Revolutiile secolului XX

Secolul 20 este cel mai bogat în revoluţii mondiale. Revoluţia, prin definiţie, presupune schimbarea spectaculoasă a unei stări de fapt printr-o acţiune conştientă şi direcţionată. Putem vorbi despre revoluţii violente, cum sunt cele politice ( revoluţia franceză din 1789, revoluţia rusă din 1917, revoluţia română din 1989 ) sau despre revoluţii de catifea, cum sunt cele la nivelul conştiinţelor şi a mentalităţilor ( revoluţia industrială din Anglia, revoluţia sexuală de la jumătatea anilor 60 ). În general nu există revoluţii exclusiv violente sau exclusiv paşnice. Ele pot avea caracteristici mixte dar există una predominantă. De multe ori violenţa irupe atunci când nu mai poate fi evitată o revoluţie, atunci când tensiunile acumulate în urma procesului schimbării nu au găsit un mijloc adecvat de a se dezamorsa.
Revoluţiile din domeniul ştiinţific sunt cele care au, în general, un caracter dual : violente, radicale pentru oamenii de ştiinţă şi de catifea pentru marea masă a oamenilor.
În cazul revoluţiilor paşnice, de multe ori nici nu ne dăm seama că am fost martorii şi victimile lor. Schimbarea se produce lent şi gradual, astfel încât, la un moment dat, refuzăm să mai conştientizăm corect caracteristicile perioadei anterioare şi nici nu mai putem relaţiona diferitele elemente ale universului apropiat fără ajutorul efectelor noilor revoluţii.

Şi asta pentru un motiv foarte simplu : toate revoluţiile s-au bazat pe informaţie, mai corect spus pe folosirea ei într-un mod care să servească scopului propus. Revoluţiile s-au născut sau au avut succes apelând fie la persuasiune, fie la manipulare pentru a se legitima în ochii opiniei publice şi, astfel, pentru a-şi îndeplini obiectivele. Revoluţiile care n-au reuşit sunt cele care n-au beneficiat de o propagandă bună şi n-au folosit tehnicile potrivite de persuasiune sau de manipulare. Dar toate revoluţiile folosesc, în diferite momente ale desfăşurării lor, manipularea şi persuasiunea. Cea mai importantă rămâne, însă, informaţia. Mulţi oameni gândesc încă astfel : ceea ce nu cunosc, nu există !. Dacă nu există, nu-l conştientizează. Astfel, nu este influenţat. Prin urmare nu reacţionează la stimulii trimişi de sursele de propagandă. Deci, nu participă la revoluţie.
Să analizăm cele 4 mari domenii în acre au avut loc revoluţii în secolul XX : energia nucleară, comunicaţiile, transporturile, medicina.

Revoluţia nucleară
Deşi ar fi fost normal ca această descoperire să împingă omenirea înainte, ea este cea care, paradoxal, a îngheţat evoluţia ei, ca specie socială, a născut războiul rece, cea mai mare arenă de desfăşurare, confruntare şi ultrafinisare a mijloacelor de informare în masă şI, implicit a tehnicilor de manipulare cu ajutorul acestora. Folosirea bombei atomice împotriva Japoniei în august 1945 ( la 6 august asupra Hiroşimei, iar apoi asupra oraşului Nagasaki ) a fost precedată de o amplă campanie de manipulare a opiniei publice americane, pentru a o convinge de necesitatea acestui gest. Deşi guvernul american era la curent cu decizia Imperiului Crizantemei de a capitula, acest lucru n-a fost adus la cunoştinţa opiniei publice, dintr-un simplu motiv : americanii doreau să experimenteze pe viu cea mai cumplită armă, care le-ar fi adus supremaţia în ceea ce se anunţa confruntarea secolului est-vest.

Nici astăzi documentarele despre efectele exploziilor nucleare de la Hiroşima şi Nagasaki nu sunt agreate de televiziunile americane.
Astfel a intrat în conştiinţa opiniei publice americane, la început, şi apoi în cea a opiniei publice mondiale, necesitatea construirii bombelor nucleare pentru asigurarea liniştii propriilor case. Ruşii au folosit acest tip de propagandă atunci când, la rândul lor, au construit bomba atomică. Veţi constata şi astăzi, în discursurile unor lideri ai ţărilor care dispun de focoase nucleare, elemente de propagandă şi ameninţări voalate la adresa duşmanilor.

Să ne aducem aminte despre uriaşa propagandă declanşată împotriva Coreei de Nord când s-a descoperit că are posibilitatea construirii bombelor nucleare. Au fost folosite toate tehnicile de manipulare : dezinformare, contorsionarea adevărului, fragmentarea lui, asocierea cu simboluri negative pentrui opinia publică internaţională. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Pakistan şi India. Fiind naţiuni înrudite, o eventuală relaxare a relaţiilor dintre ele ar duce la crearea unei zone stabile, cu populaţie numeroasă şi cu bombe atomice.

In perioada Ceauşescu, se zvonea că Romania are posibilitatea construirii bombei atomice. Se induceau astfel două idei : superioritatea noastră faţă de vecini şi capacitatea României de a fi un pod între est şi vest. Indirect, se sugera prietenului de la răsărit că deschiderea occidentului faţă de România se datorează şi capacităţii noastre de a ne înarma nuclear, atenuând astfel senzaţia de trădare pe care au creat-o anumite gesturi ale regimului de la Bucureşti. Mi-aduc aminte că, am auzit din mai multe surse, că, la un moment dat se pare că în 1968, România ar fi fost în pericol de a fi invadată de trupele sovietice şi că numai ameninţarea cu superlaserul pe care numai noi îl deţineam i-a descurajat pe ruşi. Lăsând la o parte hilarul unei astfel de ipoteze, în acel moment m-am simţit mândru că ţara mea poate ţine piept uriaşului rus.

Cea mai interesantă şi perfidă propagandă, concepută şi pusă în practică, prin metode de manipulare diferite, în ambele blocuri politice, a fost folosită pentru convingerea propriilor popoare că înarmarea aduce şi garantează pacea. Că super înarmarea unei părţi va duce la descumpănirea celeilalte. Nu s-a spus niciodată că, la cantitatea de arme nucleare care se află în acest moment pe pământ, în cazul unui conflict atomic, nu vor exista învingători şi învinşi. 

Revoluţia în transporturi
Este legată de posibilitatea parcurgerii în timp scurt a unor distanţe enorme, permiţând astfel oamenilor să intre în contact mult mai des şi, astfel să stabilească alte tipuri de relaţii.
Există însă, un adevărat război al propagandei pentru şi împotriva diferitelor mijloace de transport. Totul se reduce la războiul pe viaţă şi pe moarte dintre companiile de transport.
Între Italia şi Sicilia există o strâmtoare ( a Messinei ) care are o lăţime de 20 de km. Există în lume poduri mult mai lungi ( exemple : Turcia, Japonia ). Cu toate acestea, deşi există de zeci de ani un proiect de construire a unui astfel de pod, niciodată nu s-a luat serios în discuţie. şi acest lucru se datorează propagandei făcute de companiile de transport naval care au folosit o paletă largă de tehnici de manipulare a opiniei publice din Italia pentru a o convinge de inutilitatea punerii în practică a unui astfel de proiect : costurile imense, pericolul reprezentat de curenţii acvatici şi aerieni extrem de puternici, poluarea strâmtorii, etc.

A existat o adevărată propagandă de convingere a oamenilor că automobilele electrice nu sunt fiabile şi nu dau randament. Nu sunt străine de acest lucru guvernele statelor a căror principală sursă de venit o reprezinte extragerea, prelucarea şi vinderea petrolului. Iată că astăzi, marile companii de construcţii de maşini sunt orientate spre producerea unor automobile ecologice, electrice. În primul rând, se pregătesc pentru momentul în care rezervele de ţiţei vor ajunge atât de scăzute încât preţul benzinei va face din maşină un obiect de lux. Al doilea motiv este de natură politică. Ţările arabe, extrem de bogate, tind să monopolizeze pieţele de capital mondiale şi, astfel să capete o importanţă din ce în ce mai mare în jocurile politice mondiale. Guvernele occidentale care conduc economii dependente în proporţie de 60 la sută de petrolul arab ( imaginaţi-vă situaţia în care ţările arabe ar opri distribuţia petrolului spre occident ), doresc să schimbe situaţia şi, astfel, stimulează producţia de autovehicole electrice, prin adoptarea de legi anti-poluare şi acordarea de facilităţi fiscale. Nu este întâmplător faptul că Japonia, o ţară fără nici o resursă naturală subterană, este în avangarda revoluţiei tehnologice care să impună pe piaţă automobilul electric.

Revoluţia în medicină
Oamenii trăiesc de aproape două ori mai mult ca în secolul trecut. Din ce în ce mai mulţi oameni depăşesc graniţa celor 100 de ani. Au dispărut din multe ţări boli care produceau milioane de victime. Cine mai moare astăzi de ciumă ? Impunerea unor medicamente pe piaţă a necesitat o campanie intensă şi foarte costisitoare de publicitate. Dacă veţi urmări cu atenţie calupurile publicitare, veţi constata că medicamentele reprezintă o bună parte din produsele publicizate. Se face apel la frica noastră ( înăscută ) de boală, durere, incapacitate de a lucra ( în America, o publicitate la un medicament împotriva răcelii suna cam aşa : vreţi să răciţi, să nu mai puteţi merge la lucru şi să fiţi daţi afară ? Frica pierderii locului de muncă este extrem de acută la americani ) şi chiar moarte.

Cel mai recent exemplu de produs impus de o campanie de propagandă enormă este Viagra, medicamentul împotriva impotenţei sexuale. În societatea noastră, sexul are o imensă importanţă în relaţiile dintre oameni. Aşa cum spunea Erich Fromm, este unul dintre cele mai la îndemână mijloace de a ieşi din izolarea la care te condamnă noile norme sociale. Senzaţia de comunicare, de dezizolare, de acceptare de către celălat sunt exploatate de cei ce produc şi comercializează Viagra. Nu se spune însă că impotenţa este în 90 % din cazuri de natură psihologică, acolo unde pastila albastră nu are nici-un efect. Un celebru medic american spunea că acum, în loc de un cuplu cu un impotent, va exista un cuplu cu un impotent în erecţie. Gestul fostului candidat la preşedinţie Bob Dole, de a lăuda binefacerile Viagrei nu este dezinteresat. Cine şi-ar imagina un politician de statura lui Bob Dole, aflat la o vârstă a înţelepciunii, că vorbeşte în public despre disfuncţiile sale sexuale ? Dar, aşa cum vom vedea mai încolo, Bob Dole reprezintă un garant social pentru cei care l-au votat ( mulţi apropiaţi ca vârstă de el ). De aceea, propaganda care îl foloseşte este mult mai eficientă.
Îmi amintesc de unele caricaturi din perioada lansării medicamentului în Statele Unite. Încă de la testarea produsului se ştia că poate avea efecte secundare. Cele mai frecvente sunt tulburările de vedere. Ea îl întreabă : Mă iubeşti ? El răspunde : Da, iubita mea turcoaz !

Revoluţia comunicării
În sfârşit, ajungem şi la cea mai dramatică revoluţie ( prin radicalitatea ei şi prin efectele sale ) : cea a comunicării, a informaticii. Apariţia radioului, a televiziunii, a internetului, a telefoniei mobile a schimbat în mod radical viaţa noastră. Aşa cum spuneam la început, noi nu mai putem concepe viaţa fără aceste mijloace de comunicare. Din păcate nu suntem şi conştienţi de dependenţa noastră de ele şi de efectele subtile pe care le au asupra noastră. 

Radioul a fost primul mijloc de propagandă, utilizat, în special în cel de-al doilea război mondial. De Gaulle îi îmbărbăta pe francezi prin intermediul radioului, codurile şi mesajele secrete erau transmise prin intermediul radioului. Imensa intoxicare a Germaniei în privinţa debarcării aliaţilor în Normandia a fost posibilă mai ales datorită radioului, prin intermediul căruia au fost transmise aşa-zise mesaje cifrate ( uşor de înţeles ) în care se dădeau informaţii despre debarcarea din Sicilia ( sau din Grecia ). Radioul a fost folosit de britanici pentru a mobiliza populaţia şi a-i ţine treaz simţul patriotic. Toţi cetăţenii au fost rugaţi să doneze oale de bucătărie pentru a ajuta armata. Li se spunea că din fierul şi oţelul cratiţelor se vor face gloanţe şi avioane. Mii de tone de oale au zăcut apoi în curţile topitoriilor, pentru că oţelul era de mult prea proastă calitate pentru a fi folosit. Dar cetăţenii au avut senzaţia că participă şi ei într-un fel la înfrângerea naziştilor. Liderii ţărilor aflate în conflict au folosit radioul ca pe o tribună de la care să-şi lanseze ideile pentru a-i convinge pe oameni de valabilitatea lor. În acei ani, radioul a fost cel mai eficient instrument de manipulare a opiniei publice.

Cu câţiva ani înainte, în 1938, radioul va da adevărata dovadă a puterii sale şi a pericolului pe care îl reprezintă folosirea sa în scopuri personale. Pe 31 octombrie a acelui an, de Halloween, un obscur realizator de emisiuni radiofonice, Orson Wells, s-a gândit să adapteze celebrul roman al lui H.G. Wells, Războiul lumilor. Să reţinem că în acea vreme radioul era unica sursă de informare instantanee. Piesa copia stilul ştirilor şi al reportajelor în direct, efectele sonore erau cu grijă realizate. Orson Wells a început propriul program cu câteva minute înainte de încheierea unei emisiuni foarte audiate, transmise de un post rival, astfel că mulţi ascultători au pierdut începutul piesei, în care se preciza că este vorba despre o ficţiune. Efectul de panică a fost imens. Emoţiile şi frica s-au răspândit cu o repeziciune fantastică. De fiecare dată când un individ nu-şi avea clare trăirile, le adapta curentului general. Oamenii şi-au părăsit casele. Faptul că celelalte posturi nu transmiteau nici o ştire a mărit confuzia şi haosul. Vă puteţi imagina ce efect poate avea manipularea condusă printr-un mijloc de informare în masă care este unicul la care au acces oamenii ( cum a fost cazul românilor în 1989 ). De aceea, în toate ţările cu regim dictatorial, televiziunea şi radioul sunt controlate de guvern.

Revoluţia comunicării a dus la creşterea uluitoare a informaţiilor la care aveau acces din ce în ce mai mulţi oameni. Iar intervalul de timp dintre producerea unui eveniment şi aflarea amănuntelor de către oameni a scăzut fantastic, până la a dispărea, în anumite cazuri ( transmisiile în direct ). Paradoxal, cu cât cantitatea de informaţii creşte, cu atăt posibilităţile de manipulare cresc. Pentru că problema nu se rezolvă prin înmulţirea informaţiilor ci a surselor de informaţii. De altfel, este frecventă tehnica de bombardare a telespectatorilor cu informaţii contradictorii despre acelaşi subiect ( între care sunt strecurate şi informaţiile adevărate ) pentru a-i împiedica să-şi formeze un punct de vedere clar. Un om fără convingeri este mult mai uşor de manipulat, de condus, decât un om care are idei clare, chiar dacă sunt greşite. 

Influenţa asupra culturiiRevoluţia comunicării a avut un efect imens şi asupra culturii popoarelor. Cel mai important este o accentuată interferenţă a valorilor şi a convingerilor culturale şi, prin urmare, o uniformizare a modului de a gândi şi de a reacţiona. 
Exerciţiu : ce reprezintă cultura ?
Cultura : -valori, credinţe şi norme de comportament împărtăşite de un grup de oameni
-mituri, legende,
-morala sexuală, modul de a se distra, educaţia şi comerţul
-istoria
-atitudinile şi moduri de comunicare
-creaţia artistică
Orice manipulator trebuie să ţină cont, în primul rând, de caracteristicile culturii grupului de oameni pe care doreşte să-l inflenţeze într-un anumit sens.
Revoluţia informaţională a avut două efecte divergente.
Unul este conservarea şi întărirea valorilor, a credinţelor şi a normelor de comportament ale unor grupuri de oameni. Le-a adus în atenţia receptorilor umani şi le-a întărit valoarea de simbol. A adus o coeziune a membrilor aceluiaşi grup, prin repropunerea în continuu a valorilor împărtăşite.

Pe de altă parte, revoluţia a diminuat importanţa elementelor reale de coeziune ale unui grup. A transferat totul din planul real în cel ireal, prezentat de mass-media. A inventat un nou plan al percepţiei : irealitatea, care, chiar dacă pretinde că imită planul real, n-o face decât în liniile mari, grosiere. E adevărat că mult mai mulţi români ştiu acum cum arată mănăstirea Putna, simbol al istoriei noastre glorioase. şi asta se datorează televiziunii. Dar sunt din ce în ce mai puţini cei care mai doresc s-o vadă pe viu şi să trăiască emoţia pătrunderii în lăcaşul care-l adăposteşte pe cel mai mare domnitor român.
Senzaţia de real, de cunoaştere pe care ţi-o poate da repropunerea realităţii de către mijloacele mass-media este atât de puternică, încât duce la diminuarea importanţei realităţii. Nu degeaba s-a inventat termenul de cultură fast-food. Acea cultură care copiază în mare valorile tradiţionale, dar o face din 2 în 2 şi o propune într-un mod comestibil şi uşor de asimilat. Întrebarea este : e mai important că sunt mai mulţi oameni care au văzut un film după o carte decît cei care au citit cartea ? Se spune că internetul este fantastic pentru că-ţi permite să afli multe lucruri în scurt timp, prin condensarea informaţiilor. Este oare acelaşi lucru să vezi Gioconda pe internet sau s-o vezi în realitate ?

Sociologii pesimişti sunt îngrijoraţi de influenţa pe care o are televiziunea asupra culturii. Ei sunt de acord că televiziunea a determinat dezvoltarea pe orizontală a culturii dar au dubii serioase în privinţa intenţiilor acesteia de a ajuta dezvoltarea culturii în profunzime. Ei merg până acolo până la a acuza televiziunea de stânjenirea culturii, şi nu de ajutarea ei. Televiziunea nu ajută dezvoltarea culturii în ceea ce are ea mai bun şi mai profund prin cultivarea unei atitudini mentale serioase şi analitice, a unei filosofii de viaţă atotcuprinzătoare, bine informate şi coerente.
În schimb, spun sociologii, televiziunea ( şi cinematografia ) induc o apropiere de artă simplistă, superconvenţională şi stereotipă şi o privire asemănătoare asupra vieţii sociale şi a condiţiei umane în general. Studii sociologice au demonstrat că în ţările industrializate, televiziunea a înlocuit cărţile ca sursă porincipală de educare şi informare. Există în sociologia engleză termenul de Omul unei singure cărţi( Man of one book ). Acesta este de temut deoarece îngustimea viziunii sale despre viaţă îl transformă într-o ameninţare la adresa societăţii. Este omul unui singur mediu de informare la fel de periculos ? Dacă influenţa mediului este atât de mare încât să poată fi spus că sursa este mesajul, atunci răspunsul este DA, omul acestui unic mediu este periculos. Asta, deoarece, fiecare mediu îşi are propriile calităţi şi limitări, astfel încât nu poate emite un mesaj perfect echilibrat şi obiectiv. 

Una dintre teoriile de analiză a televiziunii priveşte raportul acesteia cu cultura unui popor. Indiferent de acesta, însă, televiziunea se caracterizează prin trei aspecte :
- este un proces de gândire publică ( un forum )
- presupune o formă rituală
- persoana care priveşte este într-o stare de emoţie extinsă ( mai sensibil şi mai deschis ca în realitate )

Prin aceste trei caracteristici, televiziunea se doreşte a fi parte integrantă a culturii unui popor. Însă nu are loc o integrare a acesteia în cultură ci o modificare a culturii prin restrângerea ei la dimensiunile unei cutii şi remodelarea ei pentru a o face aptă pentru a fi transmisă oamenilor prin intermediul televiziunii. Cu alte cuvinte, televiziunea creeează o nouă cultură, destul de liniară şi de suprafaţă, fără a permite telespectatorului pătrunderea în profunzime. 

Mass-media
Cultură, politică, afaceri, ştiinţă. Câte dintre acestea pot fi astăzi imaginate fără mass-media ? Cum ne-am putea obişnui cu ideea că mâine nu vom mai şti ce-a spus ministrul industriilor despre preţul căldurii ? Sau că vom afla după ce se vor fi tipărit şi răspândit fluturaşi în tot oraşul ? Cum am putea vota, dacă n-am şti ce ne promite x sau y ? Cum am mai cumpăra noi un detergent, dacă nu l-am vedea mare, colorat şi lăudat în toate ziarele ? Cum am afla că s-a descoperit leacul împotriva cancerului ?
Oricum am întoarce această problemă, mass-media a devenit parte integrantă a vieţii noastre, reuşind nu numai să se relaţioneze cu celelalte domenii dar să şi le şi aservească, pe undeva, făcându-le în mare parte dependente de interesele sale ( ale celor care deţin diferitele mijloace de comunicare în masă ). 

Influenţa mass-media este omniprezentă şi omnipotentă. Ne înconjoară, ne pătrunde fără măcar, de cele mai multe ori, să ne dăm seama de acest lucru. 
Devenind, astăzi, cel mai influent factor al societăţii noastre, mass-media şi-a arogat ( uneori i s-au mai şi oferit ) câteva roluri diferite. Unul dintre cei mai mari sociologi care au analizat impactul mass-media asupra societăţii, Harold Lasswell, a afirmat în urmă cu 40 de ani că există 3 roluri principale :
- Supravegherea : informarea rapidă a societăţii de ameninţările, schimbările şi pericolele care ameninţă bunăstarea comunităţii. Aşa numitul ,,Câine de pază'' .
- Interpretarea : mass-media are libertatea de a interpreta evenimentele cotidiene din societate, evaluând şi analizând efectele pe care le vor avea asupra comunităţii.
- Transmiterea : mass-media transmite generaţiilor viitoare moştenirea socială care caracterizează o anumită cultură. Ea găseşte şi un rost al transmiterii evenimentelor din trecut în viitor. Astfel, media construieşte un sistem unic în care valorile din sistemul social sunt perpetuate şi capătă continuitate şi consistenţă care oferă unei culturi caracterul său unic. Înainte, acest rol era asumat de bunici şi de părinţi care transmiteau oral ceea ce se întâmplase în trecut.

Prin aceste trei roluri ale sale, media are o influenţă enormă asupra noastră. S-a spus de multe ori că mass-media este cea care ne determină deciziile. Media este cea care ne spune cel mai des ce ar trebui sau ce nu ar trebui să fie important pentru noi din punct de vedere cultural, social, educaţional, politic şi economic. 
Cele mai importante evenimente interne sau externe, despre care marea majoritate dintre noi are opinii formate extrem de puternice, ne-au fost aduse la cunoştinţă ( ne sunt propuse spre interpretare şi evaluare ) de către mass-media şi nu prin experienţă proprie. De aici şi uşurinţa cu care mass-media poate influenţa judecăţile noastre de valoare şi, prin urmare, alegerile pe care le facem sau deciziile pe care le luăm în urma lor. 

Există un paradox al informaţiei : cu cât suntem mai expuşi informaţiei ( prin revoluţia comunicării ) cu atât suntem mai puţin informaţi. Din două motive :
- cu cât ştim mai mult cu atât ne simţim mai neputincioşi şi, de aici, intervin indiferenţa sau uitarea, acoperind totul cu alte evenimente. ( ex. Deşi revoluţia română este mult mai importantă pentru viitorul nostru decât bugetul din acest an, ştim mult mai multe despre acesta din urmă decât ne amintim de acum 10 ani )
- cu cât ştim mai mult cu atât ne este mai greu ( din cauza timpului în special, dar şi al nivelului de inteligenţă şi de cultură ) să asimilăm şi să înţelegem tot ceea ce ne înconjoară. Astfel suntem tentaţi să cedăm altora această muncă aceea de a prelucra şi de a comprima informaţiile pentru noi. ( şi ghiciţi cine îşi asumă cu plăcere acest rol ? ) Suntem, într-un fel, victimele propriei noastre inabilităţi de a manevra o cantitate atât de mare de informaţii fără a fi derutaţi. 

Mai ţineţi minte povestea cu cei doi măgari legaţi care trăgeau fiecare înspre o căpiţă de fân până când erau să moară de foame ? Cam aşa se întâmplă astăzi cu oamenii, în relaţia lor cu mass-media. Si-atunci vine cineva ( ghiciţi cine ) şi-i învaţă pe cei doi măgari să meargă cuminţei unul lângă altul spre prima căpiţă şi apoi spre a doua căpiţă. 
Pentru a înţelege mai bine felul în care mass-media îşi interpretează rolurile, trebuie să vedem care sunt raporturile cu celălalt nucleu de putere politicul ( reprezentat aici de guvern ). Există în principal patru tipuri de construcţii politice :
- democraţie
- dictatură ( Cuba, Coreea de Nord )
- de dezvoltare ( Coreea de Sud, Indonezia )
- autoritarism ( Egipt, Belarus )

În funcţie de acestea vom vedea că şi mass-media se împarte în mai multe categorii, fiecare cu caracteristicile sale : 

- social-responsabilă media este însărcinată să ofere publicului informaţiile şi ştirile importante, fără nici un control din partea guvernului, dar supusă unor presiuni din partea acestuia şi responsabilă faţă de societatea civilă. Cel mai mare inconvenient al acestui tip de presă este dependenţa sa de interesele proprietarilor săi, care, de multe ori pot coincide cu cele ale guvernului;

- presa este deţinută de guvern şi trebuie să protejeze status-quo ul acestuia. Nu este decât o prelungire a guvernului, fără personalitate proprie;

- guvernul controlează în mare parte presa prin pârghii administrative ( chiar dacă aceasta este deţinută de privaţi ) astfel că marea parte a informaţiilor vor fi astfel oferite publicului încât să avantajeze şi să sprijine intenţiile guvernului. Se poate spune că aici presa este un colaborator al guvernului;

- deşi mass-media nu este deţinută de guvern, influenţa politică a acestuia asupra societăţii este mult prea mare şi, prin urmare, presa este angrenată în jocul politic.

După cum se poate vedea, nici o formă nu este perfectă. De aceea cercetătorii au imaginat un sistem în care media este proprietate publică, non-profit şi care să permită cetăţenilor să aleagă informaţiile care li se par importante pentru a fi dezbătute. Din păcate este vorba despre un sistem utopic.
Este evident faptul că permanenta căutare a unui sistem relaţional media-public perfect este determinată de dorinţa diminuării puterii de manipulare pe care o are mass-media. Pentru că, fiecare categorie descrisă mai sus foloseşte un anume tip de propagandă şi anumite tehnici de persuasiune şi manipulare, în funcţie de interesele pe care le are sau/şi pe care le apără. 

Astfel : 
- mass-media social responsabilă foloseşte din plin propaganda pentru a apăra interesele economice ale proprietarilor şi, evident, pe cele politice ale celor care pot influenţa legile care determină bunăstarea sau falimentul marilor companii. Manipularea este grosieră, deşi tehnicile folosite sunt extrem de bine puse la punct. Ideea înrădăcinată şi intens susţinută de presă că se bucură de o independenţă totală faţă de politic face ca publicul ( consumatorul de informaţii ) să fie încrezător şi, prin urmare, neatent la substratul mesajelor transmise. Aceasta face foarte uşoară munca celor care pun în practică propaganda pentru atingerea unui anumit scop.

- În sistemele dictatoriale, presa este un simplu instrument de propagandă în favoarea ideilor clasei politice în vederea atingerii scopurilor acesteia. Manipularea este grosieră iar tehnicile sunt primitive ( apelează la instinctele de bază, în special la frică ). Explicaţiile sunt, însă, altele decât în cazul democraţiilor. Neexistând alternativă la sursa de informare, manipulatorul îşi poate permite să iniţieze orice propagandă, oricât de absurdă ar părea ea.

- În societăţile de dezvoltare, planul politic este secundar, atenţie maximă dându-se celui economic. Propaganda este îndreptată în direcţia convingerii oamenilor că rezultatele bune nu pot fi obţinute decât cu acel tip de guvern, luând astfel de pe umerii poporului responsabilitatea de a se conduce. Manipularea nu poate fi atât de grosieră, pentru că oamenii au acces şi la alte surse de informaţie, iar rezultatele economice sunt vizibile şi cuantificabile. Tehnicile nu sunt însă foarte multe, pentru că ideile care trebuie transmise sunt puţine şi destul de liniare.

- În sistemele autoritare, propaganda are ca scop păstrarea avantajelor proprii oferite de deţinătorul puterii. Pentru că sistemele autoritare doresc să fie privite ca unele democratice, şi mass-media acţionează în consecinţă. Manipularea se face mai ales prin omisiune, şi nu prin minciună. Tehnicile de manipulare sunt simple şi liniare.
Indiferent de tipul de sistem pe care îl servesc, cu care conlucrează, sau în cadrul
căruia acţionează, mass-media este principala forţă de influenţare a opiniei publice. De aceea, guvernele învaţă să folosească forţa presei pentru atingerea propriilor interese. O poate face prin câştigarea bunăvoinţei, prin oferirea de avantaje, prin ameninţări, prin presiuni, prin îngrădiri, prin control administrativ.Radu Herjeu 

Vezi si :Citeste!
Scurta Recapitulare(manipularea prin televiziune)

Manipulare, dezinformare si persuasiune

…Veţi afla cum sunt manipulaţi cei care ajung să refuze să participe la alegerile politice, cum sunt manipulaţi cei care ajung să opteze pentru politicieni care au dezamăgit, cum sunt manipulaţi cei care ajung să alerge după lucruri care nu le sunt de trebuinţă şi aşa mai departe. … Nu vor fi atacate organizaţii ci acţiuni. Eu ştiu că nu se va gasi niciodată vreo arhivă a vreunei organizatii (mai ales discrete) în care să fie descrise planurile lor de manipulare şi că singurul mod de a trăi mai bine o reprezintă punerea în gardă a oamenilor, oameni care trebuie să fie capabili sa se opună practicilor distructive şi să aplaude practicile costructive. Numai aşa sclavii cu biciul în mână vor fi îndepartaţi, iar cei pe care îi numim lideri vor fi de partea noastra şi a bunastării generale.

Sondajele de opinie – dezinformare totala … Manipulare, dezinformare si persuasiune în cadrul campaniilor electorale. Modul în care sunt făcute sondajele de opinie şi cum influenţează ele alegerile electorale.

Propaganda politică – persuasiunea politica … Manipulare şi dezinformare prin propagandă politică. Metode de manipulare folosite pentru a determina opţiunile de vot ale alegătorilor: SEDUCEREA, HIPNOZA SUBTILĂ, CONFUZIA, ŞANTAJUL SUBTIL şi IZOLAREA.

Reeducarea – manipularea folosind mesaje contradictorii … Schimbarea comportamentului oamenilor prin manipulare. Reeducarea alegătorilor în stil KGB. Manipulare şi dezinformare prin mesaje contradictorii: Negarea faptelor, Inversarea faptelor, Amestecarea între adevăr şi fals, Modificarea motivului, Modificarea circumstanţelor, Estomparea, Camuflajul, Interpretarea, Generalizarea, Ilustrarea, Părţile inegale şi Părţile egale.

Dreapta şi Stânga …Manipulare, dezinformare si persuasiune folosind termeni fără fundament real. Forţarea oamenilor de a judeca după două concepte iluzorii.

Sclavul cu biciul în mână …Manipulare, dezinformare si persuasiune în cadrul guvernamental. Guvernarea prin oameni marioneta. Guvernare prin dezorientarea totală a populaţiei prin: Discreditarea a tot ceea ce merge bine, Crearea de conflicte false, Implicarea conducătorilor în activităţi ilegale sau/şi imorale, Subminarea reputaţiei , Răspândirea discordiei între cetăţeni, Ridiculizarea tradiţiei, Depravarea totală, şi Exterminarea proprietarilor de terenuri. Manipulare, dezinformare şi persuasiune pentru a obţine o anumită opinie din partea publicului, pentru a îndeplini o anumită acţiune. Convingerea publicului cu privire la superioritatea unei anumite cauze, a unui anumit partid, a unui anumit candidat.

Crearea psihozei …Manipulare, dezinformare si persuasiune pentru a se ajunge la o dezorientare totală. Psihoza.

Cântărirea realităţii …Antimanipulare, antidezinformare si antipersuasiune. Metode de protecţie împotriva manipulării, dezinformării şi persuasiunii prin: neâncrederea în informator, în mijlocul de comunicare şi chiar în modul nostru de a gândi.

Psihologia socială în viaţa de zi cu zi …Manipulare, dezinformare si persuasiune în viaţa de zi cu zi. Oricine poate fi manipulat, folosindu-se: Senzatia de socializare, Ordinul rugăminte, Efectul de îngheţ, Capcana ascunsă, Amorsarea deciziei, Piciorul în uşă, Atingerea, Uşa în nas, Idealul, Suspendarea şedinţei, Manipularea comportamentului, Cuvinte cheie, Distorsiunea temporală, Principiul reciprocităţii sau Metoda şarmantului.

Accesoriile manipulării … Accesoriile manipulării, dezinformării şi persuasiunii. Accesoriile manipulării sunt: Accesoriile verbale, Accesoriile auditive, Obiectivitatea aparentă, Imaginea, Animaţia, Reportajul, Războiul informaţiilor.

Limba de Lemn şi Limba de Bumbac …Manipulare, dezinformare si persuasiune politică (şi nu numai) prin limbaj.

Ştirea …Manipulare, dezinformare si persuasiune prin intermediul ştirilor tv. Selectarea ştirilor, Conceperea ştirilor, Plasarea ştirilor, Titlurile ştirii, Alegerea amănuntelor, Selecţia imaginilor, Prezentarea ştirii.

Impactul media …Manipulare, dezinformare si persuasiune venită prin intermediul televizorului. Cum ne manipulează subliminal evenimentele petrecute la tv: semihipnoza.

Secretul reclamelor …Manipulare, dezinformare si persuasiune prin intermediul reclamelor.

Televizorul în lumea celor mici …Manipulare, dezinformare si persuasiune celor mici prin intermediul televizorului.

VEDERE GENERALĂ 
http://antipersuasiune.wordpress.com...5/introducere/
[***]

Sondajele de opinie – dezinformare totala

Pentru a întelege modul în care se manipulează în cadrul campaniilor electorale trebuie mai întâi să vedem cum sunt făcute sondajele de opinie şi cum influenţează ele pe majoritatea oamenilor. Ca exemplu am să vă ofer două sondaje de opinie: unul din 2006 şi unul din 2009. De la început am să precizez că nu pun la îndoială seriozitatea institutelor de sondare a opiniei publice. Am de gand să prezint doar impactul pe care îl poate avea un sondaj de opinie. Ceea ce vreau să vă fac să înţelegeţi este că modul de prezentare a unui sondaj de opinie poate fi uneori o modalitate de a manipula opinia publică sub pretextul sondării acesteia, graţie mimetismului natural al omului.

*1. Extrase din studiul OMNIBUS-INFOmass , Suceava, 2006, secţiunea politic:
Marime eşantion: 914 gospodarii.
Tip eşantion: probabilistic.
Eroare: +/- 3.2% cu o probabilitate de 95%.
Perioada aplicării pe teren a chestionarelor: 13.11 – 23.11.2006.

Dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare: 
30.6 % nu stiu cu cine sa voteze;
16 % nu raspund;
13.9 % nu voteaza;

PNL ar obtine 13.9 % din voturile sucevenilor; 
PD cu 10.3 %;
PSD 7.0 %;
PRM 3,8%;
PNG-CD 3,4%;
PD 0,8%;
alte partide 0,3%.

Daca nu sunt luate în considerare persoanele care “nu raspund”,”nu stiu”,”nu voteaza” obţinem procentele:

PNL ar obţine 35.2 % din totalul sucevenilor care ar vota; 
PD cu 26 % si principalul partid de opozitie;
PSD cu 17.7 %;
PRM 9,7%;
PNG-CD 8,6%;
PC 1,9%;
alte partide 0,8%.*

Din sondajul prezentat, de regula, doar partea a doua a ceea ce se află mai sus se publica în ziare, de parcă cei 30,6% care nu ştiu cu cine vor vota şi cei 16% care nu raspund nu contează. Întradevar, aparent, cei 13,9% care nu vor să voteze pot să nu fie luaţi în seamă, dar restul? 

Din prima parte a sondajului de mai sus putem deduce faptul că, la urma urmei, el poate fi socotit neconcludent. Cei 30.6 % care nu ştiu cu cine să voteze şi cei 16 % care nu raspund totalizeaza 46,6%, procent care ar putea reveni oricarui partid. Drept urmare, oricare partid poate fi pe primul loc inclusuv un partid din acel “alte partide”. Ba chiar cele 46,6% procente sunt suficiente pentru a pune pe primele două locuri două partide inexistente în sondaj, făcând ca toate partidele din sondaj să coboare câte 2 locuri. Dar dacă sondajul nu este unul concludent şi nu ne dă o imagine clară asupra problemei procentajelor viitoarelor alegeri, atunci, de ce se fac publice astfel de sondaje?! 

În cadrul sondajelor modificate prin redistribuire se dă senzaţia că marea majoritate din alegători susţin două-trei partide, partide care ajung să fie considerate ca fiind favorite de către presă, drept urmare: este foarte greu pentru un partid nou sau un candidat independent să se facă auzit. Se mai dă falsa senzaţie că cei care îşi doresc să voteze un partid care se află pe o poziţie inferioară din sondaj sau un partid care nu se regaseşte în sondajul respectiv, acei alegători ar fi în minoritate, drept urmare: mulţi alegători renunţă să îşi exercite dreptul de vot.

Dacă s-ar prezenta de fiecare dată sondajele de opinie nemodificate, cu timpul, oamenii şi-ar fi dat seama de mai multe lucruri. Căpartidele care sunt prezentate ca fiind favorite, având aproximativ o treime din voturi, nu sunt decăt niste partide minoritare care au uneori doar 10-15% din electorat. Că prezenţa celor două treimi din cei intervievaţi care nu îşi arată apartenenţa la vre-un partid politic pot oricând să schimbe situaţia reala a sondajului şi deci a scenei politice. Din primele doua rezultă că cei care sunt dezgustaţi de politicienii care au mai fost la guvernare ar avea o mai mare tragere de inima să meargă la vot, făcând posibilă distrugerea oligarhiei de titan impusă prin dezinformare (oligarhia prin alternanţa partidelor aflate la „putere”, despre care vom vorbi mai târziu).

*2. Extrase din studiul realizat de INSOMAR în perioada 29-31 mai 2009 la comanda Realitatea TV:

Mărime eşantion 12283 persoane fiind reprezentativ pentru populaţia Romaniei, cu vârsta de peste 18 ani. Eroarea maximă admisă pentru rezultatele ob ținute, garantată cu o probabilitate de 95%, este de 1,5%.

Cercetarea a fost efectuată în pregătirea exit-poll-ului din ziua alegerilor pentru Parlamentul European, din 7 iunie 2009: 

Alian ța PSD+PC…..31,0%
PDL…..30,8%
PNL…..20.2%
UDMR…..6,8%
PRM…..5,9%
Elena Băsescu…..3,9%
PNȚCD…..0,9%
Pavel Abraham…..0,3%
Forţa civică…..0,3%*

În cadrul sondajului ne este furnizată informaţia cum că procentele sunt calculate din totalul electoratului care şi-a exprimat opţiunea de vot. De asemenea ni se comunică şi faptul că doar 50% din cei intervievaţi şi-au arătat opţiunea de vot, de unde observăm că şi în acest caz, dacă toţi cetăţenii şi-ar fi exprimat o opţiune de vot rezultatul ar fi arătat altfel.

V-am dat acest exemplu deoarece am vrut să mai scot în evidenţă încă un aspect: aceste tipuri de sondaje conduc realmente la absenţa majorităţii de la vot. Acest lucru este dovedit şi de faptul că, deşi din sondajului de opinie INSOMAR se poate induce o prezenţă la vot de 50%, in realitate la urne au fost prezenţi doar 27% din persoanele cu drept de vot! Este posibil ca un sondaj de opinie să determine un număr atât de mare de oameni să nu se mai prezinte la vot? Răspunsul este: da, dar nu singur, ci impreună cu alte elemente (elemente ale campaniilor electorale: propaganda şi reclama). Sursa-Link

Propaganda politică – persuasiunea politica 

Majoritatea elementelor dintr-o campanie electorală îi transformă pe alegători în arestaţi la domiciliu. Când auzim despre cei care nu se prezintă la vot, în media, ni se vorbeste despre oamenii sătui de clasa politică… Dar, dacă sunt sătui, de ce nu o schimbă, la urma urmei, clasa politică poate fi schimbată doar de către alegători, la vot. Şi atunci,… de ce alegătorii nemultumiţi nu se prezintă la vot? Mai ales că cei care nu se prezintă la vot sunt, de regula, mai multi decăt cei care se prezintă la vot, deci s-ar putea foarte uşor realiza schimbarea algoritmului politic sau chiar să se schimbe întreaga clasă politică.

Raspunsul: propagandele politice sunt facute în aşa fel încat oamenii sa fie seduşi, iar dacă seducerea lor nu este posibilă, campania devine una de intimidare la adresa celor care nu sunt de acord cu partidul care crează manipularea propagandistică.

Propaganda îşi propune să transmită o anumită informaţie către un public, informaţie care trebuie să fie salutară pentru acesta şi care nu e percepută de informator ca mincinoasă ci, dimpotrivă, ca expresie a singurului adevar. Propaganda mai înseamnă şi acţiunea exercitată asupra opiniei publice pentru a o determina să aibă anumite idei politice şi sociale, pentru a dori şi a susţine o politică, un guvern, un reprezentant.

Iată elementele ascunse ale unei campanii electorale:

SEDUCEREA

Este şi cazul situaţiei de la alegerile locale din municipiul Suceava din 2008 când s-a întămplat ceva ce nu credeam vreodată că am să văd. Cu căteva zile înainte de startul campaniei electorale, toţi cei cu care vorbeam despre alegeri, îmi spuneau că primarul Ion Lungu nu va primi un al doilea mandat. După startul campaniei lucrurile s-au schimbat total, majoritatea celor care erau împotriva lui Lungu fiind brusc simpatizanţi de-ai săi. Schimbarea a venit odată cu un afis care a împânzit oraşul. În acel afiş, în spatele primarului Ion Lungu, era prezentă o masă inertă de oameni, în culori şterse, de vârstă diferită, îmbracaţi diferit şi cu privirile în toate părţile, afiş care parcă îţi spunea că toată lumea, indiferent din ce mediu provenea, indiferent ce drum îşi dorea în viaţă, l-ar fi urmat orbeşte ( imagini subliminale) pe cel care s-a autointitulat “primarul garantat” şi “primarul testat de 100.000 de suceveni” (cuvinte imagine). Dacă îi întrebam de ce şi-au schimbat opinia, aceştia spuneau mai de fiecare dată ceva de genul: “pai oricum el o sa iasa”…


HIPNOZA SUBTILĂ

De regulă, este vorba despre dilatarea pupilelor politicienilor. …Dacă este să ne uităm în „lumea” benzilor animate, de regulă, animaţiile care au un succes deosebit, şi care nu atrag privitorul datrorită acţiuni sale, sunt cele în care majoritatea personajelor au ochi cu pupile foarte mari. Ce se întămplă? De regulă pupilele noastre se dilată atunci când suntem fericiţi. Dar situaţia este valabilă şi invers. Astfel, când avem în faţă o persoană cu pupilele dilatate, şi pupilele noastre se dilată şi resimţim o stare de fericire şi de dezarmare faţă de persoana respectivă. Dar cum reuşeşte un politician să îşi dilate pupilele? Simplu: pentru că este „un om de paie” care se bucură de faptul că este băgat în seamă. Demagogii ştiu că în realitate nu merită să fie ascultaţi aşa că, atunci când sunt bagaţi în seamă, se simt măguliţi şi chiar fericiţi, iar pupilele lor se dilată, generând dilatarea pupilelor noastre şi deci starea noastră de fericire aparentă, determinată de prezenţa politicienilor respectivi, fericire care ne face să ne simţim în largul nostru, să lăsăm garda jos şi să înghiţim toate „chiftelele politice”…


CONFUZIA

Confuzia este generată, în general, de nevoia partidelor parvenite de a-şi adjudeca poziţia de “singura forţă” de dreapta sau de stânga. Cel mai bun exemplu aste unul extern: Cuba şi Venezuela. Castro,la fel ca şi Chavez, a fost naţionalist, care a “devenit” de stanga după ce principalele “uşi” de dreapta i-au fost închise în nas. Pe plan intern avem exemplul Vadim, el fiind catalogat de extremă dreapta de catre ong-urile care acţionau la începutul anilor ’90 ca un aparat politic pentru unele partide de dreapta.Scopul acestei metode este acela ca nu cumva alegatorii să ajungă să accepte ca posibilă alternativă votarea unui anume partid sau candidat.


ŞANTAJUL SUBTIL

Cel mai bun exemplu este situaţia alegerilor europarlamentare când, unii politicieni le spun oamenilor că doar votând partidul lor, partid care aparţine unui grup europarlamentar puternic, pot avea o reprezentare echitabilă în cadrul parlamentului european.


IZOLAREA

Izolarea se face prin intimidarea celor care nu pot fi „reeducaţi” prin metodele de mai sus.

Intimidarea urmăreşte să îl facă pe om să se simtă în inferioritate şi chiar să îi fie ruşine de optiunea lui astfel încat persoana respectivă să simtă ca nu are rost să se mai prezinte la vot. Intimidarea se face prin adunări de “simpatizanţi”. Cel mai uşor mod de a crea o adunătură dispusi să te asculte este organizarea de concerte în aer liber. Paşii sunt: organizarea concertului, concert la care sunt chemaţi “artişti” care trebuie şi ei să mânănce ceva (persoane care practică „prostituţia intelectuală”, zic eu) si care au ajuns să aibă ceva trecere la public;
- anunţarea concertului prin afise şi media locală;
- concertul în sine la care vin, de regulă, oameni care au timp liber (pensionari, liceeni, dar şi părinţi cu copii…), majotitatea adolescenţi care încă nu au drept de vot şi care admiră artiştii chemaţi pentru a conterta;
- În timpul concertului intră în scenă tinerii partidului care, zâmbind, împart amabili steguete si baloane. Cine le ia? ignoranţii, parinţii sau bunicii la cererea copiilor cu care vin la concert, batrănei care duc un balonaş la nepoţel (oricum, foarte puţini sunt aceea care iau steguleţe şi balonaşe pentru că sunt admiratori înfocaţi ai partidului respectiv);
- În timpul concertului intră în scenă liderii partidului care organizează concertul respectiv pentru a vorbi căteva minute. Ei folosesc mesaje imagine şi promisiuni pentru a mentine publicul animat.
- mulţimea rămane pe loc pentru că, de regulă, după discursurile politicienilor urmează cea mai admirată formaţie din cadrul concertului respectiv;
- concertul se sfarşeşte;
- seara sau a doua zi, la ştiri, este data o ştire cum că în oraşul cutare a fost organizat un miting electoral cu muzica la care s-au adunat mii de admiratori ai partidului cutare. Nu contează că în imagini apar mai mult minori,… concertul devine miting!!!

Cei care au alte opţiuni de vot sunt intimidaţi, fiind facuţi să creadă, la nivel subliminal: “uite ce mulţi sunt ei, votul meu ce mai contează? Uite că nu am să mă mai duc la vot…” Dacă aceste concerte nu ar mai fi prezentate publicului (cel puţin nu în forma în care sunt prezentate), atunci un segment important din cei care nu se prezintă la urne ar merge la urne. Sursa-LINK

Publicitatea în mediu politic

Publicitatea presupune transmiterea către un public căt mai numeros a unui mesaj a carui realitate sau falsitate nu constitue interesul esenţial şi al cărui scop este acela de a înfluenţa (şi nu a informa). Aşadar, dacă propaganda intenţionează să ne convingă,reclama (publicitatea) are ca singur scop seducerea. Aşa se face că, în politică, un candidat poate fi lansat la fel ca un produs comercial, prin combinarea adecvată a imbrăcămintei, dicţiei, gestici, afişelor şi sloganelor, în funcţie de preferinţele publicului (un om de paie văzut ca fiind carismatic). V-a zis cineva cum se creează un politician carismatic? Bineinteles că nu, pentru că dacă vi s-ar fi zis, aţi fi văzut în politicienii carsmatici doar nişte oameni de paie…Puţini ştiu că politicienii sunt sfătuiţi de către cei din PR-ul partidelor respective cu privire la fiecare gest pe care îl fac. De regula, prima regula este: să îşi ţină spatele drept şi umerii traşi pentru ca să pară mai siguri pe ei. Dar dacă ne uităm atenţi vom observa de multe ori purtarea lor falsă. De exemplu, dacă doi politicieni dau noroc şi se îmbraţisează reciproc, cel care nu e sincer, îl va bate pe spate pe celălalt, ca şi cum ar vrea să iasă din îmbrăţişare… 

Iată ce trebuie să aiba sau să i se ofere unui om de paie pentru a deveni un politician carismatic:

Apararea de atacuri se face de regulă adoptând o ţinută prietenoasă, modulându-şi vocea astfel încăt să pară mai atractivă şi mai puţin amenintatoare, producând semnale împăciuitoare, dând impresia că sunt populari şi adorabili. Mesajele acestea îi fac de regulă pe privitori să nu fie combativi, politicienii asigurându-si astfel o apărare pasivă. O altă metodă folosită (rar, deoarece era şi una din metodele folosite frecvent de către Hitler) este şi sărutarea copiilor dintr-o mulţime. Această metodă este preluată din comportamentul babuinilor. Când un babuin este lider şi îşi simte poziţia ameninţată, în primul rând îşi ia penisul în mână şi îl arată în erecţie, iar dacă mişcarea nu îl ajută, acesta ia un pui în braţe (ca scut), aceasta deoarece babuinii maturi nu atacă niciodată pui.

Postura . Ca postură, de regula, se preferă postura calareţului, postura care transmite mesaje de macho dar şi de amenintare. Mesajul macho vine din impresia de hotărâre şi nemiscare pe care o comunică postura (când cineva îşi înfinge picioarele în pământ îi anunţă pe toţi că intentionează să îşi apere poziţia). Mesajul de ameninţare vine din faptul că postura călăreţului presupune o expunere falică foarte puţin mascată (în picioare, cu picioarele departate, un barbat de fapt îşi expune penisul).

Coatele . De cele mai multe ori, politicienii, îşi ţin mâinile pe lăngă corp cu cotele îndreptate spre laterale şi puţin flexate pentru a reda o senzaţie de sfidare la adresa contracandidaţilor lor.

Mersul ales este, de regula, “mersul de culturist”, mers care, printre altele, ameninţă şi sfidează.

Gura cu capetele buzelor lăsate în jos („u” întors). Semnul acesta dă senzaţia de hotărâre.

Zâmbetul larg cu mandibula în jos. Zâmbetul acesta e folosit ca armă defensivă. Mai este folosit şi zâmbetul sigilat atunci când se doreşte ridiculizarea contracandidaţilor în cadrul unei dezbateri.

Vocea aerată şi profundă. Vocea aerată dă senzaţia de calm şi este în acelaşi timp şi o iluzie de apropiere (hipnoza subtilă). Mai este folosit şi glasul puternic cu sunete joase.

Atacul unui politician se face folosind: pumnul (când vrea să sublinieze o idee, din furie sau fustrare), împunsătură (când se foloseste aratatorul, ridicat didactic în aer sau îndreptat în jos, spre un adversar imaginar), apucarea (când se apuca imaginar ceva şi se suceşte sau sfărmă), zgârierea (mai ales femeile), tăierea (pt a arăta esenţa unei probleme se foloseşte marginea exterioară a palmei), întreruperea interlocutorului (pt a nu fi lăsat să zică un adevar)etc.

Insultele sunt de mai multe feluri: insulte de partid (îndreptate împotriva opoziţiei), insultele dezumanizante (pt a părea că persoana vizată este rece sau neimplicată), insulte castratoare (pt a parea că persoana atacată este lipsită de vitalitate), insulte descalificante (pt a parea că persoana vizată este lipsită de calificare), insulte antropomorfice (persoana insultată este asemuită cu un animal pt a părea primitivă şi ineficientă), insulte neprincipiale (pt ca persoana insultată să pară fără scrupule) şi insulte false (care atrag atenţia asupra unor defecte false).

Adularea este un mecanism care caută să convingă majoritatea alegătorilor de faptul că politicianul respectiv este indrăgit şi respectat de toată lumea. Cum se organizează o adulare? Simplu: de regulă se creează o adunare unde vin simpatizanţi ai politicianului respectiv (de regulă membri de partid din localitatea respectivă si din localităţi din apropiere), iar politicianul face o baie de mulţime. În cadrul acestei băi, vor fi cu siguranţă şi oameni care vor vrea să îl atingă pe politician şi care se vor înghesui să îl atingă. Atunci politicianul va începe sa se mişte din ce in ce mai repede prin mulţime, şi cu cât pare că îi place mai mult admosfera de acolo, cu atât va părea mai irezistibil, atrăgându-şi astfel şi alţi admiratori. Practic sistemele totalitare organizează adesea adunări de oameni care îşi arată simpatia faţă de conducător, nu pentru a convinge forurile internaţionale cu privire la legitimitatea regimului, ci pentru ca nemulţumirile oamenilor din interiorul acelui stat să nu ajungă în stradă (oricine este împotrivă se simte în minoritate).

Interviul . Deşi în cadrul unui interviu orice politician pare pus la zid, în realitate, politicienii nu răspund decât la maxim 40% din întrebări, iar de cele mai multe ori nimeni nu observă acest lucru. Cum este posibil? Clarificarea unei probleme politice este una din metodele folosite(de cele mai multe ori când se încearcă ocolirea unei întrebări se recurge la folosirea unei idei politice care nu are nici o legatură cu întrebarea respectivă). O altă metodă este atacul. Atacul apare atunci când politicienii sunt în dezacord cu întrebarea pusă. (bănuiesc întrebarea că ar fi tendenţioasă, că ar conţine date incorecte sau interpretabile, atacând reporterul considerându-l prost informat) – o adevărată sustragere de la o controversă…

Răspunsul pe jumătate este o altă metodă folosită de politicieni în discursuri atunci când se vrea a se prezenta doar aspectele care îl ridică pe politician, prin atragerea atenţiei asupra altor lucruri. Alteori se refuză întrebarea, invocând confidenţialitatea, imposibilitatea de a prezice sau faptul că a mai răspuns o dată la acea întrebare. De asemenea, uneori, politicienii pur şi simplu ignoră întrebarea, metodă folosită mai ales atunci când politicianul este întrerupt pentru a i se pune o altă întrebare (acesta continuă să răspundă la prima, fără să răspundă şi la cea de-a doua). 

Discursul. În cadrul discursurilor se pot creea manipulări foarte periculoase. Manipularea prin discurs se face prin mijloace bine definite: digresiune (explicaţii complicate cu devieri fără sens), trasarea unei imagini de ansamblu (explicaţii date prin generalităţi şi imagini de ansamblu care îi fac, pe fiecare ascultător în parte, să interpreteze cum vrea), ecranarea (stârnirea confuziei prin prezentarea unor lucruri aparent logice), negarea (când un politician vrea să se dezică de ceva, uneori înainte de a fi acuzat), alegerea cuvintelor (de regula, mincinoşii folosesc rar cuvinte precum “eu”, “mie”, “al meu”, dar folosesc des cuvinte ca “întotdeauna”, “niciodată”, “nimeni”, “toată lumea”, detaşându-se astfel mintal de minciuna lor), tensiunea (mărirea distanţei dintre ei şi evenimentele descrise). Dar nu numai cuvintele sunt folosite în cadrul unei manipulări prin discurs politic, ci şi modul în care se vorbeşte: viteza (de regulă, înaintea unei minciuni politicienii fac o pauză, după care spun minciuna într-un ritm mai lent), pauzele. (“mmm”, “hm”) sau tonul vocii (de regulă tonul mincinoşilor e mai ridicat).

Multi politicieni merg pănă acolo încât evită, oricât ar părea de incredibil, asumarea discursului. Evitarea asumarii discursului se face prin folosirea de expresii menite să elimine orice bănuială de minciună: “Ştiu că pare de necrezut” sau “Te asigur că…”).Evitarea cuvântului, tehnică folosită în dezbateri. Desi majoritatea cred că evitarea cuvântului este posibilă doar folosindu-se răspunsuri verbale ca: “ei”, “da”, “mda”, de fapt există şi alte metode, mult mai elaborate precum păstrarea tăcerii, nonintenţionalitatea sau punerea de întrebări. Păstrarea tăcerii se face prin orientarea spre vorbitor si privindu-l intens, arătând că este interesat de problema expusa de vorbitor şi dând impresia că doreşte mai multe detalii. 

Nonintenţionalitatea se face prin încrucişarea braţelor, strângerea buzelor, acoperirea gurii cu mâna sau cu degetele, în timp ce cel care vorbeşte se pregăteşte să încheie – acţiuni opuse cererii vorbirii. Adresarea de întrebări care îl invită pe celălalt să îşi asume rolul de vorbitor sau să continue o idee deja începută. 

În timpul dezbaterilor, o altă metodă folosită este preluarea cuvântului. Aşa cum se doreşte uneori evitarea cuvântului, tot aşa, uneori se doreşte preluarea cuvântului. De regulă, preluarea cuvântului se face folosind: semnale de avertizare (ridicarea mâinii sau a unui deget, deschiderea largă a ochilor, aplecarea în faţă, deschiderea uşoară a gurii), mişcări pregătitoare (deschiderea uşoară a gurii urmată de tragerea zgomotoasă a aerului în piept), semnale de fond negative (oftând, privid în altă parte, fapt care de multe ori îl face pe vorbitor să încheie cuvântarea). Alteori, preluarea cuvântului nu este altceva decât o întrerupere, lucru care este şi urmărit. 

Există trei feluri de întreruperi: încurajarea (cel care întrerupe se prezintă deacord cu ceea ce se vorbeşte, dar dacă întreruperea vine într-un moment în care vorbitorul prezintă o enumerare de detalii, întreruperea aceasta, nu face decât să îl bulverseze pe vorbitor), riposta (cel care întrerupe se arată în dezacord, efectul fiind ca şi în cazul încurajării), întreruperile propriuzise (când nu se vrea ca să se zică ceea ce vorbitorul vrea să zică; una din metodele prin care poţi să îl faci pe cineva să se opreasca este aceea de a întrerupe, luând tu cuvântul). 
Alteori, în cadrul unei dezbateri, se doreşte păstrarea cuvântului. Păstrarea cuvântului se obţine prin solicitarea ascultătorului să rămână în rolul de ascultător prin folosirea unor semnale de fond precum: “înţelegi?”, “nu-i aşa?”, “nu crezi că?”, “ştii ce vreau să spun?”…

Ce putem face pentru a nu cădea pradă unor asemenea manipulări?

Foarte simplu: să cântărim foarte bine ceea ce ni se spune, ceea ce se face precum şi ceea ce se putea face peste ceea ce se face. Un exemplu foarte bun ar fi o cuvântare a preşedintelui României, Traian Băsescu, din august 2008, la reuniunea Asociaţiei Comunelor de la Neptun, făcând referire la o situaţie din timpul unor inundaţii. Atunci Băsecu spunea: „Am avut ocazia, la aceste inundaţii, să constat o atitudine imbecilă a unui ministru. Era un judeţ acoperit de ape, ministrul se aşezase într-un comandament, şi spune aşa: <<Acum să vină primarii la mine>>. Domle’, mi-am dat seama că omul ăsta nu are nimic comun cu realitatea! Eu veneam din judeţ, văzusem comunităţile strânse în jurul primarilor, aşteptau de la el soluţii şi nu ştiu ce, iar acest imbecil vroia să vină primarii la el când casele picau una după alta…” Cuvântarea i-a adus multă simpatie lui Băsescu, fără ca să mai caute cineva toate dedesupturile.

În primul rând declaraţia lui Băsescu, prin cuvântul „imbecil” este o insultă de partid (îndreptată împotriva opoziţiei, ministrul respectiv fiind din alt partid), o insultă dezumanizantă (pentru a părea că ministrul vizat este rece sau neimplicat) şi o insultă descalificantă (pentru a părea că persoana vizată este ineficientă). În al doilea rând, situaţia din teren, prezentată de către preşedinte, era exagerată, ba chiar apocaliptică, plecând de la trasarea unei imagini de ansamblu şi ajungând la devieri fără sens.

Într-o altă ordine de idei, legat de cuvântarea lui Băsescu, ar mai fi de zis că aşa cum puţini ştiu, la orice calamitate, deplasarea demnitarilor la faţa locului este mai mult de curtuazie. Guvernul (şi celelalte autorităţi responsabile în astfel de cazuri) nu poate lua măsuri legale decăt după punerea situaţiei pe hărtie, urmând anumite proceduri. De asemenea, ar mai fi de zis că Traian Băsescu nu a spijinit strategia de prevenire a inundaţiilor elaborată cu ceva ani înainte de către PRM şi care prevedea crearea unui sistem naţional antigrindină (sistem care urma să spargă şi norii care puteau cauza ploi torenţiale). Traian Băsescu s-a sustras controverselor create de către modul în care s-au spart controlat anumite diguri (spargeri care uneori au protejat anumite terenuri agricole în defavoarea mai multor localităţi care au fost inundate controlat de către autorităţi).

Dar să nu uităm şi „meritul” primarilor. Nimeni nu a tras nici un primar la răspundere pe motiv că a concesionat pentru piscicultură iazuri create pentru prevenirea inundaţiilor (iazuri care trebuia să preia o parte din ceea ce urma să devină în aval o viitură). De asemenea nici o autoritate locală nu a făcut mare lucru împotriva gaterelor ilegale care de multe ori duc la defrişări făcute fără nici un căpătâi (un copac cu coroană mare, în timpul unei ploi, poate absorbi pănă la 250.000 litri de apă, în consecinţă nu este de mirare că în avalul zonelor defrişate au loc vrecvent inundaţii).

Dar nu numai ceea ce s-a zis în discursul lui Băsescu, din august 2008, este important, ci şi cum s-a spus. În mod normal, într-un astfel de discurs, cel ce îl ţine, este mai întâi calm şi devine din ce în ce mai indignat în timpul discursului. La Băsescu a fost invers (probabil din cauză că primul său purtător de cuvânt, doamna Săftoiu, un adevărat profesionist, nu mai era lângă el să îl sfătuiască în disimulări). Băsescu a început mai mult decât indignat (practic nervos), iar la un momemt dat, când sala a început să aplaude, Băsescu a lăsat „nervii” deoparte, începând să zămbească. A fost ca şi cum a zis ceea ce a zis, nu pentru a prezenta un adevăr, ci pentru a-i impresiona pe primarii strânşi în sala respectivă. Sursa-LINK


Reeducarea – manipularea folosind mesaje contradictorii

Practic, cele scrise în acest capitol aminteşte de modul de reeducare sovietic, tehnică care avea trei etape.

Prima etapă era detaşarea individului din mediul său social, anihilarea deprinderilor sale zilnice, modificarea eului, prezenţa confuziei datorată de informaţii contradictorii receptate în intervale scurte de timp şi izolarea, lucruri care îl făceau pe deţinutul politic să ajungă să se bucure atunci când îl vedea pe anchetator. Tot aşa, în ziua de azi, din cauza condiţiilor cotidiene, majoritatea oamenilor sunt confuzi şi se simt izolaţi, condiţionaţi de diverşi factori, lucru care îi fac să se bucure atunci când apare câte un politician pervers ce foloseşte „mesaje imagine” pentru a prezenta o zi de mâine mai bună.

La a doua etapă, deţinuţii politici erau mutaţi în spaţii mai largi, lucru care atrăgea după sine un nou mod de a se comporta, simţii şi gândii a acestuia, mai ales că deţinutul era „izbit” şi de mitul dizidenţilor o dată cu întâlnirea deţinuţilor politici seniori. Tot aşa, în ziua de azi, în urma propagandei politice, alegătorul, o dată trecut de prima etapă, ajunge să gândească astfel, începe să spere din nou, iar uneori aderă la „noua speranţă politică”, loc în care îi întâlneşte pe simpatizanţii seniori ai partidului.

În cea de-a treia etapă, deţinutul politic ajunge să îşi blameze trecutul, făcându-şi autocritică, confesându-se către apropiaţi (dar şi anchetatori), pledând vinovat pentru trecut. Deţinutul ajungea să adere la un nou mod de îmbrăcăminte, o nouă tunsoare, o nouă formulă de adresare,un nou limbaj, un nou sistem educaţional si chiar şi un nou nume. Era momentul în care deţinutul politic era eliberat,fiind transformat în propovăduitor al noului sistem. La fel şi în ziua de azi, „reeducaţii” propagandelor, în cel de-al treilea pas, ajung să considere greşit tot ceea ce s-a făcut (lucru care în mare este adevărat), ajung să aibă noi comportamente (în conformitate cu opţiunea sa politică: merg la mitinguri, împart pliante propagandistice, lipesc afişe, poartă însemne de-ale partidului respectiv) şi propovăduiesc celor din jurul său propaganda patidului pe care a ajuns să îl simpatizeze.

Aşa cum am spus încă de la începutul acetui capitol, acest lucru, reeducarea, este posibilă din cauza mimetismului natural al omului, mimetism care este exploatat de către politicieni prin manipulare. Pentru a înţelege mai bine, am să vă spun cum se practică manipularea folosind mesaje contradictorii.

Negarea faptelor (de câte ori nu aţi văzut politicieni care îşi neagă faptele rele demonstrate în presă?);

Inversarea faptelor(când un guvernant este acuzat că ar fi putut face ceva anume şi că nu a facut, atunci politicianul respectiv va spune că a participat totuşi la cea mai bună guvernare);

Amestecarea între adevăr şi fals(Când un politician recunoaşte că a făcut ceva rău, dar zice că altcineva a început acel rău. Este cazul în care un guvern încheie un acord prost care se manifestă în următorul mandat când vin alţii la guvernare, alţii care în loc să renegocieze acordul, îl duc la îndeplinire.) ;

Modificarea motivului (De cate ori nu aţi auzit că trebuie să acceptăm amendamente proaste pe motiv că aşa recomandă anumite foruri, făcăndu-i pe mulţi să creadă că aşa e mai bine? Chiar şi ideea cu camerele de supravaghere instalate de către poliţie şi care au început să îşi facă apariţia prin mai multe oraşe ale lumii, camere care cică previn infracţionalitatea, este tot o prostie. În mod normal, astăzi, când există atâtea telefoane cu funcţii multimedia, oricărui infractor ar trebui să îi fie frică să mai comită infracţiuni stradale de teamă că ar putea fi surprins şi fotografiat de către cineva.);

Modificarea circumstanţelor (Cum ar fi crearea de pericole. Este suficient să luăm în calcul “ameninţarea teroristă” şi perpetua criză economică prin care, majoritatea politicienilor actuali, explică toate acţiunile statului actual.);

Estomparea (suprainformarea – vezi ştirile “politice” în care, în loc să se prezinte exact ceea ce s-a discutat la o conferinţă oarecare şi impactul pe care îl au discuţiile respective, se prezintă cine cu cine a venit, cu ce era îmbrăcat, dacă era supărat ori vesel…);

Camuflajul(exemple: 1. Represiunea sârbă scoasă în evidenţă pentru a ascunde rebeliunea din Kosovo de la începutul conflictului Iugoslav.2. Când Traian Băsescu, preşedintele României a fost suspendat şi s-a plâns de cei 322 de parlamentari care l-au suspendat. Puţini stiu că există o organizaţie discretă în SUA care se numeşte chiar 322. Acest lucru a făcut ca mulţi blogări antiglobalizare şi anticorporaţionişti, precum şi mai multe organizaţii de acelaşi fel, să îl susţină orbeşte pe Băsescu.);

Interpretarea (Este cazul, în primul rând, al editorialiştilor dezinformaţi care prezintă lucrurile în aşa fel încât să aibă susţinere pentru teoria lansată. Practic, sistemul este: o minciună luat ca adevăr poate susţine ca adevarată o altă minciună.);

Generalizarea(Prezentarea soluţiilor propuse ca practică larg folosită. De câte ori nu am înghiţit “tot felul de” pe motiv că aşa zice UE, NATO, sau chiar nu ştiu ce organizaţie patronală (corporaţionistă) din lume?);

Ilustrarea(însoţită de minimalizare, având menirea de a ne face să credem că un pericol iminent nu este decât un hop, sau de exagerare, având menirea de a ne face să credem că o problemă minoră reprezintă o chestiune extrem de periculoasă);

Părţile inegale(prezentarea de multe merite, de regulă artificiale, şi de defecte, cu cât mai mari cu atât mai puţine – pupincurismul dintre membrii unui partid în campaniile electorale);

Părţile egale (când un politician se laudă pe sine şi îl critică pe oponentul său). Bineînţeles că în politică, pe lângă propagandă şi reclamă, se mai folosesc şi dezinformarea, intoxicarea, “calul troian” etc. Dacă dezinformarea îşi propune să împrăştie informaţii false şi atât, intoxicarea este o acţiune vicleană asupra spiritelor tinzând să acrediteze anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze. Astfel, se ajunge la ceea ce unii numesc vampirism, şi anume atunci când un om dezinformat ajunge dezinformator. Vampirismul este asemănător “calului troian”, situaţie în care omul îşi face rău crezând că îşi face bine, lucru care se întâmplă mai ales atunci când o minciună luată ca adevăr susţine o altă minciună care la rândul său ajunge să fie considerată ca adevăr. Mai multe detalii despre noţiunile descrise în acest paragraf, în capitolele viitoare. Sursa-Link


Dreapta şi Stânga 

În ziua de astăzi, singurul mod corect de a conduce a ajuns să fie considerat alternanţa partidelor la guvernare. Acest lucru este posibil şi din cauza faptului că oamenii au ajuns să se comporte precum nişte bolnavi cronici care cred că azi au dureri mai mari decât au avut ieri, chiar dacă durerea este aceiaşi ca intensitate. Astfel se explică alternarea stângii şi dreptei la guvernate. Dar Sânga şi Dreapta chiar există, sau sunt doar nişte lucruri aparente? Dacă este să ne uităm la activitatea politică, în timpul campaniilor electorale, toate partidele, indiferent de culoarea politică, promit creşterea PIB-ului, scăderea inflaţiei şi locuri de muncă. Dar după ce ajung la putere, toate partidele, indiferent de culoare politică, oferă marilor companii deduceri de la plata taxelor şi impozitelor, cât despre restul…

De vreme ce ei, politicienii, se numesc demnitari, nu ar trebui să conteze doar gradul de demnitate? La urma urmei cinstea este o optiune şi nu ceva care să se poată stabili în funcţie de studii, experienţă sau doctrină. Dar acum haideţi să vedem de unde treaba asta cu Stânga si Dreapta…

Atunci când au aparut primele mişcări republicane, nobilimea, care sprijinea monarhia, a zis că monarhia este singurul mod just şi corect pentru a guverna, ceea ce însemna că monarhia era un lucru DREPT. Când mişcările republicane au ajuns să fie din ce în ce mai puternice, acestea au primit locuri în adunările legislative, adoptându-se (în multe cazuri) monarhia constituţională. Dar chiar şi aşa, pentru unii, nu era deajuns, mişcările republicane solicitând, şi de multe ori obţinând, înlăturarea monarhiei. Ca întotdeauna, nobilimea, a continuat să susţină că ei împreună cu monarhia reprezintă singura forţă acreditată pentru a guverna, drept caştigat de ei prin naştere. (Pănă în 2007 Camera Lorzilor din Anglia era un corp neales (numit) format din 2 arhiepiscopi, 24 episcopi ai Bisericii Anglicane (Lords Spiritual) şi 692 de membri ai nobilimii britanice (Lords Temporal). Lorzii spirituali (Lords Spiritual) rămâneau în funcţie atâta timp cât îşi păstrau şi funcţiile ecleziastice în timp ce membrii nobilimii (Lords Temporal) îşi păstrau locul în Cameră pe viaţă. Acum componenţa este mixtă.) Deci: la început DREAPTA însemna monarhie, iar STÂNGA însemna republică, deşi termenii erau rar folosiţi.

Nu a durat mult şi semnificaţia dreptei şi stăngii s-a schimbat. Se pare că totul a început în 1930, an în care elita mondială s-a divizat în doi centri de putere: cei de dreapta erau socialiştii fabieni (cu centrul în Londra, care credeau că globalizarea trebuie implementată în paşi mărunţi şi paşnici), iar cei de stânga erau fasciştii din Italia şi naziştii (socialiştii nationalişti) din Germania (care credeau că globalizarea trebuie impusă rapid şi în forţă. De aceea se şi folosea denumirea de Stânga şi de Dreapta: pe glob, Londra e în Dreapta, iar Germania şi Italia e în Stânga. În realitate, atât naziştii cât şi socialiştii fabieni erau tot socialişti, deci, în raport cu ceea ce se întâmplă azi pe scena politică, ambele doctrine ar fi trebuit să fie considerate de stânga…

Pare de necrezut, dar se pare că primul război mondial (războiul care a fost considerat, după încheierea sa, războiul care a pus capăt la toate războaiele, deoarece pierderile au fost foarte mari) nu a avut nici o cauză reală pentru a izbucni. Se pare că doar voinţa elitei mondiale de a crea un guvern mondial a dus la specularea momentului izbucnirii războiului, elită care a şi finanţat ambele părţi ale razboiului.

După încetarea războiului, elita a dorit crearea unei ligi din care să facă parte toate naţiunile; aşa a luat nastere Liga Naţiunilor. Atunci, în perioada interbelică, unele state din vestul Europei, militau pentru existenţa Ligi Naţiunilor, iar conform propagandei acele state se autointitulau corecte, juste, drepte. Cu toate acestea, majoritatea statelor s-au opus ligi deoarece aveau guvernări naţionaliste. Aşa s-a ajuns ca Dreapta să fie reprezentată de mişcările naţionaliste (care erau mai puternice atunci), iar ceilalţi au fost numiţi de Stânga.

Pentru că majoritatea statelor au refuzat să intre în această ligă, deoarece işi vedeau suveranitatea ameninţată, în 1930 a avut loc scindarea artificială a globaliştilor, oferind astfel un nou motiv de razboi.

După cel de-al doilea război mondial, din cauza războiului rece, în urma puternicii propagande anticomuniste din vest, monarhiştii, democraţii nesocialişti şi nationalişti s-au autointitulat de DREAPTA (în conformitate cu propaganda lor, ei reprezentau corectitudinea şi dreptatea), iar socialiştii au fost numiţi de STÂNGA (dacă forţele socialiste ar fi avut o propagandă mai puternică, situaţia ar fi fost invers).

Astăzi, STÂNGA şi DREAPTA este mai incertă decât niciodată, chiar şi în România unde, de exemplu, PD-L-ul a fost mai întâi de stânga (PD – membru al Internaţionalei Socialiste), apoi de dreapta (începând cu Alianţa D.A.), iar acum este puţin mai de centru (membră a Partidului Popular European).

Se pare că termenii de STÂNGA şi de DREAPTA sunt doar nişte termeni folosiţi în funcţie de ceea ce se doreşte ca opinia publică să audă…LINK-SURSA
***

Ruşii erau pregătiţi să invadeze România in 89

DOSARE ULTRASECRETE: În 1989, ruşii erau pregătiţi să invadeze România

Aprilie 10, 2011 - 18:57 Publicaţia „Adevărul“ de la Bucureşti aduce probe că în 1989 sovieticii erau gata să invadeze militar România. “Sunt zeci de mărturii care susţin că „emanaţii' Revoluţiei, în frunte cu Ion Iliescu şi Nicolae Militaru, au discutat, la telefon, cu conducerea politică şi militară din URSS posibilitatea unei intervenţii în România”, notează “Adevărul.

0

“ Ion Iliescu şi Nicolae Militaru erau, înainte de 1989, pilonii unui complot împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Grupul complotist s-a aflat în anii '80 în contacte de acest gen cu Uniunea Sovietică. Iliescu a negat vreme de 21 de ani orice contact cu Uniunea Sovietică înainte şi în timpul Revoluţiei. Militaru a recunoscut că a avut unele legături, dar a negat şi el faptul că ar fi chemat sovieticii în ţară.

Cel mai fierbinte moment al încercării de aducere a trupelor sovietice pe teritoriul României s-a petrecut la Constanţa. La 24 decembrie 1989, pe Aeroportul „Mihail Kogălniceanu", din judeţul Constanţa, s-au făcut pregătiri pentru întâmpinarea unui detaşament aviatic precursor din Uniunea Sovietică. Au fost trimişi militari cunoscători ai limbii ruse pentru a primi forţele sovietice. Până la urmă, avioanele din URSS nu au mai ajuns. Tentativa de întâmpinare a sovieticilor este confirmată cu documente şi cu mărturii ale celor implicaţi. „Adevărul" reconstituie astăzi un episod important din istoria Revoluţiei române, episod care a fost trecut sub tăcere vreme de două decenii.

Viceamiralul Constantin Iordache era, în timpul Revoluţiei, comandantul Garnizoanei militare Constanţa. El recunoaşte acum, în premieră, că pe 24 decembrie 1989, Nicolae Militaru i-a ordonat personal să trimită un detaşament de ofiţeri cunoscători ai limbii ruse la Aeroportul „Mihail Kogălniceanu" pentru a prelua un detaşament sovietic precursor, care urma să aterizeze acolo.
Adevărul": Pe 24 decembrie 1989, la Aeroportul „Mihail Kogălniceanu" a venit un grup de ofiţeri de la Marină trimis de dumneavoastră. Trebuia să întâmpine nişte forţe sovietice. E adevărat?

Constantin Iordache: Da. Militaru mi-a ordonat personal să trimit ofiţeri care cunosc limba rusă, pentru a întâmpina avioanele sovietice care urmau să aterizeze. Era pe 24, după prânz. Mi-a zis la telefon: „Băi, trimite ofiţeri să întâmpine...".

Aţi întrebat mai în detaliu cine urma să vină?

A zis că vin avioane sovietice cu forţe. Atât. Şi am trimis nişte ofiţeri care după vreo patru-cinci ore m-au întrebat ce fac, că nu vine nimic. „Domnule, ce facem, că nu vine nimic?". Vorbiseră şi ei cu cei de la dirijarea Aviaţiei. Atunci am pus mâna pe telefon şi am vorbit cu Nicolae Eftimescu (n.r. - locţiitorul Şefului Marelui Stat- Major). Şi mi-a zis Eftimescu: „Bine. Adu-i înapoi!". Asta a fost tot.

Cine erau ofiţerii ăştia care întâmpinau?

Numele lor vreţi să le ştiţi? Nu pot să vi le spun. Erau de la operaţii maritime şi cunoscători ai limbii ruse. Nu pot să vă spun numele lor.
N-are rost.

Şi nu v-aţi întrebat de ce vin ruşii ăştia?

M-am întrebat, dar ce să fac? Nu mi-a convenit nici mie. În cariera mea, tot timpul m-am ciondănit cu ruşii. Totdeauna, noi am fost oaia neagră a Tratatului de la Varşovia. Noi nici nu aveam telefon direct cu ruşii, precum bulgarii de exemplu.

Dar nu v-aţi pus unele întrebări când aţi vorbit cu Militaru? Că el, pe 24, nu era ministrul Apărării în mod oficial.

Eee, îl cunoşteam de la televizor, era ministrul Apărării.

Dar, după regulamentele militare, puteaţi să-i închideţi telefonul în nas lui Militaru? Să-i spuneţi „Vorbim când te-or numi oficial". Că numirile în Armată nu se fac la televizor.

Hai, domnule, fiţi oameni serioşi!

De ce?

.... (Tace)

Dumneavoastră îl cunoşteaţi pe Militaru dinainte de Revoluţie?

Nu, de unde era să-l cunosc?

Păi, şi cum aţi ştiut că e el, şi nu altcineva... Putea să fie oricine altcineva...

Păi, vorbea de pe un telefon secretizat. Iar generalii din MApN, Stănculescu şi Eftimescu, nu mi-au zis: „Bă, fii atent că avem un impostor care se dă ministrul Apărării". Deci, şi ăştia îl girau.

Dar sunteţi de acord că e ciudat cum a condus el din moment ce nu era numit oficial?

Mai mult decât ciudat, dar asta e Revoluţia. La Revoluţie, obraznicii, tupeiştii, curajoşii ies în faţă.

Ştiţi că în timpul ăsta, cât nu a fost oficial ministru, a dat nişte ordine criminale...

Supercriminale. Şi i-a adus în Armată pe generalii care fuseseră trecuţi în rezervă. Ne-am trezit peste noapte cu ei.

Cum vi se pare că, la Revoluţie, puterea au luat-o oamenii ruşilor?

Fiecare din ăştia a reprezentat câte un centru de putere. Ce căuta la Televiziune Petre Roman, un obscur asistent universitar, care, în afară de tablă şi de cretă, nu trebuia să ştie nimic?! Ce căuta acolo? Cineva l-a trimis, nu?

Ei spun că au ajuns pe valul Revoluţiei.

Hai, fiţi serioşi. Ce căuta Cico Dumitrescu? Un nimeni. Suspectat că era KGB-ist. Deci, toţi au fost trimişi...

Dumneavoastră aţi studiat în ţară?

Da. Au mai scris unii că am studiat în URSS, dar nu e adevărat. Eu, în ţară.

„Alio, Maskva, ia bîl gheneral Militaru..."

Cornel Mocanu (58 de ani) era, în 1989, şef de Stat Major la unitatea de apărare a Aeroportului „Kogălniceanu". Mocanu spune: „În orice acţiune militară vine un detaşament de recunoaştere care preia toate coordonatele din zonă, de dirijare, de legătură, de tot felul. La orice acţiune militară de intensitate, aşa se face, nu vin orbeşte. Vine detaşamentul precursor şi stabileşte totul şi apoi se începe debarcarea".

Apoi: „Au venit la «Kogălniceanu» câţiva ofiţeri de la Marină să aştepte detaşamentul precursor al forţelor sovietice, i-am primit chiar în biroul meu. Colonelul Lefter, şeful de la aeroport, a primit de la Bucureşti şi de la amiralul Iordache informaţii că o să vină delegaţia de la Marină ca să întâmpine detaşamentul precursor al sovieticilor. Aceşti ofiţeri au stat cam o jumătate de zi. Nu ştiau nici ei nimic, erau derutaţi. Primiseră ordin să întâmpine şi atât. Au fost chemaţi înapoi la comandamentul Marinei, probabil, după ce la Bucureşti nu s-au înţeles şi s-a anulat această venire".

Există două motive ale anulării misiunii: 1. decizia politică a lui Mihail Gorbaciov de a nu interveni, în mod oficial, în România (solicitările insistente ale grupului Iliescu-Militaru, urmând a fi satisfăcute prin cei circa 30.000 de „turişti" sovietici aflaţi în misiune pe teritoriul ţării noastre); 2. refuzul ferm al generalului Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, de a accepta „ajutorul" sovietic.

De ce este Guşă o persoană atât de importantă în acest context? Colonelul Mocanu explică: „Pentru că, după invazia din Cehoslovacia, s-a stabilit că intervenţia într-o ţară prietenă nu se poate face decât la cererea a trei persoane: preşedintele României (în cazul nostru era arestat), ministrul Apărării (care era mort din dimineaţa de 22 decembrie) şi şeful Marelui Stat Major, adică generalul Guşă. Militaru şi Iliescu nu aveau funcţii oficiale, deci numai Guşă putea. Plus că sovieticii nu mai voiau să apară în ochii lumii cu imaginea căpătată după invazia în Cehoslovacia. Iar Guşă s-a opus". Guşă însuşi povestea în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Domnule, au fost persoane care au vorbit prima dată cu Moscova, inclusiv Militaru «Alio, Maskva, ia bîl gheneral Militaru». Pe mine asta... m-a panicat, poate greşesc, dar atunci mi-a produs panică".

Raportul SRI l-a făcut erou pe Frunză Mitriţă

Raportul Serviciului Român de Informaţii cu privire la Revoluţie a semnalat pregătirile de la Constanţa într-o notă superficială. „Faţă de o asemenea eventualitate (n.r. - intervenţia sovietică), o opoziţie fermă a manifestat fostul şef de Stat Major al Unităţii Militare de aviaţie de la Aeroportul «Kogălniceanu», colonelul Frunză Mitriţă". Nimeni nu l-a căutat pe Mitriţă Frunză până acum. „Sunteţi primii ziarişti cu care vorbesc. Nu am mai dat nicio declaraţie", ne-a spus, umil, Frunză. Evenimentele de acum 21 de ani l-au prins în mijlocul unui conflict cu Iosif Rus, pe atunci comandantul Aviaţiei Militare. Din acest motiv primise repartiţie la altă unitate, iar în zilele Revoluţiei se pregătea să plece.

Frunză Mitriţă a fost primul care a răspuns la un telefon care anunţa că la Constanţa urmau să aterizeze avioanele sovietice, dar opoziţia lui nu a contat absolut deloc. „M-am nimerit eu la telefon şi am zis că nu primesc pe nimeni. Eram nervos din cauza conflictului cu Rus şi am zis şi eu că nu primim pe nimeni. Au venit însă aceşti ofiţeri de Marină, s-au prezentat la aeroport şi au luat legătura cu noi, cei de la Aviaţia Militară". Frunză Mitriţă îşi dă seama de micimea lui într-un asemenea context. „Eu am avut atunci o poziţie, dar ordinul trebuia să vină pe linie militară. La noi, ordinul trebuia să vină de la Iosif Rus, pe linie de Aviaţie. Eu nu puteam să ascult de marinari. N-a fost ceva spectaculos".

De ce este atât de importantă chestiunea solicitării trupelor sovietice la Revoluţia română? Pentru că un asemenea ajutor ar fi transformat România într-o ţară sub ocupaţie străină. Iar iniţiatorii unui asemenea act ar fi rămas în istorie la capitolul „trădare de ţară". Mai mulţi martori ai evenimentelor din decembrie '89, printre care generalii Ion Hortopan şi Ştefan Guşă, au susţinut că l-au auzit limpede pe Iliescu când a sunat la Moscova. Guşă a rămas în istorie cu o intervenţie disperată în acele momente: „Nu, domnule Iliescu, nu! Dă-i în p... mea de ruşi!". Iliescu a negat totul în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. L-a acoperit chiar şi pe Nicolae Militaru: „Acuzaţia că aş fi solicitat intervenţia sovietică este o minciună sfruntată. Nu ştiu nici ca generalul Militaru să o fi făcut. În orice caz, nu cu ştirea mea, şi până în 24 decembrie el nici nu avea misiunea". Militaru a pomenit, în discuţia cu membrii Comisiei Decembrie 1989, despre un telefon primit (spune el) de la generalul sovietic Piotr Luşev. Discuţia cu acesta a fost purtată în aceeaşi zi cu ordinul de trimitere la Constanţa a ofiţerilor vorbitori de limbă rusă.

„Pe 24 decembrie am fost sunat de generalul Luşev, comandantul Forţelor Armate Unite. De unde ştia generalul Luşev că eu fusesem numit atunci, de două ore, în funcţie, mi-e foarte greu să înţeleg. M-a întrebat ce este. Eu i-am spus: «Uite ce se întâmplă în România: asta, asta, asta». Începuse deja problema cu apariţia ţintelor aeriene pe teritoriul României. România făcea parte din Tratatul de la Varşovia, iar pe linie de apărare antiaeriană toate ţările socialiste care făceau parte din Tratatul de la Varşovia erau incluse în sistemul care avea vârful undeva la Kiev. Informarea reciprocă era obligatorie", spunea Militaru.

Raportul: Militaru a mai declarat:

„I-am spus despre aceste ţinte aeriene că vin dinspre sud, că vin dinspre Marea Neagră, că vin dinspre vest şi aşa mai departe, şi l-am rugat ca pe linia apărării antiaeriene să fim informaţi ce e cu aceste ţinte. Mi-a promis că face treaba aceasta, dar n-a mai dat nimeni niciun telefon, ceea ce înseamnă că acele ţinte erau nişte imitaţii".

Întrebat de ce a fost nevoie să dea raportul în faţa generalului sovietic cu privire la situaţia din România, Militaru a răspuns: „Dacă ceea ce se întâmplă terestru în România era o problemă care-i interesa pe români, ceea ce se întâmpla cu acele ţinte aeriene era cu totul altceva. O agresiune aeriană, o agresiune străină! După Revoluţie, Luşev a venit în România să se lămurească despre ce a fost vorba. A stat de vorbă cu domnul Petre Roman, s-a lămurit şi a plecat".

Pe Militaru nu l-a întrebat însă nimeni în ce calitate dialoga cu generalul sovietic Piotr Luşev, din moment ce el a fost numit în mod oficial ministru al Apărării abia din data de 26 decembrie. Despre cât de spontană a fost reacţia revoluţionară a „emanaţilor" Nicolae Militaru, Ion Iliescu sau Virgil Măgureanu vom scrie în episodul viitor al serialului nostru. Acţiunile lor din anii '80 pot fi predate într-un mic tratat de conspiraţie.

"Nu, domnule Iliescu, nu! Dă-i în p... mea de ruşi!"
Ştefan Guşă
foşt Şef al Marelui Stat Major

"După Revoluţie, Luşev a venit în România să se lămurească despre ce a fost vorba."
Nicolae Militaru
fost general român

Luşev a vizitat România în luna aprilie a anului 1989


Piotr Luşev era, în 1989, comandantul-şef al Forţelor Armate Unite ale statelor din cadrul Pactului de la Varşovia. În aprilie 1989, el a efectuat o vizită oficială în România. Era cu doi ani mai în vârstă decât Nicolae Militaru şi absolvise Academia Militară pentru trupe blindate şi Academia Marelui Stat Major din Moscova. Înainte de a prelua şefia Pactului de la Varşovia (la începutul anului 1989) fusese prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale din Uniunea Sovietică.

Noi grupuri teroriste

Noi grupuri teroriste, judecători si procurori greci devin ținte

26/09/2013

Grupuri anarhiste si teroriste de extremă stânga urmăresc sa atragă o mare parte din  populație , nemulțumiți, și în special  tineri.

De Andy Dabilis, pentru Southeast European Times din Atena - 26/09/13

Poliția greacă a arestat 20 de persoane cu conexiuni Raportat la Conspirația celulelor de foc (SPF), care este suspectat de orientare judecătorilor și procurorilor. [AFP]

Autoritățile elene vizează o nouă generație de grupuri teroriste, după ce un judecător și procuror au fost tinta unor atentate cu bombe și extremiștii a folosit mai multă violență împotriva personalului judiciar.

Un stol de anarhisti și noi  grupuri revoluționare rivalizează pentru a înlocui pe cele notorii ca  17 Noiembrie, grup care asasinat 23 de persoane în 103 de atacuri asupra obiectivelor străine de la arestarea liderilor de acum un deceniu.

Șef printre ei, au declarat oficialii, este Conspirația celulelor de foc (SPF), care a cerut atacuri împotriva membrilor sistemului judiciar, după trimiterea unei bombe scrisoare judecătorului Dimitris Mokkas, în represalii pentru arestări ale rebelilor anti-guvernamentale, care au fost însărcinate cu trimiterea  alti bombe scrisoare  unui fost șef al poliției anti-terorism.

Autoritățile au declarat că sunt îngrijorați că SPF a postat un mesaj pe un site web oferind informatii că mulți judecători nu au paznici din poliție și sunt ușor de găsit, batuti,  sau asasinati cu bombe.

SPF este periculos, dar relativ nesofisticat, a declarat Ioannis Michaletos, un asociat cu Atena Institutul pentru Securitate și Analiză apărare.

"Ele reprezintă o amenințare [similar] 17 Noiembrie, dar nu au o pregătire serioasă. Principala problemă pentru autorități este numărul de tineri deja implicați și structura lor de rețea, ceea ce face dificil să se dizolve complet", a declarat Michaletos SETimes . "Ele ar putea fi în jur de ceva timp și grevă sau chiar asasineze oameni înainte ca in cele din urma toate sunt prinși."

Effi Lambropoulou, un criminalist de la Universitatea Panteion din Atena, a declarat ca noua rasa de anarhiști și teroriștilor este diferită de  17 Noiembrie.

"Vechi terorismului în general și că din 17 Noiembrie încercat să schimbe sistemul social direct prin violență și amenințări. Scopul  noului terorism este de a câștiga simpatia și acceptare a populației generale", a declarat Lambropoulou SETimes .

SPF-au spus că este supărat pe Guvern pentru ca impune măsuri de austeritate stricte, care au fost necesitat  a zeci de ani de cheltuielile suplimentare, care amenința să distrugă economia Greciei și aduc daune monedei euro.

Poliția a declarat că grupul a avertizat deja de un "înnoit" hit. Acesta a arestat 20 de suspecți și a descoperit o serie de case sigure grupului.

De aplicare a legii a crescut relatărilor de securitate pentru a proteja trimișii internaționale care vizitează în mod regulat Atena pentru a verifica progresele înregistrate în austeritate și de alte ținte potențiale.

De securitate suplimentare nu pot fi necesare, a declarat John Nomikos, un specialist în securitate și șef al Institutului de Cercetare pentru studii europene și americane în Atena.

"Exista o multime de scepticism în securitate și comunității de informații cu privire la un act terorist viitoare pe un politician sau un om de afaceri", a declarat Nomikos pentru SETimes .

De aplicare a legii are o sarcină dificilă, deoarece Grecia este un teren propice pentru extremiști.Cartierul Atena a Exarchia este de origine al multor anarhisti care vizeaza chiar la secția de poliție acolo.

Articole pe aceeași temă

Greacă arestează terorism zuruitoare Turcia

06/08/2013

Grecia arestează un fost ministru al apărării înainte de alegeri

21/04/2012

Guvernul de coaliție nou nu pentru a calma grijile grecești

21/06/2012

Grecia intensifică eforturile de combatere a corupției

16/02/2013

Cheltuielile de apărare viitoare pe butuc în Grecia

20/04/2012

Alte grupuri includ Secta Revoluționarilor și luptei revoluționare și puțin cunoscute grup de rebeli populare.Acesta din urmă a declarat că a vrut să legătura cu alți radicali care au vizat jurnaliști și politicieni.

Anarhiștii și teroriști apel la populația nemulțumiți din Grecia, cum ar fi tinerii, al cărui șomajul a ajuns la 65 la suta, a declarat Antonis Derventis, 26, un fizician șomer.

"Eu nu sunt un fan al metodelor lor Ceea ce fac ei nu este doar o reacție la criză;.. Criza reală este morală Ei cred că ceea ce fac ei este romantic sau utopic, și unii oameni cred în ceva din ceea ce fac ei , ", a declarat Derventis SETimes .

Ce ar trebui să facă autoritățile elene pentru a proteja ținte potențiale de la atacurile teroriste interne?Împărtășiți-vă părerea în comentarii spațiu.

Acest conținut a fost comandat pentru SETimes.com.