Decembrie 89 conexiuni si morti suspecte

Marcela Bratosin

7 ore

FSN-ul - USL-ul DUCE MAI DEPARTE GREUL !

UN REVOLUTIONAR, DACA E REVOLUTIONAR SI NU CRIMINAL MANIPULAT, ARE DEMNITATE SI NU-SI VINDE TARA SI COPII???

DUPA CE-AU PIERDUT IN 16 NOV. 2014, ERAU GATA GATA SA-L PREDEA PE ILIESCU SI CEI CATIVA ALTI MARI CRIMINALI, DAR S-AU MASLUIT CARTILE SI SE VOR PREMIA CRIMINALII.

REVOLUTIONAR CU ILIESCU SI VOICAN ???

BLESTEMUL NEAMULUI SI-AL IADULUI CE-A ADUS CRIMA ROSIE SA DISTRUGA ROMANIA.

CINE VREA SA FIE REVOLUTIONAR SA IASA IN STRADA SA-SI APERE TARA, NU SA COALIZEZE CU CRIMINALII EI !

,,REVOLUTIONARII,, SUNT MASA DE MANEVRA A FSN-KGB ???

,,Revoluționarii din ianuarie 2012 îl felicită pe Putin pentru anexarea Crimeei

Posted by: Dan Turturica Posted date: April 24, 2014 In: Actualitate | comment : 31

Când scriam, în timpul protestelor din iarna lui 2012, că o parte dintre “protestatarii” din Piața Universității fac jocul Rusiei, numeroși “civili” din societatea civilă au sărit ca arși. Invocarea implicării unor agenți ai regimului Putin în “noua revoluție” era catalogată imediat drept diversiune, menită să abată atenția cetățenilor acestei țări de la validitatea revendicărilor formulate în stradă. Nu ar strica să revizităm acele momente, cu ajutorul unor documente foarte interesante....

Cine sunt cei ce salută cu atâta patos acțiunile Rusiei în Ucraina, considerate ilegale și condamnate de România, dar și de toate țările partenere din NATO și UE? Cine felicită Rusia pentru o agresiune care a dinamitat stabilitatea întregii regiuni și care pune în pericol nu doar Moldova ci și România?

Primul se numește Daniel Iancu și este președintele Asociației “Comitetul Român pentru Cinstirea Eroilor”. Alături de el s-a aflat în acest demers și Petre Răcănel, președintele Federației “Societatea Civilă Românească”.

“Comitetul Român pentru Cinstirea Eroilor” îl regăsim, printre multe asocieri foarte interesante și la depunerea de coroane la cimitirul eroilor ruși, din București, care a avut loc, în iunie anul trecut, cu ocazia vizitei Secretarului Consiliului de Securitate al Federatiei Ruse, Nikolai Patrusev.

Petre Răcănel a fost una dintre figurile cele mai vizibile dar și agresive ale evenimentelor din ianuarie 2012. După cum se poate vedea din pozele atașate, admiratorul de azi al intervenției Rusiei în Ucraina s-a aflat în prima linie a protestelor de acum doi ani....
Mai importante chiar decât prezența sa printre liderii protestelor din ianuarie 2012 sunt alte trei documente semnate de Petre Răcănel. Este vorba de trei “diplome de excelență”, acordate unor diplomați din cadrul ambasadei Rusiei: Alexander Churilin, ambasador, Victor Makovskiy, atașat militar și Natalia Muzhennikova, secretar III. Motivul: constribuția la dezvoltarea relațiilor bilaterale dintre Federația Rusă și România.

Interesantă este data acordării diplomei: 16 decembrie 2011, adică cu mai puțin de o lună înaintea începerii protestelor.

La fel de interesante sunt și celelalte nume care apar ca semnatari pe celelalte trei diplome de excelență: același Daniel Iancu, de la “Comitetul Român pentru Cinstirea Eroilor”, plus încă cinci membri din conducerea Comitetului, Generalul (r) MARIN DRAGNEA, de la Asociația Națională a veteranilor de război, liderii Veterenailor Revoluției Române din Decembrie 1989, Igor Gasciuc, președintele Asociației pentru siguranță comunitară antidrog din Republica Moldova, precum și PAVEL ABRAHAM, președintele “Alianței Internaționale Antidrog”.

Evident, este o pură întâmplare faptul că în timp ce Răcănel răcnea în stradă împotriva asupritorilor, Abraham îi ținea isonul din studiourile Antenei 3, perorând împotriva tuturor relelor pe care ni le-au adus americanii și europenii. După cum tot o întâmplare a fost și că, în vara aceluiași an, parternerii lui Răcănel din “Consiliul Național al Societății Civile” – îi știți, DOGARU, FACIAS, Asociația chiriașilor din casele naționalizate, toată rețeaua “civilă” creată și finanțată de Dan Voiculescu – au găsit un singur vinovat pentru eșecul tentativei de dinamitare a statului de drept: Occidentul.

Ca să nu menționăm și cea mai recentă și irelevantă dintre întâmplări, faptul că în zilele în care Răcănel îl lăuda pe Putin pentru anexarea Crimeei, din comunicatul dat de Ministerul de Externe lipsea exact numele agresorului – Rusia.

Faptul că Rusia a avut agenți de influență infiltrați printre manifestanții din ianuarie 2012 nu este o surpriză. Și nici o mare problemă. Avem mijloace de contracarare. Dar dacă aceiași agenți de influență ai unei puteri ostile sau colaboratorii lor au infiltrat aparatul de propagandă de care principalul partid de guvernământ depinde ombilical este o problemă. Uriașă.
Pentru că nimeni nu poate garanta că, la un moment dat, liderii politici ai țării nu vor fi șantajați mediatic pentru a schimba orientarea strategică a țării. Și nici că unii dintre ei, cei slabi, nu vor claca. Cine se încumetă să garanteze că acest lucru este imposibil și că nu se va întâmpla niciodată își asumă un risc imens.,,

-Faţa nevăzută a Revoluţiei din decembrie 1989
Luni, 11 Iulie 2011 18:41Monitorul de Făgăraș
Moartea Generalilor din Revoluţia din Decembrie 1989 Oamenii cheie ai Revoluţiei, cei care puteau spune adevărul, au murit în condiţii suspecte Nicolae Militaru, spionul GRU ajuns ministu al Apărării, şi-a lichidat anchetatorii Generalii informaţi, toţi bolnavi de cancer galopant
Unul dintre primele lucruri cîştigate după Revoluţia din decembrie 1989 a fost dreptul la opinie care a atras după sine şi o iluzorie senzaţie de libertate. Dreptul la opinie s-a dovedit în curînd inutil în relaţia cu statul deoarece noua putere avea scopuri precise, care de multe ori contraveneau intereselor poporul. Cele mai grave acte ale noii orînduiri împotriva propriului popor au fost reprimarea manifestaţilor anticomuniste din Piaţa Universităţii, transformarea FSN-ului într-un partid politic majoritar şi ascunderea adevărului despre Revoluţie. Mişcările de stradă din 1989 au fost deturnate într-o lovitură de stat în care un grup restrîns de oameni au ,,confiscat“ puterea şi au distorsionat adevărul pentru a legitima existenţa lor. Pentru că manipularea a presupus implicarea multor generali, toţi aşi în domeniul lor, după ce puterea a devenit una politică, cadrele militare au început să dispară. La propriu, în urma unor morţi suspecte. Revoluţia din 1989 a însemnat, atunci, pentru poporul român înlăturarea comunismului de la putere. După 20 de ani de la acele evenimente lesne se constată că tot reprezentanţii comunismului conduc România. Şi asta pentru că au preluat puterea comuniştii din eşaloanele doi şi trei pe care-i găsim în funcţiile cheie ale statului român, de la preşedinţie, la Guvern şi pînă instituţiile investite cu siguranţa statului.

Voci sugrumate cu pămînt

Începută la Timişoara în 16 decembrie, Revoluţia a aparţinut oamenilor care nu mai puteau îndura regimul dictatorial a lui Nicolae Ceauşescu. După tot tipicul stalinist, dictatorul a ripostat în forţă, înecînd în sînge dorinţa oamenilor de libertate. Odată cu fuga lui Ceuşescu din 22 decembrie, începe public şi lovitura de stat, în care sînt inventaţi ,,terorişti“, noua putere manipulează poporul, sînt trimişi la moarte atît manifestanţi cît şi militari şi se naşte celebra întrebare ,,Cine a tras în noi după 22 ?“ . După 20 de ani lucrurile sînt încă învăluite în mister şi incertitudine, în mare parte şi datorită faptului că puterea a fost preluată de eşaloanele inferioare ale partidului comunist, care s-au grefat pe revoluţie prin mijloace condamnabile. Oameni cheie din zilele Revoluţiei au dispărut misterios, ducînd după ei o mare parte din adevăr şi lăsînd cale liberă celor care vor să manipuleze istoria să proclame ,,adevărul oficial“. Ion Iliescu, primul preşedinte de după Revoluţie şi un actor important al sfîrşitului de decembrie 1989, s-a înconjurat rapid de oameni controversaţi, care au ştiut să canalizeze evenimentele într-o direcţie care să le permită să preia puterea. Pentru a nu se compromite, Iliescu a lăsat momentele cheie pe mîna acoliţilor, care de altfel l-au caracterizat drept ,,un om de mare sensibilitate, incapabil să omoare o muscă“. Totuşi, Iliescu este în mare parte responsabil de împuşcarea după un proces mascaradă a cuplului Ceuşescu, de menţinerea unei stări artificiale de conflict, a luptelor de stradă care au dus la moartea a sute de oameni şi rănirea cîtorva mii şi manipularea prin televiziune. Din păcate, gurile care puteau să acuze, au fost îngropate. Cu pămînt. Generalii cheie sînt de mult morţi.

Nicolae Militaru , spionul GRU

Una dintre puţinele victorii ale adevărului este ,,Cazul Militaru“ . Încet, încet a ieşit la iveală că unul dintre cele mai malefice personaje ale Revoluţiei a fost generalul Nicolae Militaru, cel care nu a ezitat să îşi regleze conturile şi să îşi acopere urmele care ar fi dezvăluit legăturile dintre el, Iliescu şi ruşi. Nicolae Militaru a absolvit Academia Militară ,,Frunze“ de la Moscova şi în noiembrie 1969 a fost ales ca membru supleant al CC al PCR, iar ulterior este numit comandant al Armatei a III-a. Ajuns generalul-locotenent, Nicolae Militaru a îndeplinit funcţia de comandant al Armatei a II-a, dislocată în garnizoana Bucureşti şi în 1974 a fost înaintat la gradul de general-colonel. Momentul fatidic pentru cariera generalului a venit în 1978, cînd în urma dosarului ,,Corbii“ a fost dovedit drept spion GRU şi KGB, care furniza informaţii militare către URSS. Unul dintre obiectivele misiunii lui Militaru era înlăturarea lui Ceauşescu, însă doar pentru a pune un conducător aservit total Moscovei. Apartenenţa generalului Militaru la serviciile de informaţii sovietice fusese dovedită chiar de către ofiţerii de contrainformaţii conduşi de colonelul Gheorghe Trosca. Un alt nume important printre anchetatori era cel al lui Nuţă.

Din pensionar, comandant revoluţionar

Trecut pe linie moartă şi degradat la funcţia de adjunct al ministrului Construcţiilor Industriale, Militaru devenise un paria al Armatei, etichetat pe veci cu ,,spion GRU şi KGB“. În decembrie 1989 Militaru a văzut începutul Revoluţiei la televizor. În 22 decembrie, cuprins de un ciudat sentiment patriotic şi de teamă ca armata să nu intre în panică, îşi îmbracă haina militară, lucru de altfel interzis, şi merge la televiziune unde se întîlneşte cu Ion Iliescu. Deşi ministru al Apărării era generalul Victor Atanasie Stănculescu, Militaru se adresează oficial Armatei, cerînd întreruperea focului în întreaga ţară. Pleacă apoi împreună cu Iliescu la sediul MApN, nu înainte ca prin intermediul TVR să fie anunţat drept noul ministru al Apărării. Urmează o serie de decizii ciudate ale generalului, este înaintat în grad, totul culminînd cu faptul că a candidat la Preşedinţia României în anul 1996 obţinând 0,22% din voturi. S-a remarcat ca fiind unicul pretendent la funcţia supremă care s-a pronunţat deschis împotriva integrării României în NATO.

Diversiunea de la MApN

În 23 decembrie 1989, la ora 20.00, generalul Nicolae Militaru dădea unul dintre primele ordine de după numirea sa oficială în funcţia de ministru al Apărării. Fără a avea o justificare, el preconizează că aspupra sediului MApN va avea loc un atac în forţă. În biroul său din sediul MApN, Militaru îi cere imperativ şefului Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA), colonelul Gheorghe Ardelean, să trimită toţi oamenii pe care-i avea la dispoziţie pentru a lichida „teroriştii din tufişuri“, care atacau sediul MApN. Pentru apărarea clădirii erau deja dispuse în formaţie de luptă şi cu armament de război nouă tancuri şi două camioane cu militari, aparţinînd armatei. USLA se pusese la dispoziţia Armatei pentru a sprijini victoria Revoluţiei. Militaru cere în mod expres ca să conducă misiunea colonelul Gheorghe Trosca, şeful de Stat Major al USLA, nimeni altul decît anchetatorul său din dosarul ,,Corbii“. Generalul Ardelean îi transmite lui Trosca telefonic ordinul primit de la Militaru, iar acesta, în jurul orei 20.30, porneşte spre MApN cu patru ABI-uri (autovehicule ARO cu blindaj de tablă), în care se aflau 16 uslaşi. Un ABI se defectează şi renunţă la misiune, iar celelalte trei ABI-uri îl preiau de pe traseu şi pe Gheorghe Isac, reprezentantul FSN pentru relaţia cu USLA.

Teroriştii convenabili

Ajuns în preajma MApN, Trosca observă că de fapt armata trage în propriul sediu, fapt pe care îl şi transmite prin staţie la sediul USLA. Constatarea colonelului Trosca este transmisă şi generalului Militaru aflat chiar în sediul atacat. Deşi se încearcă transmiterea parolei de către uslaşi, tancurile aflate în faţa ministerului deschid foc fără somaţie asupra celor trei ABI-uri. Opt dintre uslaşi , printre care şi colonelul Gheorghe Trosca, sînt omorîţi în mai puţin de jumătate de oră. Unii prin împuşcare, alţii striviţi sub şenilele tancurilor. Scapă doar Isac, reprezentantul FSN şi patru uslaşi, care apoi sînt interogaţi ore în şir, umiliţi şi consideraţi terorişti. Cadavrele colonelului Gheorghe Trosca şi a celor şapte uslaşi din echipa sa, au rămas în stradă, vreme de cîteva zile, cu ştirea lui Militaru, care pusese la cale execuţia lor. Revoluţionarii, încurajaţi de armată, îi iau pe uslaşi drept terorişti şi scuipă pe cadavrele lor, iar corpul lui Trosca a fost decapitat şi profanat. Moartea lui Trosca i-a permis noului ministru al Apărării să îşi menţină imaginea ,,imaculată“ şi să scape temporar de un trecut comporomiţător. În plus a produs repede nişte ,,terorişti“ pe care poporul, dornic de a-şi justifica valul de morţi de după fuga Ceauşeştilor, îi aştepta. Strategic, Militaru a mai împuşcat un iepure. Trosca era unul dintre ofiţerii care ar fi putut depista rapid ,,celula“ transmiţătoare de informaţii diversioniste despre teroristi, ,,fantomele“ care au generat, dupa 22 decembrie, circa 1.000 de morti şi 3.000 de răniţi.

Călăii Timişoarei, victimele trecutului

Nicolae Militaru mai avea o poliţă de plătit, care din nou avea legătură cu trecutul său. Generalul Constantin Nuţă, considerat o adevarată bibliotecă vie, era în 1989 şeful Miliţiei şi fost şef la Contrainformaţile Militare. Acesta l-a dovedit pe Militaru drept spion. Era extrem de temut şi mulţi l-ar fi dorit dispărut. Tocmai pentru că ,,era al dracu“, Nuţă împreună cu genaralul Velicu Mihalea au fost trimişi la Timişoara de către Ceuşescu pentru a acoperi urmele masacrului. Ei au furat de la morga din Timişoara 43 de cadavre ale revoluţionarilor ucişi pe străzile Timişoarei în noaptea de 17-18 decembrie 1989. Au cerut de la combinatul de carne „Comtim“ o izotermă de mare tonaj cu care le-au expediat spre Bucureşti. La jumătatea drumului s-au schimbat numerele de înmatriculare şi cadavrele au ajuns la crematoriul din Bucureşti unde au fost incinerate. Cenuşa a fost apoi aruncată într-o gură de canal din comuna Popeşti Leordeni. Operaţiunea a fost cunoscută sub numele ,,Trandafirul“. După ce şi-au terminat treaba la Timişoara, Nuţă şi Mihalea s-au dus la Arad, unde au cordonat mişcarea de represiune de la hotelul ,,Parc“ unde au murit zeci de oameni. In dimineaţa de 23 decembrie, ei au luat trenul ,,Panonia“ şi au plecat spre Bucureşti încărcaţi cu probe. La Simeria au fost însă arestaţi din ordinul telefonic al generalului Nicolae Militaru şi duşi la sediul unui regiment de geniu din Deva.

Au dispărut probe cruciale

Chiar dacă au fost arestaţi Nuţă şi Mihalea, ei nu s-au panicat. Aveau buletine false şi o geantă plină de probe ultrasecrete, aşa că au cerut dreptul la o convorbire telefonică. Au vorbit cu generalul Mihai Chiţac, iar acesta i-a sfătuit pe militarii hunedoreni să le dea drumul celor doi arestaţi. La scurt timp generalul Militaru ordonă ca Nuţă şi Mihalea să fie transportaţi de la Deva la Alba Iulia cu un TAB. Ulterior se ajunge la varianta trasportării cu un elicopter de la Sibiu. Operaţiunea este condusă telefonic de generalui Iosif Rus, comandantul Aviaţiei Militare. După ce decolează din Sibiu, aparatul de zbor ajunge la Deva la 19.35. La aterizare, pilotul le mărturiseşte celor prezenţi că, pe tot parcusul drumului de la Sibiu, a avut sentimentul straniu că ar fi fost urmărit. În elicopter, generalii Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea sînt aşezaţi pe banca din spate, fiind legaţi de scaune cu o sfoară. O singură persoană, numită de generalul Iosif Rus „un terţ“, avea legătură radio cu elicopterul. Elicopterul care trebuia să-i ducă pe generalii Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea la Sibiu a fost însă doborât, în jurul orei 20.00, la un kilometru de oraşul Alba Iulia, în zona Dealului Mamut. Nimeni nu a reuşit să explice ce căuta aparatul de zbor în acea zonă, în condiţiile în care destinaţia ordonată era în cu totul altă direcţie. Iosif Rus, cel care a executat ordinele ministrului Apărării, Nicolae Militaru, a declarat că ,,zborul trebuia să se execute în condiţii de siguranţă, cu luminile stinse, la 500 de metri înălţime. Piloţii au folosit ca reper cursul apei de pe Valea Mureşului“. La fel de ciudat este că înainte ca elicopterul să decoleze de la Deva spre Sibiu, la Alba Iulia a fost recepţionat un apel telefonic anonim, prin care se anunţa că depozitul de muniţie din zonă va fi atacat de terorişti. Era chiar zona pe deasupra căreia urma să zboare elicopterul. La faţa locului au fost trimise întăriri. Expertizele tehnice efectuate în 1994, atestă că elicopterul a fost doborât de rafalele unei arme de calibrul 7,62, iar corpurile celor doi generali de miliţie au fost carbonizate. Nu a mai fost recuperată niciuna dintre probele care se presupune că ar fi fost în posesia generalilor Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea.

Morţi pe bandă rulantă

După ce euforia Revoluţiei s-a mai stins şi au început să apară tot mai multe întrebări, oamenii cheie ai evenimentelor au început să dispară misterios. Dacă politicienii au prosperat şi s-au înfipt temeinic în viaţa economică a ţării, la braţ cu eşaloanele doi şi trei ale securităţii, militarii au început să dispară. Exact oamenii care ştiau răspunsurile la întrebările despre Revoluţie şi probele privind trecutul noilor potenţaţi ai democraţiei. Generalul Nicolae Doicaru, şeful Direcţiei de Informaţii Externe între 1959-1978, a murit extrem de ciudat la o partidă de vînătoare din 1992, verdictul anchetatorilor fiind cel de ,,sinucidere prin împuşcare“. Toţi participanţii la vînătoare aveau cartuşe cu alice, dar Doicaru a fost ucis de un glonţ care nu se ştie din arma cui a pornit. Judecatorul militar Gică Popa, cu grad de general, preşedintele completului de judecată în procesul Ceauşeştilor, cel care a pronunţat condamnarea la moarte a acestora, s-a sinucis prin împuşcare într-o unitate militară la data de 1 martie 1990, după ce a cerut să fie trimis, pentru protecţie, la o ambasadă în străinătate. Potrivit unor surse judiciare, generalul Popa, pînă la sinucidere, a fost asaltat de telefoane de ameninţare cu moartea. Generalul Marin Ceauşescu, fratele dictatorului şi şeful reprezentanţei comerciale a României pentru Europa de Vest de la Viena, conducea de fapt o centrală de spionaj şi a avut acces la conturile familiei Ceauşescu. În 28 decembrie 1989, acesta ,,s-a sinucis prin spînzurare“ la sediul reprezentanţei, iar conturile Securităţii au dispărut misterios. Cu toate acestea, moartea generalului Ceauşescu nu a fost anchetată.

Cancerul galopant îngroapă secrete

Cel care a dat în 1989 startul morţilor persoanelor incomode, generalul Nicolae Militaru, primul ministru postdecembrist al Apărării, a murit de cancer galopant în 1996, la scurt timp după ce a fost contracandidatul lui Ion Iliescu la Preşedinţia României. Militaru cunoştea în detaliu reţeaua KGB din România, din care facea parte şi ştia multe dintre misterele Revoluţiei. Generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major General al Armatei, cel care a participat la reprimarea demonstranţilor de la Timişoara pînă la data de 19 decembrie 1989, a murit şi el de cancer galopant în martie 1994. Membrii familiei sale au declarat în repetate rînduri că boala i-a fost provocată intenţionat pentru a fi impiedicat să spună tot adevărul despre cei implicaţi în crimele din decembrie 1989.

Elicopterele fatale

Generalul Ion Bunoaică, fost şef al comandamentului Trupelor de Securitate Timişoara, implicat în reprimarea de pînă la data de 21 decembrie, numit ulterior şef al noii Jandarmerii Române, s-a prabuşit cu un elicopter în 1995, împreună cu generalul de poliţie, Ion Eugen Sandu, (fost la Miliţie). Bunoaică era un martor incomod deoarece putea spune cine şi ce ordine de reprimare a dat la Timişoara. Dosarul morţii lui a fost clasat rapid. Locotenent-colonelul de Securitate, Vasile Maluţan, fost pilot al lui Nicolae Ceauseşcu, s-a prabusit cu elicopterul de la înălţimea de 12 metri ,,în timp ce uda viţa-de-vie“ la Fundulea. Cu o zi înainte de a muri, el a susţinut în faţa unei comisii parlamentare că ,,la plecare, în 22 decembrie, Nicolae Ceauşescu avea cu el o valiza plină cu documente“.

Morţi naturale şi convenabile

Generalul Gheorghe Voinea, comandantul Armatei I, cel care a coordonat represiunea din Bucureşti şi care se presupune că a cunoscut împrejurările ,,sinuciderii“ ministrului Milea, a fost găsit mort în birou la începutul lui 1990. Nu s-a anchetat decesul generalului, moartea fiind considerată naturală. Generalul Safta, şeful dispozitivului de apărare al sediului MApN, a murit şi el la începutul lui 1990. El i-a cunoscut pe toţi membrii ,,celulei de comandă din sediul MApN, de unde au plecat toate informaţile diversioniste, generatoare de victime. Nici împrejurările morţii generalului Safta nu au fost anchetate Generalul Cerbu, şeful Centralei Transmisiunilor MApN, cel care a deţinut controlul asupra circulatiei informaţiilor şi ordinelor şi cel care a anunţat la TVR că ,,s-au întrerupt legaturile cu Securitatea...“, cel care ştiut cine şi ce ordine a transmis, a murit şi el de cancer galopant.

Generalii de la Transmisiuni

Generalul de Securitate Stelian Pintilie, şeful tuturor transmisiunilor militare şi civile din România, şef al generalului Cerbu, cu sediul la Palatul Telefoanelor din Bucureşti, a murit în condiţii suspecte, dar decesul a fost consemnat ca fiind natural. La Revoluţie, din centrală, s-a ocupat de întreruperea legăturilor unităţilor Ministerului de Interne şi ale Securităţii şi a creat o linie directă, securizată, între centrul de comandă de la MApN cu celulele aflate în sediul CC al PCR şi cu TVR. Generalul Pintilie a ştiut cu exactitate cine a făcut diversiunea, care au fost verigile de transmisie, cine le-a executat şi cu ce scop. Generalul Emil Macri, şeful Direcţiei a II-a de Contraspionaj Economic al Securităţii, specializat în înăbuşirea revoltelor, inclusiv a revoltelor din 1977 şi 1987, a fost arestat şi închis după Revoluţie. Macri nu a apucat sfîrşitul procesului său. El a murit în aprilie 1991, iar diagnosticul oficial a fost infarct, dar s-a susţinut şi ipoteza intoxicării sale în maşina care îl transporta de la un spital la altul.

Erau pregătiţi exemplar, dar au murit bizar

Un caz bizar este cel al generalul Dumitru Puiu, comandantul Aeroportului Otopeni, care a dispărut, pur şi simplu, pe 24 decembrie 1989, după ce a anunţat la TVR că deţine filme cu masacrul de la Otopeni. A fost descoperit ulterior pe străzile Timişoarei, unde a fost internat la spitalul de psihiatrie. A murit în mod suspect la începutul lui 1990. Casetele au fost şi ele date dispărute pentru că ar fi făcut lumină asupra diversiunii de la aeroport, în urma căreia numai într-o singura oră au fost ucise circa 50 de persoane. Se ştie că aici au fost masacraţi teci de soldaţi nevinovaţi. Colonel Gheorghe Ardeleanu, fost şef USLA, fost şef de Contraspionaj pe Spaţiul European, cel care a plîns cînd a asistat la execuţia lui Trosca, a murit în iunie 1993, cînd s-a ,,intoxicat cu insecticid, stropind cartofi“. Este greu de crezut că un om de calibrul lui Ardeleanu nu a ştiut cum să folosească un insecticid de cartofi. (Alin BUJOR)

Cronologia Revoluţiei din Decembrie 1989

16 decembrie – Izbucnesc manifestările antidictatoriale şi anticomuniste la Timişoara. Intervenţia forţelor de ordine se soldează cu zeci de morţi şi răniţi.

17 decembrie – Şedinţă a CPEx al CC al PCR cu privire la evenimentele din Timişoara.

18 – 20 decembrie – Vizita oficială de prietenie în Republica Islamică Iran a lui Nicolae Ceauşescu (fără Elena). Cu prilejul vizitei este semnat Programul pe termen lung pentru dezvoltarea cooperării economice, comerciale şi tehnici dintre cele două ţări.

19 decembrie – La Timişoara se declanşează greva generală şi se cere demisia lui Nicolae Ceauşescu. Generalul Ştefan Guşă, şef al Marelui Stat Major, raportează la Bucureşti că în stradă nu se află huligani, ci muncitori de la toate întreprinderile timişorene. El ordonă trupelor să intre în cazărmi.

20 decembrie – Timişoara devine primul oraş liber de comunism. Se constituie Frontul Democratic Român, formaţiune politică antitotalitară. Seara, Nicolae Ceauşescu revine în ţară. El se adresează populaţiei, prin intermediul Televiziunii, în legătură cu evenimentele de la Timişoara, declarând că acestea sînt opera unor huligani şi nu au nimic comun cu clasa muncitoare.

21 decembrie – Decret prezidenţial de instituire a stării de necesitate în judeţul Timiş. Mitingul din Capitală, convocat de Nicolae Ceauşescu este întrerupt de grupurile de protestatari, care se regrupează în faţa Hotelului Intercontinental, a Ambasadei SUA şi în Piaţa Romană. În cursul nopţii se trage în demonstranţi şi se degajează terenul cu ajutorul blindatelor. Declaraţia şi Programul în 11 puncte al Frontului Democrat Român de la Timişoara, a fost citit din balconul Operei începând cu dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989.

21-22 decembrie – Au loc confruntări armate şi demonstraţii populare împotriva regimului comunist la Arad, Sibiu, Braşov, Cluj-Napoca. Soldate cu numeroase victime.

22 decembrie – În jurul orei 12:08, Nicolae şi Elena Ceauşescu fug din sediul CC al PCR cu ajutorul unui elicopter. După o scurtă escală la Snagov cei doi sînt lăsaţi în zona Titu şi preluaţi de miliţie. În jurul orei 18:00 cuplul Ceauşescu este luat şi depus într-o unitate militară din Târgovişte. Se desfăşoară prima şedinţă a Comitetului Frontului Salvării Naţionale, compus din vechi comunişti şi disidenţi, prezidată de Ion Iliescu. Au loc lupte de stradă în principalele oraşe din România.

Pe 24 decembrie în România este proclamată Victoria Revoluţiei.

Pe 25 decembrie, în urma unui proces al Tribunalului Militar Excepţional organizat de CFSN, Nicolae şi Elena Ceauşescu sînt condamnaţi la moarte prin împuşcare. Sentinţa este executată în aceeaşi zi în jurul orei 15:00. Cadavrele cuplului Ceauşescu dispar şi apar abia în după-amiaza de 30 decembrie cînd sînt înmormântate în mare secret la Cimitirul Ghencea din Bucureşti.

Victimele din 1989

La Timişoara:
- În perioada 16 – 21 decembrie: 73 morţi şi 296 răniţi
- După 22 decembrie: 20 morţi şi 77 răniţi
La Bucureşti:
- Pînă în 22 decembrie s-au înregistrat 49 morţi şi 599 răniţi
- După 22 decembrie s-au înregistrat 515 morţi şi 1162 răniţi
- La Cluj s-au înregistrat până în 22 decembrie 29 morţi şi 58 răniţi.
- La Constanţa s-au înregistrat 32 morţi şi 116 răniţi.
- La Sibiu s-au înregistrat 61 de morţi şi peste 100 de răniţi.
- La Hunedoara şase persoane au fost ucise şi alte 19 rănite.

REVOLTATOR/ Se creaza o noua casta: „Luptătorii cu rol determinant“ in Dec 89, vor primi 4000...

Printr-o ordonanţă de urgenţă, Guvernul a hotărât să-i reintroducă în plată pe revoluţionarii ale căror rente lunare fuseseră tăiate în 2012 din

FLUX24.RO

Ruşii erau pregătiţi să invadeze România in 89

DOSARE ULTRASECRETE: În 1989, ruşii erau pregătiţi să invadeze România

Aprilie 10, 2011 - 18:57 Publicaţia „Adevărul“ de la Bucureşti aduce probe că în 1989 sovieticii erau gata să invadeze militar România. “Sunt zeci de mărturii care susţin că „emanaţii' Revoluţiei, în frunte cu Ion Iliescu şi Nicolae Militaru, au discutat, la telefon, cu conducerea politică şi militară din URSS posibilitatea unei intervenţii în România”, notează “Adevărul.

0

“ Ion Iliescu şi Nicolae Militaru erau, înainte de 1989, pilonii unui complot împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Grupul complotist s-a aflat în anii '80 în contacte de acest gen cu Uniunea Sovietică. Iliescu a negat vreme de 21 de ani orice contact cu Uniunea Sovietică înainte şi în timpul Revoluţiei. Militaru a recunoscut că a avut unele legături, dar a negat şi el faptul că ar fi chemat sovieticii în ţară.

Cel mai fierbinte moment al încercării de aducere a trupelor sovietice pe teritoriul României s-a petrecut la Constanţa. La 24 decembrie 1989, pe Aeroportul „Mihail Kogălniceanu", din judeţul Constanţa, s-au făcut pregătiri pentru întâmpinarea unui detaşament aviatic precursor din Uniunea Sovietică. Au fost trimişi militari cunoscători ai limbii ruse pentru a primi forţele sovietice. Până la urmă, avioanele din URSS nu au mai ajuns. Tentativa de întâmpinare a sovieticilor este confirmată cu documente şi cu mărturii ale celor implicaţi. „Adevărul" reconstituie astăzi un episod important din istoria Revoluţiei române, episod care a fost trecut sub tăcere vreme de două decenii.

Viceamiralul Constantin Iordache era, în timpul Revoluţiei, comandantul Garnizoanei militare Constanţa. El recunoaşte acum, în premieră, că pe 24 decembrie 1989, Nicolae Militaru i-a ordonat personal să trimită un detaşament de ofiţeri cunoscători ai limbii ruse la Aeroportul „Mihail Kogălniceanu" pentru a prelua un detaşament sovietic precursor, care urma să aterizeze acolo.
Adevărul": Pe 24 decembrie 1989, la Aeroportul „Mihail Kogălniceanu" a venit un grup de ofiţeri de la Marină trimis de dumneavoastră. Trebuia să întâmpine nişte forţe sovietice. E adevărat?

Constantin Iordache: Da. Militaru mi-a ordonat personal să trimit ofiţeri care cunosc limba rusă, pentru a întâmpina avioanele sovietice care urmau să aterizeze. Era pe 24, după prânz. Mi-a zis la telefon: „Băi, trimite ofiţeri să întâmpine...".

Aţi întrebat mai în detaliu cine urma să vină?

A zis că vin avioane sovietice cu forţe. Atât. Şi am trimis nişte ofiţeri care după vreo patru-cinci ore m-au întrebat ce fac, că nu vine nimic. „Domnule, ce facem, că nu vine nimic?". Vorbiseră şi ei cu cei de la dirijarea Aviaţiei. Atunci am pus mâna pe telefon şi am vorbit cu Nicolae Eftimescu (n.r. - locţiitorul Şefului Marelui Stat- Major). Şi mi-a zis Eftimescu: „Bine. Adu-i înapoi!". Asta a fost tot.

Cine erau ofiţerii ăştia care întâmpinau?

Numele lor vreţi să le ştiţi? Nu pot să vi le spun. Erau de la operaţii maritime şi cunoscători ai limbii ruse. Nu pot să vă spun numele lor.
N-are rost.

Şi nu v-aţi întrebat de ce vin ruşii ăştia?

M-am întrebat, dar ce să fac? Nu mi-a convenit nici mie. În cariera mea, tot timpul m-am ciondănit cu ruşii. Totdeauna, noi am fost oaia neagră a Tratatului de la Varşovia. Noi nici nu aveam telefon direct cu ruşii, precum bulgarii de exemplu.

Dar nu v-aţi pus unele întrebări când aţi vorbit cu Militaru? Că el, pe 24, nu era ministrul Apărării în mod oficial.

Eee, îl cunoşteam de la televizor, era ministrul Apărării.

Dar, după regulamentele militare, puteaţi să-i închideţi telefonul în nas lui Militaru? Să-i spuneţi „Vorbim când te-or numi oficial". Că numirile în Armată nu se fac la televizor.

Hai, domnule, fiţi oameni serioşi!

De ce?

.... (Tace)

Dumneavoastră îl cunoşteaţi pe Militaru dinainte de Revoluţie?

Nu, de unde era să-l cunosc?

Păi, şi cum aţi ştiut că e el, şi nu altcineva... Putea să fie oricine altcineva...

Păi, vorbea de pe un telefon secretizat. Iar generalii din MApN, Stănculescu şi Eftimescu, nu mi-au zis: „Bă, fii atent că avem un impostor care se dă ministrul Apărării". Deci, şi ăştia îl girau.

Dar sunteţi de acord că e ciudat cum a condus el din moment ce nu era numit oficial?

Mai mult decât ciudat, dar asta e Revoluţia. La Revoluţie, obraznicii, tupeiştii, curajoşii ies în faţă.

Ştiţi că în timpul ăsta, cât nu a fost oficial ministru, a dat nişte ordine criminale...

Supercriminale. Şi i-a adus în Armată pe generalii care fuseseră trecuţi în rezervă. Ne-am trezit peste noapte cu ei.

Cum vi se pare că, la Revoluţie, puterea au luat-o oamenii ruşilor?

Fiecare din ăştia a reprezentat câte un centru de putere. Ce căuta la Televiziune Petre Roman, un obscur asistent universitar, care, în afară de tablă şi de cretă, nu trebuia să ştie nimic?! Ce căuta acolo? Cineva l-a trimis, nu?

Ei spun că au ajuns pe valul Revoluţiei.

Hai, fiţi serioşi. Ce căuta Cico Dumitrescu? Un nimeni. Suspectat că era KGB-ist. Deci, toţi au fost trimişi...

Dumneavoastră aţi studiat în ţară?

Da. Au mai scris unii că am studiat în URSS, dar nu e adevărat. Eu, în ţară.

„Alio, Maskva, ia bîl gheneral Militaru..."

Cornel Mocanu (58 de ani) era, în 1989, şef de Stat Major la unitatea de apărare a Aeroportului „Kogălniceanu". Mocanu spune: „În orice acţiune militară vine un detaşament de recunoaştere care preia toate coordonatele din zonă, de dirijare, de legătură, de tot felul. La orice acţiune militară de intensitate, aşa se face, nu vin orbeşte. Vine detaşamentul precursor şi stabileşte totul şi apoi se începe debarcarea".

Apoi: „Au venit la «Kogălniceanu» câţiva ofiţeri de la Marină să aştepte detaşamentul precursor al forţelor sovietice, i-am primit chiar în biroul meu. Colonelul Lefter, şeful de la aeroport, a primit de la Bucureşti şi de la amiralul Iordache informaţii că o să vină delegaţia de la Marină ca să întâmpine detaşamentul precursor al sovieticilor. Aceşti ofiţeri au stat cam o jumătate de zi. Nu ştiau nici ei nimic, erau derutaţi. Primiseră ordin să întâmpine şi atât. Au fost chemaţi înapoi la comandamentul Marinei, probabil, după ce la Bucureşti nu s-au înţeles şi s-a anulat această venire".

Există două motive ale anulării misiunii: 1. decizia politică a lui Mihail Gorbaciov de a nu interveni, în mod oficial, în România (solicitările insistente ale grupului Iliescu-Militaru, urmând a fi satisfăcute prin cei circa 30.000 de „turişti" sovietici aflaţi în misiune pe teritoriul ţării noastre); 2. refuzul ferm al generalului Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, de a accepta „ajutorul" sovietic.

De ce este Guşă o persoană atât de importantă în acest context? Colonelul Mocanu explică: „Pentru că, după invazia din Cehoslovacia, s-a stabilit că intervenţia într-o ţară prietenă nu se poate face decât la cererea a trei persoane: preşedintele României (în cazul nostru era arestat), ministrul Apărării (care era mort din dimineaţa de 22 decembrie) şi şeful Marelui Stat Major, adică generalul Guşă. Militaru şi Iliescu nu aveau funcţii oficiale, deci numai Guşă putea. Plus că sovieticii nu mai voiau să apară în ochii lumii cu imaginea căpătată după invazia în Cehoslovacia. Iar Guşă s-a opus". Guşă însuşi povestea în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Domnule, au fost persoane care au vorbit prima dată cu Moscova, inclusiv Militaru «Alio, Maskva, ia bîl gheneral Militaru». Pe mine asta... m-a panicat, poate greşesc, dar atunci mi-a produs panică".

Raportul SRI l-a făcut erou pe Frunză Mitriţă

Raportul Serviciului Român de Informaţii cu privire la Revoluţie a semnalat pregătirile de la Constanţa într-o notă superficială. „Faţă de o asemenea eventualitate (n.r. - intervenţia sovietică), o opoziţie fermă a manifestat fostul şef de Stat Major al Unităţii Militare de aviaţie de la Aeroportul «Kogălniceanu», colonelul Frunză Mitriţă". Nimeni nu l-a căutat pe Mitriţă Frunză până acum. „Sunteţi primii ziarişti cu care vorbesc. Nu am mai dat nicio declaraţie", ne-a spus, umil, Frunză. Evenimentele de acum 21 de ani l-au prins în mijlocul unui conflict cu Iosif Rus, pe atunci comandantul Aviaţiei Militare. Din acest motiv primise repartiţie la altă unitate, iar în zilele Revoluţiei se pregătea să plece.

Frunză Mitriţă a fost primul care a răspuns la un telefon care anunţa că la Constanţa urmau să aterizeze avioanele sovietice, dar opoziţia lui nu a contat absolut deloc. „M-am nimerit eu la telefon şi am zis că nu primesc pe nimeni. Eram nervos din cauza conflictului cu Rus şi am zis şi eu că nu primim pe nimeni. Au venit însă aceşti ofiţeri de Marină, s-au prezentat la aeroport şi au luat legătura cu noi, cei de la Aviaţia Militară". Frunză Mitriţă îşi dă seama de micimea lui într-un asemenea context. „Eu am avut atunci o poziţie, dar ordinul trebuia să vină pe linie militară. La noi, ordinul trebuia să vină de la Iosif Rus, pe linie de Aviaţie. Eu nu puteam să ascult de marinari. N-a fost ceva spectaculos".

De ce este atât de importantă chestiunea solicitării trupelor sovietice la Revoluţia română? Pentru că un asemenea ajutor ar fi transformat România într-o ţară sub ocupaţie străină. Iar iniţiatorii unui asemenea act ar fi rămas în istorie la capitolul „trădare de ţară". Mai mulţi martori ai evenimentelor din decembrie '89, printre care generalii Ion Hortopan şi Ştefan Guşă, au susţinut că l-au auzit limpede pe Iliescu când a sunat la Moscova. Guşă a rămas în istorie cu o intervenţie disperată în acele momente: „Nu, domnule Iliescu, nu! Dă-i în p... mea de ruşi!". Iliescu a negat totul în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. L-a acoperit chiar şi pe Nicolae Militaru: „Acuzaţia că aş fi solicitat intervenţia sovietică este o minciună sfruntată. Nu ştiu nici ca generalul Militaru să o fi făcut. În orice caz, nu cu ştirea mea, şi până în 24 decembrie el nici nu avea misiunea". Militaru a pomenit, în discuţia cu membrii Comisiei Decembrie 1989, despre un telefon primit (spune el) de la generalul sovietic Piotr Luşev. Discuţia cu acesta a fost purtată în aceeaşi zi cu ordinul de trimitere la Constanţa a ofiţerilor vorbitori de limbă rusă.

„Pe 24 decembrie am fost sunat de generalul Luşev, comandantul Forţelor Armate Unite. De unde ştia generalul Luşev că eu fusesem numit atunci, de două ore, în funcţie, mi-e foarte greu să înţeleg. M-a întrebat ce este. Eu i-am spus: «Uite ce se întâmplă în România: asta, asta, asta». Începuse deja problema cu apariţia ţintelor aeriene pe teritoriul României. România făcea parte din Tratatul de la Varşovia, iar pe linie de apărare antiaeriană toate ţările socialiste care făceau parte din Tratatul de la Varşovia erau incluse în sistemul care avea vârful undeva la Kiev. Informarea reciprocă era obligatorie", spunea Militaru.

Raportul: Militaru a mai declarat:

„I-am spus despre aceste ţinte aeriene că vin dinspre sud, că vin dinspre Marea Neagră, că vin dinspre vest şi aşa mai departe, şi l-am rugat ca pe linia apărării antiaeriene să fim informaţi ce e cu aceste ţinte. Mi-a promis că face treaba aceasta, dar n-a mai dat nimeni niciun telefon, ceea ce înseamnă că acele ţinte erau nişte imitaţii".

Întrebat de ce a fost nevoie să dea raportul în faţa generalului sovietic cu privire la situaţia din România, Militaru a răspuns: „Dacă ceea ce se întâmplă terestru în România era o problemă care-i interesa pe români, ceea ce se întâmpla cu acele ţinte aeriene era cu totul altceva. O agresiune aeriană, o agresiune străină! După Revoluţie, Luşev a venit în România să se lămurească despre ce a fost vorba. A stat de vorbă cu domnul Petre Roman, s-a lămurit şi a plecat".

Pe Militaru nu l-a întrebat însă nimeni în ce calitate dialoga cu generalul sovietic Piotr Luşev, din moment ce el a fost numit în mod oficial ministru al Apărării abia din data de 26 decembrie. Despre cât de spontană a fost reacţia revoluţionară a „emanaţilor" Nicolae Militaru, Ion Iliescu sau Virgil Măgureanu vom scrie în episodul viitor al serialului nostru. Acţiunile lor din anii '80 pot fi predate într-un mic tratat de conspiraţie.

"Nu, domnule Iliescu, nu! Dă-i în p... mea de ruşi!"
Ştefan Guşă
foşt Şef al Marelui Stat Major

"După Revoluţie, Luşev a venit în România să se lămurească despre ce a fost vorba."
Nicolae Militaru
fost general român

Luşev a vizitat România în luna aprilie a anului 1989


Piotr Luşev era, în 1989, comandantul-şef al Forţelor Armate Unite ale statelor din cadrul Pactului de la Varşovia. În aprilie 1989, el a efectuat o vizită oficială în România. Era cu doi ani mai în vârstă decât Nicolae Militaru şi absolvise Academia Militară pentru trupe blindate şi Academia Marelui Stat Major din Moscova. Înainte de a prelua şefia Pactului de la Varşovia (la începutul anului 1989) fusese prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale din Uniunea Sovietică.

Originea actualei oligarhii

Originea actualei oligarhii politico-economice din România

18joiApr 2013

Posted by Matei Udrea in Ce nu se spune

≈ 5 comentarii

Etichete

economie, Iliescu,istorie, KGB, Pacepa,politica, revolutie,roman, Romania

Pe cine reprezintă conducătorii de acum ai ţării noastre? Ce / cine îi recomandă? De ce ei şi nu alţii? De ce România s-a înscris pe o altă traiectorie decât alte ţări foste comuniste? Răspunsurile le găsim în trecutul recent
Un popor care nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii, spunea Nicolae Iorga. În cazul poporului român, mai grav este că familia i-a fost ucisă în puşcării, iar ucigaşii îi sunt acum prezentaţi drept părinţi. Câteva evenimente care au avut loc în trecutul apropiat pot ajuta la înţelegerea situaţiei de acum a României: cine a iniţiat revoluţia din decembrie 1989, ce forţe au colaborat la înlăturarea lui Ceauşescu, cine a preluat puterea după 1990 şi, pe cale de consecinţă, de unde se trag cei care alcătuiesc clasa politico-economică din vârful statului.
Ştiind aceste lucruri, putem înţelege, în sfârşit, de ce arată aşa cum arată acum România şi la ce putem să ne aşteptăm în viitor.
Cele de mai jos nu sunt secrete de stat şi nici n-au statut de dezvăluiri. Au făcut vâlvă la vremea respectivă, pot fi găsite oricând în arhivele ziarelor şi între coperţile lucrărilor de specialitate. Când sunt însă puse laolaltă, concluziile se pot trage mai uşor.

Sovieticii au întocmit planul „Dnestr“, pentru eventuala înlăturare a lui Nicolae Ceauşescu, încă din 1969, după ce acesta a protestat împotriva invaziei în Cehoslovacia. L-au dus la îndeplinire 20 de ani mai târziu. Iată măsurile preconizate de serviciile secrete ale URSS în ceea ce privea România, conform celor spuse în „Orizonturi roşii“ de Ion Mihai Pacepa, fostul adjunct al Securităţii dezertat în 1978:
a) preluarea Armatei şi a Securităţii de către ofiţeri români recrutaţi de serviciile secrete sovietice;
b) crearea unui Front al Salvării Naţionale – aceeaşi titulatură le fusese dată de sovietici şi formaţiunilor din planul conform căruia în Grecia şi Spania urmau să fie instalate guverne pro-URSS;
c) lansarea zvonului unui genocid comis în România de terorişti străini veniţi în sprijinul lui Ceauşescu;
d) ţinerea la curent a guvernului URSS cu evoluţia loviturii de stat;
e) solicitarea intervenţiei militare a URSS.
Toate cele cinci puncte (inclusiv ultimul!) au fost îndeplinite în decembrie 1989 de Ion Iliescu, Petre Roman şi ceilalţi care au preluat puterea în România. Cel de-al cincilea punct nu s-a materializat la intervenţia fermă a generalului Ştefan Guşă, şeful Statului Major al Armatei în decembrie 1989, care s-a opus vehement intervenţiei armate sovietice.

Noua conducere ţinea cu „Ursul“

Ce s-a întâmplat imediat după 23 decembrie 1989:
> Şef al statului, mai întâi preşedinte al FSN, apoi preşedinte al ţării, a fost pus Ion Iliescu, activist bolşevic instruit la Moscova în anii 1950 şi tras pe linie moartă de Nicolae Ceauşescu în anii ’70, după ce dictatorul fusese sesizat de unitatea anti-KGB din cadrul Securităţii că Iliescu a fost reactivat de ruşi.
> Ministru al Apărării a fost instalat generalul Nicolae Militaru, agent GRU (serviciul de spionaj al armatei sovietice) dovedit ca atare în operaţiunea „Corbii“ de către contraspionajul românesc la sfârşitul anilor ’70.
> Şeful SRI, urmaş al Securităţii, a fost numit Virgil Măgureanu, cel care a girat numeroase operaţiuni – unele, în comun cu KGB – atât împotriva propriului popor, cât şi anti-americane şi occidentale. Abia în 1997, după venirea la putere a lui Emil Constantinescu, Măgureanu a fost schimbat din funcţie la presiunea guvernului american.
> Premier a fost numit imediat Petre Roman, fiul lui Walter Roman (activist bolşevic venit în România în 1944, pe tancurile diviziei Horia, Cloşca şi Crişan). Walter, tatăl prim-ministrului desemnat de Iliescu în decembrie 1989, a fost ofiţer sovietic şi a luptat în Brigăzile Internaţionale de partea comuniştilor în războiul civil din Spania, în 1933-1936, sub numele de Ernst Neulander. Între 1943-1944, a făcut cursurile speciale ale Cominternului pentru viitorii conducători ai partidelor comuniste străine şi a colaborat la emisiunile pentru România de la Radio Moscova, împreună cu Ana Pauker (pe numele real Hanna Rabinson), Iosif Chişinevschi (pe numele real Jakob Roitman), Leonte Răutu (pe numele real Lev Oigenstein) şi alţii. Tatăl lui Petre Roman a fost decorat pe 27 iunie 1945 de prezidiul Sovietului Suprem cu ordinul „Steaua Roşie“. Walter Roman a făcut parte din primul CC al PCR după 1945, iar după 1946 a fost numit mai întâi şef al Marelui Stat-Major al Armatei Române care trebuia comunizată, apoi ministru al Poştelor şi Telecomunicaţiilor. În 1956, acelaşi Walter Roman a ajutat KGB să-l răpească pe liderul maghiar Imre Nagy din ambasada iugoslavă din Budapesta, după ce intervenţia militară a URSS a înăbuşit revoluţia maghiară. Acţiunile lui Petre Roman, în calitate de şef al primului guvern postceauşist, se cunosc. El l-a numit (şi Iliescu a aprobat) ca prim şef al SIE (Serviciul de Informaţii Externe) pe generalul Mihai Caraman, singurul ofiţer de informaţii român decorat de KGB pentru „activitate excepţională contra NATO“.

Cu aceasta, controlul sovieticilor asupra statului român, în primăvara lui 1990, devenea, practic, total. Şeful statului, premierul, şefii serviciilor secrete, şefii celor două camere ale noului parlament (Dan Marţian şi Alexandru Bârlădeanu) – toţi erau fie agenţi KGB sau GRU, fie fideli Uniunii Sovietice. Adică, mai pe scurt, unei puteri străine. Statul român era condus din afară. Sub această veritabilă ocupaţie, în locul necesarei lustraţii s-a trecut în 1990 la reciclarea activiştilor comunişti şi a ofiţerilor de Securitate în două direcţii: politicieni şi afacerişti. În „noua eră“, ţara a intrat astfel sub controlul vechilor structuri rebotezate.

Motivele reale pentru care România a pierdut startul modernizării în 1990

„Noi nu scriem istoria. Noi o creem“. Acesta era motto-ul GPU (poliţia politică a URSS în perioada interbelică) pe care românii l-au văzut pus în aplicare, pas cu pas, după revoluţia din decembrie 1989. „Povestea Pacepa“, scoasă de la naftalină în ultimele săptămâni odată cu anunţul istoricului american Larry Watts, cum că va publica o carte în care va demonstra că fostul şef al serviciului de spionaj ar fi fost agent KGB, a pus lupa pe ceea ce se întâmplă în 2013 în România. E bine că s-a deschis discuţia. Aşadar:
Noile autorităţi ale statului român de după 1989 s-au orientat, încă din prima clipă, către URSS şi au păstrat ideea de bază a comunismului: antagonism cu SUA, UE şi NATO. Pe plan intern, populaţiei i s-a întreţinut, printr-o campanie agresivă dusă în media (ziare, radio şi televiziune), resentimentul faţă de Occident. O ostilitate latentă, la care comunismul a lucrat 45 de ani şi care e scoasă periodic din amorţire. Artizanul campaniei din 1990 a fost, la fel ca şi în de după 1945, acelaşi personaj: Silviu Brucan (pe numele real Saul Bruckner), agent sovietic. Sloganuri precum „moarte intelectualilor“, „noi muncim, nu gândim“, „nu ne vindem ţara“ au făcut carieră, ducând la o segmentare a societăţii româneşti care e întreţinută şi în zilele noastre.
Ni se spune acum, în 2013, că SUA şi statele vest-europene, dezinformate de Pacepa şi de alţi trădători, au privit cu reticenţă România mulţi ani după 1990, dar şi astă-vară. Să ne amintim ce-a fost atunci, în primii ani de după revoluţie: muncitorii şi minerii au fost scoşi de oamenii lui Iliescu în stradă pentru a-i linşa pe profesori şi pe studenţi. În general, membrii opoziţiei au fost supuşi unei terori greu de descris. Securiştii au condus grupurile de muncitori şi de mineri la sediile partidelor de opoziţie şi ale ziarelor critice la adresa puterii, imobilele fiind devastate şi oamenii – bătuţi.
În 1990-1991, sute de mii de români au fugit din ţară, alungaţi cu bâtele de noua putere. Ziarele FSN-ului erau populate cu articole şi caricaturi care semănau cu cele din perioada 1945-1956, duşmanul fiind acelaşi: partidele istorice, moşierii veniţi să le ia ţăranilor pământul, diaspora care n-a mâncat salam cu soia… Populaţia, în general, şi membrii opoziţiei, în special, au continuat să fie ascultaţi ilegal de poliţia secretă rebotezată şi nu desfiinţată. Ion Iliescu a mărturisit încă din primele clipe că familia Ceauşescu „a întinat nobilele idealuri ale socialismului“. Ulterior, a recidivat, menţionând că „proprietatea privată e un moft“. Această expresie a rămas un simbol al comportamentului aparatului de stat în România până azi.

Inamicii noştri: America şi Uniunea Europeană

Pe plan extern, acţiunile regimului Iliescu au făcut din România singura ţară a fostului bloc comunist care a continuat politica pro-rusă şi anti-NATO. Ion Iliescu a semnat, pe 5 aprilie 1990, un tratat cu URSS care poate fi calificat, oricând, drept înaltă trădare. El şi-a pus semnătura pe un act prin care România şi URSS recunoşteau „graniţele prezente“ ale celor două ţări – gest prin care România recunoştea definitiv dreptul sovieticilor asupra Basarabiei şi Bucovinei! –, iar statul nostru îşi lua angajamentul să nu adere la nicio alianţă militară „ostilă Uniunii Sovietice“, entitatea direct vizată fiind, evident, NATO. Este de remarcat faptul că toate celelalte ţări ale fostului bloc comunist au refuzat propunerile sovieticilor de a semna tratate similare. Drumul României se despărţea încă de atunci de cel al restului ţărilor ex-comuniste…
Câteva fapte comise de „noile“ servicii secrete ale lui Ion Iliescu după 1990 explică mult mai bine şi mai logic ostilitatea manifestată de americani până în 1996, când la putere a venit, pentru prima dată în România, tabăra necomunistă. În februarie 1990, James Baker, secretarul de stat american, a anunţat guvernul Petre Roman că SUA vor reacorda României Clauza Naţiunii celei mai Favorizate (la care a renunţat Ceauşescu în 1988) atunci când se va face dovada destructurării Securităţii ca poliţie politică, a desfiinţării centrelor de ascultare a telefoanelor populaţiei şi se va renunţa la cenzura corespondenţei poştale. Guvernul Petre Roman n-a făcut publică această cerinţă, populaţia aflând de ea, ca şi pe vremea lui Ceauşescu, de la „radio-şanţ“: Vocea Americii.
Sub conducerea lui Virgil Măgureanu, fosta Securitate, rebotezată SRI, a păstrat cea mai mare parte a vechilor membri şi a continuat colaborarea cu KGB împotriva occidentalilor. În 1990, SRI a cooperat cu Fiodr Bodnari, ofiţer KGB acoperit sub funcţia de secretar al ambasadei URSS la Bucureşti, în încercarea de a-l racola pe Mark Sullivan, viceconsulul SUA în România. A izbucnit un scandal monstruos, revărsat şi în presa vremii, după ce Sullivan a refuzat şantajul şi a demascat public totul, iar credibilitatea României şi a noului regim s-au făcut praf în străinătate.
Generalul Mihai Caraman, primul şef al SIE după 1990, este spionul român care a dat, în anii ‘60, cea mai grea lovitură Alianţei Nord-Atlantice. El l-a racolat pentru KGB pe Francois Roussilhe, francez care era şef în departamentul pentru păstrarea documentelor secrete de la cartierul general al NATO din Paris. Ofiţerul francez le-a furnizat ruşilor, prin intermediul lui Caraman, fotocopii ale planurilor NATO până în 1969, când a fost descoperit în urma „defectării“ colonelului Ion Iacobescu, securist fugit şi el în Occident. Lovitura dată aliaţilor occidentali de operaţiunile lui Caraman a fost nimicitoare. NATO a fost obligat să-şi schimbe toate planurile operaţionale.
Aşadar, Ion Iliescu şi Petre Roman, noii lideri ai României, l-au numit şef al spionilor români, imediat după revoluţie, tocmai pe Mihai Caraman, agentul specializat în operaţiuni anti-NATO. Alegerea i-a indignat pe occidentali, care au văzut în acest gest o sfidare: Iliescu şi Roman mergeau pe mâna vechilor securişti şi a ruşilor, împotriva SUA şi UE.

Crime în stil KGB-ist, dezinformări, manipulări

SIE a continuat la începutul anilor ‘90 acţiunile tipice Securităţii şi KGB-ului. Dumitru Mazilu, dizidentul care a demisionat din conducerea FSN, demascându-i public pe Iliescu şi „noua“ Securitate, a fost atacat şi bătut în propria casă din Geneva de indivizi mascaţi care i-au luat manuscrisul cărţii „Revoluţia furată“. Mineriadele din ianuarie, februarie şi iunie 1990, precum şi gravele incidente interetnice de la Târgu-Mureş, din martie 1990, poartă amprenta serviciilor secrete. Este de notorietate cazul celebrului profesor român Ioan Petru Culianu, asasinat de Securitate în 1991 în toaleta Universităţii din Chicago (acolo unde îşi ţinea cursurile) pentru că începuse o campanie de demascare a noului regim de la Bucureşti. Cazul a fost anchetat de FBI, care a concluzionat că maniera în care fusese executat Culianu (împuşcat în ceafă) trăda modul de operare al Securităţii şi al KGB-ului. Americanii n-au uitat această crimă odioasă, iar în iulie 1997, lui Gavril Dejeu, noul ministru de interne de la Bucureşti, i s-a transmis că „asasinul lui Culianu este în România“, iar FBI aşteaptă măsuri în acest sens din partea guvernului român…
Generalul Ioan Talpeş, cel care l-a înlocuit pe Caraman în mai 1992 la şefia SIE şi care se numără printre cei care susţin public că Pacepa a fost spion KGB, punându-i în cârcă relaţiile proaste ale ţării noastre cu SUA în anii ‘90, are şi el un trecut ceţos. Până în 1989, Talpeş a jucat un rol important în implementarea ideologiei naţional-comuniste, lucru pentru care era foarte apreciat de puternicii vremii. A condus Editura Militară între 1985-1990, „integrându-se în specificul şi dinamica muncii editoriale, acţionând pentru încorporarea în cărţile de istorie cu tematică militară a ideilor, tezelor şi conceptelor din documentele de partid şi opera secretarului general al partidului nostru (n.r. – Nicolae Ceauşescu)“. Pe scurt, Talpeş lucra la falsificarea istoriei, aşa cum le era ea prezentată noilor generaţii de români. Gradul cu care l-a prins decembrie 1989, acela de locotenent-colonel, arată că istoricul Ion Talpeş nu era în niciun caz un istoric şi atât.
Pacepa susţine, în ediţia revizuită a cărţii „Orizonturi roşii“, că Talpeş, în prima sa vizită la Washington, a încercat să-i cumpere colaborarea, propunându-i o importantă sumă de bani şi reabilitarea în România, unde încă mai era în vigoare condamnarea sa la moarte dictată în 1978, pe vremea lui Ceauşescu!
În acest context, este infantil să ne imaginăm că organizaţii atât de bine structurate precum serviciile de informaţii şi guvernele occidentale s-ar lăsa dezinformate de „fitilele“ strecurate de un general de Securitate fugit în SUA în 1978 şi că din cauza bârfelor lui Pacepa s-ar fi obstrucţionat aderarea României la NATO şi UE. Explicaţiile date de cei care-l acuză acum pe Pacepa de eşecurile regimului Iliescu sunt la fel de veridice precum acuzaţiile aduse astă-vară de urmaşii politici ai lui Iliescu privind „dezinformarea Occidentului“ în privinţa situaţiei din România. În realitate, guvernele occidentale dispun de o imagine mai fidelă a situaţiei din România chiar comparativ cu cea pe care o au românii mereu targetaţi de campaniile de manipulare purtate de politicieni şi de mass-media. La începutul anilor ‘90, ca şi acum, problema nu era în străinătate, ci chiar în România şi în acţiunile guvernanţilor de la Bucureşti.

Bombele cu ceas

Acestea sunt motivele reale pentru care România a început drumul spre democraţie mai târziu şi a aderat la NATO şi UE mai târziu decât celelalte ţări din centrul Europei. Şi tot această transformare a Securităţii în însăşi pătura conducătoare a statului român a compromis ideea de reformă şi de capitalism în ţara noastră. Decalajul de şapte ani, 1990-1996, cu care am pornit pe calea reformelor, n-a putut fi eliminat, în ciuda eforturilor depuse de guvernarea Convenţiei Democratice, primul guvern pro-occidental pe care l-a avut România începând din 1944. Polonia, Cehia şi Ungaria au intrat în NATO în 1999 – noi, în 2004. Polonia, Cehia şi Ungaria au aderat la UE în 2004 – România, în 2007. Polonia, Cehia şi Ungaria au intrat în spaţiul Schengen în 2007 – România încă mai aşteaptă. Şi aceste ţări se confruntă cu probleme (corupţie, încălcarea statului de drept, scandaluri politice), dar decalajul este mare şi sunt semne tot mai clare că inclusiv aderarea la zona euro va veni, pentru ţara noastră, mai târziu decât pentru restul ţărilor ex-comuniste din centrul Europei.
Reformele au început, în ţările menţionate mai sus, imediat după 1990, guvernele statelor respective elaborând o strategie de privatizare controlată şi atent monitorizată. În România, primele reforme reale şi privatizări s-au iniţiat în 1997, când ţara se prăbuşise deja economic. Schimbarea şefilor SRI şi SIE cu oameni care nu făceau parte din vechea Securitate, pornirea negocierilor pentru aderarea la UE şi NATO – toate au fost realizate pe vremea preşedintelui Emil Constantinescu şi a guvernării CDR din perioada 1996-2000. De altfel, reformele iniţiate în acest interval au făcut ca 2000 să fie primul an, după foarte mult timp, în care economia României a înregistrat o creştere economică reală.
Osatura noii oligarhii, constituită pe cadrele fostei nomenclaturi şi ale fostei Securităţi, n-a fost însă destrămată. Celebra afirmaţie a lui Constantinescu în 1999, „m-a învins Securitatea!“, exprimă în rezumat, de fapt, înfrângerea României. Revenirea vechilor fesenişti la putere, în perioada 2000-2004, a dat o nouă lovitură societăţii româneşti. În mandatul lui Adrian Năstase s-au făcut cele mai mari jafuri ale industriei, dimensiunile hoţiei fiind imposibil de evaluat şi plătite de întregul popor român pe o perioadă nedefinită de timp.
Preşedintele instruit la Moscova, Ion Iliescu, şi premierul educat în fostul aparat nomenclaturist, Adrian Năstase, au girat cele mai păguboase afaceri din istoria recentă a statului român. S-a vândut în condiţii dezavantajoase şi pe sumă derizorie Petrom, cu tot cu resursele de petrol şi gaze ale ţării. S-a semnat contractul cu Bechtel, prin care statul român a plătit un miliard de euro pentru 52 de kilometri de autostradă, s-au cumpărat la preţ exorbitant două fregate pe care englezii vroiau să le caseze. Adrian Năstase şi guvernul său le-au vândut oligarhilor ruşi aproape toată industria metalurgică – şi cea feroasă, şi cea neferoasă. Printre bombele cu ceas lăsate moştenire de Năstase şi care încep acum să explodeze se numără şi Mechel…

Exemple de afacerişti şi politicieni reciclaţi din vechea nomenclatură 
George Constantin Păunescu
(director al secţiilor de valută şi de import-export în Ministerul Economiei pe vremea lui Ceauşescu)
Dan Voiculescu
(fost securist, omul de legătură între firma cipriotă Crescent Commercial & Maritime Ltd. Cyprus şi Întreprinderea de Comerţ Exterior „Dunărea“ a Securităţii, înainte de 1989)
Ioan Niculae
(fost securist, ofiţer în DIE)
Gigi Neţoiu
(fost securist)
Nicolae Badea
(fost ginere al demnitarului comunist Ion Dincă)
Puiu Popoviciu
(fost ginere al demnitarului comunist Ion Dincă)
George Copos
(membru al CC al UTC)
Adrian Năstase
(membru al CC al UTC, ginerele ministrului comunist Angelo Miculescu)
Oana Niculescu Mizil
(nepoata demnitarului comunist Paul Niculescu Mizil)
Roberta Anastase
(fiica lui Corneliu Anastase, liderul comunist despre care se spune că în decembrie 1989 a sudat porţile Uzinei 1 Mai Ploieşti, pentru a împiedica ieşirea muncitorilor în stradă)
Sorin Oprescu
(fiul generalului de securitate Mircea Oprescu)
Petre Roman
(fiul lui Walter Roman)
Bogdan Olteanu
(nepotul Ghizelei Gitta, membră a CC al PCR)
Ionuţ şi Robert Negoiţă
(nepoţii generalului de securitate Constantin Anghelache, omul care înainte de 1989 gestiona fondurile obţinute de spionajul românesc)

Accidente, sinucideri, morti suspecte

Iliescu i-a omorat pe toti
Accidente, sinucideri, morti suspecte - asa au sfarsit toti cei care detineau informatii despre ce urma sa se intample in decembrie 1989 sau care au avut un rol in evenimente si au vazut prea multe din lucrurile intamplate atunci, sub dirijarea cuplului Iliescu - Militaru (KGB-GRU). 
Vasile Milea, ministrul Armatei pana in data de 22 decembrie 1989, a fost primul mort suspect - prezentat ca tradator de Ceausescu, cica s-ar fi s-a sinucis in biroul sau, cu propriul pistol. Un semnal pentru Armata sau o radiere a unui sef militar care daca ar fi trait nu ar fi permis urcarea lui Militaru la comanda MAPN? 
Au urmat in zilele revolutiei uciderea lui Trosca de catre Militaru, care l-a chemat in capcana in fata la MAPN pentru a-l lichida deoarece acesta ii facuse dosarul de agent sovietic. 
Au fost ucisi apoi, tot la comanda lui Militaru, generalul Constantin Nuta, adjunct al ministrului de interne si seful Inspectoratului General al Militei (IGM), si adjunctul IGM, general Velicu Mihalea. Au fost coborati din trenul care-i aducea la Bucuresti, dupa ce fusesera retinuti la Deva si urcati intr-un elicopter care a fost apoi doborat in aer. 
Nuta era un militar cu experienta si fusese seful contrainformatiilor militare, calitate in care cunostea toate dosarele Corbilor - cei peste 20 de generali- agenti GRU, in frunte cu Militaru, din mijlocul Armatei. 
Pe 28 decembrie, generalul Marin Ceausescu, sef al Reprezentantei Comerciale a Romaniei de la Viena, sediul spionajului romanesc in Europa occidentala, a fost gasit spanzurat la subsolul cladirii care gazduia Agentia Economica din Austria. Fratele lui Ceausescu avea acces la conturile in care se aflau banii furati apoi de Voiculescu si alti cativa generali acoperiti sau nu care lucrau pe sectorul economic sub supravegherea Securitatii. Cum Securitatea "a disparut" in 1989, banii le-au ramas lor, acestia consolidandu-si, sub obladuirea lui Iliescu, averi uriase, in "capitalismul" fesenist. 
O alta victima a lui Militaru si a retelei sovietice este generalul Dumitru Puiu, comandantul Aeroportului Otopeni, martor al carnagiului din zona aeroportului, macel pus la cale tot de Militaru. Dumitru Puiu a disparut dupa ce a anuntat in direct la televiziune, in seara zilei de 24 decembrie 1989, ca detine filmele cu ce s-a intamplat la Otopeni, in ziua macelului. 
Popa este internat la spitalul de nebuni din Timisoara, unde isi gaseste sfarsitul in conditii ramase neelucidate, la inceputul anului 1990. Colegii lui au declarat ulterior ca ultimele cuvinte ale generalului au fost: "Salvati-ma, astia vor sa ma omoare!". 
Urmatorul "sinucis" este presedintele completului de judecata al sotilor Ceausescu, generalul Gica Popa. Pe 1 martie 1990, Popa intra in biroul sau de la Ministerul de Justitie, se aude o impuscatura si Popa este gasit intr-o balta de sange. Inca traia. A fost transportat de urgenta la Spitalul Militar Central, dar aici si-a gasit sfarsitul. 
Nicolae Giosan, fostul ministru al agriculturii, o somitate in agronomia romaneasca si un apropiat al lui Ceausescu, moare la inceputul lunii august 1990 in penitenciarul Jilava dupa ce ii este administrata o injectie. 
Generalul Emil Macri, seful Directiei a II-a a Securitatii, a fost arestat si inchis, fiind anchetat in dosarul Timisoara. Procesul sau nu a apucat sa se termine deoarece Macri a murit in inchisoare, in aprilie 1991. Raportul medical a stabilit ca moartea a survenit in urma unui infarct, in urma intoxicarii in masina care l-a plimbat dintr-un spital in altul. Moarte sa era extrem de oportuna, deoarece Emil Macri nu a mai apucat sa depuna marturie in dosarul evenimentelor din '89. 
Colonelul Petre Moraru, loctiitorul sefului Inspectoratului General al Militiei, a fost cel care a asigurat transportul celor 41 de cadavre de la Timisoara la crematoriul "Cenusa" din Bucuresti. Cadvrele erau ale agentilor serviciilor militare maghiare si sovietice care au actionat la Timisoara. Acestia au fost identificati de contraspionaj si ucisi de brigada cercetasilor de la Buzau. 
Generalul Emil Macri a dat ordin sa se ocupe de cadavre colonelului Gheorghe Ganciu, colonel de Securitate care a cerut ajutorul colonelului Petre Moraru. Condamnat la 15 ani de inchisoare, acesta din urma este gasit spanzurat in inchisoare in anul 1991. 
Nicolae Doicaru, fostul sef al lui Pacepa si al generalului Plesita ajuns dupa revolutie consilierul lui Voican Voiculescu a murit in mod misterios in timpul unei vanatori in 1992. In ciuda faptului ca toti participantii la vanatoare aveau doar arme cu alice, el moare lovit de un glont. Nicolae Doicaru, propulsat de agentul dublu KGB Pantiusa Bodnarenko, cel care l-a arestat pe maresalul Antonescu, a ajuns sef al Securitatii Constanta, unde functiona o puternica agentura KGB si a ajuns apoi sef al Directiei de Informatii Externe (DIE). 
Colonelul Gheorghe Ardeleanu, fost sef al USLA si, mai ales, fost sef al contraspionajului pe Europa moare in iunie 1993, oficial intoxicat cu insecticidul "Karate" in timp ce stropea cartofii din gradina. El fusese indepartat la sase luni dupa evenimentele din '89, de la conducerea USLA, ale carei atributii fusesera preluate de USPP, noua unitate de paza a lui Iliescu coordonata de Dumitru Iliescu, nasul lui Voicu, si omul de casa al lui Iliescu, cel care i-a oferit lui Iliescu, la "revolutie" unitatea sa de TAB-uri, transformate in taxiuri blindate pentru protectia echipei complotistilor KGB. 
Comandantul USLA, Gheorghe Ardeleanu, pe numele real Moise Bula, este cel care a pus la dispozitia Armatei trupele speciale de interventie din care facea parte si colonelul Trosca, aflat in Statul Major al unitatii, omorat de Militaru in fata MAPN. 
Generalul Stefan Guse, a sfarsit iradiat, un cancer galopant punandu-i capat zilelor. Generalul Guse a fost un personaj-cheie in evenimentele din decembrie, deoarece era cel care conducea Marele Stat Major, fiind omul de legatura cu Pactul de la Varsovia. El avea pozitia legala de a aproba si accepta intrarea "trupelor prietene" ale Pactului pentru a ne salva de asa zisii teroristi. A fost cel care a refuzat oficial interventia sovieticilor, chemati de Ion Iliescu sa intre cu tancurile pe la Albita, unde au stat chiar pe linia de frontiera cu motoarele pornite vreme de doua zile. Trupele aeropurtate ar fi urmat sa aterizeze la Bucuresti, exact ca in Cehoslovacia. In noaptea de 21 spre 22 decembrie, in care rusii au vrut sa intervina a avut loc o reuniune de urgenta a Consiliului de Securitate. China si-a opus vetoul in privinta interventiei militare, desi James Baker secretarul de stat american si-a dat acordul Moscovei pentru a interveni. Astazi James Baker este angajat al unei companii controlate de guvernul Federatiei Ruse, pe post de ”consilier”. 
Colonelul Vasile Malutan, pilotul elicopterului cu care Ceausescu parasea, impins de Stanculescu, sediul Comitetului Central, s-a stins din viata in luna mai a anului 1995, in timp ce efectua lucrari de erbicidare a viei Institutului de Cercetari pentru Cereale si Plante Fundulea. 
Elicopterul s-a prabusit dupa ce s-a agatat de un fir electric, exact a doua zi dupa ce Malutan a afirmat in fata comisiei parlamentare de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 ca Ceausescu plecase din CC si a avut in elicopter tot timpul asupra sa o valiza plina cu documente. Valiza care a disparut la unitatea din Targoviste condusa de generalul Kemenici. Interesant si amanuntul ca mutarea generalului Kemenici la sefia unitatii militare de la Targoviste a avut loc cu doua saptamani inainte de aducerea aici, spre executia comandata de Gorbaciov personal a cuplului Ceausescu. Comanda lui Gorbaciov a fost dusa la indeplinire prin ordin direct de Ion Iliescu, cel care a fost infiat practic de cuplul Ceausescu, fiind protejatul familiei pana in ziua in care Ceausescu a ascultat inregistrarile ce probau relatiile sale cu sovieticii. 
Un alt accident de elicopter i-a terminat pe generalii Ion Bunoaica si Ion Eugen Sandu care au murit pe 1 septembrie 1995. Acestia veneau de la Iasi catre Bucuresti iar aparatul s-a prabusit la Mogosesti; nimeni nu a supravietuit. Bunoiaca a fost seful trupelor de Securitate de la Timisoara in timpul "revolutiei", iar Sandu, sef al Militiei in Resita si Craiova. 
Pe 21 decembrie 2004, sotia generalului Victor Athanasie Stanculescu, Elena Stanculescu, se arunca pe geam, sau mai exact a fost gasita moarta in dreptul ferestrei, exact la 14 ani de la data in care mureau primii manifestanti din ordinul dat de sotul ei. Cu cateva zile inainte acesta fusese citat in dosarul revolutiei. 
Stanculescu este unul dintre cei mai importanti martori ai evenimentelor din 1989 si singurul general de frunte aflat dupa gratii. In iunie 1990 si-a dat demisia din fruntea Armatei, reprosandu-i lui Ion Iliescu scoaterea militarilor impotriva populatiei si utilizarea a peste 1500 de cartuse de razboi trase in vederea reprimarii manifestantilor bucuresteni anti iliescieni. A afirmat recent ca adevarul despre '89 se va afla doar dupa moartea lui Ion Iliescu. 
Se tot vorbeste despre un blestem dar adevarul este ca li s-a inchis gura pt ca stiau prea multe. 
Blestemul se numeste ION ILIESCU