Geert Wilders despre refugiatii islamici

Horia Grancea a distribuit fotografia postată de Pintea Gelu.

2 ore

Pintea Gelu

PRESEDINTELE PARTIDULUI DEMOCRAT OLANDEZ, IN FATA SENATULUI AMERICAN
Dragi prieteni,


Vă mulţumesc foarte mult pentru că m-aţi invitat.
Vin în America cu o misiune. Nu este totul bine în lumea veche. Se conturează un imens pericol şi este foarte greu să fii optimist.

S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei.
Acesta nu este numai un pericol actual şi transparent pentru însuşi viitorul Europei, ci un pericol pentru America şi pentru întreaga supravieţuire a Vestului.
Statele Unite constituie ultimul bastion al civilizaţiei apusene care ar înfrunta o Europă islamică.
Mai întâi, voi descrie situaţia existentă pe teritoriul Europei, iar apoi voi spune câteva cuvinte despre Islam.

Europa, pe care dumneavoastră o cunoaşteţi, este în schimbare.
Dvs. aţi văzut, probabil, evenimente importante, anumite semne.
Dar în toate aceste oraşe, uneori la numai câteva case distanţă de destinaţiile dumneavoastră turistice, este o cu totul altă lume.
Este o lume a societăţii paralele create de imigrarea musulmană în masă.
Pretutindeni în Europa se ridică o nouă realitate: întregi cartiere musulmane, unde rezidă sau, măcar, poate fi văzută foarte puţină populaţie indigenă.
Şi dacă este, ajunge s-o regrete. Şi acest lucru este valabil chiar şi pentru poliţie. Este o lume a eşarfelor pe cap, o lume în care femeile se preumblă
într-o ţinută în care nu li se vede faţa şi cu o droaie de copii după ele, iar soţii lor, sau dacă preferaţi proprietarii lor de sclavi, păşesc cu trei paşi înaintea lor.
Ai moschei la multe colţuri de stradă. Prăvăliile au semne pe care nici dumneavoastră şi nici eu nu le putem citi.
Cu greu veţi găsi vreo activitate economică. Există ghetouri musulmane, controlate de fanatici religioşi.
Există cartiere musulmane şi ele cresc ca ciupercile în toate oraşele de-a curmezişul Europei.
Acestea sunt construcţiile de blocuri pentru controlul populaţiei crescânde a Europei, stradă cu stradă, cartier cu cartier, oraş cu oraş.
Există acum mii de moschei în toată Europa.

Cu congregaţii mai largi decât în bisericile creştine.
Şi în fiecare oraş european există planuri de a construi supermoschei care să facă să pară şi mai pitice fiecare biserică în acea regiune.
Semnalul este evident: Noi dominăm!
Multe oraşe europene sunt deja pe un sfert musulmanizate: luaţi doar Amsterdamul, Marsilia sau Malmo în Suedia.

În multe oraşe, majoritatea populaţiei sub 18 ani este musulmană.
Parisul este acum înconjurat de un cerc de cartiere musulmane.
Mohamed, este acum cel mai popular nume în rândul băieţilor, în multe oraşe.
În unele şcoli elementare din Amsterdam nu se mai poate vorbi despre ferme, deoarece asta ar însemna să se menţioneze şi porcul, ceea ce ar fi o insultă pentru musulmani.

Multe şcoli din Belgia şi Danemarca servesc elevilor numai "halal food" (adică mâncare acceptată de religia musulmană, fără carne de porc sau carne de animal nesacrificat conform ritualurilor musulmane).
În Amsterdam, cândva un oraş tolerant, gay-ii (adică homosexualii) sunt crunt bătuţi aproape exclusiv de către musulmani.
Femeile nemusulmane aud regulat strigându-li-se "curvă, curvă".
Antenele de televiziune nu sunt îndreptate spre canalele locale, ci numai spre staţiile din ţările de provenienţă musulmană.

În Franţa, profesorii de şcoală sunt îndrumaţi să evite autorii care sunt consideraţi "ofensivi" musulmanilor, inclusiv Voltaire şi Diderot; acelaşi lucru este valabil şi pentru Darwin.

Istoria Holocaustului nu mai poate fi predată în şcoală din cauaza sensibilităţii musulmane.
În Anglia, tribunalele "Sharia" fac acum parte oficial din sistemul legislativ britanic (tribunalele sharia sunt instanţe judecătoreşti musulmane, care acţionează şi din moschei - n.t.)
Multe cartiere ale orașelor din Franţa sunt astăzi zone de "necirculat" pentru femeile fără capul acoperit cu un şal.

În urmă cu o săptămână, un bărbat aproape a murit după ce a fost bătut de musulmani pe o stradă din Bruxelles, pentru că a fost văzut bând, când la ei era Ramadanul. Evreii părăsesc Franţa în număr record, fugind de cel mai crunt val de antisemitism de la al doilea război mondial. Franceza este o limbă vorbită astăzi curent pe străzile din Tel Aviv şi Natania, din Israel.
Aş putea continua cu multe povestiri de acest gen, povestiri despre islamizare.

Un total de 54 de milioane de musulmani trăiesc astăzi în Europa. Într-un calcul recent al Universităţii San Diego , s-a constatat că în numai următorii 12 ani, 25 % din populaţia Europei vor fi musulmani. Bernatd Lewis a prezis o majoritate musulmană până la sfârşitul acestui secol.
Acestea, desigur, sunt numai cifre.

Şi cifrele n-ar fi ameninţătoare dacă imigranţii musulmani ar manifesta o tendinţă de asimilare. Însă sunt infime semnele în sensul ăsta.

"Pew Research Center" a raportat că jumătate din musulmanii francezi consideră loialitatea lor faţă de islam mai puternică dacât loialitatea lor faţă de Franţa (Pew Research Center este o organizaţie americană care oferă opţiuni, atitudini şi tendinţe ale opiniei publice din SUA şi din lume - n.t.)

O treime dintre musulmanii francezi nu se opun deloc atacurilor sinucigaşe. Iar Centrul Britanic pentru Coeziune Socială a comunicat că o treime din studenţii musulmani britanici se pronunţă pentru un "califat" mondial.

Musulmanii cer să "li se arate respect", iar noi le arătăm acest respect: avem sărbători musulmane oficiale de stat.
Procurorul General creştin-democrat tinde să accepte "sharia" dacă există o majoritate musulmană.
Avem miniştri, membri de cabinet, cu paşapoarte de Maroc şi Turcia. Cererile musulmane sunt susţinute de comportări nelegale, mergând de la crime mărunte şi violenţe întâmplătoare, de exemplu contra lucrătorilor pe ambulanţe şi şoferi de autobuz, până la răzmeriţe pe scară redusă.
Parisul a văzut asemenea revolte în suburbiile sale. Eu îi numesc pe aceşti criminali "colonişti". Pentru că asta sunt.

Ei nu vin să se integreze în societăţile noastre; ei vin să integreze societăţile noastre în Dar-al-Islam - ul lor.
Din cauza asta sunt colonişti (Dar-al-Islam este o secţiune a islamului mondial - n. t.) Multe din aceste violenţe de stradă, de care am pomenit, sunt îndreptate exclusiv împotriva nemusulmanilor, forţând pe mulţi dintre băştinaşi (localnici) să părăsească propriul lor cartier, propriul oraş, propria ţară.
Mai mult, musulmanii reprezintă astăzi un număr de votanţi care nu se poate ignora.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştiţi este importanţa profetului Mohamed. Conduita lui este un exemplu pentru toţi musulmanii şi nu poate fi criticată.
Acum, dacă Mohamed ar fi fost un om al păcii, cum ar fi, să spunem, Gandhi sau Maica Tereza, n-ar fi fost nici o problemă. Dar Mahomed a fost un şef de bandă, un asasin, un pedofil şi a avut mai multe căsătorii în acelaşi timp. Tradiţia islamică ne povesteşte cum s-a luptat el în bătălii, cum şi-a omorît duşmanii şi chiar cum executa prizonieri de război.

Mohamed însuşi a masacrat tribul iudeu al lui Banu Qurayzah. Dacă ceva este bine pentru Islam, e bine; dacă este rău pentru Islam, este rău
Să nu încerce nimeni să vă păcălească cu faptul că islamul ar fi o religie. Desigur, are un Dumnezeu, o lume de apoi şi cele 72 de fecioare. Dar, în esenţă, Islamul este o ideologie politică. Este un sistem care stabileşte reguli precise pentru societate şi pentru viaţa fiecărei persoane.
Islamul vrea să dicteze fiecare aspect al vieţii.
Islamul înseamnă "resemnare" sau supunere.
Islamul nu este compatibil cu libertatea sau cu democraţia, pentru că se străduieşte să obţină "sharia", in dorința de a deveni o religie totalitară.
Acum ştiţi de ce Winston Churchill a numit Islamul "cea mai retrogradă forţă din lume" şi de ce a comparat "Mein Kampf" cu Coranul.

Publicul a acceptat sincer povestea palestiniană şi vede Israelul ca agresor. Dar eu am trăit în ţara aceea şi am vizitat-o de o mulţime de ori.
Eu susţin Israelul. Întâi, pentru că este patria evreească după două mii de ani de exil, incluzând Auschwitz-ul, în al doilea rând pentru că este o democraţie
şi în al treilea rând pentru că Israelul este prima noastră linie de apărare. Această micuţă ţară este situată pe linia de luptă contra jihadului, împiedicând avansarea teritorială a Islamului. Israelul înfruntă linia de luptă a jihadului la fel ca şi Kaşmirul, Kosovo, Filipinele, Sudul Tailandei, Darfur în Sudan sau Libanul. Israelul este pur şi simplu în cale. Aşa cum a fost şi Berlinul de Vest în timpul războiului rece.

În ţara mea, în Olanda, 60% din populaţie consideră imigrarea în masă a musulmanilor, drept greşeala politică numărul unu de la al doilea război mondial încoace. Şi alţi 60% consideră Islamul ca cel mai mare pericol. Luminile se pot stinge în Europa mai repede decât vă puteţi imagina. O Europă islamică înseamnă o Europă fără libertate şi democraţie, un deşert economic, un coşmar intelectual şi o pierdere de putere militară pentru America , deoarece aliaţii săi se vor transforma în duşmani, duşmani cu bombe atomice.

Cu o Europă islamică, America va trebui singură să apere moştenirea Romei, a Atenei şi a Ierusalimului.

Dragi prieteni, libertatea este cel mai preţios cadou. Generaţia mea niciodată n-a trebuit să lupte pentru această libertate, ea ne-a fost oferită pe o tavă de argint, de către oamenii care au luptat pentru ea cu viaţa lor. Pe tot cuprinsul Europei, cimitirele americane ne amintesc de băieţi tineri care niciodată n-au ajuns acasă şi a căror amintire noi o preţuim. Generaţia mea nu este proprietara acestei libertăţi; noi suntem numai păstrătorii, paznicii ei. Noi putem doar preda această libertate greu obţinută, copiilor Europei, în aceeaşi stare în care ne-a fost oferită nouă. Noi nu putem ajunge la nici o înţelegere cu mulahii şi imamii(conducători religioşi musulmani - nota mea).

Generaţiile viitoare nu ne vor ierta niciodată. Noi nu ne putem risipi libertăţile. Pur şi simplu nu avem dreptul să facem asta. Trebuie să facem tot ce este posibil acum pentru a opri această stupiditate islamică, pentru ca să nu poată distruge lumea aceasta liberă pe care noi o cunoaştem.

Vă mulţumesc,
Geert Wilders, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, membru al Parlamentului olandez.

Ziua când Stalin a început al doilea război mondial

3 februarie 2011  •  VLAD M.

G.K.Chesterton spunea că e nevoie de mult curaj pentru a rosti un truism. În politică, zicala scriitorului englez se verifică, ilustrativă fiind discuţia despre similitudinile dintre comunism şi nazism.

Nu există nici o diferenţă de substanţă între naţional-socialism şi comunism. În ambele cazuri, restructurarea societăţii pe baze ideologice are loc prin exterminarea sistematică a duşmanilor şi crearea unui Om Nou, rupt de trecut şi orice altă formă de loialitate, cu excepţia celei politice. Omul ideologizat renunţă la Dumnezeu, îşi reneagă naţiunea şi propriul sânge, devotându-şi viaţa regimurilor totaltiare născute din socialism.

Pentru unii, această realitate evidentă este foarte greu de acceptat. Le pare că suferinţa lor anulează orice altă suferinţă. Dacă au fost chinuţi de nazişti, crimele comuniste nu le par la fel de importante; dacă au fost persecutaţi de comunişti, li se pare exagerată discuţia despre nazism. Şi unii, şi alţii greşesc, dar acum ne interesează doar cei care neagă dimensiunea criminală a comunismului pentru că ei sunt cei mai mulţi. Dacă nazismul întâlneşte dezaprobare unanimă, comunismul a fost şi este încă apărat.

Intelectuali rasaţi şi tineri idealişti simt nevoia să facă zid în jurul comunismului pentru a-l feri de „primitivismul” anticomuniştilor „reacţionari” care nu înţeleg că viitorul necesită sacrificii, că exista accidente de parcurs sau că ideea e prea frumoasă pentru a fi abandonată. Toate astea, deşi, statistic vorbind, idealul comunist a ucis mai mulţi oameni decât orice altă idee gândită vreodată de om. Niciodată în istoria umanităţii, nu s-a mai întâmplat ca atâţia să sufere din aceeaşi cauză. Mulţi (China, Laos, Cuba, Coreea de Nord) trăiesc consecinţele ideilor comuniste, dar pentru că idealul sună atât de bine în teorie – o lume perfectă în care oamenii sunt egali şi fiecare se bucură de o viaţă tihnită -, s-a trecut adesea peste aplicarea ei.

Inevitabil, istoria suferă de pe urma acestei subiectivităţi pro-comuniste şi istoria celui de-al doilea război mondial nu face excepţia. Nenumărate cărţi şi documentare analizează aspectele existenţei sub nazism, dar despre comunismul sovietic se vorbeşte prea puţin. Graţie acestei conspiraţii a tăcerii, Holodomorul rămâne o enigmă, deşi a însemnat uciderea prin înfometare a 7 milioane de oameni, gulagul doar o idee, niciodată pe de-a întregul asimilată. Dacă Auschwitz-Birkenau trezeşte oroare, Kolîma naşte doar nedumerire.

Dacă până în război, Stânga a simpatizat, în diferite grade, cu fascismul, naţional-socialismul şi comunismul, după conflict, magnitudinea distrugerii şi milioanele de morţi au impus o reconsiderare. Fascismul şi nazismul nu mai erau frecventabile. În schimb, comunismul devenise cu atât mai atrăgător: salvase lumea de Hitler! Pentru a nu pierde nimic din aură, Stânga a încercat să dea vina pe dreapta şi s-a chinuit să convingă lumea că egalitarista şi democratica Uniune Sovietică a fost atacată pe la spate de „extrema dreaptă” nazistă. Întreaga răspundere a fost aruncată pe umerii lui Adolf Hitler. Stalin a scăpat nepedepsit, ba chiar, a fost, cumva, compătimit, fiind asemuit unei victime: liderul sovietic a fost trădat de Hitler, un nebun care şi-a propus să se lupte cu întreaga planetă. Desigur, povestea trădării hitleriste e credibilă, dar cât este ea de adevărată?

Deloc.

Pactul Ribbentrop – Molotov este, în realitate, pactul Molotov – Ribbentrop: Stalin este cel care a iniţiat înţelegerea cu Hitler, sovieticul Molotov fiind cel care i-a propus omologului său german, Ribbentrop, să semneze pactul de neagresiune. În urma sa, Stalin şi-a permis să anexeze ţările baltice, Basarabia şi Bucovina şi a atacat Finlanda de la care a smuls Karelia. Dar planurile sale erau mult mai ambiţioase.

Fost ofiţer al Direcţiei Generale de Informaţii a Ministerului Apărării din Uniunea Sovietică, Victor Suvorov a avut acces la nenumărate arhive ale statului sovietic. Pe baza lor, a scris câteva cârţi: Spărgătorul de Gheaţă, Ultima Republică, Ziua „M”. Teza principală a lui Suvorov este că Stalin a iniţiat pactul cu Hitler pentru a pregăti războiul mondial. L-a înarmat şi susţinut pe liderul nazist pentru ca acesta să intre în război cu întregul Occident, iar el să intervină ulterior, „eliberator”. Scopul lui Stalin pare de neimaginat: victoria totală a comunismului. În timp ce Hitler s-ar fi luptat cu Vestul, Uniunea Sovietică urma să declanşeze în vara lui 1941 un atac prin surprindere asupra Germaniei şi aliaţilor săi. Mobilizarea sovietică ar fi fost atât de mare, încât nici o armată de pe lume nu i-ar mai fi făcut faţă. Nici Germania nazistă, nici Franţa sau Anglia, ori poate chiar îndepărtata Americă, nu ar mai fi putut să se opună Armatei Roşii.

Pentru trădarea sa, Victor Suvorov a fost condamnat la moarte, în contumacie, dar cărţile lui rămân.

Redăm concluzia din Ziua „M”.

De văzut: Povestea sovietelor

L-a crezut Stalin pe Hitler? de Victor Suvorov

Putem să repetăm că Stalin l-a crezut pe Hitler – dar cei care s-au aflat în apropierea lui în acei ani nu confirmă această legendă. Nici amiralul N.G. Kuzneţov, nici mareşalul G.K. Jukov. Iar Nikita Hruşciov mărturiseşte că Stalin, după semnarea pactului de neagresiune încheiat cu Germania, a strigat bucuros că l-a înşelat pe Hitler. Pactul a fost o capcană pentru Hitler. Închipuiţi-vă că un infractor a falsificat toată noaptea o poliţă, dimineaţa urmând să o înmâneze. Este posibil ca însuşi infractorul să creadă că poliţa este autentică?

Pactul Molotov – Ribbentrop a fost născocit de Stalin pentru a începe al doilea război mondial cu mâinile lui Hitler, pentru a ruina şi slăbi Europa, inclusiv Germania. Putea Stalin să creadă în acest pact, dacă scopul iniţial al acestuia era să-l înşele pe Hitler?

Dacă nu sunteţi convinşi, să ne adresăm statisticii.

La 21 iunie 1939 Stalin avea 94 de divizii de infanterie şi vânători de munte. Exact peste doi ani, la 21 iunie 1941, avea 198 de divizii de infanterie şi vânători de munte. În afară de acestea, se făcuseră pregătirile şi se dăduse ordinul de formare a încă 60 de divizii de infanterie, care trebuiau să apară după atacurile prin surprindere şi declararea Zilei „M”.

În aceşti doi ani numărul diviziilor motorizate şi de infanterie motorizată a crescut de la 1 la 31. Numărul diviziilor de tancuri a crescut de la 0 la 61. Încă o serie de zeci de divizii de tancuri se afla în stadiul de formare, care trebuia să se încheie după declarea Zilei „M”.

Numărul diviziilor de aviaţie s-a mărit în doi ani de la 0 la 79, al corpurilor de infanterie de la 25 la 62, al regimentelor de artilerie (fără a lua în calcul pe cele antiaeriene) de la 144 la 900. Mai erau încă vreo câteva sute de regimente care se pregăteau de desfăşurare după primele atacuri ale Armatei Roşii.

Numărul corpurilor mecanizate (de tancuri) a crescut de la 4 la 29, al brigăzilor de desant aerian de la 6 la 16, al corpurilor de desant aerian de la 0 la 5, iar alte 5 urmau să fie rapid desfăşurate în Ziua M şi în următoarele zile.

Numărul armatelor din partea europeană a Uniunii Sovietice s-a mărit în doi ani de la 0 la 26.

Vreme de cincizeci de ani, comuniştii au încercat să ne convingă că Stalin a avut încredere în Hitler. Statistica nu confirmă acest lucru. Lucrurile stau invers. Hitler l-a crezut pe Stalin şi a semnat pactul care a dus Germania într-o situaţie dificilă, de război împotriva întregii Europe şi a întregii lumi. Pactul a pus Germania în situaţia de vinovat unic al războiului.

La 19 august 1939, Stalin a început mobilizarea secretă a Armatei Roşii, după care al doilea război mondial a devenit inevitabil. Însă Hitler nu a dat atenţie evenimentelor ce se petreceau în Uniunea Sovietică. Mai înainte Stalin a început mobilizarea industriei, transportului, aparatului de stat, a resurselor umane. Hitler nu a luat asemenea măsuri în Germania.

Hitler l-a crezut prea mult pe Stalin. Avându-l pe Stalin în spate, Hitler lupta fără griji împotriva Franţei şi Angliei, aruncând împotriva acestora toate tancurile, întreaga aviaţie de luptă, cei mai buni generali şi cea mai mare parte a artileriei. În vara lui 1940, Germania a lăsat la frnontiera estică numai 10 divizii, fără nici un tanc şi fără acoperire din partea aviaţiei. Era un risc mortal, dar Hitler nu conştientiza acest lucru. În vremea aceasta, Stalin pregătea toporul.

Hitler a intuit prea târziu. Lovitura lui Hitler n-a mai putut salva Germania. Stalin nu numai că avea mai multe tancuri, tunuri şi avioane, mai mulţi soldaţi şi ofiţeri, dar îşi trecuse deja industria în regim de război şi putea produce armament în orice cantitate.

Stalin era un infractor de drept comun. La începutul secolului, sub conducerea lui Stalin şi cu participarea lui personală a fost jefuită banca din Tiflis, jaf care a uimit întreaga Europă. Pregătirea atacării Germaniei a fost lucrată de Stalin la fel de minuţios ca şi vestitul jaf.

Dar Stalin n-a reuşit să încheie mobilizarea în secret. Hitler a atacat în momentul în care Armata Roşie şi întreaga Uniune Sovietică se aflau în situaţia cea mai nefavorabilă respingerii unui atac: ele însele pregăteau unul. S-a petrecut ceea ce se putea petrece în piaţa din faţa băncii: dacă unul din paznici şi-ar fi dat seama ce se petrece, trăgea el primul…

Hitler a atacat primul şi de aceea pregătirea stalinistă de război a fost dată peste cap, transformându-se într-o catastrofă. Ca rezultat al războiului Stalin a obţinut numai Polonia, Germania de Est, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Cehoslovacia, China, jumătate din Coreea, jumătate din Vietnam.

Oare Stalin socotea să obţină un rezultat atât de modest?

***

Să tragem concluziile.

Începerea mobilizării secrete însemna practic intrarea în cel de-al doilea război mondial. Stalin a înţeles acest lucru şi a dat conştient ordinul de începere a mobilizării secrete din 19 august 1939. Din această zi, oricum ar fi evoluat evenimentele, războiul nu mai putea fi oprit. De aceea, 19 AUGUST 1939 ESTE ZIUA CÂND STALIN A ÎNCEPUT AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.

Mobilizarea secretă trebuia să se încheie prin atacarea Germaniei şi a României, la 6 iulie 1941. Concomitent, în întreaga Uniune Sovietică trebuia decretată Ziua „M”, ziua când mobilizarea se transforma din secretă în deschisă şi totală.

Mobilizarea secretă a fost orientată în sensul agresiunii. Pentru apărarea ţării nu s-a făcut nimic. Mobilizarea secretă a fost atât de colosală, încât nu s-a izbutit ascunderea existenţei sale. Lui Hitler i-a rămas o singură şansă: să se salveze printr-o lovitură preventivă.

Hitler l-a preîntâmpinat pe Stalin cu două săptămâni.

Iată de ce Ziua „M” n-a mai venit.

Cap. 25, L-a crezut Stalin pe Hitler?, Ziua „M” – Victor Suvorov, Ed. Hexagon, pp. 281-284

Stalin Dej Ceausescu

... sau devierea de la comunismul internaționalist la comunismul naționalist.

Daca in prima instanță comunismul a fost inventat de oculta mondială ca o formă de impunere a noii ordini modiale Într-o lume fara țări și națiuni, treptat comunisul a deviat de la internatinalism spre naționalism iar schimbarea a fost făcută de Stalin. Observad asta, oculta a pregătit un alt curent naționalist nazismul, în speranța ca cele doua sa se anihileze recirproc. 
Dar și acest plan a eșuat, Hitler ocupand mai întâi vestul Europei si abia mai tarziu orientandu-se spre est ... pentru a remedia asta a fost nevoie de o coaliție internationala pentru a anihila nazismul scăpat de sub control, și apoi de un lung razboi rece pentru a anihila comunismul de orientare națională.

Din acest citat se poate vede ca încă de la inceputul puterii sale Stalin a abandonat INTERNATIONALISMUL in favoarea NATIONALIMULUI:
În aprilie 1922, Stalin a devenit Secretar General al atotputernicului Partid Comunist, un post pe care el l-a transformat, de-a lungul timpului, în cel mai puternic post din țară. Acest post era unul nedorit în interiorul partidului (Stalin era numit, câteodată, de către camarazii de partid Tovarășul Cartotecă), dar el a văzut potențialul funcției care-i putea asigura baza puterii, el fiind capabil sa aducă în partid numeroși aliați personali. Această concentrare de putere personală l-a alarmat din ce în ce mai mult pe muribundul Lenin și, în testamentul său politic, el a cerut înlăturarea "brutalului" Stalin. Până la urmă, acest document nu a fost luat în seamă de membrii Comitetului Central, mulți dintre ei fiind de asemenea criticați de liderul bolșevic.
După moartea lui Lenin în ianuarie 1924, Stalin, Kamenev, și Zinoviev au condus împreună partidul, plasându-se din punct de vedere ideologic între Troțki (exponent al aripii de stânga din partid) și Buharin (exponent al dreptei).
În acest timp, Stalin a abandonat accentul pus pe revoluția mondială în favoarea politicii construirii "socialismului într-o singură țară", în contrast cu teoria lui Troțki, "Revoluția permanentă". Stalin a schimbat curând taberele și i s-a alăturat lui Buharin. Împreună au luptat împotriva opoziției formate din Troțki, Kamenev, și Zinoviev. După 1928 (primul an al planurilor cincinale), Stalin câștigase primul loc între lideri și, în anul următor, Troțki a fost exilat. Manevrând cu iscusință opoziția de dreapta a lui Buharin, apărând acum colectivizarea și industrializarea, se poate spune că Stalin a cucerit controlul partidului și țării. Cum popularitatea altor lideri era mare, precum cea a lui Serghei Kirov și a așa-numitului Complot Riutin, Stalin nu a câștigat puterea absolută până la Marea Epurare din 1936-1938.

Citiți cu atenție si veți vedea cum a urmat comunismul din Romania modelul stalinist de economie: colectivizare, industrialzare, planuri cincinale și o formă de comunism de orientare națională.
Ceea ce vreau sa subliniez este ca desi Stalin adoptase acest model in URSS, el  nu dorea ca si celelalte tari sa mearga pe aceesi linie, a propriei industrializari, ci sa rămână doar furnizori de materii prime si piață de desfacere pentru industria rusă.
Este aici un mare paradox, deși Dej si apoi Ceausescu au fost considerați staliniști pentru ca au adoptat modelul stalinist de dezvoltare economica la noi, ei au fost în același timp și anti-stalinisiti tocmai din același motiv, pentru ca Stalin nu dorea ca acel model sa fie preluat de statele satelite.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_Vissarionovici_Stalin

În Suedia există 55 de zone

În Suedia există 55 de zone locuite de imigranți în care autoritățile nu mai au access

Posted on 02/09/2015by Lupul Dacic

2 Votes

Efectul politicii permisive de imigrație a Suediei a dus la o ghetoizare a zonelor locuite de imigranții musulmani. După ce Suedia a ajuns în topul mondial la numărul de violuri și Malmo a devenit unul dintre cele mai periculoase orașe din Europa, poliția suedeză a făcut publică o listă cu 55 de zone unde nu mai are autoritate.

În aceste zone, poliția intră escortată de alte efective de politie și serviciile publice, cum ar fi poșta, ambulanța sau pompierii, nu pot intra fără voie de la imigranți și întotdeauna escorate de efective semnificative de poliție.

Numite de autorități zone de excluziune, aceste ghetouri sunt focare de criminalitate organizată unde o mare parte din traficul de droguri din Suedia are loc.

Informația a fost dezmințită în repetate rânduri de presa liberală din Suedia, însă harta cu zonele de excluziune se află pe site-ul poliției suedeze:https://polisen.se/Aktuellt/Rapporter-och-publikationer/Rapporter/Publicerat—Nationellt/Ovriga-rapporterutredningar/Kriminella-natverk-med-stor-paverkan-i-lokalsamhallet/

http://www.napocanews.ro/

Zonele din Stockholm unde imigranții dețin controlul:

..

La care adag aceasta confirmare de la fata locului facuta de Gabi Urs

Confirm. Asta e o harta din Stockholm dar asemenea zone sunt in Goteborg si Malmo. In ultimele luni au fost zeci de atacuri ci arme de foc si grenazi. Ceea ce nu se spune in presa din Romania sunt si acele zone unde exista un fenomen al segregarii. Cazuriel de rasism, discriminare activ sau pasiv este binecunoscut emigrantilor. Coalitia de guvernare este in criza, bugetul fiind cu probleme. Fondurile alocate politicii de emigrare nu sunt suficiente. Singurul partid de opozitie ce a intrat in parlament acum citiva ani a crescut in sondaje si se consolideaza a fi al-3-le. De fapt este singurul care critica politica de emigratie. Bun venit in Suedia BUM. Seara in special , politia are probleme a restabili ordinea in anumite zone. Batai cu politia, impuscaturi, masini incendiate, case date foc, etc !

Comunism si anti comunism

Costica Antonovici a distribuit fotografia lui.

Ieri la 22:30

„Domnilor, așa e, Țara va fi ocupată de armata sovietică, iar cu sprijinul ei comuniștii evrei vor ajunge să guverneze! Dar nu uitați că nu sunt decât câteva sute de comuniști, evrei și unguri! Iar ca să guverneze au nevoie de zeci de mii de comuniști! De sute de mii! Porțile partidului comunist se vor deschide și pentru români, care, în câțiva ani, vor ajunge majoritari în partid! Iar când cei mai mulți comuniști din România vor fi români, nu-mi fac griji: orientarea anti-românească a partidului comunist nu va mai rezista! Se va schimba!”-Maresal Ion Antonescu.

Costica Antonovici

Național-comunismul poate fi considerat o contribuție românească extrem de importantă pe plan ideologic, atât teoretică, cât și practică. Rădăcinile sale sunt de căutat în antecedentele anti-comuniste care au marcat istoria românilor, în conservatorismul mentalității românești, țărănești! Și mai ales în calitatea elevată și performanțele naționalismului românesc autentic, inclusiv cel activ în perioada interbelică.

Tranziția de la iudeo-comunism la național-comunism, de la dictatura proletariatului la dictatura intereselor neamului, a fost un proces spontan, pe care „genialii” teoreticieni ai bolșevismului, în frunte cu Marx, nu l-au prevăzut, nu l-au avut în vedere, nu l-au preconizat, nu l-au dorit, deși este vorba de un proces aproape natural, general și firesc, care a cuprins practic întreg lagărul comunist. Din păcate, rezultatul final al acestui proces – instaurarea definitivă a dictaturii intereselor naționale, nu a fost lăsat să meargă până la capăt! Nu s-a împlinit! Maeștri ai diversiunii, iudeo-comuniștii s-au priceput să organizeze vasta manipulare care s-a desfășurat în Europa de Est în 1989 sub lozinca „perestroika și glasnost (transparență)” al cărei sens adevărat a fost demolarea comunismului naționalist din Europa.

Cu alte cuvinte, apariția național-comunismului denotă cât de limitată a fost și este capacitatea intelectuală a liderilor evrei care au decis implementarea comunismului ca diversiune împotriva întregii omeniri. Lumea urma să ajungă la ascultare față de structuri politice iudaice (sau iudaizate) prin mondializarea dictaturii proletariatului. A așa zisei dictaturi a proletariatului!… Limitele inteligenței marilor teoreticieni ai dictaturii proletariatului au fost suplinite prin teroare, printr-un nelimitat dispreț pentru ceilalți oameni, printr-o disponibilitate totală la crimă, la provocarea de suferințe.

În general, în politică, acestea sunt două talente net diferite: talentul de a dobândi puterea și talentul de a folosi puterea cu succes, cu rezultatele dorite! Iudeo-comuniștii au dovedit că se pricep ca nimeni alții să comploteze, să mintă, să înșele, să ucidă pentru a ajunge la putere. Căderea regimului țarist părea atât de imposibilă! Și cu toate astea s-a produs! Printr-un complex de cauze și contribuții, evreii ne-fiind singurii autori! Alături de iudeo-bolșevici este de amintit contribuția discretă, dar deosebit de eficientă a Angliei. Contribuția Angliei la căderea țarului, a regimului țarist, iată un subiect puțin cercetat. S-a implicat, în mod paradoxal, însăși monarhia engleză, al cărei rol a fost de la bun început decisiv. Iar începutul a fost în iulie 1789 la Paris…

Perfidul Albion a mai ieșit o dată la rampă, prin Churchill, secondat de Roosevelt laYalta, la sfârșitul lui WW2, când s-a cedat Europa de Est experimentului iudeo-bolșevic! O astfel de alianță, între liderii evrei și anglo-saxoni, este dovedită în nenumărate feluri. Îi lăsăm pe alții mai informați și mai știutori să vină cu detalii. Detalii care să lămurească și cine are rolul de jucător principal în această troică, ale cui interese au prevalență. După „gura lumii” dacă ne-am lua, am conchide că interesele evreiești sunt cele care dictează, sunt pe primul plan…

Înregistrez și ipoteza unui amic evreu: în realitate evreii sunt folosiți de anglo-saxoni, sunt scoși „la înaintare”, sunt partea mai vizibilă a unei coterii care ar trebui privită însă și în părțile ei bune. Însăși înființarea statului Israel, petrecută împotriva voinței multor evrei autentici, ar fi o diversiune anglo-americană, care servește unor interese ne-evreiești!… Sic!

*

Așadar a fost o „necesitate istorică”, în termeni marxiști, ca de la dictatura iudeo-bolșevică, numită în fals dictatura proletariatului, să ce treacă la dictatura interesului național. Această trecere nu s-a produs până la capăt în niciuna dintre țările europene, nici în Rusia. Dar toate aceste țări s-au înscris în această direcție și fiecare a avansat cât a putut, în funcție de vrednicia liderilor, a tradițiilor istorice, a unor condiții mai mult sau mai puțin obiective. România a avansat cel mai mult pe această coordonată, național-comunistă, iar meritele pentru această performanță este greșit să i se atribuie numai lui Nicolae Ceaușescu! O analiză serioasă va scoate în evidență și alți factori. Dar deocamdată, pentru a simplifica discuția, putem pune mai departe totul pe umerii lui Ceaușescu, așa cum au făcut în decembrie 1989 și toți foștii săi tovarăși apropiați, abandonându-l, trădându-l.

Inițial, acestui comunism adaptat la specificul național i s-a spus „comunism cu față umană”, spre a-l deosebi, probabil, de comunismul cu față …semită! Din păcate, este un adevăr insuficient subliniat și care nu poate fi ocolit: vinovăția evreilor pentru instaurarea comunismului de tip bolșevic în Rusia și alte țări. Un adevăr pe care evreii ezită și evită să și-l asume!

Firește, ar fi de precizat „care evrei?”, dat fiind că printre victimele iudeo-comuniștilor s-au numărat și mulți evrei! Dar știut fiind că evreii sunt atât de divizați, ne întrebăm dacă nu cumva numai evreii aparținând unei anumite componente etnice evreiești au îmbrățișat idealurilecominterniste! Să fi fost evreii comuniști membrii unei anumite categorii de evrei?

Bunăoară, dintre evreii sefarzi și evreii kazari, dintre evreii sioniști sau evreii asimilaționiști, care evrei s-au dedicat în mod specific luptei de clasă, luptei împotriva „exploatării omului de către om”? Cum îi putem identifica pe evreii comuniști? Iar dintre evreii comuniști nu ar trebui să-i deosebim pe cei, sigur foarte mulți, care nu au cunoscut ținta ascunsă a instaurării dictaturii proletariatului! Evreii idealiști nu au fost puțini! Cum să-i deosebești pe evreii normali de evreii criminali, de profitorii ordinari, care au uneltit conștient la degradarea vieții pe planeta noastră?!…

Acesta însă este un subiect care ne depășește. Credem că evreii înșiși sunt cei mai în măsură să lămurească în ce fel se raportează la iudeo-comunism! Pe parcursul textului de față vom folosi cuvîntul evreu mai ales cu referință la evreii care au conceput iudeo-comunismul în deplină cunoștință a răului pe care îl produc omenirii! Evrei criminali!… Sunt convins că este vorba de o minoritate, o pretinsă „elită” de indivizi al căror contact cu realitatea este viciat de limitele inteligenței sau educației lor.

Nota bene: va fi să vorbim vreodată în chip așezat și despre evreii angelici, nu puțini, de care am pomenit deseori, fără să fac din dînșii un subiect aparte, așa cum s-ar cuveni.

Cominternismul este un alt nume care i se dă iudeo-comunismului. Acest nume declară și recunoaște intenția de a declanșa o revoluție comunistă internațională. De a organiza o Internațională a comuniștilor bolșevici, iudeo-bolșevici, capabilă să instituie pe toată planeta dictatura proletariatului, orânduirea cea mai dreaptă cu putință…

Firește, în fiecare țară s-au găsit nefericiții care să se atașeze „idealurilor revoluționare” lansate de Lenin, Troțky, Stalin și alții, cu toții revendicându-se de la același Karl Marx. Din naivitate, din oportunism, din plăcerea maladivă de a dispune de viața și soarta celorlalți, au fost destui ne-evrei care s-au atașat politicii iudeo-bolșevice. Numărul acestora nu putea fi totuși foarte mare, iar fără prezența Armatei Roșii comunismul nu s-ar fi impus în nicio țară europeană. Poate că așa se și explică cum de România a avansat cel mai departe pe calea național-comunismului: absența Armatei sovietice, a controlului strict și direct de la Moscova! Nemijlocit! Urmare a faptului că în 1957 Armata Roșie a părăsit România, în urma unei abile înscenări căreia i-au căzut pradă Nikita Hrușciov și consilierii săi.

Bănuim că constituirea, în 1957, a acelui grup secret de comuniști români însărcinat cu „valahizarea” structurilor de partid s-a petrecut imediat DUPĂ ce URSS și-a retras armata din România.

Pentru toată discuția de față e de reținut momentul de grație produs în primăvara anului 1944 într-o ședință a guvernului Ion Antonescu: ministrul Mircea Cancicov intervine pentru a deplânge soarta Țării Românești aflată în pragul ocupației sovietice. O ocupație militară care va aduce la guvernare Partidul Comunist, un partid declarat anti-național, anti-românesc. Un partid al unor minoritari etnici. Evrei mai ales, unguri, bulgari, ucraineni…

La această lamentație replica lui Ion Antonescu a fost memorabilă, deși puțină lume o mai știe, dar măcar de acum înainte merită să ne fie cardinală, să ne orienteze:

„Domnilor, așa e, Țara va fi ocupată de armata sovietică, iar cu sprijinul ei comuniștii evrei vor ajunge să guverneze! Dar nu uitați că nu sunt decât câteva sute de comuniști, evrei și unguri! Iar ca să guverneze au nevoie de zeci de mii de comuniști! De sute de mii! Porțile partidului comunist se vor deschide și pentru români, care, în câțiva ani, vor ajunge majoritari în partid! Iar când cei mai mulți comuniști din România vor fi români, nu-mi fac griji: orientarea anti-românească a partidului comunist nu va mai rezista! Se va schimba!”-Maresal Ion Antonescu.
https://lupuldacicblogg.wordpress.com/…/national-comunismu…/

Lucruri mai putin stiute despre imensul val de imigranti din Europa

Autor: Denisa Miron, Colaborator

Publicat: 02/09/2015

Exodul libienilor, sirienilor si irakienilor din aceste zile, aminteste de vremea marilor migratii de la începutul secolului al X-lea. Se ajunge în Europa, prin granitele maritime ale Spaniei, Grecieisi Italiei, apoi se trec granitele Macedoniei, Serbiei si Ungariei, cu destinatia Germania, Austria si Suedia.

Vezi și: Băsescu pune piciorul în prag. România NU ar trebui să primească refugiați

Vezi și: Ipoteză INCENDIARĂ: Criza refugiaţilor e, de fapt, o invazie musulmană organizată

Nimeni nu poate opri valul acesta urias de sute de mii de imigranti care ia cu asalt Europa, întrucît cel mai probabil el este o operatiune bine organizata . De cineva care îsi îndeplineste un obiectiv de politica externa prin generarea unei crize umanitare soldata cu pierderea de vieti a unor oameni nevinovati.

S-a estimat ca pentru fiecare persoana care ajunge în Europa ca refugiat, pretul platit porneste de la 3.000 de euro si ajunge la 7.000-14.000 de euro. În acest caz fiind facute peste noapte conexiuni solide cu nenumarate retele ilegale, specializate de traficul de persoane. Cine plateste, caci imigrantii sunt saraci, iar afacerea e bine organizata si necesita o finantare de cîteva zeci de milioane de euro? Cotidianul austriac ”, InfoDirekt”, citeaza un raport al serviciilor de informatii ale armatei care identifica organizatii neguvernamentale din SUA care ar finanta traficul de imigranti catre Europa. Concret, ar fi vorba de ONG-uri create de Departamentul de Stat al SUA si cele apartinînd miliardarului american de origine evreiasca George Soros, parintele cunoscutei Human Rights Watch.

Generalul r. Constantin Degeratu, fost sef al Statului Major al armatei române si consilier prezidential pe probleme de Securitate Nationala este de alta parere si afirma ca Rusia este la originea valului de imigranti. Deoarece Rusia a livrat arme regimului Bashar al-Assad, împiedicînd transformarea întregului teritoriu al Siriei într-un califat ISIS. Tot Rusia ar fi de vina ca Uniunea Europeana a fost luata pe nepregatite de valul de imigranti, ea fiind ocupata cu organizarea de ample manevre militare ca raspuns al unei ipotetice amenintari din partea Rusiei. ”Ceea ce se întâmpla acum este o componenta a acestei agresiuni a non-democratiei din zona estica, ruseasca, împotriva Uniunii Europene” concluzioneaza generalul Degeratu în presa centrala din România.

Generalul Degeratu, despre criza imigran?ilor, la Adev?rul Live: Rusia este cea care genereaz? criza acestei migra?ii excesive

Cel mai interesant amanunt care nu poate fi explicat este :  de ce imigrantii ocolesc califatele bogate ale Golfului : Arabia Saudita, Kuweit Emiratele Arabe Unite, Qatar, Oman ? Unde se întregistreaza cel mai ridicat nivel de trai de pe glob si unde imigrantii se pot integra mult mai usor, întrucît vorbesc aceasi limba si au aceeasi religie.

Încercînd sa raspund la aceste întrebari, ocolind cliseele propagandistice lansate de americani, trebuie sa identific mai întîi, sursa care a provocat dezastrul în cîteva din statele care furnizeaza acesti imigranti. Saddam Hussein a constituit pentru SUA un obstacol de politica externa în zona Golfului si l-au înlaturat printr-o invazie militara. N-a contat faptul ca Irakul era o republica laica, cu un sistem de învatamînt gratuit de tip european, cu o evoluata retea de asistenta medicala gratuita.  Totodata, printr-o cruzime exacerbata, SUA trebuia sa dea un exemplu întregii lumi.

Dupa ce au distrus tot ce se putea distruge în Irak, SUA au pus în loc o administratie corupta, formata din slugile lor. Special selectata din oameni incapabili sa faca fata noului fenomen jihadist ISIS, venit din Siria si creat de Arabia Saudita, Qatar si Turcia. Rolul ISIS este acela de a rade totul de pe suprafata pamîntului ( traditii, vestigii istorice, obiective economice, progres si civilizatie ).

A urmat ”primavara araba” din 2011 ale carei obiective au coincis din nou cu interesele SUA în zona, adica debarcarea de la putere a lui Gaddafi din Libia si a lui Bashar al-Assad din Siria. La modul declarativ, era vorba tot de ”democratizarea” acestor tari, desi califatele feudale subordonate SUA ( Arabia Saudita, Kuweit Emiratele Arabe Unite, Qatar, Oman ) nu respectau nici 10 %  din regulile democratice din Siria si Libia.

Impunerea de no-fly-zone în Libia a însemnat nimicirea fortelor armate ale acestei tari, acapararea puterii de catre hoarde islamiste, special recrutate de serviciile secrete occidentale si transformarea Libiei în ruine. La aceasta opertiune participînd SUA si satelitii sai : Franta, Anglia, Belgia, Olanda, Canada, Danemarca, Italia, Norvegia, Spania, Turcia ( toate membre NATO), Iordania, Qatar, Emiratele Arabe Unite si Suedia. La 4 ani de la ”democratizarea” Libiei, tara ramîne un teatru de lupta pentru împartirea puterii, între bandele formate de SUA pentru a-l rasturna de la putere pe Gaddafi.

Ce au cîstigat libienii prin ”democratizarea” impusa de americani, se vede odata cu valurile migratiei catre Europa. Mai important de mentionat este ce au pierdut libienii, dar si sirienii din cauza impunerii intereselor americane în zona ?

http://penna.gr/

Libia sub Gaddafi nu avea datorii. Pretul unui litru de benzina în Libia era de 0,14 USD, iar în Franta de 1,77 USD. În Libia pretul unei pîini era de 0,15 USD. Învatamîntul în Libia era gratuit, un cetatean libian admis într-o universitate straina mai primea si o bursa de studii anuala de la statul libian de 2.500 USD si un automobil nou. Sistemul medical era gratuit, o asistenta medicala fiind platita cu minim 1.000 USD/luna.

https://c1.staticflickr.com

În întreaga Libie exista o vasta retea de magazine pentru familiile cu multi copii, unde preturile erau simbolice. Pentru fiecare copil nascut, familia libiana primea un ajutor material de 7.000 USD.Tinerii casatoriti primeau 64.000 USD de la statul libian pentru a-si cumpara o locuinta, fiecare familie libiana avînd propria casa. Intermedierea în vînzarea imobilelor era interzisa prin lege. În Libia nu se platea impozit pentru imobile de locuit ( case, apartamente ). Energia electrica furnizata consumatorilor casnici era gratuita.

https://www.filepicker.io

Ajutorul de somaj era de 750 USD. Fiecare întreprinzator libian care-si deschidea o afacere, primea de la stat o subventie de 20.000 USD, într-o singura transa. Cetatenii libieni primeau credite de la stat, fara dobînda. În 40 de ani de ”dictatura” Gaddafi populatia Libiei a crescut de 3 ori, mortalitatea infantila a scazut de 9 ori, speranta de viata a crescut de la 51,5 ani la 74,5 ani. Tot în ”dictatura” Gaddafi, negrii din sudul Libiei au primit drepturi egale cu ceilalti cetateni libieni.

Scris de Valentin Vasilescu, analist militar, fost comandant adjunct al Aeroportului Otopeni.(In limba franceza, pentru Reseau International) - preluat cu acordul autorului din Ziarul de Gardă

De ce-l considera Ceauşescu trădător pe generalul Stănculescu?

SCRIS DE 

STIRIEXT

 PE VINERI, 21 AUGUST 2015PUBLICAT ÎN: CEAUSESCU, CONSPIRATII, DESIGN, EMINESCU, MASONERIE, POLITICA,SIMBOLURI, SPIRITUALITATE

În 25 decembrie 1989, la Târgovişte, în timpul procesului cuplului Ceauşescu a fost rostită o propoziţie plină de adevăr: „Vezi, totdeauna trădătorul este lângă tine”. Cel vizat era Victor Atanasie Stănculescu, responsabil de ducerea la îndeplinire a operaţiunii de suprimare a cuplului Ceauşescu.

Stănculescu a fost racolat cel mai probabil în 1986 de un agent MI6 (Serviciul Secret de Informaţii Externe al Marii Britanii). Agentul se numea George Pop, cetăţean britanic de origine română, care lucra din 1984 în România, ca reprezentant al firmei Rolls-Royce divizia motoare de avioane şi echipament militar. El superviza asamblarea motoarelor pe avionul Rombac (BAC-1/11 construit în licenţă în România).

Ulterior, MI6 l-a predat informativ pe Stănculescu colegilor de la AVO maghiar, care au inventat o combinaţie operativă având ca subiect un posibil import de tehnică militară din România, care implica negocieri cu omologul său ungar de la Direcţia de Înzestrare şi cu Ferenc Karpati, şeful Marelui Stat Major ungar. Sub acest pretext a ajuns Stănculescu în august 1989 să petreacă o vacanţă de instruire, ţinută de AVO într-o vilă de pe malul lacului Balaton. Ocazie cu care a primit şi rolul hotărâtor, acela de a da Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989 prin care Ceauşescu era înlăturat definitiv de la putere. Surprinzător sau nu, o parte din discuţiile lui Victor Stănculescu la Balaton şi legătura ulterioară cu ataşatul militar maghiar în România, Şandor Aradi, au fost cunoscute de contraspionajul român. Securitatea a înregistrat pe 11 septembrie 1989 apelurile pe care Aradi le primea de la Budapesta, în care i se cerea „coşul cu fructe”, pe care Stănculescu i l-a oferit ataşatului militar ungur, peste câtva timp chiar în biroul său de la MApN.

Ce misiune a avut de îndeplinit Stănculescu împreună cu Guşă la Timişoara se poate deduce din prăpădul făcut de armată acolo sub conducerea lor. Cum rolul său la Timişoara se închisese deja, pe 20 decembrie la orele 05:00, Stănculescu aflat în aşteptarea rezultatului scontat al mitingului din faţa sediului CC, s-a prezentat la spitalul militar din Timişoara pierzându-şi o zi cu simularea unei crize de vezică biliară şi i-a transmis generalului Milea, telefonic, că trebuie să se întoarcă la Bucureşti. Lucru pe care l-a şi făcut în seara zilei următoare de 21 decembrie 1989, cu un avion militar. În dimineaţa de 22 decembrie la orele 06:00, Stăculescu s-a dus la spitalul militar Central, de data asta pentru a-şi pune piciorul în ghips, după care a ajuns la sediul CC. Această manevră făcea parte din planul răsturnării regimului Ceauşescu, întrucât urma ca la orele 09:00 să fie sinucis generalul Vasile Milea şi Stănculescu trebuia să prevină cu orice preţ anularea Loviturii de Palat, care depindea de numirea sa ca ministru al Apărării. Căci Nicolae Ceauşescu care repeta într-una TRĂDARE LA ARMATĂ, ar fi putut să-l numească ministru al Apărării pe fratele său, generalul locotenent Ilie Ceauşescu, care era şi el unul din cei trei adjuncţii lui Milea.

După decolarea cuplului Ceauşescu de pe sediul CC, la orele 13:30, Stănculescu a chemat un anumit medic militar la sediul MApN, unde se deplasase între timp, ca să-i dea jos ghipsul. Era acelaşi medic de la spitalul militar Central care i-l pusese: colonelul dr. Niculescu, şeful secţiei Traumatologie. Guşă a plecat şi el de la Timişoara pe 22 decembrie orele 12: 45, la 5 minute după ce Stănculescu îi comunicase că îi reuşise Lovitura de Palat, aşa cum fusese ea planificată, urmând ca pe 25 decembrie Stănculescu să lase treaba neterminată, ocupându-se personal de suprimarea soţilor Ceauşescu. Până atunci, mai avea de predat, de formă, puterea în mâinile lui Ion Iliescu şi să aplice, tot împreună cu Guşă, un alt scenariu, cel cu teroriştii, care n-au existat nici ei în realitate şi cu toate acestea au rezultat alţi 942 de români morţi. Tot la ordin, ca şi la Timişoara! Şi tot ca şi la Timişoara, ordinul nu a fost dat de Ceauşescu.

Referindu-se la Stănculescu şi la armata de generali români din decembrie 1989, Miklos Nemeth, fost prim-ministru al Ungariei, îi confirma Susanei Branstatter, realizatoarea documentarului dedicat revoluţiei române din Decembrie 1989 intitulat „Şah-Mat – strategia unei revoluţii” că Ungaria a reuşit să recruteze foarte multe persoane cu funcţii cheie în regimul Ceauşescu. El a definit criteriile de recrutare prin sintagma că aceste persoane erau în poziţia de a ajuta victimele regimului. Cinic pentru familiile celor 1.104 români ucişi de armată în evenimentele din decembrie 1989, dar cât se poate de realist din punctul de vedere al interesului naţional al Ungariei care vizează dintotdeauna „eliberarea” României, cu precădere a Transilvaniei de români.

Există suficientă literatură pe tema acaparării şi controlului total al unor state subdezvoltate sau in curs de dezvoltare de către hrăpăreţele companii americane. Fenomenul, ascuns cel mai ades în spatele unor manipulări politico-mediatice construite pe principiile faimosului servant al puterii SUA, Edward Bernays, nepotul lui Freud care a inventat conceptul de „public relations”, s-a clasicizat la jumătatea secolului trecut în America Latină, considerată de SUA ca o curte proprie, teritoriu care a plătit cu un râu de sânge şi mizerie opoziţia faţă de boşii yankei. Sintagma „banana republic” s-a născut în urma unei astfel de acţiuni şi a rămas ca un stigmat mondial uşor de recunoscut. Povestea lui Bernays, răul imens pe care acest individ diabolic l-a produs lumii aplicând la nivelul manipulării maselor unele idei ale unchiului său, merită citită şi citată pe îndelete, analizată în cele mai mici nuanţe, pentru că dincolo de exemplul flagrant de cinism criminal pe care îl oferă, plecând de la considerentul central că masele sunt prea stupide pentru a-şi decide viitorul de unele singure, metodele sale sunt de o extraordinară actualitate. În 1928, tânărul evreu născut la Viena ca fiu al sorei lui Freud şi al fratelui soţiei acestuia publica în Statele Unite volumul de referinţă intitulat „Propaganda”, carte care a fost găsită de aliaţi la loc de cinste în biblioteca personală a lui Josef Goebbels, după căderea Berlinului nazist. Ceea ce face azi Washingtonul,cu orice preţ pentru a-şi vinde modelul de „democraţie şi libertate” sub steagul falsificat al „drepturilor omului”, ori al „drepturilor minorităţilor sexuale”, al „civilizaţiei occidentale” şi „globalizării”, cu bombardierele de asalt şi rachetele de croazieră, toate, în ansamblu, precursoare ale corporaţiilor americane cotate pe Wall Street, e produsul aceleeaşi gândiri: „noi suntem şefii, ştim noi ce vă trebuie, faceţi cum spunem noi sau treceţi la stâlpul infamiei!”. O trecere ce poate fi şi în neant, pentru că eliminarea fizică nu pare să împiedice adepţii „excepţionalismului american” să-şi ducă planurile la îndeplinire. Multiplele încercări de asasinare a lui Fidel Castro, în trecut, sau atacurile indiscriminate cu drone, în aceste zile, o dovedesc îndeajuns. Intervievată la câţiva ani după moartea lui Bernays, fiica sa Anne avea să dezvăluie secretul părintelui propagandei moderne: bătrânul îmbogăţit pe seama contractelor cu guvernul SUA, cu CIA sau cu marile companii americane, dispreţuia profund milioanele de oameni pe care îi manipulase în lunga sa activitate, îi vedea ca pe o „turmă buimacă” şi credea cu tărie în rolul elitei conducătoare în dezvoltarea socială şi economică, fără nici o umbră de respect pentru noţiunea de democraţie. Ah, simultan însă, democraţia era principalul alibi al tuturor ticăloşiilor comise ştiinţific, cu sânge rece! Ţinta urmaşilor lui Bernays de la Washington, în aceste zile, e Rusia. Obiectivul: trecerea sub control a unor noi teritorii cu resurse naturale, în principal energetice, în final dominaţia mondială.

În România asemenea idei nu se discută. E şocant, pentru o ţară care a dat lumii câteva nume de intelectuali respectabili, să se închidă în această epocă într-un soi de bâlci orb al deşertăciunilor propagandistice şi al trivialităţii unei clase politice lipsite de valori elementare, necum cele necesare bunei guvernări a unui stat cât de cât moral şi normal social-economic. La Bucureşti nu se discută ideologie, politică sau geopolitică, se înjură şi se miştocăreşte, se iau de-a gata idei preambalate şi servite ca adevăruri fundamentale, hoţii şi fariseii cei mai siniştri sunt campionii ordinei şi onoarei, oameni fără valoare sunt fezandaţi în laboratoare indigene sau străine, dotaţi cu aureole biografice stridente ca machiajul marilor cabotini şi aruncaţi pe post de modele într-o societate zăpăcită, în care reflexul dintâi al multora e fuga în străinătate, pentru un trai decent şi un aer mai respirabil. România pare prinsă definitiv în corsetul serviciilor zise de informaţii, structuri militare în care obstinaţia pentru controlul societăţii şi crearea propriilor elite e moştenit pe nemesecate de ofiţerii acestor zile şi amplificat pe linie ierarhică, elementul în plus faţă de structurile ceauşiste fiind sentimentul de eliberare faţă de orice control din exterior (nota bene: Partidul conducea Securitatea înainte de 1990, nu invers!) şi totala obedienţă faţă de americani. Poveştile cu ofiţeri acoperiţi sunt un imens nor de praf în ochii mulţimilor avide de circ, menit să acopere o realitate mult mai simplă: România şi-a pierdut şi cea mai mică urmă de independenţă şi onoare, oferindu-se pe tavă şefilor politici, militari, de securitate şi economici de peste ocean, în timp ce manipularea publică pe teritoriul propriu atinge cote paroxistice.

Mark Gitenstein, care s-a amestecat inadmisibil în afacerile interne ale României în timp ce era ambasador la Bucureşti, e acum şeful unei firme de avocatură a companiilor petroliere americane.

Mass-media dâmboviţene vând zilnic, printre poveşti cu miros fetid de budoar, şatră sau puşcărie, poveşti aiuritoare despre „agresiunea Rusiei”, minciuni ambalate peste ocean şi servite în cadrul acţiunii de manipulare de tip Bernays împotriva Moscovei.

De mult m-am tot întrebat ce mecanism ascuns stă în spatele propagandei americane, cum se face că bazaconia numită”american dream” poate subjuga atâtea conştiinţe! Recunosc, şi eu am fost adeptul”american dream”, dar din momentul când „mi-am luat-o” de la acest sistem,în 2001, am văzut faţa hidoasă a acestuia! Şi alţi tovarăşi de idei şi de opinii s-au întrebat cum poate”prinde” acest sistem diabolic, dar n-au reuşit să afle cauza.

Masele IN REALITATE nutresc dispret fata de ratiune. Este firesc atunci sa urmeze directia instinctelor si defectelor celor mai josnice, asa-zisa „fudulie” pe care democratia capitalista a pus-o la baza propagandei sale: spune-i prostului ca parerea lui este importanta, ca persoana lui conteaza si nu va mai asculta niciodata parerea cuiva intelept si, in consecinta, fiind prost, vei putea face cu el ce vei dori. Isi va vinde tara. Isi va vinde urmasii. Va lupta impotriva oricui care alt interes declarat decat interesul personal al prostului. De exemplu, impotriva cuiva care ar aduce in discutie binele general sau comunitatea. In ceea ce priveste clasa politica romaneasca, ea ESTE in realitate reprezentativa. Asta nu este o gluma si nu este o minciuna. Clasa politica romaneasca NU AR FI TOLERATA daca nu ar fi reprezentativa. Altfel spus, daca majoritatea romanilor ar fi fost harnici, buni, educati, intelepti – clasa politica actuala ar fi fost maturata intr-o clipita de pe scena istoriei.

Valentin Vasilescu, Cristian Ulea, Marian Radulescu, Andrei A. Andrei

Surse  extrse din: http://romanian.ruvr.ru, https://www.facebook.com