponius şi Plinius şi Stra­bon, un sin­gur popor în Adriatica: Olsi, care trăiau de la Senj, în toată Dalmaţia. Aceşti oameni (Olsi) obişnuiau să fie păstori. Mai târziu, Olşii au primit numele de Vlahi.”

Aşadar, prezenţa vlahilor şi a descen­den­ţilor lor pe malurile Adriaticii cobora, de fapt, de la 1655, undeva în jurul anului 370 înainte de Hristos! Cu două mii de ani înaintea ori­cărei alte menţiuni cunos­cute până atunci! Toate intuiţiile echipei noastre, de reporteri idealişti şi scormonitori se adevereau: istro-românii şi morlacii nu veniseră aici abia în secolul 14, ci ei erau doar ulti­mele rămăşiţe ale unui mare şi vechi popor, ce stă­pâ­nise o mare parte a Europei, aşa cum dovedesc şi hăr­ţile vechi, pe care numele localităţilor ce derivă din “vlah” sunt majo­ri­tare.

Rescrierea istoriei

Experta croată Saşa Potocnjak

Casele de piatră, tradiţiile cele mai vechi şi toate rân­duielile păstorilor vlahi pe care le descoperisem în călă­toriile noastre se con­fir­mă, rând pe rând, cu fie­care nouă filă din Cronica lui Odorik Badurina. “Când croaţii au venit în sudul Dalmaţiei, erau deja acolo Vlahii”, spune el, “locuitorii din oraşe şi păstorii, sau Vlahii negri (sau Crni Vlasi, Maurovlahi, Nigri Latini, Morovlahi) care au fost împinşi, cu timpul, către mun­te. În secolul 9, încă se mai păstrau numele lor, pre­cum Dracul sau Neagul, chiar pe insula Rab, fiind în satul Bărbat numele de Negu­lici. (…) Acest popor, care la început îşi spu­nea rumun, se va numi apoi, la nord de Du­năre, român, în timp ce în sudul Macedo­niei, vor fi numiţi Cincars (Ţinţari), ei înşişi spu­nându-şi armân.”

Badurina enumeră şi zonele mai impor­tante unde locuiau vlahii în Dalmaţia (Kotar, Dubrovnik, Neretva, Split, Klis, Sinj, Nin, Obrovac, pe muntele Velebit, şi de la Senj la Zrmanja), spune cum au fost îm­pinşi către munţi, cum şi-au pier­dut, treptat, iden­titatea, prin slavi­zarea numelor, şi unde au fost con­semnaţi ulti­mii reprezentanţi ai vlahilor (în peninsula Istria, în Opicina, lân­gă Trieste, Trebic şi Padric). Şi toate aceste date, cu trimiteri la cărţi şi manuscrise, la autori şi con­semnări care, pro­babil, încă mai există în arhivele mânăs­tirilor de pe insula Rab. Da­că un cercetător s-ar apleca asupra lor, cine ştie câte alte lucruri am descoperi des­pre istoria noastră, atât de nedrept uitată de cerce­tătorii de azi! Oare Româ­nia nu se poate capacita să trimită mă­car un om care să stu­dieze în­deaproape aceste fantastice do­cu­mente, să cu­leagă aceste pie­tre pre­­ţioase din noroiul istoriei noas­tre, scrisă mereu de alţii, după pla­cul lor?

Călugărul de pe malul mării

Ultimii vlahi. 1927

Seara se lăsa încet peste insula Rab şi peste mă­suţa unde, la malul mării, alături de Saşa, sco­tocisem comoara lă­sată de Badurina. Soa­rele înroşise Adria­tica şi mirosul dulce al pădu­rilor de pin ne învăluia. Am tăcut amândoi un moment, privind aceeaşi întin­dere de ape verzi-roşiatice, pe care şi călu­gărul cărtu­rar o privise cândva. Dar existase el cu adevărat, sau era o nălucă a acestor mări? Fusese un personaj real, sau doar un nume sub care se adunaseră scrieri impor­tante ale francis­ca­nilor? Ca şi cum Saşa mi-ar fi ghicit gândul, cu acea privire de femeie îndrăgostită de eroul unui ro­man, dar cu exactitatea profesoarei uni­ver­sitare, a înce­put să îmi spună: “Odorik Badurina a existat cu adevărat. Când nu era în bibliotecă, cu manuscrisele, era aici, cu marea. Se ruga neîncetat. Făcea lungi plimbări pe coastele stân­coase. Singur, îm­bră­cat mereu în rasa de călugăr franciscan, le­gată cu o frânghie la mijloc. Era tuns scurt, avea ochelari mari, ro­tunzi. Era un călugăr de o smerenie extraor­dina­ră, un paleograf (n.r. – ştia să autentifice scrie­rile vechi) de o inteli­gen­ţă sclipitoare şi de o erudiţie colosală, pe ca­re abia acum începem să o înţelegem. Avea o sensibilitate aparte şi mult umor. Se născuse în 1896, pe insula ve­cină, Pag, şi a ajuns la mânăs­tirea de pe Rab abia în 5 octombrie 1936. A rămas aici 20 de ani. Pe insulă, există câteva arhive foarte impor­tante, aparţinând bisericilor. El le-a studiat pe toate: a citit peste 320 de mii de pagini de vechi ma­nuscrise, o muncă titanică! Ordinul franciscanilor nu permite asumarea de merite personale, aşa că nici această cronică şi nici altele scrise de el, în alte mâ­năs­tiri, nu sunt semnate. A făcut o muncă uriaşă, ano­nimă, şi a fost împăcat cu asta. La un moment dat, munca din arhive i-a distrus vederea, şi folosea, pe lângă oche­lari, o lupă. A murit feri­cit, de bătrâneţe, într-o mânăstire din Dubrovnik. Uite aici câteva fotogra­fii cu el.”

Saşa îmi arată câteva imagini cu un om îmbră­cat într-o rasă simplă, legată cu sfoară la brâu. Se roagă într-o plimbare pe malul mării, sau în curtea mânăstirii din Kam­por. Are mereu o privire caldă şi plină de blânde­ţe, în ciuda reguli­lor as­pre ale ordinului francis­can. Undeva, într-o croni­că, scrie cu mult umor des­pre el însuşi, la per­soa­na a treia… “Ba­duri­na s-a plimbat astăzi pe malul mării, apoi s-a în­tors la bibliotecă”. “Cro­nicile sunt de obicei făcu­te pentru mânăstiri”, spu­ne Saşa. Cu genero­zi­tatea sa, Badurina a lăsat o portiţă deschisă. A creat Indexul cronicilor, o ade­vărată hartă a miilor de pagini scrise de el, pentru ajutorul celor ce vor să afle mai uşor o anu­mită in­formaţie, o fereastră că­­tre lumea din afara mâ­năs­tirii. Un Index mira­culos, fără de care istoria vlahi­lor rămânea o sim­plă le­gendă, o poveste aco­peri­tă de ceţurile timpului, iar Cronicile lui Badurina doar un alt manuscris impor­tant tăinuit în arhive.

Epilog

Insula Rab şi muntele morlacilor, Velebit

Poate că nu întâmplător a scris Odorik Badurina despre vlahi. În arhiva abaţiei din Rab s-a descoperit un document în care este menţionat numele său de fa­milie: “Cei cu numele de Badu­rina au locuit cândva în România, la fel cei cu numele de Jadreskici (din Lo­par) şi Kordici (din Bărbat). În Ro­mânia, astăzi, sunt mulţi cu numele de Badulescu, Jandrescu, Cordescu. Din cauza invaăziei turci­lor, aceştia au scăpat, îndrep­tân­du-se către Ma­rea Adriatică”, no­tează, undeva, că­lu­gărul. Amănunte care depăşesc obiectul istoric. Amă­nunte de suflet. Dintr-o mânăstire de pe Ţărmul Mă­rii Adriatice, vla­hul Odorik Badu­rina trimite, peste timp, scrisori către inima noastră: să nu uităm şi să nu ne îndoim niciodată, că suntem un popor cu o istorie mare, care n-are voie să fie acope­rită de uitare şi de dispreţ.

Cătălin Manole

Sursa: http://www.formula-as.ro/2014/1139/vlahii-de-pe-coastele-adriaticii-122/un-document-care-schimba-istoria-cronica-franciscana-de-pe-insula-rab-18399

---

Manipularea prin sondaje

Manipularea prin sondaje - sa ne pregatim de alegeri

    

Foto: The Guardian

Partidele au inceput sa tureze motoarele pentru acest an dublu electoral. Din pacate, in staff-urile de campanie ale unor candidati sunt inrolati nu doar diversi jurnalisti sau analisti, ci si reprezentanti ai unor institute de sondare a opiniei publice.
Sigur, nu este o noutate pentru nimeni, dar daca in cazul primelor doua categorii profesionale alegatorul s-a cam obisnuit sa ii identifice pe cei lipsiti de obiectivitate, cei care realizeaza sondaje de opinie se bucura inca de foarte multa credibilitate, mai ales cand se ascund in spatele unor acronime care nu spun nimic alegatorului. De unde sa stie el ca acela care a realizat sondajul are stranse legaturi de rudenie cu liderul unui partid politic sau ca ii coordoneaza campania unuia dintre candidati, sa zicem?

Despre manipularea prin sondaje electorale se vorbeste destul de rar si destul de putin, comparativ cu importanta care li se acorda. De exemplu, sa ne amintim ca USL a sustinut ca isi imparte candidaturile jumi-juma intre PSD si ACD in baza sondajelor de opinie. Cum se face ca ale PSD ii dau ca favoriti pe pesedisti si cele ale PNL ii scot ca favoriti pe liberali? Asta ca sa nu mai vorbim despre diferentele dintre rezultatele sondajelor comandate de USL si cele ale PDL.

USL ar primi 57% din voturi - Sondaj CCSB

USL ramane sub 50%, PDL creste - Sondaj CSOP

I-am adresat cateva intrebari pe aceasta tema sociologului Mircea Kivu, care admite ca, mai ales in perioadele electorale, se recurge uneori la diferite modalitati de manipulare prin intermediul sondajelor, una dintre ele fiind "inventarea" de case de sondaje care apar in campanie si dispar la finalul acestora, dupa ce si-au indeplinit misiunea.

- Cate institute de sondare a opiniei publice exista in prezent in Romania si cum este reglementata aceasta activitate? 

Dupa stiinta mea sunt vreo 15, daca nu le socotim pe cele care fac exclusiv studii de piata. Cele mai importante sunt afiliate la SORMA. Activitatea este reglementata de Codul International ICC/ESOMAR de Deontologie a Cercetarii Sociale si de Marketing si celalalte ghiduri de buna practica ale ESOMAR.

- Cam ce sume platesc cei care comanda un sondaj si in functie de ce criterii? 

Principalele variabile care afecteaza costul unui sondaj de opinie sunt: modalitatea de intervievare (fata-in-fata, telefonic, prin Internet etc.), lungimea chestionarului, dimensiunea esantionului, complexitatea analizelor solicitate.

In general, costul minim, pentru un sondaj fata-in fata, porneste de la 10 euro/interviu.

Din pacate, exista pe piata firme care practica veritabile preturi de dumping. Acestea nu pot fi obtinute decat facand rabat la calitate (de exemplu, renuntand la a controla operatorii).

In conditiile in care pentru multi beneficiari pretul este principalul criteriu de alegere a furnizorului (mai ales in licitatiile publice), institutele serioase duc o lupta grea pentru pastrarea standardelor de calitate.

- Din cate stiti, se intampla deseori sa existe mari diferente intre rezultatele prezentate celor care comanda sondajul si cele date ulterior publicitatii? 

Institutele de cercetare cu renume nu-si permit asemenea diferente.

- In opinia dumneavoastra, cat de mult se manipuleaza prin sondaje si care sunt principalele modalitati? Credeti ca s-au inmultit cazurile de acest gen in ultimii ani? 

Din pacate, mai ales in perioadele electorale, se recurge la diferite modalitati de manipulare prin intermediul sondajelor. Cele mai raspandite sunt: nepublicarea intrebarilor care au fost adresate, publicarea selectiva a rezultatelor (doar cele favorabile beneficiarului), scoaterea din context a unor intrebari, publicarea unor sondaje "pe surse".

O practica des intalnita este "inventarea" de case de sondaje care apar in campanie si dispar dupa.

- Ce credeti despre sondajele pe teme economice, cum ar fi sondajul IRES legat de Rosia Montana, sau sondajul CCSB in care romanii s-au declarat mai preocupati de poluare decat de salarii, in contextul scandalului Cupru Min?

La cazul Rosia Montana - IRES m-am referit pe larg in articolul "Din nou, despre manipularea prin sondaje". In urma acestui articol, Grupul de Sustinere a Proiectului Rosia Montana a publicat uncomunicat prin care recunoaste implicit o parte din suspiciunile mele. Restul semnelor de intrebare au ramas fara raspuns - pentru clarificare, ar fi fost necesara publicarea intregului chestionar.

4 din 5 romani sunt de acord cu proiectul minier de la Rosia Montana - sondaj IRES

Sondajul CCSB trebuie citit cu atentie. Intrebarea era "...considerati ca acestea [problemele] va afecteaza personal?". Daca tinem cont de faptul ca mai putin de jumatate din populatia adulta (adica din esantion) este salariata, este firesc ca proportia celor care se considera afectati de nivelul salariului sa fie mai mica decat a celor care se considera afectati de poluare.

Romanii, mai preocupati de mediu decat de salarii - Sondaj CCSB

- 2012 este an electoral. Credeti ca vor exista derapaje majore in aceasta zona a sondajelor de opinie? Cat de mult credeti ca se vor folosi partidele politice de sondaje si cum? 

Ca de obicei, fiecare va incerca sa "traga spuza pe turta sa" prin metode de genul celor expuse mai sus.

Mass-media are un rol determinant in impiedicarea transformarii acestor incercari in derapaje. O stire despre un sondaj trebuie tratata ca orice stire: verificata autenticitatea, evaluata credibilitatea sursei. Adica, ziaristul sa ceara raportul scris de executantul sondajului (nu de beneficiar), sa contacteze institutul de cercetare atunci cand are neclaritati, sa aiba in vedere veridicitatea rezultatelor publicate anterior de institutul respectiv.

Recomand tuturor ziaristilor care se ocupa de sondajele de opinie sa citeasca si sa aplice Ghidul ESOMAR/WAPOR pentru sondaje de opinie si publicarea acestora.