IULIE 10, 2011 SCRIE UN COMENTARIU
Radiografia unei lovituri de stat – 23 august 1944
Autor: prof. Mihai Beltechi
Ziua de 23 august 1944 a fost o zi de miercuri, o zi de miercuri ca oricare alta de până atunci, dintr-un război care părea să nu se mai termine. La ora 22.25, Radio România a transmis fraza care a electrizat, şi năucit în acelaşi timp, poporul român şi armata de pe front: „Dictatura a luat sfârşit, şi cu ea încetează toate asupririle“. Din păcate, avea să fie începutul sfârşitului pentru o lume, pentru o epocă, iar poporul român avea să intre într-o lungă perioadă de timp în care asupririle nu numai că nu vor înceta, ba chiar se vor amplifica.
Deciziile luate în acea zi de miercuri, 23 august 1944, vor rămâne o teribilă lecţie de istorie pe care românii vor trebui s-o înveţe pe de rost şi să o transmită, din tată în fiu, generaţiilor următoare. La 53 de ani de la marea decizie luată la Palatul Regal din Bucureşti, controversa istoricilor, vizavi de oportunitatea demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu şi a modului în care România a ieşit din război, este departe de a fi încetat. Numeroasele mărturii ale contemporanilor, participanţi la evenimente, su- puse cenzurii vremurilor, amplifică misterul asupra unei zile de „miercuri“ ce avea să devină fatală, pe măsura curgerii timpului, pentru viitorul unui popor greu încercat de vicisitudinile istoriei. Actul de la 23 August 1944 a fost definit, de-a lungul timpului, în mod diferit. Unii participanţi au vorbit, în 1944, în presa timpului sau în însemnările lor, ca despre o „lovitură de stat“. Presa „democratică“, respectiv cea comunistă sau influenţată de ea, a definit ziua de 23 august 1944 ca fiind o zi a „eliberării noastre de sub jugul fascist“. În 1947 s-a vorbit ca despre „ziua eliberării României şi trecerii la democraţia populară“. Anul 1948 a adus o redefinire a zilei de 23 august 1944: „Ziua eliberării de sub jugul fascist de către Armata Roşie în alianţă cu Armata Română“. În perioada 1963-1964 s-a vorbit, din când în când, ca despre „ziua insurecţiei naţionale antifasciste şi armate“. Anul 1969 a adus o altă redefinire a conceptului, respectiv „ziua insurecţiei populare“. Din 1977 s-a vorbit despre ziua „insurecţiei naţionale armate şi antifasciste“. Doi ani mai târziu, în 1979, se introduce un nou concept în istoriografia românească, respectiv 23 august 1944 este ziua în care începe „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi armată“, care se va încheia la 30 decembrie 1947 prin abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române (RPR). În 1989 se vorbea despre 23 august 1944 ca fiind ziua în care a început „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă“. După 22 decembrie 1989, adevărul şi neadevărul despre „23 August 1944“ aveau să genereze o imensă polemică istorigrafică, cu nenumărate şi nebănuite implicaţii pentru încercarea noastră de a reconstrui democraţia pierdută în vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial.
Evenimentele petrecute la 23 august 1944 confirmă întru-totul părerea unor diplomaţi occidentali aflaţi la post în România, precum fostul ministru al Elveţiei la Bucureşti, René de Weck, care considera că noi, românii, aşteptăm să fim salvaţi de forţe din exterior, fiind incapabili pentru un consens naţional în ceea ce priveşte calea de urmat, astfel încât toţi decidenţii politici, fie că sunt de la conducere, fie că sunt din opoziţie, nu-şi imaginează nimic mai bun decât să recurgă la o altă tutelă.
La începutul anului 1944, situaţia politico-militară a Germaniei naziste şi a aliaţilor ei era deosebit de grea. Războiul era departe de a fi câştigat, iar mult visata şi trâmbiţata pace de 1.000 de ani, pe care Reich-ul o dăruia Europei şi lumii după victorie, nu mai era decât o amintire în saloanele şi la recepţiile unde se închinaseră cupe de şampanie pentru ea. Propaganda celui de-al Treilea Reich nu mai vorbea decât despre retrageri pe aliniamente dinainte stabilite, în vederea refacerii pe timpul iernii, urmând ca în primăvară forţele Wehrmacht-ului să reia iniţiativa strategică. După dezastrul de la Stalingrad, misiunea Wehrmacht-ului era reprezentată de „ţinerea la distanţă a înfrângerii“. Din păcate speranţele generalilor germani privind o retragere pe o linie în adâncime, unde s-ar fi putut consolida şi reorganiza, au fost spulberate în timpul campaniei din vara – toamna anului 1943. La 5 august 1943 avea să înceapă „era saluturilor în cinstea victoriilor“ Armatei Roşii. În ciuda acestor imense victorii, analiştii Serviciului Special de Informaţii (SSI) al României apreciau că în ciuda tuturor succeselor dobândite în ultimele luni de Armata Roşie, trupa era obosită de război şi singura dorinţă pe care o avea soldatul sovietic era aceea de a se termina cât mai curând marea conflagraţie.Agravarea situaţiei militare a impus, la 15 februarie 1944, luarea deciziei de evacuare a Basarabiei, Bucovinei şi Moldovei. În cursul şedinţ ei Consiliului de Miniştri, din 26 ianuarie 1944, Mareşalul Antonescu avea să insiste asupra faptului ca, într-o eventuală operaţiune de evacuare a provinciilor româneşti ameninţate de sovietici, să nu fie evacuat în totalitate elementul românesc „pentru ca nu cumva în acest fel situaţia noastră etnică şi poziţia politică să fie slăbită“. Conducătorul Statului ordona să fie evacuate unităţile militare şi persoanele compromise în faţa Sovietelor, dar în niciun caz nu trebuie să se recurgă la o evacuare masivă a elementului românesc din aceste provincii. În conformitate cu mărturiile fostului ministru al apărării naţionale din Guvernul Antonescu, în jurul aceleiaşi date de 15 februarie 1944 va avea loc reuniunea anuală a Mareşalului şi a ministrului de Externe cu coloneii şi generalii armatei române. Cu acest prilej au fost făcute, de către cei doi înalţi demnitari, consideraţ iuni privind evoluţia războiului în 1944 şi s-a apreciat că România nu are condiţii bune de a ieşi din război, astfel încât singura soluţie care-i rămânea era glasul tunului. Mareşalul Antonescu lăsa să se înţeleagă că nu poate accepta faptul că „englezii au luat armele şi au pus toată omenirea în acţiune pentru ca în Europa să nu fie o hegemonie germanică“, şi să instaureze prin concurs anglo-saxon, o hegemonie rusească. Analizând consecinţele gestului făcut de Italia şi situaţia ingrată în care se afla Mareşalul Pietro Badoglio, ca militar, Conducătorul Statului român va cere corpului de comandă al armatei române să asigure trupelor „o puternică disciplină şi o temeinică instrucţie“.
Previziunile Mareşalului Antonescu şi ale generalului Şteflea privind rapida degradare a situaţiei militare se vor adeveri foarte curând. Discuţiile de la Cartierul General al lui Hitler, privind evoluţia operaţiunilor militare de pe Frontul de Est, aveau să devină extrem de tensionate cu fiecare nouă retragere româno-germană. Lui Hitler i se va cere, la 25 martie 1944, de către feldmareşalul Erich von Manstein, constituirea unui comandament unificat pentru trupele aliate de pe flancul de sud al Frontului de Est sub conducerea Mareşalului Ion Antonescu, împreună cu un general german ca şef de stat major. Propunerea lui von Manstein a fost refuzată fără comentarii. În cursul zilei de 30 martie 1944, feldmareşalul von Manstein este chemat la Obersalzberg şi informat de Hitler că a fost înlocuit cu generalul Walter Model, deoarece este nevoie de o nouă metodă în conducerea operaţiilor. De la stilul manevrier al mareşalului von Manstein trebuia să se treacă la o apărare pas cu pas a terenului. Totodată, este înlocuit de la comanda Grupului de Armate „A“ şi mareşalul von Kleist cu generalul-colonel Schörner. „Chiar dacă Grupul de armate – adnota von Manstein în memoriile sale – nu a reuşit în lupta sa pentru impunerea altei strategii operaţionale, şi drept consecinţă a eşuat în încercarea sa de a pune stavilă înaintării inamicului, el a avut până la urmă un merit. Inamicul nu a reuşit niciodată să încercuiască întreaga aripă sudică a Frontului de Est, cu toate că situaţia tactică şi superioritatea numerică îi ofereau toate şansele unei reuşite. Grupul Armatelor de Sud, deşi sângera din mii de răni, a rămas neclintit pe câmpul de luptă“. Ofensiva sovietică începea să-şi epuizese forţa, trupele fiind obosite şi departe de bazele lor de aprovizionare. Armata Roşie urma să îşi îngăduie câteva clipe de odihnă înaintea începerii marii ofensive de vară. Trupele aliate româno-germane urmau să profite de aceste clipe de răgaz pentru a- şi consolida noile aliniamente defensive.
La începutul anului 1944, situaţia politico-militară a Germaniei naziste şi a aliaţilor ei era deosebit de grea. Războiul era departe de a fi câştigat, iar mult visata şi trâmbiţata pace de 1.000 de ani, pe care Reich-ul o dăruia Europei şi lumii după victorie, nu mai era decât o amintire în saloanele şi la recepţiile unde se închinaseră cupe de şampanie pentru ea. Propaganda celui de-al Treilea Reich nu mai vorbea decât despre retrageri pe aliniamente dinainte stabilite, în vederea refacerii pe timpul iernii, urmând ca în primăvară forţele Wehrmacht-ului să reia iniţiativa strategică. După dezastrul de la Stalingrad, misiunea Wehrmacht-ului era reprezentată de „ţinerea la distanţă a înfrângerii“. Din păcate speranţele generalilor germani privind o retragere pe o linie în adâncime, unde s-ar fi putut consolida şi reorganiza, au fost spulberate în timpul campaniei din vara – toamna anului 1943. La 5 august 1943 avea să înceapă „era saluturilor în cinstea victoriilor“ Armatei Roşii. În ciuda acestor imense victorii, analiştii Serviciului Special de Informaţii (SSI) al României apreciau că în ciuda tuturor succeselor dobândite în ultimele luni de Armata Roşie, trupa era obosită de război şi singura dorinţă pe care o avea soldatul sovietic era aceea de a se termina cât mai curând marea conflagraţie.Agravarea situaţiei militare a impus, la 15 februarie 1944, luarea deciziei de evacuare a Basarabiei, Bucovinei şi Moldovei. În cursul şedinţ ei Consiliului de Miniştri, din 26 ianuarie 1944, Mareşalul Antonescu avea să insiste asupra faptului ca, într-o eventuală operaţiune de evacuare a provinciilor româneşti ameninţate de sovietici, să nu fie evacuat în totalitate elementul românesc „pentru ca nu cumva în acest fel situaţia noastră etnică şi poziţia politică să fie slăbită“. Conducătorul Statului ordona să fie evacuate unităţile militare şi persoanele compromise în faţa Sovietelor, dar în niciun caz nu trebuie să se recurgă la o evacuare masivă a elementului românesc din aceste provincii. În conformitate cu mărturiile fostului ministru al apărării naţionale din Guvernul Antonescu, în jurul aceleiaşi date de 15 februarie 1944 va avea loc reuniunea anuală a Mareşalului şi a ministrului de Externe cu coloneii şi generalii armatei române. Cu acest prilej au fost făcute, de către cei doi înalţi demnitari, consideraţ iuni privind evoluţia războiului în 1944 şi s-a apreciat că România nu are condiţii bune de a ieşi din război, astfel încât singura soluţie care-i rămânea era glasul tunului. Mareşalul Antonescu lăsa să se înţeleagă că nu poate accepta faptul că „englezii au luat armele şi au pus toată omenirea în acţiune pentru ca în Europa să nu fie o hegemonie germanică“, şi să instaureze prin concurs anglo-saxon, o hegemonie rusească. Analizând consecinţele gestului făcut de Italia şi situaţia ingrată în care se afla Mareşalul Pietro Badoglio, ca militar, Conducătorul Statului român va cere corpului de comandă al armatei române să asigure trupelor „o puternică disciplină şi o temeinică instrucţie“.
Previziunile Mareşalului Antonescu şi ale generalului Şteflea privind rapida degradare a situaţiei militare se vor adeveri foarte curând. Discuţiile de la Cartierul General al lui Hitler, privind evoluţia operaţiunilor militare de pe Frontul de Est, aveau să devină extrem de tensionate cu fiecare nouă retragere româno-germană. Lui Hitler i se va cere, la 25 martie 1944, de către feldmareşalul Erich von Manstein, constituirea unui comandament unificat pentru trupele aliate de pe flancul de sud al Frontului de Est sub conducerea Mareşalului Ion Antonescu, împreună cu un general german ca şef de stat major. Propunerea lui von Manstein a fost refuzată fără comentarii. În cursul zilei de 30 martie 1944, feldmareşalul von Manstein este chemat la Obersalzberg şi informat de Hitler că a fost înlocuit cu generalul Walter Model, deoarece este nevoie de o nouă metodă în conducerea operaţiilor. De la stilul manevrier al mareşalului von Manstein trebuia să se treacă la o apărare pas cu pas a terenului. Totodată, este înlocuit de la comanda Grupului de Armate „A“ şi mareşalul von Kleist cu generalul-colonel Schörner. „Chiar dacă Grupul de armate – adnota von Manstein în memoriile sale – nu a reuşit în lupta sa pentru impunerea altei strategii operaţionale, şi drept consecinţă a eşuat în încercarea sa de a pune stavilă înaintării inamicului, el a avut până la urmă un merit. Inamicul nu a reuşit niciodată să încercuiască întreaga aripă sudică a Frontului de Est, cu toate că situaţia tactică şi superioritatea numerică îi ofereau toate şansele unei reuşite. Grupul Armatelor de Sud, deşi sângera din mii de răni, a rămas neclintit pe câmpul de luptă“. Ofensiva sovietică începea să-şi epuizese forţa, trupele fiind obosite şi departe de bazele lor de aprovizionare. Armata Roşie urma să îşi îngăduie câteva clipe de odihnă înaintea începerii marii ofensive de vară. Trupele aliate româno-germane urmau să profite de aceste clipe de răgaz pentru a- şi consolida noile aliniamente defensive.
GREII OCCIDENTULUI,LA PICIOARELE LUI STALIN-TEHERAN
Succesul sovietic de la Teheran rezidă nu numai în eficienţa spionajului sovietic, ci şi în fascinaţia pe care o exercita Stalin faţă de cei doi lideri occidentali. Corespondenţa de război a conducătorilor din Marea Alianţă ilustrează foarte bine această înţelegere. Harry Hopkins, consilierul lui Roosevelt la Teheran şi principalul agent de influenţă al NKGB-ului la Washington, sublinia, ca un preambul la viitoarele evenimente, că, din moment ce Rusia este factorul decisiv în război, ei trebuie să i se acorde toată asistenţa, şi toate eforturile trebuie făcute pentru a-i câştiga prietenia.
Înaltul consilier american aprecia că după înfrângerea Germaniei va veni momentul când Uniunea Sovietică va domina Europa, iar atunci prietenia sovieto-americană va reprezenta cheia de boltă a lumii postbelice. Preşedintele SUA dorea să desfiinţeze, în colaborare cu URSS, imperiile coloniale ale Marii Britanii şi Franţei şi să reducă puterea militară a Europei Occidentale la un nivel cât se putea de modest, obsedat fiind de ideea ca ţările europene mari, mijlocii şi mici, cu forţele militare atrofiate considerabil, să nu mai fie capabile să se angajeze într-un alt război. Scrisoarea preşedintelui Roosevelt, din 20 februarie 1943, către liderii lui „National Council of Young Israel“ („Consiliul Naţional al Tânărului Israel“), Zabrousky şi Weiss, confirmă existenţa unei „diplomaţii secrete“ a titularului de la Casa Albă şi revenirea la o mai veche înclinaţie de manipulare a opiniei publice interne şi internaţionale. Memoriile cardinalului Spellman, şeful bisericii catolice din SUA, confirmă admiraţia lui Roosevelt, mărturisită la 2 septembrie 1943, faţă de Uniunea Sovietică şi convingerea, acestuia că „popoarele europene vor trebui, pur şi simplu, să îndure, să suporte dominaţia rusească, în speranţa că în 10-20 de ani vor putea să trăiască mai bine cu ruşii“. SUA şi Marea Britanie au acceptat, în urma Conferinţei de la Teheran, ca URSS să revină la frontierele existente la 22 iunie 1941, respectiv, păstrarea regiunilor câştigate prin Pactul Molotov- Ribbentrop: partea răsăriteană a Poloniei, statele baltice, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Stalin va reafirma pretenţiile sale asupra sud-estului Europei prezentate lui Hitler în noiembrie 1940 şi lui Anthony Eden în decembrie 1941. Conducătorul Statului român a fost informat de către Pamfil Şeicaru că preşedintele Roosevelt a săvârşit o primă greşeală prin faptul că a acceptat să fie găzduit la ambasada sovietică şi să aibă o primă întrevedere cu Stalin fără să fie prezent şi Churchill, iar serviciul secret al guvernului polonez din exil aprecia că „Roosevelt este înclinat să facă Rusiei toate concesiile pentru a obţine prietenia lui Stalin“. Informaţiile marelui gazetar român proveneau în urma unei discuţii particulare avute cu colonelul Kowalewski din cadrul Ambasadei Poloniei la Lisabona, în decembrie 1943.
În acest timp, Scarlat Grigoriu şi Camil Demetrescu au continuat tratativele de la Madrid privind scoaterea României din război pe tot parcursul lunii decembrie 1943. La 21 decembrie 1943, cei doi diplomaţi români au făcut cunoscut că Mihai Antonescu a acceptat cererea ambasadorului SUA de a semna, în numele României, o declaraţie de capitulare necondiţionată, urmând ca publicarea şi intrarea în vigoare să fie decise de către Aliaţi, în funcţie de conjunctura militară. Ministrul de Externe al României cerea însă fie o debarcare anglo-americană în Balcani, fie intrarea Turciei în război, oferindu-se chiar să încredinţeze documentul de capitulare guvernului turc. Guvernul Turciei a refuzat acest lucru, iar demersurile nu au dus la niciun rezultat concret.
La 7 ianuarie 1944, Ambasada americană de la Madrid a comunicat că acordul lui Mihai Antonescu este „fără folos şi dilatoriu“ în contextul rezultatelor Conferinţ ei de la Teheran. Scarlat Grigoriu va sonda prin intermediul diplomatului american Truelle, la 30 martie 1944, posibilitatea formării unui „guvern român în exil“, cu români aflaţi în Portugalia. La 24 iunie 1944, are loc o altă încercare disperată de salvare a României, făcută la Madrid, prin intermediul aceluiaşi diplomat Carlton Hayes. Scarlat Grigoriu, Brutus Coste, de la Legaţia României din Madrid şi Gheorghe Barbul, membru al cabinetului lui Mihai Antonescu din Bucureşti, vor avea o discuţie cu ambasadorul Hayes în care diplomaţii români informează că România a înţeles, de la 6 iunie 1944, că o debarcare în Balcani nu mai este posibilă. Conducerea politico-militară a Româ niei, mărturiseau cei trei diplomaţi, a înţeles că trebuie să capituleze faţă de URSS, dar vrea să ştie „informativ“ ce rol vor juca SUA şi Marea Britanie în această capitulare şi dacă anglo-americanii vor fi efectiv prezenţi, nu numai în teorie, fiindcă României îi este frică să nu fie lă- sată la discreţia URSS-ului. Reprezentanţ ii României au informat, pe această cale, guvernul SUA despre demersurile diplomatice făcute la Stockholm, Berna şi Ankara, în vederea încheierii unui armistiţ iu, neuitând să sublinieze că aceste ini- ţiative au fost luate de URSS.
Departamentul de Stat al SUA a telegrafiat, la 30 iunie 1944, reprezentanţilor săi de la Madrid pentru a-i informa că românii trebuie să ştie că niciun aspect al problemei capitulării României nu poate fi tratat cu unul sau doi din principalii aliaţi care acţionează în astfel de probleme pe bază de consultare şi înţelegere reciprocă. La 7 iulie 1944, Scarlat Grigoriu s-a întâlnit cu diplomatul american Butterworth care i-a citit telegrama Departamentului de Stat. Cei doi diplomaţi s-au despărţit în cei mai buni termeni, Butterworth urând „mult noroc României“ în negocierile decisive care, proiectate la Cairo, le blocau cu totul pe cele de la Madrid. După război, Gheorghe Barbul s-a reîntâlnit, la Paris, cu Middleton, care a mărturisit că el îşi dorea o debarcare în Balcani, în raport cu cea din Franţa, şi că lui i s-a spus că aceasta va avea loc. Diplomatul român a concluzionat că între români şi americani avusese loc, la Madrid, ceea ce se cheamă un „dialogue de sourds“. Pe lângă discuţiile de la Lisabona şi Madrid au mai existat şi alte încercă ri de negociere a unui armistiţiu cu Naţiunile Unite. În Elveţia, la Berna, Grigore Gafencu trata cu reprezentanţi ai Aliaţilor în numele guvernului Antonescu, ca şi al opoziţiei. În scrisoarea adresată lui Grigore Gafencu, la 16 octombrie 1943, ministrul de Externe al României mărturisea profunda îngrijorare legată de supralicitarea Uniunii Sovietice în ambele tabere şi de considerarea insuficientă a poziţiei-cheie pe care o ocupă în asigurarea echilibrului mondial, şi în soluţionarea conflictului actual, regiunea Lemberg-Suez. Grigore Gafencu nota, în jurnal, la 15 decembrie 1943: „Am rugat pe Maniu să-mi desluşească politica lui faţă de Rusia: nu am primit niciun răspuns. (…) Trebuie să ştim ce vrem. (…) Nu ne putem salva însă decât dacă privim realitatea în faţă: trebuie să ne hotărâm să stăm de vorbă cu ruşii“.
Într-o discuţie avută cu ministrul Româ niei la Berna, Vespasian Pella, fostul ministru de Externe român avertiza că era „zadarnic şi primejdios să jucăm pe faţă cartea engleză împotriva cărţii ruseş ti“. Încă din 17 octombrie 1943, Allen Dulles, rezidentul OSS-ului în Elveţia, îi comunicase lui Gafencu că „poziţia Româ niei face obiectul atenţiei guvernului Statelor Unite în „consultare“ cu guvernele principalilor Aliaţi“. La 18 aprilie 1944, Gafencu se întâlneşte cu ambasadorul britanic Leland Harrison şi solicită, din împuternicirea lui Mihai Antonescu, cu deplinul acord al regelui Mihai I şi al lui Iuliu Maniu, formularea „condiţiilor politice“ şi a posibilităţilor concrete privind retragerea din război şi încetarea ostilităţilor cu Naţiunile Unite. Diplomatul britanic l-a informat pe Gafencu că cererea trebuie să fie adresată tuturor celor trei Aliaţi şi că „noul canal“ este considerat de către Departamentul de Stat ca producând „numai confuzie“ astfel încât sunt preferate negocierile de la Cairo. Toate eforturile lui Grigore Gafencu aveau să se desfăşoare, din păcate, sub povara unor instrucţiuni extrem de clare ale Foreign Office-ului: „Niciun fel de detaliu privind politica guvernului Majestăţii Sale britanice în ce priveşte problemele româneşti“.
Tot în Elveţia se agitau oamenii lui Gheorghe Tătărescu, în favoarea regelui Carol al II-lea, pe care sovieticii voiau să-l utilizeze într-o serie de jocuri politice. Încercările sovieticilor de al folosi pe exregele României au fost respinse de guvernul american. „Consider că ar trebui să îi spuneţi deschis lui Gromîko că regele Carol este privit în această ţară (SUA -n.n.) cu cea mai mare neîncredere şi suspiciune… Cred că ar trebui să adăugaţi că orice plan sau efort din partea guvernului sovietic de a-l folosi pe regele Carol ori de a-l readuce pe tron va fi complet de neînţeles (widely misunderstood) şi va fi considerat o mişcare de eficienţă îndoielnică, dată fiind lipsa sa de caracter şi prestigiu“, scria diplomatul american G. Freeman Matthews, şeful Biroului pentru Probleme Europene (Office of European Affairs) într-o notă de recomandare către secretarul de stat Cordell Hull. Departamentul de Stat al SUA era extrem de interesat să afle cum ar dori ruşii să-l folosească pe Carol şi de ce cred ei că acesta ar putea fi de ajutor, atât în încercarea de a scoate România din război, cât şi în reconstrucţia unui regim pro-aliat în România. Răspunsul nu avea să vină niciodată. Principele Nicolae aflat pe pantele pline de soare şi de zăpadă, de la Saint-Moritz, discuta cu emisarul rus Vladimir Socaliu. Totodată, viceconsulul român de la Istambul propunea guvernului britanic, în februarie 1944, răsturnarea Mareşalului Antonescu cu sprijinul generalilor Nicolescu şi Potopeanu. Numirea lui Alexandru Cretzianu în postul de ambasador la Ankara, în septembrie 1943, reprezintă un alt pas în direcţia efortului de a ieşi din război şi a încheia un armistiţiu. Guvernul turc a fost informat de către Mihai Antonescu că noul ministru al României în Turcia poate fi considerat ca „un reprezentant al naţiunii române, şi nu al guvernului Antonescu“. Şeful diplomaţiei române l-a împuternicit pe Alexandru Cretzianu să-i informeze pe Aliaţi că „actualul guvern se consideră în funcţiune numai pentru a asigura ordinea şi că va ceda imediat frânele unui guvern aprobat de către englezi şi americani“. Mareşalul Ion Antonescu se interesa personal, prin ataşatul militar al Românei de la Ankara, generalul Traian Teodorescu, iar acesta, prin ataşaţii militari ai Marii Britanii şi SUA, cu privire la ajutorul militar la care s-ar putea aştepta din partea Aliaţilor, în cazul ieşirii sale din război.
În acest timp, Scarlat Grigoriu şi Camil Demetrescu au continuat tratativele de la Madrid privind scoaterea României din război pe tot parcursul lunii decembrie 1943. La 21 decembrie 1943, cei doi diplomaţi români au făcut cunoscut că Mihai Antonescu a acceptat cererea ambasadorului SUA de a semna, în numele României, o declaraţie de capitulare necondiţionată, urmând ca publicarea şi intrarea în vigoare să fie decise de către Aliaţi, în funcţie de conjunctura militară. Ministrul de Externe al României cerea însă fie o debarcare anglo-americană în Balcani, fie intrarea Turciei în război, oferindu-se chiar să încredinţeze documentul de capitulare guvernului turc. Guvernul Turciei a refuzat acest lucru, iar demersurile nu au dus la niciun rezultat concret.
La 7 ianuarie 1944, Ambasada americană de la Madrid a comunicat că acordul lui Mihai Antonescu este „fără folos şi dilatoriu“ în contextul rezultatelor Conferinţ ei de la Teheran. Scarlat Grigoriu va sonda prin intermediul diplomatului american Truelle, la 30 martie 1944, posibilitatea formării unui „guvern român în exil“, cu români aflaţi în Portugalia. La 24 iunie 1944, are loc o altă încercare disperată de salvare a României, făcută la Madrid, prin intermediul aceluiaşi diplomat Carlton Hayes. Scarlat Grigoriu, Brutus Coste, de la Legaţia României din Madrid şi Gheorghe Barbul, membru al cabinetului lui Mihai Antonescu din Bucureşti, vor avea o discuţie cu ambasadorul Hayes în care diplomaţii români informează că România a înţeles, de la 6 iunie 1944, că o debarcare în Balcani nu mai este posibilă. Conducerea politico-militară a Româ niei, mărturiseau cei trei diplomaţi, a înţeles că trebuie să capituleze faţă de URSS, dar vrea să ştie „informativ“ ce rol vor juca SUA şi Marea Britanie în această capitulare şi dacă anglo-americanii vor fi efectiv prezenţi, nu numai în teorie, fiindcă României îi este frică să nu fie lă- sată la discreţia URSS-ului. Reprezentanţ ii României au informat, pe această cale, guvernul SUA despre demersurile diplomatice făcute la Stockholm, Berna şi Ankara, în vederea încheierii unui armistiţ iu, neuitând să sublinieze că aceste ini- ţiative au fost luate de URSS.
Departamentul de Stat al SUA a telegrafiat, la 30 iunie 1944, reprezentanţilor săi de la Madrid pentru a-i informa că românii trebuie să ştie că niciun aspect al problemei capitulării României nu poate fi tratat cu unul sau doi din principalii aliaţi care acţionează în astfel de probleme pe bază de consultare şi înţelegere reciprocă. La 7 iulie 1944, Scarlat Grigoriu s-a întâlnit cu diplomatul american Butterworth care i-a citit telegrama Departamentului de Stat. Cei doi diplomaţi s-au despărţit în cei mai buni termeni, Butterworth urând „mult noroc României“ în negocierile decisive care, proiectate la Cairo, le blocau cu totul pe cele de la Madrid. După război, Gheorghe Barbul s-a reîntâlnit, la Paris, cu Middleton, care a mărturisit că el îşi dorea o debarcare în Balcani, în raport cu cea din Franţa, şi că lui i s-a spus că aceasta va avea loc. Diplomatul român a concluzionat că între români şi americani avusese loc, la Madrid, ceea ce se cheamă un „dialogue de sourds“. Pe lângă discuţiile de la Lisabona şi Madrid au mai existat şi alte încercă ri de negociere a unui armistiţiu cu Naţiunile Unite. În Elveţia, la Berna, Grigore Gafencu trata cu reprezentanţi ai Aliaţilor în numele guvernului Antonescu, ca şi al opoziţiei. În scrisoarea adresată lui Grigore Gafencu, la 16 octombrie 1943, ministrul de Externe al României mărturisea profunda îngrijorare legată de supralicitarea Uniunii Sovietice în ambele tabere şi de considerarea insuficientă a poziţiei-cheie pe care o ocupă în asigurarea echilibrului mondial, şi în soluţionarea conflictului actual, regiunea Lemberg-Suez. Grigore Gafencu nota, în jurnal, la 15 decembrie 1943: „Am rugat pe Maniu să-mi desluşească politica lui faţă de Rusia: nu am primit niciun răspuns. (…) Trebuie să ştim ce vrem. (…) Nu ne putem salva însă decât dacă privim realitatea în faţă: trebuie să ne hotărâm să stăm de vorbă cu ruşii“.
Într-o discuţie avută cu ministrul Româ niei la Berna, Vespasian Pella, fostul ministru de Externe român avertiza că era „zadarnic şi primejdios să jucăm pe faţă cartea engleză împotriva cărţii ruseş ti“. Încă din 17 octombrie 1943, Allen Dulles, rezidentul OSS-ului în Elveţia, îi comunicase lui Gafencu că „poziţia Româ niei face obiectul atenţiei guvernului Statelor Unite în „consultare“ cu guvernele principalilor Aliaţi“. La 18 aprilie 1944, Gafencu se întâlneşte cu ambasadorul britanic Leland Harrison şi solicită, din împuternicirea lui Mihai Antonescu, cu deplinul acord al regelui Mihai I şi al lui Iuliu Maniu, formularea „condiţiilor politice“ şi a posibilităţilor concrete privind retragerea din război şi încetarea ostilităţilor cu Naţiunile Unite. Diplomatul britanic l-a informat pe Gafencu că cererea trebuie să fie adresată tuturor celor trei Aliaţi şi că „noul canal“ este considerat de către Departamentul de Stat ca producând „numai confuzie“ astfel încât sunt preferate negocierile de la Cairo. Toate eforturile lui Grigore Gafencu aveau să se desfăşoare, din păcate, sub povara unor instrucţiuni extrem de clare ale Foreign Office-ului: „Niciun fel de detaliu privind politica guvernului Majestăţii Sale britanice în ce priveşte problemele româneşti“.
Tot în Elveţia se agitau oamenii lui Gheorghe Tătărescu, în favoarea regelui Carol al II-lea, pe care sovieticii voiau să-l utilizeze într-o serie de jocuri politice. Încercările sovieticilor de al folosi pe exregele României au fost respinse de guvernul american. „Consider că ar trebui să îi spuneţi deschis lui Gromîko că regele Carol este privit în această ţară (SUA -n.n.) cu cea mai mare neîncredere şi suspiciune… Cred că ar trebui să adăugaţi că orice plan sau efort din partea guvernului sovietic de a-l folosi pe regele Carol ori de a-l readuce pe tron va fi complet de neînţeles (widely misunderstood) şi va fi considerat o mişcare de eficienţă îndoielnică, dată fiind lipsa sa de caracter şi prestigiu“, scria diplomatul american G. Freeman Matthews, şeful Biroului pentru Probleme Europene (Office of European Affairs) într-o notă de recomandare către secretarul de stat Cordell Hull. Departamentul de Stat al SUA era extrem de interesat să afle cum ar dori ruşii să-l folosească pe Carol şi de ce cred ei că acesta ar putea fi de ajutor, atât în încercarea de a scoate România din război, cât şi în reconstrucţia unui regim pro-aliat în România. Răspunsul nu avea să vină niciodată. Principele Nicolae aflat pe pantele pline de soare şi de zăpadă, de la Saint-Moritz, discuta cu emisarul rus Vladimir Socaliu. Totodată, viceconsulul român de la Istambul propunea guvernului britanic, în februarie 1944, răsturnarea Mareşalului Antonescu cu sprijinul generalilor Nicolescu şi Potopeanu. Numirea lui Alexandru Cretzianu în postul de ambasador la Ankara, în septembrie 1943, reprezintă un alt pas în direcţia efortului de a ieşi din război şi a încheia un armistiţiu. Guvernul turc a fost informat de către Mihai Antonescu că noul ministru al României în Turcia poate fi considerat ca „un reprezentant al naţiunii române, şi nu al guvernului Antonescu“. Şeful diplomaţiei române l-a împuternicit pe Alexandru Cretzianu să-i informeze pe Aliaţi că „actualul guvern se consideră în funcţiune numai pentru a asigura ordinea şi că va ceda imediat frânele unui guvern aprobat de către englezi şi americani“. Mareşalul Ion Antonescu se interesa personal, prin ataşatul militar al Românei de la Ankara, generalul Traian Teodorescu, iar acesta, prin ataşaţii militari ai Marii Britanii şi SUA, cu privire la ajutorul militar la care s-ar putea aştepta din partea Aliaţilor, în cazul ieşirii sale din război.
Cea mai spectaculoasă acţiune a fost cea iniţiată de Mihai Antonescu care prin ambasadorul Italiei la Bucureşti, Renato Bova Scoppa, propunea contelui Ciano, la 17 mai 1943, crearea unei „Antante meditereneene“, respectiv „un bloc operativ comun, capabil să facă faţă celor mai grave probleme ale momentului“. Şeful diplomaţiei române propunea părţii italiene ca împreună să ia iniţiativa retragerii din război a Italiei, României, Ungariei şi a celorlalte ţări ale Axei. Contele Ciano agreează ideea, dar Mussolini o respinge. Mihai Antonescu revine, la 1 iunie 1943, asupra propunerii făcute, iar Mussolini înclină să accepte şi-l invită pe şeful diplomaţiei române la Roma. Discuţ iile purtate la Rocca delle Camminate de către Mihai Antonescu cu Mussolini, la 1 iulie 1943, nu s-au încheiat conform dorinţelor ministrului român. Ducele a acceptat, în principiu, viitoare demersuri de pace cu Aliaţii, dar a cerut un răgaz de două luni pentru „a nu da impresia că Italia ceda ameninţărilor anglo-americanilor“. Evenimentele din 24 iulie 1943 vor anula complet ideea unui „bloc al statelor“. După căderea lui Mussolini, ministrul român face a treia încercare prin intermediul noului ministru de Externe Guariglia care este chestionat în legătură cu „acel front unic“ propus în iunie 1943 astfel încât, „aşezându-se în frunte, să coordoneze acţiunea unui grup de state care vor să acţioneze pentru salvarea lor şi a Europei“. Noul guvern italian va informa cabinetul de la Bucureşti că Italia începuse să negocieze, singură, la Lisabona capitularea necondiţionată. Cartierul General al lui Hitler a aflat despre armistiţiul italian, în ciuda diferitelor semnale tot mai evidente, la 29 iulie 1943 ca urmare a interceptării de către Gestapo a liniei telefonice radio dintre Roosevelt şi Churchill.
TATONARI PENTRU INCHEIEREA PACII
Tatonări pentru ieşirea României din război în condiţii onorabile s-au mai făcut, pe lângă cele de la Roma din 1943 şi Vatican, cele de la Cairo şi Stockholm. Noi documente declasificate din arhivele serviciilor secrete anglo-americane relevă existenţa unui mare joc operativ, respectiv planul „Bodyguard“, în ansamblul căruia se integrează şi tratativele de la Cairo.Planul „Bodyguard“ reprezintă planul de simulare şi înşelare a OKW-ului privind locul şi data deschiderii celui de-al doilea front (operaţiunea „Overlod“). Autorii planului „Bodyguard“ îşi propuneau ca, prin acţiuni combinate, să dezinformeze inamicul, să-l determine să evalueze greşit realitatea frontului din Vest şi să transfere mari unităţi în Norvegia sau în Peninsula Balcanică. În vederea atingerii cu orice preţ a acestor obiective, operaţiunea „Bodyguard“ prevedea declanşarea a sute de operaţiuni variate, mici şi mari, pentru a-l „intoxica“ pe inamic, astfel încât să poată fi uşurată debarcarea de pe plajele Normandiei. Din documente de arhivă rezultă că autorii planului operaţional rezervaseră României un rol pe cât de important, pe atât de tragic (acţiunea „Zeppelin“).
Iniţierea negocierilor de la Cairo era menită, în fapt, să-i creeze României stări conflictuale cu Germania
Conform planului „Zeppelin“ iniţierea negocierilor de la Cairo era menită, în fapt, să-i creeze României stări conflictuale cu Germania. Planul „Zeppelin“ urmărea mistificarea şi intoxicarea germanilor cu privire la viitoarele acţiuni aliate din zona Mediteranei de Răsărit şi Balcani. Acest plan al serviciilor secrete aliate era pregătit încă din vara lui 1943 şi făcea parte integrantă din strategia generală de mistificare desemnată mai întâi de planul „Jael“, iar apoi de planul „Bodyguard“. În cadrul Conferinţei de le Teheran, din noiembrie 1943, cei trei mari au discutat problema „mistificării şi intoxicării inamicului“, iar Stalin şi-a dat acordul la o colaborare cu anglo-americanii în acest scop. A urmat apoi semnarea unui acord ultrasecret, la 3 martie 1944, la Moscova, iar Comisiunea mixtă şi-a instalat cartierul general în Scoţia.
Conform planului „Zeppelin“ iniţierea negocierilor de la Cairo era menită, în fapt, să-i creeze României stări conflictuale cu Germania. Planul „Zeppelin“ urmărea mistificarea şi intoxicarea germanilor cu privire la viitoarele acţiuni aliate din zona Mediteranei de Răsărit şi Balcani. Acest plan al serviciilor secrete aliate era pregătit încă din vara lui 1943 şi făcea parte integrantă din strategia generală de mistificare desemnată mai întâi de planul „Jael“, iar apoi de planul „Bodyguard“. În cadrul Conferinţei de le Teheran, din noiembrie 1943, cei trei mari au discutat problema „mistificării şi intoxicării inamicului“, iar Stalin şi-a dat acordul la o colaborare cu anglo-americanii în acest scop. A urmat apoi semnarea unui acord ultrasecret, la 3 martie 1944, la Moscova, iar Comisiunea mixtă şi-a instalat cartierul general în Scoţia.
În ceea ce priveşte viitoarele negocieri de armistiţiu cu România, specialiştii „războiului murdar“ îşi propuneau o disimulare pe teatrul de operaţii mediteranean astfel încât germanii să creadă că intenţiile în Balcani sunt: a) debarcarea trupelor angloamericane şi poloneze în Grecia şi Albania, în aprilie 1944; b) trupele sovietice vor debarca pe coasta bulgară, în mai 1944. „Dacă cele de mai sus ar constitui planurile noastre reale, atunci ar rezulta urmă- toarele: a) niciun fel de trupe aliate nu ar putea ajunge în România înainte de luna iunie; b) trupele ruseşti sunt singurele care ar putea ajunge în România înainte de luna iunie; c) trupele anglo-americane nu ar putea ajunge în România decât după căderea Salonicului, ceea ce s-ar putea întâmpla nu cu mult înaintea lunii august. (…) Dacă operaţiile noastre în Grecia ar fi reale, acestea ar fi puternic sprijinite dacă germanii s-ar găsi în situaţia de a avea în faţă o Românie ostilă“, consemnau autorii planului „Zeppelin“.
Planificatorii serviciilor secrete aliate doreau ca România să fie gata, începând cu sfârşitul lunii martie 1944, să se declare de partea Naţiunilor Unite de îndată ce va fi anunţată debarcarea în Grecia şi să se opună singură celui de-al III-lea Reich, cu sprijin aerian aliat, până la începutul lunii iunie când trupele sovietice ce ar fi ajuns în Bulgaria vor veni în ajutorul României. Regizorii planului „Zeppelin“ prevedeau că nu se va cere în niciun caz capitularea înainte de sfârşitul lunii martie, iar după acea dată, capitularea se va efectua atunci când este cerută de Aliaţi. Planificatorii strategici ai Aliaţilor prevedeau că primele forţe care îi vor sprijini pe români vor fi cele sovietice, deoarece se află mult mai aproape şi numai ele au acces direct la România.
Analizând planul „Zeppelin“, se poate observa că intenţia Aliaţilor a fost aceea de-ai intoxica pe germani, astfel încât să aprecieze luna iunie drept termenul stabilit pentru debarcarea trupelor aliate în Balcani şi, în consecinţă, să iniţieze din vreme contramăsurile militare, în timp ce luna iunie era desemnată pentru debarcarea în Normandia (operaţiunea „Overlod“). În această imensă „gardă de minciuni“ cel mai important rol a revenit Intelligence Service-ului care trebuia să neutralizeze şi să elimine din sistemul defensiv german, ca parte coerentă, serviciile de informaţii. Oamenii lui Menzies trebuiau „să cunoască cu precizie tăria şi localizarea forţelor germane şi cât anume ştia comandamentul german despre intenţiile Aliaţilor“, pentru a se putea estima, de către generalul Eisenhower, cât „mai exact, în ce măsură putea obţine surpriza tactică“.
Încurajarea unor iniţiative diplomatice sau ale opoziţiei româneşti, în conformitate cu planurile de dezinformare ale „Bodyguard“- ului, care mai apoi vor fi identificate de către serviciile secrete germane, s-au constituit în dovada că Aliaţii pregătesc o debarcare în Balcani. Totodată, trebuie să avem în vedere că nu există niciun document militar sau diplomatic din care să rezulte că sovieticii s-ar fi obligat la o operaţ iune de debarcare în Bulgaria, în lunile mai-iunie 1944, sau, eventual, să simuleze doar o tentativă. Mulţumită „Bodyguard“- ului şi anexelor sale, circa 13 divizii germane din Balcani au fost ţintuite locului, slăbind astfel capacitatea de apărare a Wehrmacht-ului de pe Frontul de Vest. Se poate vorbi de o intrare parţială în acţiune a planului „Bodyguard“ înainte de Conferinţa de la Teheran (noiembrie 1943), unde a primit acordul celor trei mari.
Informaţiile la care avea acces Hitler conturau imaginea unei Românii ostile Germaniei
Există numeroase dovezi ale desfăşurării cu succes a planului „Zeppelin“. Între 12-13 aprilie 1943, la Cartierul General al Führer-ului au avut loc convorbiri între Adolf Hitler şi Mareşalul Ion Antonescu. În timpul discuţiilor, Führer-ul i-a înmânat Mareşalului două dosare, al căror conţinut avea implicaţii grave asupra viitorului relaţiilor româno-germane. Primul dosar conţinea dovezi asupra faptului că Mihai Antonescu iniţiase în secret contacte diplomatice cu Aliaţii cu scopul de a scoate România din război, iar cel de-al doilea dosar conţinea dovezile „trădării“ lui Iuliu Maniu (corespondenţa Maniu-Tilea, copia unui Memorandum expediat de Maniu guvernului britanic etc.). Hitler a insistat asupra faptului că un asemenea om ar fi fost, demult, pedepsit cu moartea prin spânzură toare în Germania, ceea ce l-a situat pe Mareşalul Antonescu într-o postură extrem de delicată. Informaţiile la care avea acces Hitler conturau imaginea unei Românii ostile Germaniei la nivel statal. Viitoarele luni vor adăuga dosarelor noi piese, din ce în ce mai grele şi mai provocatoare la adresa României, generând numeroase întrebări asupra identităţii celui sau celor care furnizau germanilor informaţ ii despre activitatea din culise a diplomaţilor români sau despre activitatea conducătorului opoziţiei române?
Există numeroase dovezi ale desfăşurării cu succes a planului „Zeppelin“. Între 12-13 aprilie 1943, la Cartierul General al Führer-ului au avut loc convorbiri între Adolf Hitler şi Mareşalul Ion Antonescu. În timpul discuţiilor, Führer-ul i-a înmânat Mareşalului două dosare, al căror conţinut avea implicaţii grave asupra viitorului relaţiilor româno-germane. Primul dosar conţinea dovezi asupra faptului că Mihai Antonescu iniţiase în secret contacte diplomatice cu Aliaţii cu scopul de a scoate România din război, iar cel de-al doilea dosar conţinea dovezile „trădării“ lui Iuliu Maniu (corespondenţa Maniu-Tilea, copia unui Memorandum expediat de Maniu guvernului britanic etc.). Hitler a insistat asupra faptului că un asemenea om ar fi fost, demult, pedepsit cu moartea prin spânzură toare în Germania, ceea ce l-a situat pe Mareşalul Antonescu într-o postură extrem de delicată. Informaţiile la care avea acces Hitler conturau imaginea unei Românii ostile Germaniei la nivel statal. Viitoarele luni vor adăuga dosarelor noi piese, din ce în ce mai grele şi mai provocatoare la adresa României, generând numeroase întrebări asupra identităţii celui sau celor care furnizau germanilor informaţ ii despre activitatea din culise a diplomaţilor români sau despre activitatea conducătorului opoziţiei române?
„Debarcarea în Balcani“ a alimentat, încă din 1942, nu numai discuţiile de la cafeneaua Capşa din Bucureşti, dar a devenit şi o piesă de bază în formularea politicii guvernului Mareşalului Antonescu şi a întregii opoziţii, în frunte cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Memoriile lui Churchill relevă faptul că el preconiza o campanie prin Triest (după căderea Italiei şi lichidarea trupelor germane), Ljubljana, Graz, Viena şi Bratislava. Nu era luată în discuţie o variantă prin Balcani, România sau Ungaria. „Alternativa Viena“ a fost refuzată de Roosevelt, de militarii americani şi chiar britanici, dar a rămas „visul“ generalului Alexander. Această idee politică şi militară a „debarcării“ şi-a găsit o întrebuinţare şi în războiul din umbră. De această idee s-au agăţat, căzând în capcana întinsă, atât Abwehr-ul, cât şi Mihai Antonescu, şi Iuliu Maniu. Liderul politic naţional-ţărănist a crezut atât de mult în debarcare, încât în noiembrie 1943 a luat hotărârea de a pleca el însuşi la Cairo, cu sprijinul SOE din Ankara şi al Forţei 133, pentru a perfecta strategia unei acţiuni simultane, respectiv, debarcarea Aliaţilor şi ieşirea României din război printr-o lovitură politico- militară. Britanicii au considerat că, în perspectiva evenimentelor, datorită pregă- tirilor pentru executarea operaţiunii „Autonomus“, locul lui Maniu s-ar afla la Bucureşti, şi nu la Londra, şi a fost sfătuit insistent să ia legătura şi cu Moscova. Operaţiunea „Autonomus“ era pregătită să se interfereze în cadrul tratativelor de armistiţ iu de la Cairo, astfel încât prin emiţă- toarele paraşutiştilor ce urmau să fie arestaţi şi deţinuţi în incinta Inspectoratului General al Jandarmeriei, urma a fi alertată întreaga agentură germană de spionaj din Balcani. La 21 decembrie 1943, SOE a dat startul în operaţiunea „Autonomus“. După aterizarea şi capturarea paraşutiştilor britanici au început să se răspândească zvonuri despre faptul că cei trei au adus condiţii de armistiţiu guvernului român. Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi Eugen Cristescu se vor confrunta, după această „captură“, cu o puternică presiune diplomatică din partea Germaniei care începuse să întocmească dosarul unei Românii ostile la nivel statal. Dosar care se îngroşa de la o zi la alta graţie documetelor false sau reale furnizate germanilor în cadrul operaţiunii „Bodyguard“. Apropiindu-se luna martie 1944, conform planului „Zeppelin“, României i se putea cere capitularea necondiţionată, urmând a fi începute tratativele de armistiţiu.
Într-un asemenea context are loc misiunea prinţului Barbu Ştirbey care pleacă, prin Ankara, spre Londra pentru a negocia un armistiţiu pentru România, cu un paşaport eliberat din dispoziţia Mare- şalului Antonescu. Cabinetul de la Londra hotăreşte să mute locul de desfăşurare a tratativelor de la Londra la Cairo, acolo unde se puteau afla şi sovieticii. Prinţul Barbu Ştirbey va sosi, la 16 martie 1944, la Cairo. Din păcate, la 14 martie 1944, se producea un eveniment nedorit care a rămas învăluit şi astăzi în „mister“: Agenţia britanică de ştiri REUTERS informa opinia publică internaţională că există un demers românesc serios pentru o pace separată cu Aliaţii, iar prinţul Ştirbey este negociatorul român pentru pace. A doua zi, 15 martie 1944, agenţia română RADOR a încercat să acopere „indiscreţia“ petrecută. Tratativele „secrete“ de la Cairo vor începe pe 17 martie 1944, iar principele Barbu Ştirbey va comunica Aliaţilor că tratează în numele lui Iuliu Maniu, deşi îl văzuse la plecare pe Mareşalul Antonescu şi ştia că şi acesta este hotărât să accepte un armistiţ iu. Iuliu Maniu cerea asigurări privind: independenţa României, dreptul asupra Transilvaniei şi statutul de cobeligerant.
Nemulţumit de bombardamentele aeriene ale Aliaţilor, Mareşalul Antonescu a cerut explicaţii
În cursul zilei de 19 martie 1944, Wehrmacht-ul ocupă, printr-o acţiune-fulger, Ungaria (planul „Margarethe I“). Istoricii au confirmat după război, prin accesul la documentele de arhivă, că britanicii au dezvăluit în mod deliberat întreaga acţiune de negociere a lui Kallay pentru a-l forţa pe Hitler să ocupe întreaga Ungarie cu trupe germane, care urmau să lipsească în mod dureros de pe câmpul de luptă din Normandia. Unul dintre obiectivele principale ale planului „Bodyguard“ era de a crea neînţelegeri între România şi Germania, de a provoca revolte pentru a imobiliza trupele germane şi a le slăbi atât pe frontul de apus, cât şi pe cel de răsărit.
În cursul zilei de 19 martie 1944, Wehrmacht-ul ocupă, printr-o acţiune-fulger, Ungaria (planul „Margarethe I“). Istoricii au confirmat după război, prin accesul la documentele de arhivă, că britanicii au dezvăluit în mod deliberat întreaga acţiune de negociere a lui Kallay pentru a-l forţa pe Hitler să ocupe întreaga Ungarie cu trupe germane, care urmau să lipsească în mod dureros de pe câmpul de luptă din Normandia. Unul dintre obiectivele principale ale planului „Bodyguard“ era de a crea neînţelegeri între România şi Germania, de a provoca revolte pentru a imobiliza trupele germane şi a le slăbi atât pe frontul de apus, cât şi pe cel de răsărit.
La 20 martie 1944, Hitler îl invită pe Mareşalul Antonescu la Castelul Klessheim, unde fusese de curând şi amiralul Horthy, căruia cancelarul nazist îi administrase o aspră pedeapsă. Mareşalul a şovă it să răspundă la invitaţie, pretextând că nu se simte bine, din care cauză nu poate face deocamdată călătoria. În urma discuţ iilor purtate de către generalul Ion Gheorghe, ministrul României la Berlin, cu o serie de oficiali germani, se va concluziona că nu se poate pune problema repetă rii „episodului ungar“. Mareşalul Antonescu a părăsit România la 23 martie, îndreptându-se spre Castelul Klessheim, în timp ce britanicii, prin semnătura generalului Henry Maitland Wilson, comandantul suprem al trupelor aliate din Orientul Mijlociu, cer în mod imperativ Mareşalului Antonescu să nu meargă la întâlnirea cu Hitler, precum şi capitularea necondiţionată a României.
Serviciile secrete ale Aliaţilor Occidentali cunoşteau, datorită maşinii de descifrat coduri „Enigma“, planurile de invazie a Ungariei („Margarethe I“) şi a României („Margarethe II“). În concepţia autorilor „Bodyguard“-ului, loviturile ar fi fost de dorit să se succeadă, ceea ce îl va determina pe generalul Wilson să ceară guvernului român şi opoziţiei conduse de Iuliu Maniu să capituleze, sfat repetat la 13 aprilie 1944, de astă-dată cu acordul americanilor şi al sovieticilor. Aliaţii au încercat să forţeze capitularea României şi prin executarea unor raiduri de bombardament asupra oraşelor Bucureşti, Ploieşti şi Braşov, chiar în zilele de Paşti ale anului 1944. Campania de bombardamente aliate împotriva României începuse la 12 mai 1942, când s-a consemnat un aşa-zis „raid de probă“ al aviaţiei americane, care s-a soldat cu un eşec total.
Nemulţumit profund de modul în care Aliaţii înţelegeau să trateze România, respectiv campania de bombardamente aeriene, Mareşalul Antonescu a cerut explica- ţii, prin intermediul lui Eugen Cristescu, colonelului Chastelain din grupul „Autonomus“, referitor la maniera atacurilor aeriene, care nu priveau numai punctele strategice sau instalaţiile ce lucrau în legătură cu susţinerea războiului, ci multe cartiere locuite numai de populaţia civilă. Confruntate cu o asemenea situaţie, autorităţ ile militare române au cerut transmiterea unui avertisment, prin intermediul unei puteri neutre sau radio, prin care se arăta că, în cazul când nu vor înceta aceste procedee, aviatorilor americani prizonieri li se va aplica un tratament corespunzător.
Pe canalul de negocieri din capitala Suediei, inaugurat în decembrie 1943, tratativele vor fi duse de ministrul României la Stockholm, Frederic C. Nanu, în numele guvernului Antonescu, precum şi de consilierul Legaţiei României, George I. Duca, care reprezenta interesele opoziţiei politice în frunte cu Iuliu Maniu şi Regele Mihai I.
Contactele de la Stockholm au fost iniţiate de sovietici prin intermediul unui funcţionar al Legaţiei URSS, respectiv Semenov, alias Kaufman, care era ofiţer acoperit al NKGB în Stockholm. Semenov era implicat şi în negocierile secrete de pace germano-sovietice (misiunea „Kleist“). Misiunea „Kleist“ s-a născut în urma consfătuirii liderilor partidului naţional-socialist german, de la Munchen din 30 ianuarie 1944, în care s-au făcut următoarele recomandări: a) Hitler să facă propuneri de pace; b) Ribbentrop să stabilească legătura cu URSS. După conferinţa de la Teheran, sovieticii au concluzionat că Aliaţii Occidentali au recunoscut „dreptul Rusiei de a institui guverne prietene în ţările învecinate“. Departamentul de Stat american a emis, la 13 ianuarie 1944, două documente devenite celebre, respectiv WS-16 şi WS-17, care au cuprins un număr de 27 de principii umilitoare ce urmau a fi impuse României în momentul capitulării, practic o adevărată „debellatio“.Pamfil Şeicaru, întors de la Lisabona la sfârşitul lui februarie 1944, avea să-l viziteze pe Mareşalul Antonescu, pentru a-i transmite din partea colonelului Kowalewski, şeful serviciului secret de la Ambasada Poloniei din Portugalia, un mesaj referitor la discuţiile de la Teheran. „M-a ascultat cu mare atenţie – scria marele gazetar – şi nu s-a arătat surprins de cele ce i-am comunicat din partea lui Kowalewski. Când i-am redat dorinţa colonelului Kowalewski de a-i comunica lui Iuliu Maniu cele transmise, Mareşalul mi-a spus: chiar te rog să-i comunici ca să se convingă că în zadar va tot aştepta cele două brigăzi anglo-americane aeropurtate. Roosevelt şi Churchill nu vor intra în conflict cu Stalin din o prea mare simpatie pentru România ca şi pentru Polonia…“. Pamfil Şeicaru mai consemna: „L-am văzut pe Iuliu Maniu la Mihai Popovici… După ce am fost ascultat cu obişnuita lui atenţie, Iuliu Maniu a ţinut să împrăştie temerile mele de viitor, spunâ ndu-mi: Nu fiţi neliniştiţi, dumneavoastră citiţi prea adesea pe Goebbels şi vă lăsaţi influenţaţi de propaganda lui. Mă rog, cum poate şti colonelul Kowalewski tocmai din Lisabona ceea ce s-a discutat la Teheran? Şi el este victima propagandei hitleriste care împrăştie în toată lumea născocirile ei diabolice să zăpăcească lumea. Pentru liniştea dumneavoastră, mulţumindu-vă pentru cele comunicate, vă pot spune că nimic nu se va schimba în Europa Centrală şi în Balcani, cu atât mai mult în ceea ce priveşte frontierele ţării, fără ca în prealabil domnul Churchill şi preşedintele Roosevelt să mă consulte. Nu-l mai citiţi pe Goebbels. I-am replicat: Cum să-l citesc, când nu ştiu germana, dumneavoastră puteţi să-l citiţi. A zâmbit indulgent“. Având în vedere această tulburătoare mărturisire, de o valoare informativă aparte, putem înţelege mai bine rolul Mareşalului Antonescu în perioada „bătăliei pentru armistiţ iu“ dar şi „naivitatea“ politică a lui Iuliu Maniu din aceeaşi perioadă.
„Greşeala mea a fost că am crezut că avem de ales între Aliaţi şi Germania, când, în realitate, aveam de ales între Germania şi Rusia“, avea să recunoască Iuliu Maniu, dar, din păcate, atât de târziu.
Sovieticii doreau să neutralizeze viitoarea rezistenţă a Armatei Române
Sovieticii erau convinşi că o confruntare cu armata română şi cu aliatul german, pe teritoriul României, va fi deosebit de grea şi ca atare au iniţiat tratative de armistiţiu, deoarece se grăbeau în „cursa pentru Berlin“. Într-o asemenea conjunctură politico-militară, sovieticii voiau să trateze cu Mareşalul Antonescu. Ambasadorii SUA şi ai Marii Britanii s-au bucurat şi de confidenţele pe care George I. Duca, reprezentantul opoziţiei române, avea să le facă pe măsură ce dialogul lui cu doamna Kollontay evolua. Sosit la Stockholm, la 8 august 1943, George Duca va menţine un contact permanent cu opoziţia de la Bucureşti, prin intermediul lui Grigore Niculescu-Buzeşti, fără ştiinţa ministrului Fred C. Nanu. În urma hotărârilor Conferinţ elor de la Moscova şi Teheran, emisarul opoziţiei române, la sugestia diplomaţ ilor anglo-americani, va stabili contactul cu doamna Kollontay, ambasadorul sovietic în Suedia. Pe măsură ce începuseră să se deruleze tratativele de laCairo, contactele lui George Duca cu sovieticii au fost sporadice şi fără consistenţă. După 20 mai 1944, consilierul Legaţiei române va reveni în centrul atenţiei prin reluarea dialogului cu doamna Kollontay. George Duca va sugera în cursul dialogului, din 25 mai 1944, că nu se poate colabora cu Mareşalul Ion Antonescu şi că nici opoziţia internă „nu va putea lucra în viitor“ cu Conducătorul Statului român. La 12 aprilie 1944, la Cairo, principelui Barbu Ştirbey îi erau înmânate „condiţiile preliminare de armistiţiu“: a) capitularea trupelor române de pe frontul de est şi întoarcerea armelor contra Wehrmacht-ului; b) lupta alături de Naţiunile Unite pentru restaurarea independenţ ei şi suveranităţii României; c) restabilirea frontierei de la 29 iunie 1940; d) despăgubiri de război; e) repatrierea tuturor prizonierilor de război şi eliberarea internaţilor din lagăre şi închisori. În aceeaşi zi, laStockholm, sovieticii îşi manifestau dorinţa, prin ambasadoarea Kollontay, ca discuţiile să rămână secrete, lăsând partea română să înţeleagă că Stalin ar putea fi generos. Mareşalul Antonescu şi Iuliu Maniu, fiecare prin canalul său, au respins propunerile de armistiţiu de laCairo, ceea ce îi va determina pe britanici să-l avertizeze pe Mareşal că este „(…) ultima şansă de a scăpa de reputaţia unui criminal de drept comun. (…) Aliaţii vă vor urmări implacabil în consecinţă“. La sugestia Departamentului de Stat american, avertismentul dat Mareşalului Antonescu a fost eliminat din textul telegramei. Tratativele purtate la Cairo de către Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, ultimul sosit în capitala egipteană la 24 mai 1944, s-au dovedit ineficiente în condiţiile existenţei planului „Bodyguard“. Asigură- rile pe care le cerea Iuliu Maniu (1. orice teritoriu ocupat trebuie să se afle exclusiv sub administraţie românească; 2. regiuni ale României care nu se găseau în zona de operaţii, ca de exemplu oraşul Bucureş ti, să nu fie ocupate de forţe Aliate; 3. fonduri ale Băncii Naţionale a României confiscate de germani să fie înapoiate guvernului român; 4. fonduri guvernamentale româneşti sechestrate în Marea Britanie şi SUA să fie deblocate; 5. întreaga Transilvanie să fie înapoiată României) nu puteau fi acceptate de către Aliaţii Occidentali, iar reprezentanţii guvernelor american, britanic şi sovietic au comunicat, la 1 iunie 1944, că „prelungirea negocierilor nu mai serveşte niciunui scop şi negocierile sunt considerate încheiate“.
Sovieticii erau convinşi că o confruntare cu armata română şi cu aliatul german, pe teritoriul României, va fi deosebit de grea şi ca atare au iniţiat tratative de armistiţiu, deoarece se grăbeau în „cursa pentru Berlin“. Într-o asemenea conjunctură politico-militară, sovieticii voiau să trateze cu Mareşalul Antonescu. Ambasadorii SUA şi ai Marii Britanii s-au bucurat şi de confidenţele pe care George I. Duca, reprezentantul opoziţiei române, avea să le facă pe măsură ce dialogul lui cu doamna Kollontay evolua. Sosit la Stockholm, la 8 august 1943, George Duca va menţine un contact permanent cu opoziţia de la Bucureşti, prin intermediul lui Grigore Niculescu-Buzeşti, fără ştiinţa ministrului Fred C. Nanu. În urma hotărârilor Conferinţ elor de la Moscova şi Teheran, emisarul opoziţiei române, la sugestia diplomaţ ilor anglo-americani, va stabili contactul cu doamna Kollontay, ambasadorul sovietic în Suedia. Pe măsură ce începuseră să se deruleze tratativele de laCairo, contactele lui George Duca cu sovieticii au fost sporadice şi fără consistenţă. După 20 mai 1944, consilierul Legaţiei române va reveni în centrul atenţiei prin reluarea dialogului cu doamna Kollontay. George Duca va sugera în cursul dialogului, din 25 mai 1944, că nu se poate colabora cu Mareşalul Ion Antonescu şi că nici opoziţia internă „nu va putea lucra în viitor“ cu Conducătorul Statului român. La 12 aprilie 1944, la Cairo, principelui Barbu Ştirbey îi erau înmânate „condiţiile preliminare de armistiţiu“: a) capitularea trupelor române de pe frontul de est şi întoarcerea armelor contra Wehrmacht-ului; b) lupta alături de Naţiunile Unite pentru restaurarea independenţ ei şi suveranităţii României; c) restabilirea frontierei de la 29 iunie 1940; d) despăgubiri de război; e) repatrierea tuturor prizonierilor de război şi eliberarea internaţilor din lagăre şi închisori. În aceeaşi zi, laStockholm, sovieticii îşi manifestau dorinţa, prin ambasadoarea Kollontay, ca discuţiile să rămână secrete, lăsând partea română să înţeleagă că Stalin ar putea fi generos. Mareşalul Antonescu şi Iuliu Maniu, fiecare prin canalul său, au respins propunerile de armistiţiu de laCairo, ceea ce îi va determina pe britanici să-l avertizeze pe Mareşal că este „(…) ultima şansă de a scăpa de reputaţia unui criminal de drept comun. (…) Aliaţii vă vor urmări implacabil în consecinţă“. La sugestia Departamentului de Stat american, avertismentul dat Mareşalului Antonescu a fost eliminat din textul telegramei. Tratativele purtate la Cairo de către Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, ultimul sosit în capitala egipteană la 24 mai 1944, s-au dovedit ineficiente în condiţiile existenţei planului „Bodyguard“. Asigură- rile pe care le cerea Iuliu Maniu (1. orice teritoriu ocupat trebuie să se afle exclusiv sub administraţie românească; 2. regiuni ale României care nu se găseau în zona de operaţii, ca de exemplu oraşul Bucureş ti, să nu fie ocupate de forţe Aliate; 3. fonduri ale Băncii Naţionale a României confiscate de germani să fie înapoiate guvernului român; 4. fonduri guvernamentale româneşti sechestrate în Marea Britanie şi SUA să fie deblocate; 5. întreaga Transilvanie să fie înapoiată României) nu puteau fi acceptate de către Aliaţii Occidentali, iar reprezentanţii guvernelor american, britanic şi sovietic au comunicat, la 1 iunie 1944, că „prelungirea negocierilor nu mai serveşte niciunui scop şi negocierile sunt considerate încheiate“.
Sursa: Cronici din Gerulia
