Dezvăluiri: Conspirația care a dus la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza
Feb 2, 2014
– La 140 de ani de la trecerea lui în eternitate, 1873-2013 –
Motto :
1. „Mişcarea <de la 11 februarie 1866> care purta în frunte-i stigmatul trădării de Domn (…) cată să aibă în caracterul ei sămânţa unor rele şi mai mari. De atunci am dat zi cu zi şi an cu an îndărăt”.
1. „Mişcarea <de la 11 februarie 1866> care purta în frunte-i stigmatul trădării de Domn (…) cată să aibă în caracterul ei sămânţa unor rele şi mai mari. De atunci am dat zi cu zi şi an cu an îndărăt”.
2. „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn (…)”.
3. „11 februarie <este> un act de laşitate <şi> ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodată e laşitatea”.
Mihai Eminescu
I. Introducere
În noaptea de 15/16 mai 1873, puţin după miezul nopţii, în urmă cu 140 de ani, la Heidelberg, în Germania, la vârsta de 53 de ani, departe de Ţară, în exilul impus de o „monstruoasă coaliţie”, a încetat să mai bată inima „unuia dintre Domnii cei mai patriotici din câţi au fost vreodată în Ţările Dunării Române”, „vrednicul de aducere aminte” – Alexandru Ioan Cuza, Omul cu a cărui Domnie în „Principatele Unite” se încheiaRenaşterea naţională modernă la români, etapă istorică „declanşată” la cumpăna dintre două veacuri prin fapta şi martiriul altei personalităţi emblematice a istoriei naţionale, Mihai Viteazul, cu care Cuza-Vodă, astfel, „comunică” peste timp.
„Doritorii nebuni” pentru cauza Unirii reuşiseră, în 1859, cu un sprijin tacit de la prieteni – căci românii au avut şi prieteni în Europa! – să-l instaleze peCuza Domn, unic şi pământean, în ambele Principate, în entuziasmul unanim al Ţării reale şi aproape unanim al Ţării politice. Căci a existat şi există o Ţară reală şi o Ţară politică.
După alegere şi instalare erau atât de multe de făcut! Era de împlinit, în fond, programul revoluţiei paşoptiste, reprimată de imperiile vecine care s-ar fi dorit stăpâne la Dunărea de Jos.
Într-un context extern favorabil, după înfrângerea ţarismului în „războiul Crimeei”, trebuia găsită şi urmată calea realistă pentru înfăptuirea reformelor atât de necesare modernizării societăţii, aducerii ei „în rândul lumii” după secole de „binefaceri” imperiale: „suzeranitate”, „protectorat” şi jaf! Şansa ivită nu mai trebuia ratată – cum fuseseră ratate, odinioară, alte şanse! –, căci ea putea să nu mai vină. Nu mai era loc nici de veleităţi şi orgolii aristocratice care ar fi obstrucţionat reformele, nici de extremisme radicale care ar fi deranjat Puterile Garante deja (re)angajate în propriile lor „încurcături” şi speriate de „Primăvara popoarelor” care la mijlocul veacului zguduise Europa.
Cuza, ca Domn, cu sprijinul unor „căuzaşi” devotaţi, competenţi şi cu mare ataşament pentru Ţara reală – întotdeauna sprijinitoare a bunului mers înainte – au reprezentat, atunci, calea realistă pentru înfăptuiri moderne şi modernizatoare şi au ştiut să împlinească ceea ce nu se putuse împlini în revoluţia paşoptistă. Au avut multă răbdare în confruntarea cu adversarii şi cu „cârcotaşii” din opoziţie, dar au şi tăiat „nodul gordian” atunci când altfel nu se putea. I-a ajutat şi Ţara reală care presa puternic, „de jos”. Căci fără o Domnie autoritară – şi, în continuare, constituţională –, nu se puteau înfăptui reformele atât de necesare. Şi cele mai importante reforme s-au înfăptuit în timpul Domniei autoritare iar ele au constituit temelia societăţii moderne, temelie pe care se putea clădi în continuare, cum s-a şi clădit. Iar prin politica externă promovată Suveranitatea Ţării era, în fapt, asigurată. Lipsea încă Actul internaţional al recunoaşterii.
Pentru extremele politice ale opozanţilor – unii, „cârcotaşi”, alţii de-a dreptul reacţionari –, fermitatea „echipei” reformatoare, în frunte cu Vodă Cuza, a „umplut paharul”. Şi chiar dacă nu erau, în fond, pe aceeaşi „baricadă” politică, „vârfurile” opozanţilor şi-au găsit un adversar comun şi au început să se apropie, în ascuns, pentru a-l înlătura pe Domnul care şi în ochii unor Puteri Garante devenise un revoluţionar. Astfel, „o mână de oameni” – cum îi considera un istoric antic pe asasinii Marelui Rege Burebista, primul unificator al Daciei –, cu „lucrăturile” oculte nelipsite în asemenea ticăloşii, cu legături la inamici externi ai românilor, atrăgând de partea lor – precedent extern de periculos! – tot „o mână” de ofiţeri sperjuri, au complotat. Şi în „şobolaniada” din noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 l-au silit pe Domnul Unirii să abdice, sub ameninţarea pistoalelor „din dotare”, în timp ce mesageri ai „monstruoasei coaliţii” umblau, navetişti, prin Europa, în căutarea unui uzurpator de Tron domnesc ce urma a fi disponibil la Dunărea de Jos.
Ţara reală n-a ştiut nimic despre toate acestea, nici înainte, nici după, iar când a aflat câte ceva faptul era împlinit. Nimic nu era pregătit şi era chiar contraindicată o acţiune potrivnică.
„Trompetiştii” coaliţiei, mai pe faţă, mai în surdină, s-au pornit să laude „revoluţia” februariştilor nocturni, în timp ce „sabia lui Domocles” încă mai atârna deasupra Ţării.
De atunci, istoricii au polemizat între ei, unii mai curajoşi, alţii nedumeriţi şi mai timizi, sub ochiul atent al Dinastiei străine. Dar memoria colectivă a Ţării reale n-a putut fi împiedicată să păstreze şi să transmită urmaşilor imaginea luminoasă a Domnului Unirii, cel atât de mult preţuit şi de cel mai curat şi mai nobil român al timpurilor moderne, Mihai Eminescu, pe care nu întâmplător l-am „adus” să judece şi să ne judece în instanţa supremă a istoriei care ţine în mâna sa cumpăna dreptăţii şi nu prescrie faptele de înaltă trădare.
Peste timp, când polemicile începeau a se linişti sub lumina izvoarelor istorice, a reflecţiilor competente şi responsabile; când, dincolo de socotelile unui regim politic instalat de o altă Putere „garantă” şi „protectoare” – tot după o „revoluţie” similară celei din 1866 dar şi cu acceptul unor „democraţii” europene şi de peste Ape, „democraţii” „consolidate” –, Cuza şi epoca lui începeau să fie redate Ţării aşa cum au fost; când o carte, de referinţă, a ultimului nostru istoric enciclopedist, C.C. Giurescu, tocmai prezentase Omul şi Opera detaşat, echilibrat, în spiritual adevărului istoric, fără ură şi părtinire; ei, bine, tocmai atunci, ca o surpriză neplăcută, neaşteptată şi nejustificată, material şi logic, prin nimic, s-a ivit o nouă „mână de oameni”, slujitori ai ştiinţei istorice de această dată, porniţi să întineze din nou merite acreditate de istorie. Întâmplător sau nu, atunci două personalităţi emblematice, Tudor Vladimirescu şi Cuza, care începeau să încălzească din nou sufletele românilor, au fost introduse în „malaxorul” unor „argumentări” imposibile şi etichetări insuficient gândite. Iar în „frontul istoric” cel „acreditat” nimeni n-a „mişcat”, căci în front nimeni nu „mişcă”. „Colateral”, pentru Tudor Vladimirescu, în cursuri predate şi în seminarii, în prelegeri „de uz intern” şi chiar într-o carte apărută abia după decesul celui care se străduise să-i maculeze imaginea şi fapta, carte asupra căreia s-au abătut „fulgerele” polemice ale partizanilor celui decedat între timp, pentru Tudor, deci, s-a reluat astfel iniţiativa „reaşezării la locul lui” în istoria reală. Pentru Cuza – nu. În ce ne priveşte, pe aceleaşi căi „colaterale”, menţionate, ne-am ataşat efortului de „reaşezare” a lui Tudor şi a revoluţiei conduse de el, dar şi a lui Cuza, cât s-a putut, iar când s-a putut mai mult, după 1989, în prima sinteză de istorie modernă a României[1] am reluat şi am amplificat argumentarea şi pentru acesta.
Simţeam însă că, pornind de aici, această problemă delicată a Domnului Unirii trebuie tratată într-o lucrare distinctă, cu accent pe frângerea de tradiţie şi de ataşament pentru Ţara reală, care s-a făcut atunci de către „mâna” de complotişti, frângere cu ale cărei consecinţe încă ne confruntăm. Dar n-a fost doar o frângere de tradiţie şi de ataşament, ci a fost o sfidare şi o încălcare a voinţei naţionale – Cuza fiind primul Domn pământean modern ales prin voinţa naţională; a fost şi un autoblam pe care şi l-a dat „clasa politică”; în plus, aruncând, pe nedrept, neîncrederea în capacitatea naţiunii de a-şi alege din sânul ei un Şef de Stat; a fost, totodată, cu concursul unei „monstruoase coaliţii” ce-şi merită numele pentru „revoluţia” făptuită, prima importantă victorie a Finanţei internaţionale şi a Francmasoneriei în România, Germania oficială fiind, de aici înainte, primul mare „vehicul” care a introdus în ţara noastră amintita Finanţă, capitalurile celor doi „parteneri” acţionând într-o unitate care va dăuna enorm şi Germaniei reale, în perspectivă. Aşa s-au comis în istoria modernă marile greşeli, sub a căror greutate se află şi azi naţiunile lumii.
Precum ne-am întrebat mereu dacă „mâna de oameni” care au asasinat pe Marele Rege al Daciei Unite, Burebista, au conştientizat vreodată răul pricinuit Neamului lor, tot aşa ne-am întrebat şi încă ne întrebăm în legătură cu conştiinţa şi răspunderea „revoluţionarilor” de la 11 februarie 1866. Cum încă ne întrebăm pentru multe momente de cumpănă în care oameni politici, lideri politici – de a căror autenticitate începi să te îndoieşti – au făcut, fac sau vor mai face mult rău naţiunilor lor. Pentru astfel de situaţii ne vine de fiecare dată în minte apelul lui Bărnuţiu din acea „Primăvară” paşoptistă a popoarelor:
„Ţineţi cu poporul toţi, ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag străinii aşa de uşor în partea lor, cum îi trag pe unii din celelalte clase care urlă împreună cu lupii şi sfâşie pe popor dimpreună cu aceştia; nu vă abateţi de la cauza naţională de frica luptei …” (s.n.).
Din asemenea preocupări şi întrebări s-a născut lucrarea de faţă, la comemorarea a 140 de ani de la trecerea în eternitatea Neamului a Domnului Unirii – Alexandru Ioan Cuza.
II. Eminescu despre el însuşi şi despre crima politică de la 11 februarie 1866
Pentru a înţelege bine valoarea, greutatea şi importanţa aprecierilor lui Eminescu despre Cuza, ca şi despre conspiratorii şi făptuitorii „revoluţiei” nocturne de la 11 februarie 1866, am gândit că este util să redăm, la început, din puţinele vorbe pe care le-a scris acesta despre el însuşi şi despre cum înţelege el să redea adevărul. Reţinusem din opera poetică greutatea căutării cuvintelor care să exprime adevărul:
„Ah! Atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?”
(„Criticilor mei”)
Denigratorii lui Eminescu – care în anii aceştia ai „tranziţiei” au sporit ca număr, revoltător de mult şi unii ocupă funcţii mari, în prim-planul oficial al „Culturii” – au mers până acolo încât i-au contestat apartenenţa la etnosul carpatic, la naţiunea română. Ignoranţă sau rea credinţă sau răutate sau mandat imperativ încredinţat de anumiţi „mentori” – sau toate împreună! Nu intrăm aici în detalii. Cităm doar, spre ţinere de minte, ce a spus el despre el însuşi, ca să înţelegem bine de ce l-a preţuit atât de mult pe Alexandru Ioan Cuza – expresia voinţei naţionale într-un moment crucial – iar de aici să înţelegem „flagelările” pe care le-a aplicat, în consecinţă, celor ce au nesocotit, au luat „în deşert” amintita voinţă dincolo de care doar Dumnezeu are un Cuvânt de spus.
În 1882, într-un articol substanţial din „Timpul”[2], răspunzând lui Nicu Xenopol, criticul literar de la „Românul” (şi acesta, N.X., un denigrator al poetului), mai exact pentru o „supărare” anume a criticului, Eminescu îl asigură că nu are de ce să se „supere” şi el pentru modul în care se reflectă persoana sa în ochii criticului, căci „de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex”. N.X., cu „supărarea” lui, mersese până la contestarea etnicităţii lui Eminescu, cu o suită de injurii. Dar „reflexul” din „oglinda” criticului nu schimba realitatea şi nu-l oprea pe Eminescu să declare că provine „dintr-o familie nu numai română (s.a.) ci şi nobilă neam de neamul ei…, încât vă asigur că între strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-ar fi aflând poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniţă măcar nici unul. Deşi eu însumi nu dau în genere nici o importanţă acestor lucruri, ele sunt reale şi se pot schimba tot atât de puţin ca şi evreul d-voastră fizic şi intelectual”[3] (adică, românul rămâne român, cum şi evreul rămâne evreu în orice împrejurare, n.n.)[4]. Şi el, Eminescu, va fi consecvent în a flagela acea „cârnire din nas”, arogantă, a unor străini care vin să ne dea lecţii: „Actele acestea de flagelare le voi repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, romanizaţi de ieri de alaltăieri, cari privesc toate în ţara aceasta «de sus în jos». Unul abia sfârşeşte liceul, vine să vânză mărunţişuri şi suliman în Bucureşti, îi merge rău o negustorie şi s-apucă de alta: de negustoria literară”. Şi imediat se referă explicit la „criticul” său, N.X.: „Domnul N. Xenopoulos învaţă doppia scrittura şi alte lucruri atingătoare de negoţ în străinătate, dar, întors aci, s-apucă de negoţ estetic în coloanele «Pseudo-Românului», judecând iar de sus în jos autori de care nici nu e în stare să-şi deie bine seama. C-un cuvânt, nu în d. Xenopoulos in abstracto am lovit, ci în defectele înăscute ale rasei, cari nu se pot schimba(s.a.). Aceste defecte trebuiesc temperate, trebuiesc intimidate prin lovituri dureroase, pentru a nu deveni stricăcioase vieţii noastre publice”. (Ibidem)[5].
Pornind de la acest caz, Eminescu formulează o constatare, pe care mulţi o cunosc, dar ea nu este exprimată decât în cărţi tipărite în regim de „Samizdat”, anume că – şi Eminescu se referea la „epoca” lui – „în viaţa publică, în şcoli, literatură chiar s-a superpus o promiscuitate etnică, din părinţi ce nu vorbeau în casa lor româneşte, şi această pătură suprapusă e cuprinsă de-un fel de daltonism intelectual faţă de calităţile unuia din cele mai inteligente şi din cele mai drepte popoare, poporul românesc” (ibidem). Prin constatări/observaţii directe, „bătând” vatra etnică a Neamului „în lung şi-n lat”, cu o extraordinară putere de receptare şi de înţelegere – dublate în paralel şi ulterior de studierea izvoarelor istorice -, Eminescu precizează că a cunoscut foarte bine „poporul românesc” (ibidem, s.n.)[6]. Pe o asemenea cunoaştere şi-a clădit el convingerea şi ataşamentul total pentru acest popor. Iată cum spune el însuşi:
„Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în crucişi şi-n curmezişi, până-n Tisa şi Dunăre, şi am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul decât al populaţiunilor din oraşe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. Am văzut că românul nu seamănă nicăieri nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopoulos, că acest popor e întâi, fizic, cu mult superior celor numiţi mai sus, intelectual asemenea, căci are o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului, iar în privirea onestităţii cugetării şi înclinărilor superior acestor oameni[7]. Am observat mai mult: că clasa veche superioară, rea-bună cum o fi fost, seamănă în toate cu mult mai mult poporului; că are mai multă francheţă de caracter şi incomparabil mai multă onestitate, că sunt în ea rămăşiţe de vrednicie dintr-o vreme anterioară epocii fanarioţilor. Se putea oare să nu conchid că pătura superpusă de roşii nu e nici română de origine, nici asimilabilă măcar?” După Eminescu, începând cu „epoca” fanariotă se poate vorbi de predominarea „elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă până azi din ţărani mici şi mari”. Odată ajuns la această convingere – continua el –, totul era hotărât pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămâne de partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici. M-am convins – încheie Eminescu această importantă confesiune – că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de ieri şi prezentul de azi nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial”(ibidem, p. 96-97, s.n.). Şi explică: „Nu omul in abstracto se mişca în d. C.A. Rosetti în contra boierilor, ci grecul; nu omul in abstracto, Fundescu, înjură în «Telegraful», ci ţiganul din el; nu talentul înăscut al d-lui Xenopulos îşi dă în coloanele «Pseudo-Românului» un aer de superioritate.., ci «jidanul» din el îşi dă aceste aere”.
Iată, deci, ce spune Eminescu, el despre el, care se cunoştea cel mai bine, pe ce cale şi-a format convingerile, în primul rând convingerea despre „poporul istoric”. Înţelegem că şi despre liderii ataşaţi „poporului istoric”. Ne surprinde frecvent, citindu-i şi recitindu-i opera, cât de multă istorie naţională cunoştea, în primul rând din izvoare şi de la sursele directe pe care le-a cunoscut în drumeţiile sale de adolescent şi de om matur. Şi cât de neîndurător a fost cu duşmanii „poporului istoric”, ai „naţiei adevărate”, pe care a iubit-o aşa „cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns, prin suferinţele seculare, până în zilele noastre”[8]. Şi de aici înţelegem mai bine cu câtă forţă lăuntrică îi „flagela” pe duşmanii mai vechi şi mai noi ai naţiunii române!
Şi totul – în numele adevărului istoric, pe care a înţeles să-l exprime direct, fără eufemisme şi alte „cochetării” stilistice. În acest sens, tot în 1882, în „Timpul”, pornind de la „dresurile” şi „cochetăriile stilistice” observate în „Românul” liberalilor, Eminescu mai face o importantă confesiune:
„Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră. Vorba nu e decât o unealtă pentru a esprima o gândire, un signal pe care-l dă unul pentru a trezi în capul celuilalt, identic, aceeaşi idee, şi când sântem aspri nu vorbele, ci adevărul ce voim a-l spune e aspru. De aceea nu prea întrebuinţăm eufemismi. Oricât de împodobit cu titluri şi ranguri ar fi un cumulard ori o nulitate, în ochii şi sub pana noastră rămâne ceea ce este iar luxul orbitor al unei virtuţi problematice nu ne va îndupleca să-i dăm un atestat de moralitate. Ne pare rău că în ţara aceasta nu s-au aflat pururea destui oameni cari să aibă curajul de a numi lucrurile cu numele lor propriu, nu cu cel figurat”[9].
Am stăruit asupra acestei autocaracterizări a lui Mihai Eminescu, pentru a înţelege bine întâi inportanţa preţuirii sale deosebite faţă de Alexandru Ioan Cuza, pe care l-a considerat, în cunoştinţă de cauză, una din cele mai luminoase personalităţi ale întregii noastre istorii naţionale[10]. Mihai Eminescu apreciază ansamblul reformelor modernizatoare din Domnia lui Cuza, susţinând, cum spune el, „din intuiţie şi convingere, că incapabil, absolut incapabil ar fi fost un venetic ca d. C. A. Rosetti, un bizantin ca Brătianu şi toată seria de stârpituri etnice şi intelectuale ce formează partidul lor să rezolve una măcar din acţiunile pe care le-a rezolvat Vodă Cuza. Le-a rezolvat, e drept, ca Alexandru nodul gordian, dar a curăţit atmosfera de toate sofismele de temporizare şi n-a cumpărat nici o reformă din lăuntru cu concesiuni în afară”[11]. Văzând opoziţia adversarilor – unii, reacţionari, alţii perseverând în soluţii greşite dar duşmănindu-l pe Vodă că nu şi le însuşeşte şi mai ales că nu-i cheamă pe ei să le aplice –, Cuza devenea tot mai grăbit să realizeze reformele, atât de necesare, de teamă că „mâine” va fi şi mai greu de împlinit. Eminescu nu-l absolvă de greşeli, iar privitor la reforme tocmai pe aceasta o consideră „cea mai constantă greşeală”: „pripa, răsărită din sila de temporizare”[12]. A secularizat mănăstirile închinate, adăugându-le apoi la pământul cu care i-a împroprietărit pe ţărani – continuă Eminescu –, iar de pe respectivele moşii „a alungat acele adunături de bizantini sodomiţi…, oploşiţi aci nu pentru răspândirea creştinătăţii, ci pentru a populariza uzura, adulteriul, concubinajul şi păcatele Gomorei. Acea lepră imorală de greci n-o putea scoate decât Cuza din ţară”[13]. Cuza şi sfetnicii lui, devotaţi cauzei, au ştiut, după caz, să aibă şi răbdare dar au acţionat ferm şi repede când trebuia întreprins ceva. Toate reformele realizate poartă această „marcă”: pregătire şi răbdare cât e necesar, apoi aplicarea metodei „nodului gordian”. Cea mai pilduitoare în acest sens a fost lovitura de Stat, revoluţionară, de la 2/14 mai 1864. La ea, după dejucarea unui nou complot („Sutzu-Lambert” – 9/21 mai 1864) şi după reuşita referendum-ului din 21 mai/2 iunie („un plebiscit real” – C. C. Giurescu, Op. cit., p. 248), pentru cele două legi – „Actul dezvoltător…” („Statutul”) şi noua Lege electorală –, s-a adăugat succesul diplomatic din iunie 1864. Şi cu aceasta, sub o Domnie mai autoritară, s-a deschis calea marilor reforme. Combătându-l pe Vasile Boerescu – cu părere de rău, căci îl aprecia pentru discursurile sale anterioare care (zice Eminescu) „făceau efectul estetic al unei rafinerii logice” -, trecut, din interes politic, de la conservatori la liberali, combătându-l, deci, pentru un discurs (din 14.II.1882) în care respectivul culpabiliza pe Cuza, caracterizând lovitura de Stat (2/14 mai 1864) drept crimă, Eminescu îl acuză pe orator de nesinceritate şi de lipsă de argumente, el însuşi, V. Boerescu, nefiind convins de ceea ce spune, motiv pentru care Eminescu îl simte cum „cu greu se încovoia… sub sarcina de a dovedi că 2 mai ar fi fost o crimă” şi aprecia că „procesul lui 2 mai” Boerescu îl va pierde „împreună cu toţi contemporanii…”[14].
Apreciindu-l pe Domnul Cuza, Eminescu atenţionează că „nu devenim prin aceasta apologiştii fostului Domn, precum nu ne facem nici judecătorii lui”. Referindu-se la Domnia mai autoritară, după iunie 1864, Eminescu explică: „Cu tendinţele sale absolutiste (autoritare; cu acest termen inadecvat, Eminescu „îngroaşă” realitatea, n.n.), el n-a făcut decât ceea ce orice absolutist (Domn autoritar, n.n.) face, el a lovit în puterile istorice ale ţării (cele două grupări politice, conservatori şi liberali, nu chiar atât de „istorice”, care însă se opuneau reformelor ori susţineau soluţii nerealiste, n.n.) şi a ridicat din noroi tocmai pe aceia cari în nopatea de 11 februarie i-au păstrat – recunoscători – atâta credinţă” (adică nerecunoscători, care au trădat, ofiţerii, n.n.). Şi un comentariu scurt dar adânc: „Soarta oamenilor e tragică”[15]. Adică: tragismul făcătorului de bine, trădat de beneficiarii binelui; tragismul moral al trădă-torului, căzut, prin trădarea lui, într-o condiţie subumană. Referitor la un asemenea tragism, avem o clară dar… tragică cugetare populară: „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”.
Domnia mai autoritară a lui Cuza – aprobată de Puterile Garante –, prin reformele înfăptuite în a doua jumătate a anului 1864 şi în prima jumătate a anului 1865 – acele „fapte mari” amintite de M. Kogălniceanu în 1873 –, a fost folositoare ţării, cum îndeobşte se apreciază în acest context. Numai detractorii lui, scoţând din context reformele – care numai astfel s-ar fi putut înfăptui! – şi apreciindu-le şi ei ca atare, etichetează contextul ca pe o dictatură, „uitând”, în patima „pledoariei” pro-coaliţie, că Domnul însuşi considera autoritarismul „etapei” ca pe ceva trecător.
Apreciind realizările în plan extern ale Domniei lui Cuza – şi aici el a avut sfetnici realişti şi devotaţi cauzei –, Eminescu scria în 1880:„Toate atributele neatârnării reale s-au câştigat de către Vodă Cuza, esceptând firma acestei realităţi. În faptă, jurisdicţiunea consulară şi-a pierdut terenul sub Domnia lui, secularizarea averilor închinate s-au operat…, s-au înfiinţat o Armată relativ numeroasă şi completă, s-au proclamat neatârnarea Bisericii naţionale, pe baza vechilor drepturi ale Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, vechii consuli generali deveniră de fapt, deşi nu prin titulatură, miniştrii diplomatici, relaţiunile internaţionale ale Statului român erau încredinţate unui minister al afacerilor esterioare în regulă, încât întregului aparat al unei suveranităţi interne şi esterne nu-i lipsea decât numele propriu, ce părea a lipsi din dicţionarele Apusului european”[16]. Privitor la soarta Ardealului şi a celorlalte teritorii româneşti vestice, cu Maramureşul la nord, Eminescu, învinuind încă odată, grav, pe conspiratorii din cele două grupări politice afirmă: „Dacă nu l-ar fi răsturnat, niciodată unirea Ardealului cu Ungaria nu se făcea”[17] (anexarea la Ungaria în 1866, n.n.).
Am stăruit, de asemenea, asupra „autocaracterizării” lui Eminescu pentru a se înţelege la fel de bine „flagelarea”, reluată de câte ori se ivea un prilej, asupra celor care au pus la cale şi asupra celor care au făptuit „revoluţia” şi crima de la 11 februarie 1866, afectând prin aceasta, grav, evoluţia firească a societăţii româneşti. Căci prin abdicarea silită a „Domnului Unirii”, „ceva” s-a frânt în această evoluţie, lăsând loc unei ascensiuni mai cu înlesnire a fariseismului în viaţa politică, slăbirii ataşamentului oamenilor politici faţă de „ţara reală”, adâncirii prăpastiei dintre „ţara politică” şi „ţara reală”, obstrucţiei în calea relansării unei democraţii reale în care naţiunea română se născuse cu atâtea secole înainte, cum spusese Nicolae Bălcescu. Evident, în continuare, eforturile spre bine şi excepţiile pozitive nu au lipsit. Lideri politici mai clarvăzători, treziţi la realitate, au devenit adevăraţi oameni de Stat. Astfel peste limite şi greşeli şi peste rana, rămasă deschisă, din 1866, s-a reluat şi s-a menţinut direcţia spre idealul politic major, al întregirii, în continuare şi a suveranităţii, ideal care venea din întreaga noastră istorie şi pe care cu atâta dăruire îl slujiseră în vremea din urmă „căuzaşii” paşoptiştii şi aceia dintre ei care, în Domnia lui Cuza, împreună cu Vodă însuşi, au fost pe o linie politică realistă.
După amintita frângere din 1866, au prins contur, mereu mai pronunţat, două direcţii în conducerea politică: una, în care „actorii scenei” priveau mai atent şi adesea, sub presiunea „de jos”, se străduiau să ridice „din noroi” „ţara reală” – din zbaterea ei pentru mai bine, şi din analfabetism, din obstrucţionarea accesului ei spre o cultură mai înaltă şi spre conştiinţă civică modernă, pentru a se bucura de nişte drepturi înscrise în Constituţie dar „uitate” acolo etc. –, cu cinvingerea că această ridicare înseamnă „înălţarea” societăţii în asnamblu; cealaltă direcţie a fost atât de bine „prinsă” de Caragiale în opera sa şi cu deosebire în capodopera creaţiei sale, Oscrisoare pierdută, iar mai târziu, peste timp – căci direcţiile s-au menţinut –, de Tudor Muşatescu, în al său Titanic Vals. În această lume, în care idealul naţional urca, printre contradicţii, spre împlinirea lui, va fi asasinat, cu un sadism tipic, imprimat de cei mai interesaţi, românul cel mai iubitor şi mai ataşat naţiunii sale, Mihai Eminescu, care, deloc întâmplător, l-a preţuit atât de mult pe Alexandru Ioan Cuza, cel frânt şi el, ca om şi ca Domn, prin marea greşeală politică, crimă politică, a celor care, atunci, unii încă nu se treziseră din lipsa lor de realism, alţii din veleitarismul şi orgoliile unor vremuri revolute, făptuitorii direcţi, în sfârşit, unii amăgiţi şi manipulaţi, alţii coborâţi în condiţia subumană de sperjuri şi trădători. „Actorii” de pe prima direcţie – nici ei, în continuare, fără limite şi greşeli – au cultivat speranţele şi efortul spre „ora astrală”, din 1918, a naţiunii române. Politicienii de pe cea de a doua direcţie politică – cei care, cu puţine excepţii, în pofida culturii elevate a multora, neînţelegând că politica adevărată a fost şi a rămas artă şi ştiinţă în conducerea unei societăţi –, şi-au asumat în faţa istoriei răspunderea principală pentru împingerea ţării spre tragicul „record” numit „1907”, când, cum va spune peste timp Tudor Arghezi, „au câştigat ciocoii războiul lor cu ţara”. Atunci însă, când s-a invocat necesitatea „salvării naţionale”, acei principali vinovaţi, cu „binecuvântarea” lui Carol „Îngăduitorul”, au ştiut să-i împingă în faţă, ca executanţi, pe partenerii de „rotativă guvernamentală”. Tuturor, ca o ironie a istoriei, li s-a stricat „siesta” de după jubileul regal – e drept, cu importanţa şi semnificaţia lui în plan naţional, dar care a arătat cât de adâncă devenise prăpastia dintre ţara reală şi ţara politică. Carol „Îngăduitorul” care avea şi el o mare răspundere în adâncirea acestei prăpăstii, a fost bine „încondeiat” de poetul Alexandru Vlahuţă, mare iubitor şi admirator al lui Eminescu, în încheierea cunoscutului său poem,1907:
„Deschide ochii mari bătrânul rege
Şi obosit din jilţu-i se ridică.
Au cine liniştea lui scumpă-i strică?
Şi-al vremii rost el tot nu-l înţelege.”
* *
*
De regulă, se spune că „monstruoasa coaliţie”, după ce şi-a atins unicul scop – detronarea lui Cuza, aducerea şi întronarea prinţului străin, cu stăruinţa intelingentă de recunoaştere a acestuia din partea Porţii Otomane, precum şi cu votarea, în prealabil, a Constituţiei –, deci se spune că „monstruoasa coaliţie” s-ar fi destrămat, fiecare grupare, liberală şi conservatoare, cu „fracţiunile” lor lăuntrice, reluându-şi calea proprie. Mai întâi pentru „câştigarea” noului prinţ – care, cu insitenţă, obţinuse veto absolut –, unii etalând spiritul de ordine, ce nu putea să-i displacă neamţului; ceilalţi, care preluaseră guvernarea, oferind, pentru început, un „cadou frumos”, concesiunea Strousberg (cu capital german-evreiesc); dar, perseverând pe soluţii nerealiste sau inoportune – radicale, ambele –, din dorinţa, lăudabilă, de a se ajunge cât mai repede la Independenţă şi, tot în spirit naţional, stârnind prea repede deja spionoasa „problemă evreiască”, au fost înlăturaţi de la guvernare (noembrie 1868). Lupta pentru câştigarea prinţului se anunţa dificilă, fiindcă şi el îşi avea propriul gând al Puterii. Însă, în privinţa atitudinii ulterioare faţă de Cuza, apoi de memoria lui, „monstruoasa coaliţie” a continuat să existe. În timp ce Ţarea reală n-a încetat să-l venereze pe Cuza, foştii parteneri de coaliţie, oarecum în mod telepatic, atenţi şi la orgoliile noului prinţ, l-au comentat negativ în continuare pe Domnul Unirii, neîncetând să-şi manifeste adversitatea faţă de el, cu „supervizarea” discretă a celui care în 1866 îi uzurpase tronul. Tipică este, în acest sens, veritabila bătălie, îndelungată, pentru ridicarea monumentului de la Iaşi (1912) al „Domnului Unirii”, bătălie condusă, spre cinstea lui, de marele istoric A. D. Xenopol, cel care prin studiile, sinteza academică şi reflecţiile sale s-a străduit cel mai mult să-i înţeleagă „epoca” şi personalitatea şi, totodată, s-o facă înţeleasă în ţară şi peste hotare[18]. Tăcerea politică asupra personalităţii lui Cuza, criticile din presă, programate politic şi bine „văzute”, nevalidarea, în două rânduri, a mandatului de deputat (e drept, validarea n-ar fi fost… politică, iar Cuza a înţeles aceasta, dar ar fi fost un act de preţuire a personalităţii), sechestrarea Arhivei Cuza în casa unui multiplu trădător, arhivă rămasă acolo mult timp, putând să fie „periată” de documente „incomode”, rămasă sub sigiliu şi după depunerea ei la Academie, până când istoricul C. C. Giurescu, eliberat din închisorile comuniste, a acceptat însărcinarea s-o inventarieze şi, bucuros, s-a şi grăbit să ne dea, în 1966, cea mai bună carte despre viaţa şi opera „Domnului Unirii”; absenţa unui monument Cuza în Bucureşti, în zona legată de dubla alegere şi de Unirea deplină, până târziu, în anii din urmă; ofiţerii sperjuri, făptuitorii crimei de la 11 februarie, rămaşi în funcţie, promovaţi şi recompensaţi, nesocotindu-se astfel atitudinea îndeobşte practicată faţă de trădători – toate acestea sunt indicii ale persistenţei în fapt a „moustruoasei coaliţii”, urmărindu-se, pentru Cuza, o damnatio memoriae.
Eminescu a condamnat în termenii cei mai duri crima de la 11 februarie – căci adevărul era dur şi trebuia spus ca atare, cum îşi definea el însuşi metoda –, crimă care a rămas imprimată pentru totdeauna pe fruntea conspiratorilor şi pe amintirea lor. „Vor trece veacuri – nota Eminescu – şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie…”[19]. Dar Eminescu nuanţează: una este vina oamenilor politici, adversari ai lu Cuza, „oameni loviţi şi poate umiliţi de fostul Domn…”[20], „oameni independenţi, liberi a «ataca» actele unui Domn ce făcuse o lovitură de Stat (2/14 mai 1864, n.n.)…, «oameni» pe cale de a comite «o crimă» politică, care, reuşind, avea să fie un succes politic”, din care puteau să tragă tot folosul posibil pentru cauza lor”[21] (nu a ţării, n.n.); alta, agravantă, era vina ofiţerilor trădători, fără de care oamenii politici ar fi eşuat. Vina acestora din urmă însemna „frângere de jurământ şi de onoare militară, felonie”. „Militarii în cestiune (ofiţerii, n.n.) – explică Eminescu –, dacă au crezut într-adevăr că participarea lor la conspiraţie e necesară, trebuiau să înţeleagă că n-o puteau face decât cu sacrificiul numelui, carierei, vieţii lor morale. Dacă cineva crede că trebuie să moară pentru o idee, să se hotărească a primi moartea, care în cazul acesta(s.n.) nu era fizică ci civilă”. Şi dă un singur exemplu, fără a-l nominaliza, de „revoluţionar” care „s-a sinucis cetăţeneşte”, chiar în urma „recidivei” de la Ploesti. Chiar când sunt plătiţi pentru trădarea lor, plata se face din „fonduri nemărturisite”. Căci – precizează Eminescu –„conştiinţa nici unui popor nu suportă remunerarea publică a trădării şi a feloniei” (s.a.). Încriminarea în acest chip a ofiţerilor, explică Eminescu, n-o face „din ură pentru adversari, ci pentru că exemplele de felonie, decorate şi răsplătite, corup „spiritul public”. Şi acuză demagogia „roşie” (liberală, n.n.) pentru acest „venin”, rezultat din recompensarea unor astfel de trădători care pot recidiva. Or, asemenea mentalitate şi faptele generate de ea, adaugă Eminescu, „trebuie să înceteze odată, dacă e vorba ca Statul român să nu fie cuprins în mod epidemic de boala imoralităţii şi a feloniei, dacă e vorba ca spiritul public să rămâie sănătos şi pururea în stare a condamna ceea ce e rău şi a aproba tendinţele oneste şi munca onestă”[22].
„Mişcarea care purta în frunte-i stigmatul trădării de Domn (trădarea ofiţerilor, n.n.) – scria Eminescu în 1880, la 14 ani de la 1866 –, a unuia dintre Domnii cei mai patriotici din câţi au fost vreodată în Ţările Dunării române, cată să aibă în caracterul ei întreg sămânţa unor rele şi mai mari. De atunci am dat zi cu zi şi an cu an îndărăt”. Şi exemplifica[23]. Şi cu ceea ce exemplifica avea dreptate. El condamna fariseismul, demagogia campaniilor electorale, pe toţi şi toate pe care le-a stigmatizat în partea a doua a Scrisorii a III-a.
Importante transformări în bine s-au făcut totuşi simţite după Independenţă. Dar Eminescu şi după 1880 a continuat să-i „flageleze” pe „roşii”. Dacă el a insistat asupra Domniei lui Cuza iar lui Carol I i-a pus „eticheta”, aparent blândă, de „Carol Îngăduitorul”, fără a-l ofensa cu alte expresii, aceasta s-a datorat simţului său istoric deosebit. El a simţit şi a conştientizat „frângerea” de la 1866. Nu numai „frângerea de jurământ” a ofiţerilor sperjuri ci „bătaia lungă” a acelei crime politice. Când Eminescu spune că 11 februarie are „în caracterul ei întreg sămânţa unor rele şi mai mari”, aceasta noi trebuie s-o luăm ca pe o previziune, noi care acum ştim mai multe şi despre a doua parte a Domniei lui Carol „Îngăduitorul”, când Eminescu a fost scos din viaţa civilă (1883) iar în 1889 din viaţa însăşi, dar şi despre urmaşii „prinţului străin” de la 1866.
Martor la astfel de atitudini anti-Cuza, atitudini prin care „monstruoasa coaliţie” îşi continua existenţa în fapt, ori de câte ori apărea „în faţă” câte unul dintre „revoluţionarii” lui 11 februarie, Eminescu, lovit în propriile lui sentimente naţionale, începea „flagelarea”, atât a „eroului” cât şi a celor vinovaţi pentru promovarea sau recompensarea lui. Pe ostaşii de rând, din garda de atunci a Palatului, care au luat parte, sub ordin, la actul detronării, Eminescu nu i-a învinuit, mai ales că au fost minţiţi de şefii lor. Ofiţerilor care „conduceau pe soldat la ruşine” şi care ştiau că acesta este un „act de laşitate” – scrie Eminescu –, „le era frică de soldatul de rând, le era frică de ţăranul acesta onest care, cu pumnul lui vârtos i-ar fi strivit să fi ştiut unde-l duce. «Doamna a născut un prinţ» – li s-a zis oamenilor şi numai greco-bulgarii ce dezonorau uniforma ofiţerească ştiau ce e la mijloc”[24]. Dintre militari, deci, doar ofiţerii participanţi la detronare au fost încriminaţi de Eminescu. Unii dintre acei ofiţeri au participat ulterior la războiul pentru Independenţă, în care s-au remarcat iar pentru aceasta au fost recompensaţi. Dar nici lor nu le-a iertat „frângerea de jurământ” de la 1866 iar prin aceasta „frângerea” mai puternică în plan naţional. La ei se referă, în 1878, când scrie: „Militarii (ofiţeri, n.n.) cari au pus pistolul în pieptul lui Vodă Cuza au reintrat în rangurile lor militare şi sânt decoraţi”[25]. „Eroii” militari (ofiţeri) ai „revoluţiei” nocturne de atunci fuseseră[26]: coloneii Nicolae Haralambie, care a şi intrat imediat în tripleta Locotenentei Domneşti, I. Călinescu, Dimitrie Creţulescu (fratele primului ministru, dr. N. Creţulescu, ofiţerul în casa căruia se întâlneau viitorii „eroi”, un Gheorghiu, maiorul Dimitrie Leca, ajuns, nu întâmplător, comandant al gărzii Palatului, căpitanii C. Pilat, Al. Lipoianu, Anton Berindei, Anton Costescu, un Mălinescu, un Handoca şi Al. Candiano-Popescu, cel cu o viaţă dusă într-un formidabil zig-zag („erou” în profitul „prinţului străin” la 11 februarie, temerar „republican” anti-Carol, la Ploeşti în 1870, luptător în războiul Independenţei şi, în sfârşit, unul din devotaţii Casei regale). Dintre respectivii „eroi”, Eminescu şi-a focalizat „flagelarea” asupra a 2 dintre ei, care şi fuseseră (erau, încă!) în atenţia deosebită a mai marilor zilei: Nicolae Haralambie, promovat general, apoi beneficiar al unei „recompense naţionale”, Dimitrie Leca, fostul maior de atunci, promovat şi el general, ajuns unul din oamenii de echipă guvernamentală ai lui I. C. Brătianu, apoi preşedintele Camerei liberale a deputaţilor.
Când, în 1879, s-a publicat în presă (2 martie) că Adunarea deputaţilor („Camera”) a acordat o „recompensă naţională” generalului N. Haralambie, prompt (3 martie), Eminescu s-a „ocupat” de el în „Timpul”: „ …Generalul Haralambie este unul din acei militari cari, călcându-şi jurământul şi pătând drapelul, au răsturnat, nu prin revoltă făţişă, care ar fi scuzabilă, ci prin trădare nocturnă pe Vodă Cuza. Puţin ne pasă nouă de motivele d-lui general Haralamb. Poate să fi fost mari, poate să fi fost înjosite; în cestiuni de asemenea natură nu decid intenţiile şi motivele, ci fapta (s.a.). Dacă generalul Haralamb s-ar fi sinucis a doua zi după răsturnarea lui Vodă Cuza, greşala (s.a.) …era espiată; în alt chip însă ea nu are iertare nici din partea oamenilor bine cugetători, nici din partea lui Dumnezeu. Şi toţi ofiţerii cari au luat parte la răsturnarea nocturnă a lui Vodă Cuza – atenţiona Eminescu – cată s-o ştie odată pentru totdeauna că, în ochii istoricului şi în ochii celor drepţi singura lor espiare nu poate fi decât nimicirea. Nu se confunde aci datoriile cetăţeanului cu datoria soldatului; cetăţeanul negustor, proprietar, lucrător poate fi nemulţumit cu forma guvernului ţării sale, poate comite crime politice, cari vor fi pedepsite neapărat, dar înalta trădare din partea unui civil e o crimă politică (s.a.), din partea unui militar e o crimă comună (de drept comun, n.n.). Militarul e dator supunere oarbă, devotament orb. Aci nu încape nici o discuţie, nici o sofismă. Cu esplicări a lui 11 februarie pot veni mulţi; se înţelege că au fost cauze; ar trebui să fie cineva idiot pentru a admite că ceva se poate întâmpla în lume fără cauze. Deci şi 11 februarie a avut neapărat cauzele sale. Dar între esplicare şi justificare (s.a.) e o deosebire cât Cerul de Pământ. Cauze pot fi multe, scuze şi justificări nu există deloc pentru militarii (ofiţerii, n.n.), cari au luat parte la răsturnarea lui Vodă Cuza… Noi nu criticăm, nici admitem recompensa naţională votată de Cameră; de la o Cameră roşie nici nu se puteau aştepta scrupule. Sântem însă siguri că o adunare de militari în locul celei din Dealul Mitropoliei ar fi refuzat recompensa în unanimitate (s.a.)…”. Eminescu nu mai face comentarii, nu mai pune întrebări. Pentru că – spune el – „după 11 februarie, d. Haralamb şi ceilalţi sânt pentru noi morţi şi noi nu ţinem seama de zilele celor morţi, nici de zilele celor cari nu s-au născut încă”[27].
Cu prilejul proclamării Regatului (14 martie 1881) – un eveniment important în plan naţional –, I. C. Brătianu, care coordona acţiunea, chiar dacă îl trecuse pe fratele său Dumitru, vremelnic, pe postul de primministru, comite o mare gafă politică, alături de cel în cauză, Alteţa Sa Regală, care urma să urce treapta cea mai de sus a demnităţilor, dar şi alături de toţi participanţii la solemnitate, care s-au întrecut în discursuri şi aplauze, punându-l pe „primul erou” al „şobolaniadei” din 11 februarie 1866, generalul Dimitrie Leca, preşedintele Camerei, să citească moţiunea de proclamare a Regatului. De la fostul maior de atunci, decăzut în condiţia subumană a trădătorului care a pus pistolul în pieptul Domnului Unirii, nu mai era de aşteptat vreo atitudine de bun simţ sau orice altceva omeneşte pozitiv, dar ceilalţi politicieni prezenţi şi în primul rând cei doi mari, menţionaţi, puteau să pună pe altcineva în loc, chiar să facă o „figură de stil” politică pentru aducerea la cunoştinţă a moţiunii. Dar nu! Gafa a fost perfectă, totală. Totul a decurs, pentru toţi, ca şi când… „usturoi n-au mâncat”… etc.
Se înţelege că Eminescu, prezent, ca gazetar, la eveniment sau, oricum, informat operativ, indignat la culme, i-a „consacrat”, în „Timpul”/18 martie, un amplu articol. După Independenţă, după ce se constituise şi Partidul conservator iar acum se proclama Regatul României, în limbajul politic intrase expresia de „Eră nouă”. „Dacă e vorba să inaugurăm o eră nouă – îşi începea Eminescu „flagelarea” –, atunci şi revoluţionarii de ocazie şi cei de meserie trebuia să-şi plece capul şi să solicite o nouă iertare care li s-a dat demult”. Şi atenţiona: „Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor…, absolut tuturor, numai colonelului Leca şi altor câtorva nu”. „Gura care ar fi putut să-l ierte” într-un târziu şi pe el „e închisă pentru totdeauna; mâna care i s-ar fi putut întinde cu prietenie şi milă, ca odinioară, se preface în ţărână”. Şi faţă de fostul maior de atunci, Cuza, refuzâdu-i iertarea, n-a făcut-o pentru fapta comisă contra persoanei sale, „ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor” – preciza Eminescu. „Au căzut Domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor făţarnici; nici un Domn român, absolut nici unul, n-a căzut prin trădarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei, şi oaspeţii sânt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare, necum pentru cele civilizate”. Revenind la Leca, Eminescu continuă: „Noi nu vorbim pentru fostul colonel de vânători” (atunci, în noaptea „de pomină”, era maior, n.n.). …, care „nu ar fi nici în stare să ne priceapă”. Dealtfel, de atunci el este un mort. Oameni ca el „sânt afară de cercul omenirii, precum a fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă cea din noaptea de 11 februarie. Dacă acest d‹omn› ar fi avut curajul pe care pretinde a-l avea azi, când orice fiinţă vieţuitoare îl dispensează de răspundere (pentru că nu mai există între oameni, n.n.), ar fi sfârşit de-a doua zi după 11 februarie cu sine însuşi, pentru a şterge pata de pe nişte bieţi soldaţi nevinovaţi şi amăgiţi, care fuseseră scoşi din cazarmă sub pretextul că «Doamna născuse un copil»”. Oamenii politici care pentru astfel de fapte folosesc asemenea trădători, nu înseamnă că iubesc trădarea sau pe făptuitori. Cel care a comis-o însă se înlătură singur din viaţa publică. Fizic, poate trăi, „dar moraliceşte e mort şi un rol în viaţa publică nu mai poate juca”. „Noi înşine am fi tăcut această faptă – continuă Eminescu –, am fi uitat, căci asemenea lucruri se uită dar nu se iartă niciodată, când n-am vedea pe aceste personaje băgându-se înainte şi întunecând momentele cele mai luminoase ale vieţii poporului nostru. În loc de a se ascunde, ei, din contră, pozează în lumina electrică a unor zile mari, ca să se vază creţ, cu creţ, toate zbârciturile negrului şi criminalului monstru”. Şi trimite la două cazuri, în epocă, între care la acel Pietraru, cel cu tentativa de asasinat asupra primului ministru I. C. Brătianu. Acela – nuanţează Eminescu – „a ridicat mâna criminală contra unui om de Stat căruia nu-i jurase niciodată credinţă, care nu era încredinţat pazei lui”[28]. Leca, Haralambie şi ceilalţi ofiţeri din noaptea acelei „şobolaniade” depuseseră jurământul militar de credinţă.
* *
*
„Momentul” 11 februarie 1866, privit în retrospectiva şi perspectiva istoriei naţionale, se constituie ca una din cele mai instructive şi educative lecţii pe direcţia valorii funcţionale a ştiinţei istorice. Căci în Domnia lui Cuza s-a pus, în sensul „mersului revoluţiei în istoria românilor” cum spunea Nicolae Bălcescu, problema împlinirii unor dreptăţi istorice fără de care societatea modernă nu putea merge înainte. Unele chiar s-au împlinit, fie şi în anumite limite, limite obiective dar şi subiective, dacă subiectivă se poate numi obstrucţionarea reformelor modernizatoare de către anumite grupări politice de interese. Astfel, ataşamentul deosebit faţă de ţara reală, al „căuzaşilor” care au condus procesul reformator şi au aplicat soluţii reale, nu extremiste, improprii şi chiar periculoase pentru liniştea necesară înfăptuirilor, a permis obţinerea celei mai importante libertăţi moderne şi a celei mai presante dreptăţi istorice: degrevarea ţăranilor de obligaţii ce încă ţineau de alcătuirile medievale şi recunoaşterea drepturilor de proprietate pe o suprafaţă de pământ de care moşii şi strămoşii lor fuseseră deposedaţi în procesul polarizării sociale negative. Pentru trăinicia împroprietăririi, legea a pus interdicţie deposedărilor ulterioare de pământul primit iar urmaşii la conducerea ţării au avut înţelepciunea să prelungească anii de interdicţie. Legea, din păcate, a lăsat în suspensie măsuri ce trebuiau luate ulterior – problema „însurăţeilor” şi cea a pădurilor, sprijinirea financiară şi pe alte căi, a micii gospodării, pentru a depăşi agricultura de subzistenţă, împroprietăriri succesive, acolo unde situaţia o impunea, prin cumpărări accesibile şi altele – dar, diminuându-se ataşamentul menţionat iar ţara politică şi clientela ei relansându-se în noul proces de polarizare socială negativă, măsurile nu s-au mai luat ori au fost „palide” şi astfel s-a ajuns chiar la tragicul „record” care s-a numit 1907. Pe temeiul Convenţiei de la Paris (1858) – document constituţional al Principatelor Unite –, care reţinuse şi din revendicările anterioare ale românilor, au fost desfiinţate privilegiile „sângelui albastru” şi s-a deschis drum drepturilor, libertăţilor dar şi îndatoririlor moderne; evident, au rămas multe de făcut în acest sens. S-au operat reforme moderne în justiţie şi administraţie şi s-a introdus sistemul metric zecimal, modern. S-a dat cea mai completă lege, de până atunci, a învăţământului, cu o longevitate tocmai de aceea fără egal în legislaţia de profil. S-a desfiinţat păgubosul privilegiu al supuşilor străini, care însă s-a „reaşezat” după detronarea lui Cuza şi după tratative îndelungate se va ajunge la o rezolvare vitregă, în condiţiile unor presiuni externe. S-a tăiat „nodul gordian” şi în ce priveşte autocefalia Bisericii naţionale. S-a iniţiat o politică de strângere a legăturilor şi de sprijinire pentru românii din afara graniţelor Statului. În sfârşit, instituţional s-a organizat Statul ca un Stat independent, lipsindu-i doar cuvântul care să-l definească, de parcă pentru România lipsea acest cuvânt din dicţionarele Apusului, cum observa Eminescu.
Şi dacă toate acestea – şi altele pe care nu le-am mai numit – au constituit orevoluţie, în fond transpune-rea în practică a revoluţiei reprimată de imperii la mijlocul veacului, „echipa” care le-a înfăptuit, cu ataşamentul ei pentru ţara reală, în frunte cu alesul din 1859 prin voinţa naţională, trebuia sprijinită în continuare pentru a le consolida. Atunci „11 februarie” ce loc şi ce rol a avut în acest proces de modernizare? Dacă în 1866 s-a lovit în voinţa naţională, atât de entuziast exprimată pentru un Domn pământean, un gospodar din propria Casă, nu un ins din „lumea largă”, venit ca un uzurpator de Tron, străin de specificul naţional, sprijinit de Puteri străine care nu doreau să piardă resursele şi Spaţiul strategic de la Dunărea de Jos, atunci, iarăşi, ce loc şi ce rol a avut „11 februarie” pentru viitorul României? Întrebări retorice! Eminescu deja notase că „Mişcarea <de la 11 februarie 1866>, care purta în frunte-i stigmatul trădării de Domn (…) cată să aibă în caracterul ei sămânţa unor rele şi mai mari.
Şi atunci, cum de se mai găsesc istorici care, luaţi de valuri şi de vânturi, cred că orice se poate demonstra prin mistificare?
Şi dacă la începutul „Epilogului” am pus ca motto versul refren al poetului Grigore Vieru: „Eminescu să ne judece”, l-am pus pentru a fi citite şi recitite spusele celui mai curat şi mai nobil român despre faptele vremii lui şi despre evenimentul expus în lucrarea de faţă, cu observaţia că multe dintre judecăţile lui de valoare vin să ne atenţioneze şi să ne facă mai responsabili în anii pe care îi trăim.
III. Mărturii*
(Seară de iarnă, undeva în Moldova, pe la „aprinsul lămpilor”. Povestitorul ajunge în satul Dumbrăveni, găzduit cu prietenie la casa unui gospodar. Peste zi se aniversase Unirea Principatelor, când „s-a unit Cuza-Vodă cu noi ş-a făcut dreptate-n ţară …, dreptate şi unire”; şi „a făcut primarele o leacă de luminaţie” – i-a spus gospodarul, intrând în curte. În casă – casă de gospodar „aşezat”, cu îndestulare, cu nevastă, cu 3 „ţânci” care se culcaseră „pe cuptor” şi cu socrul Grigore: „un moşneag mărunt cu barba albă şi cu ochii vii”, umblat şi el prin ţară în „zilele lui” şi-l văzuse de două ori pe Cuza Vodă. Au luat masa împreună. Bătrânul nu putuse să meargă la serbare, dar, zicea el, „tot e bine că-şi amintesc unii din cei tineri de dânsul”, de Cuza.
Povestitorul, mişcat el însuşi de eveniment, dar mai ales de gândul că „mulţi dintre umiliţii pământeni ai ţării au văzut odinioară pe acel Domnitor al norodului şi mulţi îşi aminteau în sara aceea de clipele din trecut”, ca şi Grigore, care ştia că Vodă Cuza „ne-a făcut nouă dreptate şi ne-a dat pământ”, după cum deschisese vorba, într-o „linişte ca de priveghi”. Şi vorbele aducerii-aminte despre întâlnirea cu Vodă se rânduiau domol spre oaspetele casei, care era, acum, numai ochi şi urechi:)
„– Acu, într-un rând, grăia bătrânul, veneam de la moară … Şi era aşa, într-amurg. Mergeam pe lângă boi şi eram pe-aproape de jitărie. Iaca, aud în urmă zurgălăi, întorc capul, văd o trăsură cu doi cai … De pe capră mâna un român cu suman şi cu căciula de oaie … Mă gândesc: Aista nu-i boier mare… Nu mai trag caru cu două roate în şanţ… nu mai bat boii degeaba… Când m-ajunge trăsura din urmă, întorc iar capul… Văd întrânsa un negustor… era îmbrăcat cu straie de şiac călugăresc… Se uită el la mine. Zice: Noroc bun, bade! – Mulţămim domnilor voastră! – Cum îi zice satului istuia? – Dumbrăveni, zic. Începe el pe urmă să mă întrebe cine stăpâneşte satul, cine-i primar, şi altele. Vezeteul oprise caii. Dacă am văzut, m-am oprit şi eu cu carul. Zice negustorul: Cum o duceţi cu boierul? – Dă, domnule, zic, dacă cel ce-ar întreba ar şti, n-ar mai întreba… Boieru-i boier şi noi sântem ţărani… Ce putem noi face? El a făcut aşa: Hm! Pe urmă s-a uitat la mine aşa, parcă jalnic, ş-a spus: Bade! amară şi stropită cu lacrimi e pâinea pe care o mănâncă norodul! Mă uit eu la dânsul. Ce are negustorul ista, mă gândesc, de stă de vorbă cu mine? Grăieşte el iar: – Da’ cu vornicul cum o duceţi? – Apoi, domnule, zic, vornicul e ridicat dintre-ai noştri… El ne arde şi ne frige… Iaca, eu am plătit birul o dată, şi el mi-l cere a doua oară… Spune că dacă nu plătesc, îmi ia boii… – Aşa? – Aşa! – Apoi, zice el, este o vorbă. Zice: Cine ţi-a scos ochii? – Frate-meu. – Aha! de-aceea ţi i-a scos aşa de adânc… Eu stam şi mă uitam la el. Da’ avea el un glas aşa de blând şi se uita aşa la mine, c-am început şi eu a-i spune de-ale noastre, dintre multele pe care le îndurăm… Şi zic eu: Dreptatea noastră cea veche, domnule, demult îi moartă, iar Vodă nimica nu ştie…
A zâmbit atunci negustorul. Pe urmă ne-am luat noi ş-am intrat în sat… Era sară acuma. Şi vornicul iese de-acasă să se ducă la crâşmă. Zic: Iaca vornicul!… Se dă jos atuncea negustorul din trăsură şi opreşte pe vornic… – Adevărat e, zice, că dumneata, vornice, iei două biruri de la oameni? Nu-s ei de o lege şi de un neam cu dumneata? Cum de faci asemenea lucru? – Da cine eşti dumneata? strigă vornicul. Să-ţi arăţi îndreptările. Ce ai a mă întreba? Doar ştiu că nu eşti ispravnicul, ori Vodă… – Ba-s Vodă!… a zis zâmbind negustorul. Şi cum m-am uitat cu ochii holbaţi la el, l-am cunoscut că-i Vodă şi a cunoscut şi vornicul…
Moş Grigore începu a râde încetinel, cu mulţămire, ca şi cum întâmplarea aceasta veche se petrecea a doua oară înaintea ochilor lui.
– Apoi a doua oară, vorbi iar într-un târziu bătrânul, l-am văzut pe Vodă târziu, după ce s-au unit boierii şi l-au scos din Domnie… Am auzit noi că s-a dus prin străinătăţi şi acolo a murit de inimă rea. După ce-a murit, l-au pornit credincioşii lui spre ţară, ca să-l ducă la Ruginoasa… S-a aflat atuncea prin sate că are să-l aducă pe Vodă Cuza cu trenul, pe la Burdujeni… Era vară, cald şi frumos, şi câmpiile numai o verdeaţă… Şi cum s-a dat vestea prin sate, a început a porni norodul de pretutindeni, ca să iasă înaintea trenului, prin gări… Am umblat şi eu noaptea două poşte şi m-am dus să-l aştept, în gară la Liteni… Era atunci într-o duminică, şi lume de pe lume, norod mult se strânsese într-o parte şi-n alta a drumului de fier… Şi-am aşteptat noi, am aşteptat, şi într-o vreme s-a arătat şi trenul, venind încet, încet, ca la înmormântare… Şi oamenii tăceau cât vedeam cu ochii în lungul liniei şi toţi stăteau cu capul gol… Trecea trenul şi pe urmă se luau şi ei încet în urma lui… Dar în gară la Liteni s-a oprit… Şi era Vodă aşezat în sicriu, într-un vagon deschis, împodobit cu cununi de flori şi cu perdele negre… Şi cum s-a oprit vagonul, a început a sui norodul: bătrâni, femei, copii, bărbaţi, toţi se suiau ca să-l vadă şi să-l sărute… M-am suit şi eu, – şi l-am văzut cât era de frumos, de voinic, şi tânăr încă… şi parcă dormea… şi parcă zâmbea, ca atunci, în sara ceea când a stat în faţa vornicului şi a zâmbit… M-a pălit aşa o jale pentru părintele nostru, că am început a plânge… Şi toţi pe câţi i-a făcut el gospodari pe pământul ista, toţi la câţi făcuse dreptate şi erau acolo – toţi lăcrămau… Şi tot se petrecea lumea, şi-l sărutau şi i se închinau… Şi după aceea iar a pornit trenul acela, cu sicriul, printre ogoarele pline de holde, ogoarele oamenilor, de dânsul dăruite.
Ş-am pornit şi eu împreună cu mulţi alţii, cu capetele goale, pe drumul de fier – ca să ne ducem să-l vedem şi la mormântul lui, acolo…
Iar prin sate, unii din vornici şi din ciocoi îndemnau pe flăcăi să nu-şi lese hora, – ci să joace, cu lăutari, că-i zi de sărbătoare… Da’ tinereţea asculta de bătrâni, şi mergea să vadă pe Domnitor…
Moş Grigore de mult îşi isprăvise istorisirea… Stam acum sub lăicere, în patul cel mare de sub culme, şi nu puteam dormi: îmi stăruia înaintea ochilor ca o icoană, cu zâmbet trist, cu ochii închişi, într-o lumină de vis, Domnitorul norodului…”
* (Mihail Sadoveanu, Cuza Vodă, în vol. Povestiri de sară (1910), în M.S., Opere, vol. 4, ESPLA, ediţie sub supravegherea autorului, Bucureşti, 1955, p. 485-492)
(Extrase din: „Monstruoasa Coaliţie” şi Detronarea Domnului românilor, Alexandru Ioan Cuza, de conf. univ. dr. G.D.Iscru, Casa de Editură şi Librărie Nicolae Bălcescu, 2008, text revăzut şi corectat).
Un poet contemporan îl evocă pe Cuza – Vodă:
CUZA – INIMĂ-DE-STEA
Prefă-te, inimă, în foc,
Aprinde candelă, diseară,
Pribeagului fără noroc,
Stăpânului furat de ţară!
Şi fă-te, inimă, stejar,
Să-i dai a umbrei mângâiere,
Că s-a hrănit doar din amar
Şi s-a-mbătat doar cu durere!
Smulgeţi coroana cea de spini,
Lăsaţi-i fruntea în lumină,
Pribeagului printre străini,
Stăpânului lipsit de vină!
Să-şi poarte ochii către noi,
Iertarea lui ni-e izbăvire,
Căci am ajuns pustii şi goi,
Săraci la minte şi simţire.
Pe noi, în Cer, el ne-ar fi vrut,
Căci se făcuse a noastră vrere,
Noi l-am trădat şi l-am vândut,
Orbiţi de patimi şi avere!
Primeşte-l, Doamne-n Casa Ta,
Pe Domnul trist şi-nsigurat,
Pe Cuza – Inimă-de-stea
Şi iartă-ne că l-am trădat!”
(Pavel Coruţ, Cântece daco-române, Ed. Pavel Coruţ, Bucureşti, 2001, p. 47-48 – apud, G.D. Iscru, op. cit., p. 108)
*
Cu detronarea lui Cuza Vodă prin acea „mână” de „ciocoi vechi şi noi” şi în „regie” externă s-a frânt tradiţia naţională – venită din vechimea şi străvechimea strămoşilor reali –, de desemnare a conducătorului Ţării şi a murit, înainte de a se naşte, în epoca modernă,restatornicirea unei Domnii autohtone. Tronul întemeietorilor de ţară a fost uzrpat pe filiera celor care urmăreau extinderea dominaţiei lor peste ţări şi popoare ce se doreau Suverane în această epocă. Iar prăpastia dintre Ţara reală şi Ţara politocă se va adânci continuu sub o dinastie străină „îngăduitoare” şi obedientă, perspectiva prevestind „rele şi mai mari” (Eminescu) – o „Românie ca o pradă”, cum s-a spus.
Desigur, peste alte erori şi minusuri politice „curente”, care n-au lipsit, forţele pozitive ale „poporului istoric” şi-au continuat efortul „restaurării” pe linia planului dacic autohton care ne-a traversat istoria, ajungându-se – cu jertfa Ţării reale, ca întotdeauna! – la Independenţa din 1877-1878 şi la „ora astrală” din 1 decembrie 1918, când noua mare împlinire, aceeaşi Ţară reală a numit-o România Mare; poate, în amintirea Daciei Mari de odinioară – „Ţara Zeilor”, „Ţara Soarelui”, „Raiul Daciei Vechi”, adevărata Ţară Sfântă,cum certifică izvoarele care au receptat, primele, marea minune a Începutului.
Pe celălalt „culoar”, cel negativ, „tot românul plânsu-mi-sa/că nu mai poate străbate/de-atâta străinătate” (Eminescu).
La început de secol XX, împroprietăriţii lui Cuza, striviţi de acei „ciocoi pribegi aduşi de vânt”, care „regionalizaseră” ţara cu fischerlanduri, oamenii pământului au cerut pământ pentru a putea trăi. Fusese jubileul regal însă (1906) şi era nevoie de linişte pentru siesta celor de „sus”. Şi atunci, cu „îngăduinţa” sărbătoritului rege, prinţul străin întronat în mai 1866 –, pentru a reveni liniştea, în 1907, repetăm: „Au câştigat ciocoii războiul lor cu Ţara/Şi s-au ales plugarii cu morţii şi ocara” (Tudor Arghezi). În asemenea împrejurări, un discipol al lui Eminescu, Al. Vlahuţă, i-a zugrăvit „bătrânului rege” amintitul portret „de zile mari”. Iar când, ulterior, se anunţa furtuna primului război mondial şi „Corabia” trebuia asigurată, „bătrânul rege”, după o domnie de 50 de ani, afectat de faptul că vârfurile „Ţării politice” „îndrăzniseră” să aibă alt punct de vedere decât al său, şi „suferind mult” datorită – citez din document – „stării de spirit necugetate a ţării”, mai ales că şi „întreg poporul se împotriveşte”, (părereii sale, n.n.) într-o atare situaţie – îl anunţa Carol I pe vărul său, Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, de hotărârea sa de „a renunţa la Domnie” şi, astfel, de a rupe cu Ţara şi „cu un trecut întreg pentru ca numele meu să rămână nepătat”. Deci, suveranul depunea tot – Ţară, în care domnise 50 de ani şi realizările pe care şi le atribuia – „pe altarul onoarei”[29]. Prin urmare, când se anunţa furtuna mondială, Căpitanul hotăra să părăsească, primul, corabia!… Precum se ştie, la scurt timp Carol I a decedat. Noul rege de Hohenzollern „unificatorul” Ferdinand, cum i s-a spus, a mers cu valul evenimentelor. Iar Ţara politică, mai ales după 1928, nu s-a învrednicit să consolideze şi să apere marea împlinire din 1918, în timp ce noul monarh de Hohenzollern, Carol al II-lea, a avut alte preocupări decât grija ţării. Şi aşa s-a ajuns la anul negru 1940 – rodul unei politici aistorice (Pamfil Şeicaru) a guvernanţilor într-o conjunctură internaţională încrâncenată.
A revenit apoi a doua mare furtună mondială, urmată de calamitatea ocupaţiei sovietice şi de regimul comunist cu primul holocaust împotriva poporului român (nu se poate uita dezastrul produs de invazia rusească în Basarabia şi Bucovina, imediat după ultimatum-ul din august 1940, ţara fiind atunci condusă încă de regele Carol al II-lea de Hohenzollern). Iar în contextul ocupaţiei staliniste tânărul dinast de Hohenzollern, Mihai I, mai întâi s-a constituit ca autor direct al loviturii de Stat de la 23 august 1944, cu faptele petrecute atunci şi cu urmările lor negative, asupra situaţiei generale a ţării, în continuare, vizibil fiind şi efortul său de a-şi menţine tronul cu orice preţ. Mai nou, a venit tranziţia „postdecembristă” cu ale sale câte se văd şi se simt – succint, al doilea holocaust împotriva poporului român, după cum se vede, se simte şi se demonstrează cu date şi avertizări în studii şi cărţi –, deci o nouă situaţie limită care trebuie şi poate să fie depăşită printr-un nou şi greu efort de renaştere naţională. Iată cum avertismentul lui Mihai Eminescu, peste timp, s-a adeverit, ca o previziune corectă: Repetăm: „Mişcarea <de la 11 februarie 1866> care purta în frunte-i stigmatul trădării de Domn (…) cată să aibă în caracterul ei sămânţa unor rele şi mai mari”. Şi am trăit, cu toţii, de atunci încoace, toate aceste „rele şi mai mari..”.
Răspunderea pentru depăşirea acestei situaţii limită ne aparţine tuturor.
Dar răul nu se opreşte aici. Căci acum ţara reală nu aşteaptă o Constituţie revizuită, ci o nouă Constituţie – cum a dat Vodă Cuza în noua etapă în care se intra atunci,o Constituţie nouă azi, a unei noi Românii, Stat naţional unitar, suveran şi indivizibil şi nu o „regionalizare” şi „euroregionalizare” care pot să ducă, pur şi simplu, la disoluţia acestui Stat deja lipsit de Suveranitate şi cu identitatea naţională falsificată. Şi răul continuă. Am studiat cu atenţie „Scrisoarea deschisă” a unui lider politic patriot, prof. dr. Gh. Funar, autorul cărţii Holocaustul împotriva poporului român (două volume însumând cca 1200 p., Ed. Gedo, Cluj-Napoca, 2011-2012), către Preşedintele României, în care acuză ilegalităţile săvârşite la adoptarea unei noi legi privind vânzarea pământului ţării la străini dar şi gravitatea prevederilor proiectului votat recent în procedură de urgenţă şi trimis Preşedintelui ţării pentru a-l promulga ca lege organică. După ce dă foarte multe detalii, autorul „scrisorii deschise” apreciază că această lege, dacă s-ar promulga şi s-ar pune în aplicare, în completarea altora, anterioare, ar fi „extrem de periculoasă pentru poporul român şi viitorul României”, putând duce la „lichidarea poporului român şi dezmembrarea teritorială a României” (ş.a.). Urmaşii împroprietăriţilor lui Cuza-Vodă şi ai reformei din 1921, adăugăm noi, ar putea ajunge din nou slugi în „fişerlandurile” unor noi „ciocoi pribegi aduşi de vânt” (G. Coşbuc).
conf. univ. dr. G.D.Iscru
18 decembrie 2013
[1]. G. D. Iscru, Istoria modernă a României, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Casa de editură şi librărie „N. Bălcescu” Bucureşti, 1998, vol. II.
[5]. Tipic, la noi, este cazul lui C. Dobrogeanu Gherea (Katz, după numele originar) care, neînţelegându-l sau abordându-l – deliberat – unilateral pe George Coşbuc i-a dat o imagine unilaterală care a făcut “carieră” pentru mulţi profesori de literatură română, iar în „etapa” comunistă, când Gherea era la mare cinste, se generalizase: „Coşbuc – poetul ţărănimii” (opinie – d-na Maria Crişan, care s-a ocupat îndelung de viaţa şi opera poetului).
[7]. Ibidem, p. 97, s.n. Eminescu s-a referit întotdeauna la străinii veniţi în România să facă avere prin speculă pe seama pământenilor şi care i-au privit întotdeauna pe români „de sus în jos” şi au „cârnit din nas” în atitudinea faţă de ei. Românii au fost şi au rămas o naţiune tolerantă în intinsul lor Spaţiu etnic. Aceasta a fost şi este o moştenire de la strămoşii traco-geto-daci, consolidată încă în epoca creştină a dreptei lor credinţe. Străinii care n-au venit cu bună credinţă în acest spaţiu cvasiomogen din punct de vedere etno-lingvistic au considerat toleranţa lor drept o slăbiciune, bună de speculat – şi au procedat ca atare. Critica unor asemenea străini a făcut-o, anterior, şi învăţatul Constantin Cantacuzino stolnicul, grec ca origine, unor astfel de conaţionali ai săi, la care în cuvinte foarte grele se referea şi Ion Neculce în „Letopiseţul” său. În cazul evreilor – chiar al evreilor de rând, care, „omeneşte”, s-au înţeles în general bine cu comunităţile româneşti între care s-au aşezat şi au vieţuit –, problema se pune oarecum altfel. Şi să nu mai facem „politica struţului”! După o întreagă istorie de educaţie iudaică în spiritul „principiului” de „popor ales”, „principiu” consolidat prin Talmud (definitivat în Evul mediu şi tipărit în sec XVI), „principiu” cultivat şi azi în lumea lor, preluat, fără o atentă reflecţie, şi în exprimările „celorlalţi” – „goimi”, cum sunt ei numiţi de evrei –, chiar la evreii de rând, deci, cu atât mai mult la emanaţii (elitele) lor, în conştientul sau în subconştientul lor s-a „depus” această „învăţătură” care, când era sau este pusă în practică, fie şi într-o atitudine tacită dar simţită de „celălalt”, producea şi produce consecinţe negative în raporturile intercomunitare şi interumane. În comedia atât de cunoscută a lui Victor Ion Popa, Tache, Ianche şi Cadâr, Ianche, micul negustor evreu, se înţelege în general bine cu vecinii săi întru negustorie, românul Tache şi turcul Cadâr, dar din întregul său comportament reiese – mai în glumă, mai în serios – şi „rezerva” faţă de ceilalţi doi; cu câtă greutate totuşi s-a hotărât Ianche să accepte căsătoria fiicei sale cu fiul lui Take (l-a „înmuiat” definitiv când a înţeles că fiica sa aşteaptă deja un copil)! Şi autorul nu a fost un „ideolog”, pus pe manipulare. El reda o mentalitate a orăşelului de origine, populat cu „majoritari” şi „minoritari”. Este vorba, deci, chiar la unii evrei de rând, de o educaţieîndelungată în spiritul amintitului „principiu”, cu „amendamentele” talmudice, care, de pildă, pentru un evreu, învăţat şi iubitor al Neamului său, ca Israel Schahac (cartea sa: Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică, Ed. Fronde, Alba Iulia – Paris, 1997) se constituia ca o povară ce trebuia abandonată, împreună cu altele, pentru a se ajunge la raporturi normale între evrei şi „ceilalţi”, spre binele comun. Deci, este vorba de o atare educaţie „istorică” (să-i spunem astfel), pentru revenirea la raporturi normale cu … „restul lumii”. Şi Eminescu însuşi, documentându-se – ca întotdeauna când subiectul tratat impunea aceasta –, citează părerile a 2 sociologi despre evrei şi greci. Probabil şi-n alte Spaţii etnice comportamentul evreilor va fi fost la fel, de s-a ajuns chiar la alungări în masă ale evreilor în evul mediu. Cu mai multă obiectivite, problema acestui „antisemitism” (cuvânt monopolizat abuziv de istoriografia evreiască, implementat la fel în istoriografia mondială dar mai ales în exprimările politice ale obedienţilor şi nu numai) a fost tratată de un „monstru sacru” al istoriografiei evreeşti, Bernard Lazare, într-o carte celebră, publicată spre sfârşitul sec. XIX şi care a cunoscut mai multe ediţii ulterioare. Spuneam, mai sus, să nu mai facem „politica struţului” în legătură cu aceasta, pentru că problema unor raporturi normale între evrei şi „ceilalţi” (goimii) a devenit o problemă majoră a epocii moderne. Ea trebuie pusă, neapărat, pe baze ştiinţifice, pentru a nu mai lăsa loc la speculaţii dintr-o parte sau din alta.Căci nici un om raţional – şi Eminescu era, prin excelenţă, un astfel de om! – nu „flagelează” (cum spunea el) un întreg popor ci extremismele şovine care strică viaţa publică a ţării prin astfel de manifestări. În cazul special al evreilor, să nu se mai ignore folosirea incorectă a cuvântului „antisemitism”, folosire care s-a generalizat, intrând şi în legislaţii. Amintim aici chiar opinia lui Theodor Hertzl, fondatorul sionismului modern, ideologul Statului Israel, deşi el însuşi foloseşte incorect respectivul cuvânt: „antisemitismul este o reacţie de înţeles faţă de defectele evreieşti”, „defecte” la care, cum am văzut, se referă şi Eminescu, care nu „flagelează” prin aceasta un întreg popor ci astfel de defecte ale unor indivizi ce ajung să strice viaţa publică a ţării, „defecte” constatate şi de citatul autor evreu, celebru, Bernard Lazare. Celor care încă învinuiesc pe Eminescu de antisemitism le recomandăm să studieze atent cartea eminescologului român Tudor Nedelcea, Eminescu şi realsemitismul, (Ed. Sitch, Craiova 2010).
În cazul „grecului” C.A. Rosetti., trimitem la acel „specimen” criticat de Const. Cantacuzino. Privitor la ţigani, un anume tip de ţigan, rămâne valabil acelaşi comentariu, cu un amendament. În comportamentul lor trebuie luată în calcul robia în care aceştia – câţi au rămas în spaţiul românesc după ce i-au adus tătarii în Europa (sec. XIII) – au fost ţinuţi 6 secole, precum şi politica inconsecventă a guvernelor după ce au fost eliberaţi din robie şi până azi. În cazul ţiganului Fundescu, „înjurăturile” proferate erau ale „spurcatului la gură” din mahalaua în care crescuse sau „înjurături” comandate de patronul ziarului etc. O adăugire în cazul „jidanului”: atunci, cuvântul jidan nu avea un sens peiorativ, ca mai târziu. Este însă un fapt cunoscut între „goimi” că atunci când 2 evrei de rând se ceartă, la despărţire îşi strigă reciproc: „jidane!”. Dar ulterior se împacă repede, căci aşa e omeneşte şi aşa le cere „Scriptura” lor. Cuvântul „jidan” nu are însă vreo legătură cu „jidovii” = uriaşii din tradiţia românească. Şi pentru cuvântul ţigan – şi el are două sensuri: unul corect, care le desemnează etnia, altul peiorativ, legat de un comportament necorespunzător, generat, în principal, de perpetuarea greutăţilor vieţuirii, până azi şi de lipsa unei educaţii corecte pe care n-au primit-o de nicăieri.
[8]. În acest sens, Eminescu nota, pe la începutul anilor ’70: “Iubesc acest popor bun, blând, omenos…, popor nenorocit (în sensul de: fără noroc, n.n.) care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri” (Opere, ed. cit., vol. IX, 1980, p. 488 s.n.; după ms. 2257; nu se menţionează publicarea în vreun ziar).
[10].Îl cunoscuse şi personal, când, în 1870, împreună cu 2 colegi de la Universitate din Viena, l-a vizitat la Döbling, în exil (Opere, vol. X, ed. cit., 1989, p. XII-XIII şi 534 – D. Vatamaniuc).
[16]. Ibidem, vol XI, 1984, p. 20, 21, s.n.
[18]. Al. Zub, Posteritatea lui Cuza Vodă, în vol. Cuza Vodă, in memoriam, Op. cit., p.581-629 (un studiu substanţial).
[26]. C.C. Giurescu, Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, în vol. Cuza Vodă, in Memoriam, p. 371.
