 - Date despre biografia şi personalitatea lui Mihail Moruzov [1]
„Mihail Moruzov s-a născut la 16 septembrie 1887, în satul Zebil, comuna Sarichioi, județul Tulcea ca fiu al preotului Nicolae și al Mariei Moruzov, dintr-o familie de cazaci. Şi-a început cariera în 1909, ca agent special în Direcția Generală a Polițiilor și a trecut prin toate treptele ierarhice, ajungând, în 1917 - la vârsta de 30 de ani, în plin război -, în fruntea „Serviciului de informații al Deltei".[...] Mihail Moruzov și serviciul său au influențat categoric soarta luptelor pe acest front. Până la sfârșitul războiului, din 178 de spioni germani trimiși în liniile românești, 156 au fost prinși, printre care și colonelul Friederich von Mayer, șeful informațiilor germane în Dobrogea. [...] Serviciul creat de Moruzov era echipat cu cele mai performante instrumente ce apăruseră la vremea respectivă: echipament de înregistrare (pe bandă, sau pe discuri), microfoane, detectoare, oglinzi transparente, periscoape, celule fotoelectrice. După 1936, el a organizat școli pentru pregătirea de specialiști în radio-telegrafie, fotografie, filmare, amprente, etc. [...] Un ofițer de informații american, venit in misiune, în România, imediat dupa actul de la 23 august 1944, afirma că dosarele S.S.I. „conțineau cea mai mare culegere de date despre sovietici din toată Europa, cu excepția dosarelor găsite în Germania".[2]
„Ştiind să se strecoare prin toate uşile, atent, gata să şi introducă antene peste tot, a devenit indispensabil celor ce voiau să ştie tot, fără eforturi. Românul dispreţuieşte spionajul. Moruzov nu l a dispreţuit. El se ştia dispreţuit, dar şi temut. Şi a jucat cartea până la urmă cu pasiune. A întrevăzut finalul? Cred că da. Unele fonduri găsite în străinătate ar sprijini supoziţia." (Colonel Octav Vorobchievici)
În atenţia posterităţii
Mihail Moruzov este un personaj despre care s a vorbit - şi înainte de 1989[3], dar şi după[4] - mult mai mult decât despre succesorul său Eugen Cristescu sau Traian Borcescu ori Gheorghe Ionescu Micandru. Evident, prin anvergură şi rezultate, i-a depăşit pe toţi ceilalţi. El rămâne şi astăzi încă cel mai bun om de informaţii din câţi a avut această ţară. Dar şi cel mai enigmatic. Mihail Moruzov a lăsat puţine documente scrise. Câte au fost au avut o soartă tragică, multe fiind distruse în septembrie 1940, cu ocazia arestării lui, şi în 1944 (de exemplu în bombardamentul de la Turnu Severin, din septembrie), când a ars cea mai mare parte a arhivei SSI din perioada 1924 1928[5].
Înainte de 1989, în ciuda limitelor ideologice binecunoscute (şi a comodităţii celor ce au avut acces în arhivele ferecate, mulţumiţi să culeagă un citat dintr un document sau două), numele lui Moruzov a apărut şi în lucrările destinate marelui public, nu numai în cele de uz profesional, pentru lucrătorii din Securitate. După 1989, revista „Magazin istoric" i-a consacrat un portret realizat de un fost salariat al S.S.I., Nicuşor D. Stănescu[6]. În publicaţia „Strict Secret", Ion Pavalescu a publicat cercetările sale, pe baza mărturiilor lăsate de Veniamin, nepotul lui Mihail Moruzov, strânse apoi într-un volum[7]. S-au mai publicat documente despre Moruzov şi în alte gazete, servite de cei ce le „pescuiseră" înainte de 1989 în acelaşi ambalaj din lucrările „profesionale"[8]. Televiziunea Română i-a consacrat primul episod al serialului „Jocuri periculoase", realizat de regi¬zo¬rul George Borcescu. Au fost publicate sau republicate lucrări memorialistice, în care personalitatea lui Mihail Moruzov ocupă spaţii impo¬tante[9].
Autorii străini, care s-au ocupat de evoluţia societăţii româneşti, în perioada premergătoare şi în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, au ţinut cont, în lucrările lor, de acţiunile importante iniţiate şi conduse de Mihail Moruzov şi Serviciul Secret român, precum şi de rolul şi locul acestora în angrenajul puterii politice[10]. Este firesc deci să ne punem întrebarea: se mai pot spune lucruri necunoscute despre cel care a fost şeful Serviciului de informaţii şi siguranţă al Dobrogei, în Pe¬rioada 1917 - 1919, şi, apoi, şeful Serviciului Secret de informaţii al Armatei Române, în perioada 1924 -1940? Răspunsul este categoric da, şi vom căuta să îl argumentăm în cele ce urmează. Vom evoca tocmai faptele de noutate, punctând doar acolo unde este strictă nevoie, pentru cursivitatea prezentării, elementele deja cunoscute.
În legătură cu originea sa etnică, însuşi numele de Moruzov sugerează o descendenţă slavă. Memorialistul legionar Ştefan Palaghiţă îl considera pe Mihail Moruzov „un străin"[11]. La rândul sau, Mihail Sturdza, cel care a îndeplinit funcţia de ministru de externe în guvernul din perioada statului naţional legionar, spunea despre Moruzov că „avea origini dubioase", că „a fost comisar sovietic din Harkov", care „se refugiase în R¬mânia după 1920" şi că era „un venetic" pus de Carol al II lea în postul cel mai de încredere din toată administraţia noastră civilă şi militară[12]. Ultimul comandant al Mişcării Legionare, Horia Sima, face şi el aluzie la originea lui Moruzov în felul următor: „faţa lui lătăreaţă aproape turtită, dezvăluie o ascendenţă slavo mongolă"[13].
Familia
Documentele de arhivă păstrate atestă că Mihail Moruzov s-a născut la 8 noiembrie 1887, în comuna Zebil din Judeţul Tulcea. Toate sursele îi indică pe Moruzovi drept descendenţi ai cazacilor zaporojeni, refugiaţi în România la o dată ce nu poate fi precizată, într-o declaraţie dată la 20 noiembrie 1940, Pelaghia, sora lui Mihail, pe arunci în vârsta de 74 ani, se declara „de origine rusă"[14]. Un certificat de naţionalitate, emis de Primăria comunei Zebil, la 26 iulie 1921, atestă faptul că „preotul Simion Moruzov, decedat, tatăl tânărului Gheorghe Moruzov, a domiciliat în această comună de la anul 1898". Potrivit aceluiaşi act, Simion era „îndeobşte cunoscut ca român"[15]. Nicolae Moruzov, tatăl lui Mihail, fusese preot, vreme de 40 de ani, la biserica rusă din Tulcea. Împreună cu Maria, avusese 5 băieţi şi două fete. În acest punct, relatarea surorii lui Moruzov se distanţează de cea a lui Veniamin, nepotul său, care ştia doar de existenţa unei mătuşi. Potrivit Pelaghiei, ea a mai avut o soră, Teodosia, care murise la Tulcea înaintea tatălui ei. La fel, murise deja, în 1940, şi Teodor (Feodor) Moruzov, pictorul. Ceilalţi trei erau Simion (mort şi el), Ivan (Fedea la Veniamin) şi Afanasie. În vreme ce Pelaghia spunea, în 1940, că Afanasie, Ivan şi Mihail se aflau la Bucureşti, Veniamin dădea alte date despre ei. Cert este că Mihail a păstrat legătura cu fraţii săi, pe care i a folosit în străinătate. Tot Pelaghia ne oferă informaţii despre averea familiei. După moartea tatălui, au rămas 5 pogoane de pământ şi o casă în Tulcea, pe str. Basarabilor nr. 147. Moştenirea a fost împărţită între fraţi. Pelaghia mai primea şi 50 000 lei. În 1940, Pelaghia avea 8 ha de pământ, parte şi din ceea ce primise de la Moruzov. Pelaghia i a administrat şi averea fratelui ei, Mihail Moruzov. Pe pământurile sale, acesta însă construise o casă şi o moară de vânt.
Să vedem acum, pe baza relatării lui Constantin Maimuca, un om care nu îl avea la inimă pe Mihail Moruzov, la fel ca şi memorialiştii legionari, în ce consta averea acestuia la sfârşitul vieţii: „La arestarea lui Moruzov s-a descoperit o avere destul de importantă cumpărată pe nume străine. Aşa, palatul [din Bucureşti - n.n.] de la Şosea era pe numele unui prieten al său, bulgar de origine, care a mărturisit aceasta. Mobilierul artistic şi covoarele scumpe persiene din palat reprezentau sume serioase. Apoi, ferma din Prahova, via din Tulcea, clădirile şi şcolile pe care le construise acolo pentru folosul public, reprezentau, de asemenea, investiţii mari. Mai cumpărase unul sau mai multe apartamente pe numele nepoatei sale, de care se spune că era « foarte ataşat »"[16]. Legat de casa lui Moruzov, fiica acestuia, Aurora Florina, i-a relatat domnului Ion Pavelescu o poveste extrem de interesantă, ce se află în cartea deja menţionată. De altfel, domnul Pavelescu a descoperit şi alţi urmaşi ai lui Moruzov, între care o nepoată căsătorită cu un şef de secţie la ziarul „România liberă", în anii '50, şi alta căsătorită cu cunoscutul publicist şi realizator de televizi¬une Emanuel Valeriu.
Mihail Moruzov s a căsătorit în două rânduri. Prima soţie se numise Văraru; din căsătoria lor s a născut Aurora Florina, singura fiică a lui Moruzov. Divorţat, Moruzov s a recăsătorit cu Teodora Săndulescu, profesoară din Silistra, dar a divorţat şi de ea. În ultimii ani, se amorezase ne¬bu¬neşte de o nepoată, care l-a însoţit şi într-o călătorie la Paris. Colonelul Gheorghe Petrescu, pe atunci ataşat militar la Roma, ne a lăsat o interesantă descriere, una dintre puţinele în care regăsim pe Moruzov omul. „Aici [la Paris - n.n.] găsesc pe Moruzov la Grand Hotel, nu singur, aşa cum era cu două zile mai înainte, când l-am condus de la Veneţia la Milano, ci cu o doamnă pe care mi-o prezentase la Bucureşti, cu o ocazie, ca o nepoată a sa... În cele două zile cât am stat la Paris, am avut posibilitatea să observ starea de spirit a lui Moruzov şi să constat că era cu totul alt om decât acela pe care îl cunoscusem. Acest om, care nu a avut niciodată nici o atenţie sau slăbiciune faţă de vreo femeie, care dispreţuia femeia, în sensul că o considera un impediment în viaţa şi activitatea unui om, acest om care spunea că nu cunoscuse niciodată ce este sentimentul de afecţiune pentru o femeie, era obsedat de data aceasta numai de însoţitoarea sa de acum. Imposibil să se concentreze asupra unei chestiuni serioase, distrat şi indiferent la chestiuni importante, aproape evita să vorbească de ele şi parcă nici nu-l interesau"[17].
„Realitatea se împletea cu legenda"
Lucrurile nu sunt prea clare nici în privinţa studiilor făcute de Mihail Moruzov. Gheorghe Cristescu ştia că numirea definitivă a lui Moruzov în fruntea S.S.I. s-a tărăgănat pentru că el nu avea studiile superioare pe care le cerea postul. Iniţial fusese plătit ca diurnist (angajat temporar). Oricum, „Moruzov ştia din familie limba rusă. Vorbea şi ucraineana, bulgara, turca şi tătara", relata acelaşi Gheorghe Cristescu. O descriere a lui Moruzov ne a lăsat N. D. Stănescu: „Ca înfăţişare fizică, Mihail Moruzov era de statură potrivită, lat în umeri şi îndesat, ceea ce determina impresia că era mai scund decât era în realitate, cu nasul puţin turtit şi cu o faţă aducând într-o măsură cu tipul melancolic, explicabilă, poate, prin încrucişările ce s-au produs, în decursul timpurilor, în colţul european din care se trăgea. Deşi avea extremităţile membrelor mici, era dotat cu o forţă fizică superioară şi cu toate că nu părea suplu, putea fugi cu mare viteză. Ca înfăţişare generală, aducea uneori şi într o măsură cu Mussolini. Avea ochii verzi, cu reflecţii metalice, umbriţi de sprâncene stufoase şi cu putere de pătrundere magnetizantă, iar când te privea cu încordare, simţeai că te pătrund în străfunduri, ceea ce cred că a contribuit la succesele sale profesionale.
Se îmbrăca sobru şi fără variaţie, purtând acelaşi costum cenuşiu-închis, ca un desen discret"[18].
Despre începuturile lui Moruzov în munca de culegere a informaţiilor s-a vorbit deja. Se pare că era un om născut pentru aşa ceva. Ştefan Enescu aprecia că „pe Moruzov îl ajuta o extraordinară energie şi voinţă, o capacitate naturală şi putere de pătrundere uimitoare. Cazac zaporojan, întrupa sănătate, inteligenţă, abilitate, voinţă şi îndrăznesc să spun că avea geniu"[19].
Horia Sima considera că Mihail Moruzov era un „om fără scrupule şi de un rafinament diabolic... simpla evocare a numelui său impunea groază". Acelaşi memorialist mărturi¬sea că, până să-l cunoască direct - în primăvara anului 1940 -, auzise despre el multe lucruri, dar nimic precis, astfel încât „realitatea se împletea cu legenda", „în orice caz - continua Horia Sima - pentru legionari întrupa sistemul organizat de Armand Călinescu pentru distrugerea mişcării"[20].
Doctorul Şerban Milcoveanu îl apreciază pe Moruzov ca „inteligenţa cenuşie" şi „mult superior în inteligenţă lui Eugen Cristescu"[21].
Să prezentăm acum descrierea făcută de Gheorghe Cristescu: „Scund, vânjos, pleşuv, dinamic şi foarte inteligent, poseda într-un grad intens abilitatea profesională detectivă... Ambiţios până la orgoliu, poseda un spirit de dominare despotică, neadmiţând replici sau corectări, fapt ce constituia un mare defect pentru flexibilitatea care se cere şefului unui asemenea serviciu în raporturile cu subalternii săi"[22]. S-a spus despre Moruzov că avea nervi de oţel şi o capacitate de concen¬trare ieşită din comun. Adevărat, dar era şi el om. Am văzut deja ce ne spune Gheorghe Petrescu despre Moruzov. Să mai adăugăm, în relatarea aceluiaşi, cum l-a găsit la Veneţia, cu câteva zile înainte de a fi arestat: „Moruzov era abătut, negru la faţă, complet absent, preocupat în aşa fel încât începea o vorbă şi apoi îşi pierdea şirul şi renunţa... Îmi spune că este obosit, că nervii nu-l mai susţin şi-mi arată mâinile care tremurau; îmi spune că este ferm hotărât să se retragă din funcţie, undeva la ţară şi să nu mai vadă pe nimeni şi să nu mai audă de nimic"[23]. Era şi foarte bănuitor, după cum ne lasă să înţe¬legem medicul său, Andrei Frank, cel care îl caracteriza astfel: „A fost un om închis, inteligent, culant ca client, prietenos când voia, vorbea foarte puţin". Dar iată ce mai povestea doctorul Frank: „În 1938 am fost chemat la dânsul personal de vreo două ori pentru maladii intervenite, în vara acestui an am fost chemat o dată urgent după întoarcerea dumisale de la Mamaia, prezentând fenomene hepato-gastrice şi fiindu-i frică de o tentativă de otrăvire. Internat în spitalul Elias, s-a constatat un calcul biliar care produsese fenomenele gastrice"[24]. În decembrie 1939, Moruzov a fost operat pentru hernie ombilicală.
Peste ani, Gheorghe Cristescu îşi amintea de sprijinul pe care i-l acordase Mihail Moruzov într o poveste de amor contra fratelui său, Eugen Cristescu. Gheorghe se îndrăgostise de vara sa, fiica unui unchi la care stătea în gazdă pe când era student la Facultatea de drept. Familiile s-au opus căsătoriei tineri¬lor. Eugen Cristescu, subdirector în Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă, îşi ameninţă chiar fratele cu arestarea. Moruzov l-a ajutat să se căsătorească cu aleasa inimii lui pe ascuns, la Primăria de Verde din Calea Rahovei, scutindu-i de dispensa legală ce s-ar fi cerut între veri. Tot el le a făcut rost de paşapoarte şi i-a trimis, împreună cu nepotul lui, Malencu (Veniamin) Moruzov la Paris. Călătoria de nuntă a prevăzut şi o săptămână la Veneţia şi alta la Milano. După cinci luni, tinerii căsătoriţi au revenit la Bucureşti, punând familiile în faţa faptului împlinit. Relaţiile lui Moruzov cu Eugen Cristescu nu au avut, evident, de câştigat în urma acestui episod[25].
Mihail Moruzov era un om extrem de abil şi care se putea uşor adapta mediului. Cea mai bună dovadă o constituie isprăvile lui din perioada anilor 1917-1918, când s-a descurcat, cu mult curaj, cu comitetele revoluţionare ruseşti din Dobrogea şi sudul Basarabiei, episod asupra căruia vom reveni, în timp însă, omul Moruzov s-a schimbat. O spunea, într-o manieră indirectă, şi colonelul Gheorghe Petrescu: „era şi s-a menţinut mult timp un om extrem de modest, foarte sobru şi foarte muncitor"[26], într adevăr, şi alţi oameni care l-au cunoscut vorbesc despre modificările petrecute pe măsură ce puterea de care dispunea a sporit. Generalul Ion Gheorghe, care în perioada 1934 1938 a fost ataşat militar la Ankara, a avut ocazia să-l cunoască pe şeful Serviciului Secret, despre care consemnează în lucrarea sa memorialistică: „Moruzov a început ca agent de informaţie de mâna a treia al Statului Major român. Obraznic şi descurcăreţ cum era, a reuşit să dea marea lovitură după ani de activitate neimportantă: l-a informat pe Carol al II lea despre anumiţi politicieni români. Aceasta i-a adus postul de şef al Serviciul Secret român. L-am văzut cu prilejul unei serbări din Palatul Regal, în eleganta uniformă a Frontului Renaşterii Naţionale, după ce figura sa îmi atrăsese mai înainte atenţia pe culoarele Statului Major, fiind îmbrăcat pe atunci în haine modeste"[27]. Iată ce declara Ştefan Enescu, mulţi ani secretarul său: „Moruzov deveni din ce în ce mai nervos şi... [text neclar - n.n.], iar puterea faţă de subalterni tot mai dispreţuitoare şi mai aspră. Ofiţeri superiori şi generali îi făceau anticameră; oameni politici îl solicitau până peste puterile posi¬bile de a-i primi şi vorbi cu ei. Pe la serviciu venea din ce în ce mai rar, iar când venea era nervos şi grăbit"[28]. Ideea este întărită şi de Gheorghe Cristescu: „Din pri¬cina influenţei pe care o avea, toată lumea, atât militară, cât şi politică, îl adula, căutând a-i căpăta bunăvoinţa şi protecţia. La Ministerul Apărării Naţionale devenise atotputinte şi cum era din fire foarte vindicativ, nu ierta nicicând un afront adus"[29]. Tot acesta îi reproşa că deşi Eugen, fratele lui, îl recomandase călduros pentru numirea în fruntea S.S.I., Moruzov îl „dribla" deseori în probleme de serviciu, încălcându-şi şi depăşindu-şi atribuţiile.
-------------------------------------------------------------
[1] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, Bucureşti Editura ELION, 2004
[2] http://vladturcanu.blogspot.ro/2012/04/mihail-moruzov-fondatorul-spionajului.html
[3] C. Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu, Fapte din umbră, vol. II, Editura politică, Bucureşti, 1977, p. 176 şi urm.; Ion Bodumescu, Ion Rusu-Şirianu, Descifrarea unei istorii necunoscute, Editura Militară, Bucureşti, 1975, vol. III, p. 12 şi urm.; Horia Brestoiu, Acţiuni secrete în România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
[4] Paul Ştefănescu, Istoria serviciilor secrete româneşti, Editura Divers‑Pres, Bucureşti, 1994, p. 69‑149; Alina Ionescu, Formalitatea a devenit asasinat, în „Bucureşti‑Match", nr. 1/1994; Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne, vol. 1, 1821‑1944, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1996, p. 313‑336; „Magazin istoric", nr. 4/1995, p. 62‑64, 93.
[5] Arhiva Ministerului Apărării Naţionale (în continuare se va cita sigla Arh. M.Ap.N.), fond Microfilme, r. P II c. 415.
[6] N.D. Stănescu, 1930‑1940. întâmplări şi oameni din Serviciul Secret (fragmente de memorii editate de Marian Ştefan şi Gheorghe Neacşu în „Magazin istoric", s.n. ianuarie‑iunie 1991.
[7] Veniamin Moruzov, Moruzov despre Moruzov, în „Strict‑Secret", an II, nr. 35/1990 şi urm; Ion Pavelescu, Enigma Moruzov, Cel mai mare spion din istoria României, Editura Gaudeamus, Iaşi, 1993.
[8] Vezi Vasile Bobocescu, Mihail Moruzov un as al serviciilor secrete, în: „Spionaj‑Contraspionaj", nr. 13/1991; Idem, Şeful serviciului secret de informaţii român, Minai Moruzov, despre Pactul secret Germano‑Sovietic, în „Est‑Vest", sept. 1991, p. 2.
[9] Eugen Cristescu, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în: Cristian Troncotă, Eugen Cristescu asul serviciilor secrete româneşti, Memorii 1916‑1944, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1995, passim.; Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută, Fronde Alba‑Iulia, Paris, 1994 passim.; Horia Sima, Era libertăţii. Statul naţional legionar, vol. II, Editura Mişcării Legionare, Madrid, 1986, passim; Constantin Maimuca, Memorii, în „Lumea‑Magazin", 3‑6/1995.
[10] Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol al II‑lea şi Mareşalul Antonescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, passim; Larry L. Watts, O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă 1918‑1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, p. 243 şi urm.
[11] Istoria Mişcării Legionare scrisă de un legionar, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1992, p. 102.
[12] Mihail Sturdza, op. cit., p. 175.
[13] Horia Sima, op. cit., p. 198.
[14] Arh. S.R.I.. fond „y" dosar nr. 20954, vol. 4, f. 275.
[15] Documentul ne‑a fost pus la dispoziţie de regretatul Simion Moruzov (nepotul lui Mihail Moruzov), depozitarul unor documente de inesimabilă valoare istorică despre unchiul său.
[16] Arh. S.R.I., fond „y" dosar nr. 73865, vol. I, f. 325.
[17] Ibidem, dosar nr. 20954, vol. 21, f. 40.
[18] „Magazin istoric", s.n., ianuarie 1991, p. 65.
[19] Arh. S.R.I., fond „y", dosar nr. 105443, f. 87.
[[20 Horia Sima, op. cit., p. 198.
[21] „Învierea", nr. 4/1994, p. 162.
[22] Arh. S.R.I., fond „d", dosar nr. 17474, vol. I, f. 10.
[23] Ibidem, dosar nr. 20954, vol. 21 f. 9.
[24] Ibidem, f. 110‑111.
[25] Ibidem, dosar nr. 4703, f. 2.
[26] Ibidem, dosar nr. 20954, vol. 21, f. 8.
[27] General Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Ion Antonescu (Calea României spre statul satelit), ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996, p. 137.
[28] Arh. S.R.I., fond „y", dosar nr. 105443, f. 88.
[29] Ibidem, dosar nr. 17474, vol. I, f. 12.
| Prof. Univ. Dr. Cristian Troncotă |
| Joi, 15 Noiembrie 2012 01:33 |
 Concepţia despre intelligence
Concepţia lui Mihail Moruzov în privinţa muncii de informaţii şi contrainformaţii - fără a fi fost vreodată sistematizată şi expusă ca atare - era în acord cu ceea ce era modern în epocă. Într‑o serie de rapoarte, care ni s‑au păstrat cu semnătura lui olografă, Moruzov atrăgea atenţia asupra necesităţii prevenirii evenimentelor ce puteau pune în pericol siguranţa naţională. Pentru aceasta, statul trebuia să dispună de informaţii bune despre intenţiile posibililor inamici şi să elaboreze din timp variante de apărare. Actuală era şi concepţia lui în privinţa modului în care trebuiau trataţi spionii. Iată cum ne‑o redă colonelul Gheorghe Petrescu: „O organizaţie de spionaj, cunoscută într‑o ţară, nu mai este periculoasă atât timp cât este urmărită, mai ales în faza ei de organizare... este mai periculos să o distrugi pentru că va lua naştere alta pe care nu o vei mai cunoaşte"[1]. Alte detalii interesante despre ideile lui Moruzov privind activitatea de informaţii le întâlnim în mărturisirile lui Ştefan Enescu: „În toamna anului 1939, lui Mihail Moruzov i‑a venit ideea înfiinţării unei « şcoli de secretari de ataşaţi militari ». Raţiunea înfiinţării ei, era că Serviciul Secret, fiind o structură a armatei, iar ataşaţii militari erau uşor de descoperit în activitatea lor, trebuia să li se ataşeze câte un secretar care să facă în prealabil o şcoală de spionaj. Cursantul trebuia să înveţe limba ţării unde urma să fie trimis, tehnicile de fotografiere, camuflaj, scrieri invizibile, conducerea automobilelor etc. şi noţiuni de spionaj militar. Moruzov a trimis din fondul său la Secţia a II‑a a M.St.M. suma de 100 000 lei pentru înfiinţarea acestei şcoli"[2]. După cum ştim, precipitarea evenimentelor din primăvara şi vara anului 1940 nu a mai permis înfiinţarea unei astfel de şcoli, de pe urma căreia putea avea de câştigat eficienţa activităţii informative. Ideea a fost însă preluată şi pusă în aplicare, aproape un an mai târziu, de Eugen Cristescu.
Toţi cei ce ne‑au lăsat mărturii despre Moruzov sunt de acord asupra unui punct: „Secretul puterii lui Moruzov a rezidat în compartimente cât mai mărunte şi exclusive pentru fiecare". Vintilă Ionescu, alt colaborator al său, îl întărea pe Ştefan Enescu: „Moruzov era un om foarte conspirativ. Nu puteai afla de la el nimic, mai ales în privinţa oamenilor de care se servea... Educaţia tuturor era făcută să nu se intereseze unul de ce face celălalt, fiindcă imediat ce ar fi căutat să afle sau să întrebe ceva, era îndepărtat"[3]. Colonelul Octav Vorobchievici menţiona în legătură cu discreţia lui Moruzov că n‑a „putut pătrunde secretele pe care ştia să le păstreze cu severitate"[4]. Nici anchetatorii lui Moruzov nu au putut afla prea multe în toamna anului 1940. Fostul şef al Serviciului Secret a refuzat să comunice date în problema agenturii altcuiva decât lui Ion Antonescu, şeful guvernului. Cum acesta nu a vrut să îl vadă, Moruzov a luat în mormânt şi acest secret. De altfel, dusese principiul compartimentării până acolo încât stânjenea buna funcţionare chiar a aparatului. După cum ne spune Gheorghe Cristescu, doar cu greu a putut fi convins ca şefii secţiilor să comunice între ei în problemele de serviciu. Moruzov stăpânea un alt secret, absolut necesar oricărui şef de serviciu secret de informaţii, şi anume necesitatea de a dispune de propria‑i agentură, prin care să obţină informaţiile cele mai sensibile şi cu care să poată controla în orice moment ceea ce îi furnizează serviciul, între informatorii lui Moruzov s‑au numărat: Horia Sima („pe care îl plătea cu suma de 200.000 lei lunar" - ne spune Gheorghe Cristescu), prinţesa Caragea (care lucra pentru mai multe servicii), maiorul Cristea Nicolae (rudă cu Brătienii, a ajuns în 1944‑1945 prefectul Poliţiei Capitalei, conducea o adevărată reţea de informatori pentru Moruzov), Eugen Titeanu (îl informa despre ce se întâmpla la Universul şi despre Stelian Popescu, cu care nu era în relaţii prea bune), Mitiţă Constantinescu şi Victor Iamandi (îi ofereau date despre Dinu Brătianu şi bătrânii liberali). De mare ajutor i‑a fost secretarul său general, Ghiţă Marincu, care avea legături în toate partidele politice. Moruzov frecventa şi pe Alexandru Vaida‑Voievod, Nicolae Iorga (a elaborat unele studii cu caracter istoric la cererea S.S.I.) şi pe amiralul Ion Coandă. De asemenea, avea rezervate sume de bani pentru personajele cheie din conducerea Ministerului Apărării Naţionale şi din Marele Stat Major. O altă metodă era să închirieze de la ei spaţii pentru serviciu, plătindu‑le o chirie cu mult mai mare decât se cuvenea.
Moruzov a strâns în jurul său o echipă de oameni care l‑au sprijinit şi care i‑au fost credincioşi (atât cât se poate vorbi despre un asemenea sentiment într‑un serviciu de informaţii). Principalul colaborator i‑a fost Niky Ştefănescu. Şi în acest caz, am avut surpriza să întâlnim diferenţe de păreri la cei ce ne‑au lăsat mărturii despre Moruzov. Potrivit relatării lui Constantin Maimuca, Niky Ştefănescu fusese îndepărtat din Siguranţă de el, pe când era la Chişinău. Maimuca îi intentase chiar şi o acţiune la Parchet. Moruzov l‑a luat însă la el, la Centrul de informaţii Chişinău, apoi l‑a adus la Bucureşti, în fruntea Secţiei Contrainformaţii. Niky Ştefănescu era un om fără scrupule, dispus oricând să lichideze chiar şi un colaborator devenit incomod. Mai târziu, potrivit aceluiaşi Maimuca, cât şi lui Gheorghe Cristescu, l‑a propulsat în fruntea Corpului. Detectivilor din cadrul Siguranţei, plasându‑şi astfel omul său în instituţia rivală. Ştefan Enescu, secretarul personal al lui Moruzov, ne oferă o altă versiune asupra raporturilor dintre cei doi: „Ştefănescu şi Moruzov păreau prieteni - impresie care nu a dăinuit mai târziu. Nu se produsese încă între ei acea diferenţă colosală de rang, ceea ce i‑a adus lui Ştefănescu dispreţ din partea lui Moruzov, iar acestuia, din partea lui Ştefănescu, invidia"[5]. Pentru Ştefan Enescu, numirea lui Niky Ştefănescu în fruntea Corpului Detectivilor nu a fost decât prilejul de mult aşteptat de Moruzov de a scăpa de un om incomod, de care s‑a ferit tot timpul. Acelaşi Ştefan Enescu însă ne spune că Moruzov se ferea foarte mult şi de maiorul Ionescu Micandru, iar acesta îl ura. Dacă ultima afirmaţie poate fi valabilă, prima ridică serioase semne de întrebare, pentru că tocmai lui Micandru i‑a încredinţat Moruzov delicata sarcină de a iniţia, în februarie 1937, contacte cu serviciul german de informaţii (doc. nr. 3). În cazul lui Niky Ştefănescu, opinia fostului secretar personal pare a fi contrazisă de o scrisoare din 31 august 1940, semnată de Moruzov şi trimisă unui ministru (doc. nr. 38). Nu putem preciza cine era destinatarul şi nici condiţiile concrete în care a fost redactată. În scrisoare, Moruzov asigura că era în posesia tuturor datelor din care rezultă că acuzaţiile aduse lui Niky Ştefănescu nu erau întemeiate. Moruzov ruga ca „domnul N. Ştefănescu, care a dat dovadă cu viaţa sa în atâtea rânduri de credinţă şi devotament, să fie repus la postul său, mai ales că încă nu s‑a dat o decizie formală". Dar, pentru că lumea oamenilor din serviciile de informaţii este una aparte, să încheiem acest paragraf cu o precizare a lui Constantin Maimuca: „îl vizam pe Nicky Ştefănescu ca un element de mare folos anchetei [declanşată după arestarea lui şi a lui Moruzov, în septembrie 1940 - n.n.], mai ales că se desolidarizase de Moruzov şi era dispus ca să vorbească pentru ca să‑şi creeze o situaţie mai bună"[6].
Pentru că am vorbit de concepţia modernă a lui Mihail Moruzov, să mai amintim, folosindu‑l pe Gheorghe Cristescu, şi dotările pe care le aveau biroul şi maşina şefului Serviciului Secret de informaţii. „Cabinetul lui Moruzov, din str. Saita, era prevăzut (conform dorinţei lui) cu instalaţii tehnice speciale şi anume: aparate de înregistrare fonică pe discuri şi fir electromagnetic; microfoane; detectoare speciale; oglinzi transparente, prin care poţi observa o persoană, fără ca dânsa să te vadă; periscoape pentru o observare indirectă; celule fotoelectrice detectoare şi altele. Unele se manipulau direct de la biroul său, altele de către un operator dintr‑o cameră alăturată... Un automobil Mercedes‑Benz, foarte puternic şi, de asemenea, o instalaţie de imprimat pe discuri convorbirile dintre ocupanţi"[7]. Maşina mai dispunea şi de un post radio de emisie‑recepţie, care îi permitea să ţină permanent legătura cu sediul. După 1936, Moruzov a înfiinţat şcoli pentru pregătirea specialiştilor necesari serviciului (radio‑telegrafişti, filori, foto şi cinema, dactiloscopie etc.).
Calităţile lui Moruzov de şef al Serviciului Secret de Informaţii şi aportul instituţiei au fost şi ele diferit apreciate. Cele mai puternice critici i‑au venit din partea reprezentanţilor Secţiei a II‑a din Marele Stat Major şi au fost făcute - trebuie să subliniem - în cursul anchetei, după moartea lui Moruzov. I se reproşa faptul că informaţiile culese în exteriorul ţării nu au corespuns nevoilor Marelui Stat Major, că erau adesea eronate sau perimate, că priveau dotarea şi pregătirea armatei sovietice din Extremul Orient dar nu şi pe cele ale trupelor staţionate la graniţa României[8]. Destul de aspru îl critica şi un fost şef al Frontului de Sud din cadrul S.S.I. (compartiment care se ocupa cu culegerea datelor din zona balcanică). Iată ce nota căpitanul Mihail Stănescu: „Până la urmă m‑am convins că activitatea informativă a acestui serviciu se rezumă în a difuza informaţiile primite de la unii ataşaţi militari... şi de a da ca note informative anumite ştiri culese din ziare străine. Totul era numai ca zilnic să plece cât mai multe informaţii a căror calitate însă nu avea nici o valoare. Se punea, de asemenea, preţ pe orice articol străin care vorbea de regele Carol al II‑lea"[9]. Totuşi, nu i se pot nega lui Mihail Moruzov o serie de merite, cum ar fi crearea din vreme a reţelei de la Târgu‑Mureş, care a funcţionat nedetectată în toată perioada ocupaţiei horthyste şi care mai trimitea încă note şi la începutul anilor '50, a celor de la Chişinău şi Cernăuţi, care au furnizat informaţii în timpul ocupaţiei sovietice în Basarabia în 1940‑1941. Merite îi recunoştea şi Ştefan Enescu, care spune că Moruzov afla cele „discutate cu uşile închise în Sovietul Comisarilor Poporului din URSS faţă de noi"[10]. Şi îi recunoştea merite şi un ofiţer american de informaţii, venit în 1944 în România, maiorul Robert Bishop, care spunea că dosarele S.S.I. „conţineau cea mai grozavă culegere de date despre sovietici din toată Europa, cu excepţia dosarelor găsite în Germania. Prezentau o colecţie continuă de date, începând cu primul război mondial"[11].
Şi‑a iubit ţara
O altă întrebare, care a stârnit multe controverse, s‑a pus în legătură cu loialitatea lui Mihail Moruzov faţă de statul român. Suspiciuni au planat asupra lui încă din perioada primului război mondial. Aflăm dintr‑o adresă, trimisă la 26 aprilie 1918 de Marele Cartier General către Ministerul de Interne, că se hotărâse o anchetă - la care urmau să participe un delegat al armatei şi altul din partea Internelor - pentru a verifica o serie de acuzaţii la adresa lui Moruzov[12]. La 29 mai 1918, acesta solicita aprobarea de a‑şi face copii după unele lucrări, pentru a se putea justifica[13]. În 1920 a fost şi arestat, dar nu s‑a putut dovedi nimic. Constantin Maimuca declara mai târziu: „Comandamentul francez a primit pe acea vreme o serie de informaţii care arătau că Moruzov ar fi fost spion în solda Consulatului ţarist rus de la Galaţi şi că, de asemenea, este spion bulgar. Că ar fi existat oarecari legături între el şi consulul rus de la Galaţi reieşea şi din unele rapoarte ale Brigăzii de siguranţă din acel oraş către Direcţia Generală a Poliţiei, pe care le‑am găsit mai târziu în arhive şi le‑am copiat"[14]. Ulterior, pe când activa în cadrul Siguranţei din Chişinău, Maimuca l‑a suspectat şi el că lucra pentru ruşi. S‑a speculat mult pe seama locuinţei lui de la şosea, care era gard în gard cu Legaţia sovietică. Dar nimeni - nici măcar ancheta declanşată după arestarea lui Moruzov - nu a putut produce vreo dovadă în acest sens.
Locotenent‑colonelul Ion Dumitrescu, un vechi lucrător al SSI, a ţinut să facă, în ziua de 8 martie 1941, următoarea declaraţie în faţa judecătorului de instrucţie; - Alexandru M. Ionescu - care instrumenta „cazul" Moruzov: „Convingerea mea este că Mihail Moruzov era un bun patriot. Născut, ca şi părintele său, preotul Moruzov, pe pământul ţării, la Tulcea, iubea Dobrogea cu o dragoste sinceră şi fierbinte. Iubea ţara cu aceeaşi căldură. Iubea acest neam în mijlocul căruia se pomenise şi pentru care de atâtea ori în trecutul său zbuciumat de informator şi chiar agent trimis în alte ţări străine, a fost în pericol de a fi omorât. Nu cred şi nici indicii nu am avut, cât timp l‑am cunoscut şi am colaborat cu alte servicii de informaţii străine. Este just, că a colaborat cu alte servicii de informaţii străine, dar întotdeauna, o afirm pe baza faptului că această colaborare s‑a făcut cu ştiinţa şi concursul oamenilor din acest serviciu, ofiţeri şi civili, români necontestaţi. Nici un material nu se putea confecţiona personal de Moruzov, fără ştiinţa vreunei persoane din cele mai sus amintite, calificate în materia în care se colabora. Din contră, Moruzov a avut previziuni precise asupra pericolelor care constituie o ameninţare permanentă a neamului nostru (pericolul slavo‑comunist) şi a avut soluţii pe care, mult mai târziu, le‑a adoptat însăşi Conducerea statului (apropierea de Germania - n.a.)"[15].
Condiţiile în care a murit Mihail Moruzov sunt cunoscute. Şi Horia Sima şi Ion Antonescu (care îl ura de moarte, pentru că îi strânsese un dosar compromiţător) aveau interesul să se debaraseze de Moruzov. S‑a vorbit mult şi despre intervenţia personală a lui Canaris pentru a‑i salva viaţa. Ne punem întrebarea în ce măsură dorea sincer acest lucru şeful Abwehr‑ului, în condiţiile în care germanii putuseră căpăta proba jocului dublu făcut de Moruzov în relaţiile cu ei după capturarea, în mai 1940, a arhivei Serviciului de informaţii francez. Iată deci că personajul Mihail Moruzov rămâne în continuare o figură foarte enigmatică, pe care noi cercetări, mai ales în arhivele engleze, franceze, germane şi ruse, ar putea să ne ajute s‑o înţelegem şi s‑o descifrăm mai bine.
--------------------------------------------------------------------------------------
[1] Ibidem, dosar, nr. 20954, vol. 21, f. 60.
[2] Ibidem, dosar nr. 105443, f. 98.
[3] Ibidem, f. 248.
[4] Ibidem, dosar nr. 20954, vol. 21, f. 64.
[5] Ibidem, dosar nr. 105443, f. 89‑90.
[6] Ibidem, dosar nr. 73865, vol. I, f. 325.
[7] Ibidem, dosar nr. 88438, f. 141.
[8] Ibideem, dosar nr. 20954, vol. 21, f. 70.
[9] Ibidem, vol. IV, f. 23.
[10] Ibidem, dosar nr. 105443, f. 91.
[11] Robert Bishop, and E.S. Crayfield, Russian astride the Balkans, London, 1949, p 157.
[12] Arh. S.R.I., fond "d", dosar nr. 7702, f. 101.
[13] Ibidem, f. 103.
[14] Ibidem, fond „y", dosar nr. 73865, vol. I., f. 316.
[15] Ibidem, dosar nr. 20954, vol. 4, f. 95‑96.
| Prof. Univ. Dr. Cristian Troncotă |
| Luni, 07 Ianuarie 2013 00:19 |
Primele forme de organizare şi activitate ale Serviciului Secret
„Nevoia de informaţii este cu atât mai mare cu cât ele trebuie să suplinească inferioritatea şi slăbiciunile de alt ordin. Informaţiile trebuie să fie invers proporţionale cu aceste slăbiciuni. Vreau să spun că un popor mai slab demografic şi cu armată mai puţin numeroasă trebuie să apeleze mai mult la iscu¬sinţa în conducere, la o mai completă şi sigură in¬formaţie şi la o mai rafi¬nată contrainformaţie". (General de divizie (r) Titus Gârbea)
„Un serviciu secret nu se poate improviza"
Autorităţile politice româneşti de la începutul acestui secol - dar nu numai de atunci - nu par să fi fost prea convinse de ideile de mai sus pe care le exprima, acum câtva timp, o altă personalitate a activităţii de informaţii de la noi. Atât Gheorghe Cristescu - în declaraţiile sale date după arestare - cât şi Mihail Moruzov - într un raport întocmit, se pare, în 1934 (doc. nr. 2) insistau asupra gravelor lacune care existaseră în acest domeniu la începutul secolului. Un set de cinci documente, din vara anului 1911, ce se păstrează în Arhiva Ministerului Apărării. Naţionale, ne arată cum stăteau lucrurile. Astfel, într un Referat din 23 august 1911 se sublinia: „Serviciul de informaţii de la Stat Majorul General al Armatei nu a avut şi nu are nici astăzi o organizare care să corespundă în adevăr misiunii sale. Aşa cum funcţionează în prezent, el nu poate obţine informaţiuni cu caracter mai confidenţial asupra organizării militare a vecinilor, nici mai ales să recunoască şi să ţină în supraveghere persoanele cari se ocupă în ţara noastră cu spionajul, aşa ca să putem lua la nevoie măsurile impuse de împrejurări. Din această cauză, suntem inferiori vecinilor noştri, căci pe când aceştia cheltuiesc sume foarte mari şi au astfel de servicii de informaţii complet organizate prin care ne pot cunoaşte cu de-amănuntul, noi nu putem face aproape nimic. Cauza principală a acestei stări de lucruri a fost şi este încă lipsa de mijloace băneşti, cari să permită organizarea serviciului cum trebuie"[1].
Un alt document, din 5 octom¬brie 1911, sublinia şi alt aspect: „Nu numai atât, dar la noi neexistând o lege în contra spionajului[2], în timp de pace, mulţi, pentru bani, pot oferi serviciile lor, fără să se expună la un pericol prea mare"[3]. S au făcut în vara acelui an memorii şi proiecte de organizare, fără rezultat, după cum ne asigură Mihail Moruzov în raportul menţionat: „Până la războiul balcanic din 1913, armata noastră n a dispus de un serviciu de informaţii propriu zis". Abia în acel an, când armata română a înaintat în Bulgaria, s-a izbit de lipsa unui asemenea serviciu. „Şi atunci s au luat primele măsuri pentru organizarea acestui serviciu" (doc. nr. 2). Moruzov pretinde - nu am găsit până acum confirmarea în alte surse[4] - că după războaiele balcanice s a pus problema creării unui organism bine structurat, el fiind însărcinat cu această problemă. „Dar de abia a luat serviciul fiinţă, abia s-au început primele recrutări şi formări de elemente, că Secţia II din Marele Stat Major şi-a schimbat opinia, preluând asupră-şi şi latura tehnică a Serviciului Secret". Efectele au fost negative, ţinea să sublinieze Moruzov, concluzie ce poate fi pusă şi în legătură cu interesele lui din 1934. Este adevărat însă că şi Gheorghe Cristescu sublinia lipsa de efi¬ci¬enţă a aparatului de informaţii secret existent în cadrul Marelui Stat Major. S-au petrecut, într adevăr, în prima fază a războiului mondial o serie de evenimente cu consecinţe tragice pentru noi şi care puteau fi prevenite. Să amintim doar cazul căpitanilor Epure şi Barcan, rătăciţi în 1916 din cauza cetii şi ajunşi în mijlocul lini¬ilor germane cu planul de operaţii al contraofensivei începute de armata română la Neajlov Argeş, pentru salvarea Bucureştilor de ocupaţie germană[5]. Sau cele declarate lui Moruzov, în 1917, de un ofiţer bulgar, care i s a confesat că la începutul luptelor din Cadrilater bulgarii primeau informaţii despre noi prin două cabluri telefonice[6]. Şi adăuga locotenentul Gageff: „Nu ştiu ce făcea Statul vostru Major, când noi concentram trupe pe frontul dobrogean. Noi nici acum nu putem pricepe scopul vostru. Oare credeţi că noi eram să aşteptăm ofensiva voastră? În orice caz, nu noi v-am bătut, ci voi singuri v-aţi sinucis". Un document găsit în arhiva S.S.I. atestă că informaţiile despre pregătirile şi planurile bulgarilor au existat totuşi. O structură informativă, coordonată de comisarul Siguranţei, C. Duca, a obţinut date despre intenţia trupelor germano-bulgare conduse de Mackensen de a ataca în cazul în care armata română trecea munţii în Transilvania, dar Marele Stat Major le a respins ca nefondate[7].
Trebuie să fim însă obiectivi şi să corectăm imaginea prea neagră pe care o desena în 1934 Moruzov, cu scopul evident de a-şi spori meritele în crearea Serviciului Secret de Informaţii. Statul român a întreprins o serie de măsuri în preajma şi în timpul primului război mondial, menite să atenueze din deficienţele semnalate. Astfel, în 1915 s-a creat Serviciul Supravegherii Ştirilor, format din personal de la Palatul Poştei Centrale[8]. În 1917, cu sprijinul misiunii franceze, s-a reorganizat Biroul 2 de la Marele Stat Major (partea sedentară), cu misiuni contrainformative[9]. Documente din arhiva S.S.I. vorbesc şi de crearea unui Serviciu de informaţii şi contrainformaţii româno-rus[10]. De asemenea, s-a ataşat Marelui Cartier General o secţie specială cu cadre detaşate din Siguranţa generală. S-a creat şi Secţia Militară Secretă, un serviciu foarte puţin cunoscut la noi şi care a acti¬vat cu rezultate excelente în Transilvania şi Ungaria[11]. Nu putem însă să nu fim de acord cu Moruzov asupra unui punct esenţial: „un asemenea aparat nu se poate improviza".
Serviciul de siguranţă al Deltei
O altă structură informativă şi contrainformativă creată în 1917 şi de care se leagă strâns activitatea lui Mihail Moruzov a fost Serviciul de Siguranţă al Deltei. O serie de documente elaborate şi semnate de Moruzov, cel care a condus acel serviciu, ne permit să aducem o serie de precizări. Mai întâi să vedem cum a luat fiinţă respectiva structură, într un raport înaintat la 18 iu¬nie 1917 directorului Siguranţei, Moruzov scria: „Ca rezultat al delegaţiunei ce mi aţi dat pentru organizarea şi conducerea Serviciului [de] contraspionaj din Delta Dunării, am onoarea a vă raporta următoarele: în ziua de 14 martie a.c., împreună cu personalul ce mi s-a încredinţat, am plecat spre Deltă"[12]. Denumirea serviciului apare într un document din 25 septembrie 1917 drept „Echipa de Siguranţă din Delta Dunării"[13], iar la 31 ianuarie 1918 ca „Brigada de Siguranţă din Delta Dunării"[14]. După armistiţiul cu Puterile Centrale, se pare că s-a transformat în Serviciul de Siguranţă al Dobrogei, fiind singura autoritate românească de acest gen autorizată să funcţioneze în zonă.
Situaţia operativă găsită de Moruzov era extrem de complicată. „Aceasta provenea - nota Moruzov în raportul din 18 iu¬nie 1917:
- I) din cauza dezertorilor români de naţionalitate rusă;
- II) din cauza propagandei bulgarilor şi a nemţilor printre trupele ruse;
- III) din cauza viceconsulului rus din Sulina, dl Prezanov"[15]. Dezertorii de origine rusă din armata ro¬mână încercau să obţină sprijinul comitetelor revoluţionare din armata rusă împotriva autorităţilor române. A fost nevoie de întreaga abilitate a lui Moruzov pentru a dejuca asemenea manevre. La rândul lor, bulgarii făceau o propagandă intensă printre soldaţii ruşi pentru a-i convinge să nu mai lupte împotriva lor şi pentru a obţine Dobrogea. Se ajunsese până acolo încât la un moment dat infanterişti ruşi au ameninţat o unitate proprie de artil¬rie care deschisese focul împotriva trupelor bulgare. Prin colaborarea cu comandamentele ruse, Moruzov a determinat o reacţie a ofiţerilor împotriva ideilor răspândite de bulgari. Dar autoritatea comandamentelor ruse era serios pusă în discuţie de evenimentele revoluţionare începute în februarie 1917. La rândul lui, viceconsulul rus se comporta ca şi cum Dobrogea era deja un teritoriu rusesc. Să adăugăm insuficienţa personalului de care dispunea Moruzov şi eterna problemă a banilor, în asemenea situaţie complexă, Moruzov a făcut din plin dovada capacităţilor sale de om de infor¬maţii. Să îl lăsăm chiar pe el să facă un bilanţ al reuşitelor serviciului pe care l-a condus în acei ani grei, aşa cum l-a prezentat în Raportul din 1934: capturarea colonelului german von Mayer, şeful serviciului de informaţii din Dobrogea şi de pe ţărmul Mării Negre, operaţiune desfăşurată la 75 km în spatele frontului inamic; arestarea a 156 spioni germani în zonă; împiedicarea inamicului să distrugă vreun depozit al armatei române; împiedicarea încheierii unui acord între Armata Roşie şi armatele Puterilor Centrale pe frontul dobrogean prin pătrunderea lui Moruzov şi a altor doi agenţi în compunerea delegaţiei ruse şi informarea amiralu¬lui Ion Coandă despre intenţia a două divizii ruse aflate pe frontul Salonicului de a se preda germanilor; salvarea unor ofiţeri şi soldaţi români din mâinile bolşevicilor, în sudul Basarabiei; dejucarea acţiunilor armatei ruse din aceeaşi zonă. Şi adăuga Mihail Moruzov: „Regret un singur lucru şi anume: din cauza unei neînţelegeri, luptele de la Vâlcov au fost provocate prin surprindere şi fără ordin, neaşteptându se realizarea unui aranja¬ment făcut de mine, aranjament în virtutea căruia organizasem cumpărarea cu două milioane lei a câtorva contratorpiloare, canoniere, a atelierului naval, a o serie de vedete, şlepuri cu muniţii şi alte vase, care formau flota rusă de pe Dunăre şi Marea Nea¬gră, în punctele Chilia, Vâlcov şi Sulina". Să mai amintim doar propaganda făcută de unii emisari ucraineni, trimişi de serviciul german de informaţiile grecii favorabili regelui Constantin şi germanilor şi de evreii care doreau încetarea războiului.
Spre sfârşitul războiului, activitatea lui Moruzov a fost pusă sub semnul întrebării, instituindu-se o comisie de anchetă, în 1919 Moruzov ducea la bun sfârşit „afacerea rublelor", prin care se împiedica introducerea în România, de către serviciile speciale sovietice, a unei mari cantităţi de ruble false[16]. Peste un an însă, Moruzov era arestat, pe baza mandatului cu nr. 2250/13 mai 1920, emis de judecătorul de instrucţie al Tribunalului Constanţa, „în virtutea art. 14 şi 204 combinat cu art. 40 din Codul Penal"[17]. Era şi re¬zultatul unui conflict dintre Romulus Voinescu, directorul general al Siguranţei statului, şi Mihail Moruzov, ce avea să se întindă pe mai mulţi ani, amplificându-se după numirea ulti¬mului în fruntea S.S.I.. După cum ne spune Gheorghe Cristescu, inspectorul general al Siguranţei din Dobrogea, Ştefu, s-a simţit lezat, considerându-se îndreptăţit să ocupe postul respectiv. Drept pentru care a intervenit pe lângă Romulus Voinescu. Cum şi Moruzov a atras în serviciul său multe elemente de la Siguranţă, fără să se consulte cu conducerea instituţiei, a fost nevoie de intervenţia personală a regelui Ferdinand. În faţa suvera¬nului, Moruzov şi Romulus Voinescu s-au împăcat formal[18].
Momentul creării Serviciului Secret de Informaţii a fost destul de confuz prezentat până acum în istoriografie. Cert este că imediat după terminarea Primului Război Mondial, s-a pus problema reorganizării unui serviciu de informaţii şi contrainformaţii în cadrul Marelui Stat Major. Cum se constatase că ataşaţii militari dispuneau de prea „puţină libertate de mişcare şi informaţiile furnizate nu erau suficiente, existând o stare de alarmism şi încordare, mai ales în regiunea de Est, din care cauză ani de zile armata nu s-a putut bucura de o viaţă normală, în comandamente domnea îngrijorarea, iar în rândul populaţiei o stare de nesiguranţă cu grave consecinţe economice", s-a pus problema creării unui serviciu secret, paralel, cu angajaţi civili. Marele Stat Major l-a luat însă sub aripa sa, într-o „dependenţă totală de subordonare şi o oarecare anchiloză militaristică [ce] nu lăsa S.S.I. elasticitatea necesară unui adevărat serviciu informativ modern"[19], nota Gheorghe Cristescu. Aşa încât în 1922 Consiliul Superior al Apărării Ţării[20] i-a acordat mai multă autonomie şi pe plan informativ (faţă de Marele Stat Major) şi pe plan contrainformativ (faţă de Siguranţa generală). Noi reorganizări s-au produs în 1923 şi 1924, dar ceea ce lipsea noului organism de informaţii era un şef care să-i dea un rost. După unele documente, la propunerea generalului Dragu, după altele la cea a amiralului Coandă, în 1924 (sau 1925) în fruntea Serviciului Secret (cum se numise până atunci) a fost numit Mihail Moruzov. Din acel moment, serviciul de informaţii al armatei (condus de colonelul Alexandru Glatz)[21] şi-a urmat cursul său, devenind Diviziunea II (cu secţia informaţii şi cea de cotrainformaţii), apoi Secţia a II-a, cu mai multe birouri. Iniţial, şi S.S.I. a avut tot două secţii: de informaţii şi contrainformaţii. În 1928, lui Moruzov i s-a cerut să elaboreze un proiect de reorganizare, care să aducă serviciul la nivelul echivalentelor sale din S.U.A., Franţa sau Anglia. După cum ne informează colonelul Gheorghe Petrescu, Moruzov a alcătuit „un proiect de reorganizare a tuturor serviciilor de informaţii, concentrându-le sub o singură direcţiune generală la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Evident, proiectul era prea vast şi nu se putea realiza cu mijloacele de atunci"[22]. Deja, în 1928, S.S.I. se mărise considerabil, având un secretariat general, mai multe secţii şi o organizare importantă în teritoriu. Deşi continua să funcţioneze sub tutela - nominală - a Marelui Stat Major, structural şi operaţional S.S.I. devenise altceva decât Secţia a II-a.
Nistrul - o frontieră a Europei
Una dintre raţiunile pentru care fusese adus Moruzov în fruntea S.S.I. era buna cunoaştere a limbii ruse (Gheorghe Cristescu vorbea chiar despre faptul că Moruzov străbătuse zone întinse din U.R.S.S. pentru că le descria cu prea multe amănunte, pe care nu le poţi căpăta decât la faţa locului). Principalul peri¬col pentru statul român rezultat la 1 Decembrie 1918 - nu era nici o îndoială - venea dinspre Răsărit CEKA, apoi O.G.P.U. sau N.K.V.D.- nu neglijaseră spaţiul românesc. Dacă afacerea rublelor eşuase, alte operaţiuni reuşiseră. Astfel, în 1926 (cazul a fost clarificat abia în 1928) serviciul de spionaj sovietic a reuşit să infiltreze o agentă pe lângă generalul Ludovic Mircescu[23] şi să sustragă planul de mobilizare al armatei române. Documentul de 100 file, cu multe anexe, conţinea datele cele mai secrete şi mai complete despre armata română. Generalul Mircescu s-a sinucis, ceea ce evident nu a rezolvat problema[24].
În tot timpul vieţii sale Moruzov a fost un duşman declarat al U.R.S.S.. Mai mult, după cum nota colonelul Gheorghe Petrescu (care l-a cunoscut bine, fiindu-i naş la cea de-a doua căsătorie), Moruzov era „unul din cei mai înverşunaţi, nu rusofobi, ci ceva mai mult, slavofob... şi a păstrat această linie de conduită şi a afişat o cu mult zgomot. Or, acest zgomot era prea răsunător, prea strident; el distona şi cu numele său şi cu originea sa enică şi chiar dacă el era sincer, dădea de bănuit... După părerea mea însă, ca un observator foarte atent al său, cred că Moruzov ura de moarte regimul sovietic şi ştia sigur că era urât de acel regim şi că i se promisese pieirea"[25]. „Ţinta sa principală - ne spune Gheorghe Cristescu - a fost mereu de a întări acţiunea contrainformativă ce era îndreptată mai ales împotriva U.R.S.S.. De aceea şi dă o atenţie specială agenturii sale din Basarabia... Acţiunea informativă împotriva U.R.S.S. o conducea personal şi exclusiv şi niciodată nu s-a ştiut unde şi stabilise «centrul de activitate», care era probabil undeva prin Dobrogea, întrebuinţând în misiuni informative pe lipovenii săi, printre care avea întinse relaţiuni. Faptul că adeseori, după ce încasa fondul informativ, pleca la Tulcea cu mulţi bani asupra sa vine să confirme acest lu¬cru"[26].
Ceva mai deschis s-a arătat Moruzov în această problemă - dar foarte târziu - faţă de colonelul Gheorghe Petrescu, căruia i-a dezvăluit principalele sale surse de informaţii asupra spaţiului sovietic. O primă sursă o constituie reţeaua din România a Intelligence Service-ului britanic, care îi asigura practic pe gratis (vom vedea cum) informaţii pe care englezii le plăteau cu bani grei. O altă sursă era agentura similară franceză, care însă nu asigura informaţii de aceeaşi cali¬tate. Mai mult, ajunsese să pericliteze agenţii britanici şi pe cei ai lui Moruzov, încât acesta i-a îndepărtat pe francezi, blocând pentru o vreme colaborarea cu ei şi în alte domenii. A treia categorie de surse au constituit o organizaţiile naţionaliste ucrainene, ce-şi aveau sediile în diferite capitale ale Europei şi care au avut permanent un om de legătură pe lângă Moruzov. A patra categorie o formau organizaţiile ţariste extremiste. „Mulţi din capii şi factorii importanţi ai acestei mişcări, care mai târziu au fost victimele asasinatelor şi răpirilor sovietice, au trecut şi prin ţara noastră, au luat contact cu Moruzov şi au fost în slujba lui. De la ei primea un bogat material informativ, mai ales politic, şi cred că mai târziu, atunci când Moruzov a dispus de fonduri numeroase, a plătit şi întreţinut destul de larg pe aceşti refugiaţi politici". Şi, adăuga Gheorghe Petrescu: „Cu aceste mijloace infor¬mative şi surse informative a pornit Moruzov..., ca subaltern într-un birou din Marele Stat Major, pentru ca să urce treaptă cu treaptă şi să ajungă în ulti¬mii ani o cvasiomniprezenţă"[27].
Confidenţe i-a făcut Moruzov şi lui Maimuca, în perioada când încerca să îl atragă în cadrul S.S.I.: „M-a pus la curent cu unele situaţii pe care eu nu le cunoşteam şi anume că Franţa şi Anglia consideră graniţa Nistrului ca o frontieră a Europei şi ca o barieră pentru împiedicarea lărgirii comunismului. Că ei condiţionează acordarea de credite şi înarmarea României de modul cum această frontieră a Europei este păzită. Că între Starul Major român şi Statul Major francez şi englez şi guvernele respective a intervenit o înţelegere de colaborare informativă, în sensul că frontiera Basarabiei să fie deschisă în anumite sectoare serviciilor informative ale acestor ţări, iar autorităţile de frontieră române să dea un concurs neprecupeţit pentru ca operaţiile de trecere şi primire a agenţilor să se facă în condiţii cât mai mulţumitoare, că această agentură să nu fie supusă nici unui control sau identificare din partea organelor de pază române ale frontierei sau a celor din interior"[28].
Obiectivul principal: spaţiul sovietic
Să zăbovim puţin asupra a două figuri cu care Moruzov a colaborat. Primul personaj este Victor Vasilievici Bogomoletz, rus, născut la Kiev, la 8 mai 1895. Emigrant alb, era medic de profesie. Din 1920, când a părăsit Rusia, s-a stabilit la Istanbul. Acolo a început să lucreze pentru englezi (a colaborat ulterior şi cu italienii, francezii, portughezii şi sovieticii), în 1921 a, sosit la Bucureşti unde conducea secţia sovietică a rezidenturii britanice din România cu sediul în Aleea Washington 5, ce avea în frunte pe ataşatul comercial Gibson. În martie 1923, Siguranţa i-a făcut o percheziţie acasă, găsind informări despre mişcarea comunistă din Bulgaria. Poate în urma percheziţiei, poate din nvoia de a obţine colaborarea Siguranţei, Bogomoletz a figurat ca informator al respectivei instituţii, până în 1928, când, în urma unui conflict, a rupt legăturile. La scurtă vreme a fost preluat de Moruzov, care i-a înlesnit din nou trecerea agenţilor în U.R.S.S.. În schimb, Bogomoletz îi preda copiile tuturor rapoartelor pe care le redacta pentru Gibson. În 1931, Gibson era mutat la Riga şi l-a luat cu el şi pe Bogomoletz. Peste trei ani, în urma reluării relaţiilor diplomatice româno sovietice, Bogomoletz revenea la Bucureşti, preluând din nou secţia rusă. În august acelaşi an, Intelligence Service-ul renunţa la servici¬ile lui Bogomoletz, pe care îl acuza că lucra împotriva intereselor statului britanic. Rezidentului Serviciului britanic de informaţii i se ordona să interzică agenturii să mai ia contact cu Bogomoletz. Peste câteva luni, în 1935, Bogomoletz era la Paris, dându-se drept reprezentant al statului român[29]. În 1940, potrivit lui Veniamin Moruzov, unchiul său se întâlnea cu Bogomoletz la Paris, în 1943, refugiat în Portuga¬lia, îşi oferea din nou serviciile S.S.I., care însă i-a respins oferta ca neinteresantă. Ulterior, poliţia portugheză i-a cerut să părăsească ţara. Se pare că la intervenţia Intelligence Service-ului, a primit viză pentru Egipt. Acolo era semnalat încă, la 15 iu¬lie 1955, într o notă a Securităţii din care mai aflăm că în Portugalia Bogomoletz ţinuse legătura, prin Victor Cădere, fostul ministru al României la Lisabona, cu Maniu şi Antonescu[30].
Un alt personaj interesant cu care a colaborat Moruzov a fost Bruhatov Dimitrie Rostovski[31], tot rus, născut la 20 octombrie 1891 la Moscova. Ajuns la Istanbul în 1921, a fost luat de Bogomoletz la Bucureşti. A intrat în vizorul Siguranţei pentru că era corespondent de presă al ziarului Daily Mail, proprietatea lordului Rothermere, sprijinitor al intereselor Ungariei. Rostovski a reuşit să stabilească relaţii numeroase la Bucureşti, inclusiv cu cercurile francmasonice, în 1930 era secretar al Asociaţiei corespondenţilor de presă străini din România. După plecarea lui Bogomoletz la Riga, Rostovski a preluat conducerea secţiei sovietice a Intelligence Service-ului din Bucureşti. În 1930 lucra la realizarea unei cărţi despre România, având tot sprijinul Consiliului de Miniştri. În 1937, pleca în concediu în Cehoslovacia. Pe dosarul său aflat la Siguranţă există o însemnare a lui Eugen Bianu: „Numitul a murit într un sanatoriu, în anul 1938, în Elveţia". Am considerat interesant să prezentăm aceste două figuri şi pentru a arăta cu ce fel de oameni colabora Moruzov pentru a obţine informaţii despre U.R.S.S.. Nu este mai puţin adevărat că şi sovieticii au marcat puncte în această competiţie. Printre cele pe care am reuşit să le aflăm se numără şi introducerea maiorului Tulbure în S.S.I. chiar la Frontul de Est - care la rândul său şi a adus şi alţi „colaboratori" - dovedit ca spion sovietic abia după cuceri¬rea Odesei de către trupele române[32].
Înverşunarea lui Moruzov contra sovieticilor a mers până acolo încât a căutat să torpileze toate eforturile lui Nicolae Titulescu de reluare a relaţiilor diplomatice cu U.R.S.S.. Episodul ne este rela¬tat de Gheorghe Cristescu. Conflictul lor este alimentat şi de opoziţia înverşunată făcută de Titulescu iniţiativei lui Moruzov de a şi introduce oamenii în Ministerul de Externe, sub acoperire diplomatică. Cu ajutorul Palatului, Moruzov a ieşit victorios în final, în această din urmă problemă. Pentru a-l spiona pe Titulescu, Moruzov l-a trimis la Geneva pe Niky Ştefănescu cu o echipă specială, ceea ce a atras protestele lui N. Titulescu şi retragerea echipei. A urmat o confruntare la Ministerul de Externe între Titulescu şi Moruzov, în care şeful Serviciului Secret a în¬cercat, pe baza unui material alcătuit de el, să demonstreze inutilitatea reluării relaţiilor diplomatice cu U.R.S.S.. Titulescu şi a impus însă punctul de vedere. Moruzov nu i-a rămas dator şi, ne asigură Gheorghe Cristescu, debarca¬rea lui Titulescu s-a făcut în bună măsură şi cu colaborarea şefului S.S.I.[33].
În ce priveşte activitatea lui Moruzov şi a Serviciului Secret pe Frontul de Est în legătură cu spaţiul sovietic, trebuie să mai semnalăm şi un studiu semnat de el şi datat 9 martie 1930 (doc. nr. 1). Moruzov trăgea un serios semnal de alarmă asupra situaţiei din Basarabia, arătând că atitudinea faţă de provincia revenită la patria mamă în 1918 fusese cât se poate de greşită. „Prin cele petrecute acolo, s-a săpat o prăpastie între noi şi basarabeni. Guvernele care s-au succedat, preocupate de chestiuni fundamentale în reorganizarea noastră ca stat, au neglijat starea de fapt ce se crea, fără ştirea lor, în această provincie, căreia i se cereau numai majorităţi în alegeri". Funcţionarii trimişi acolo, inclusiv cei de la Siguranţă (aici Moruzov plătea probabil şi nişte poliţe) s-au preocupat doar de o rapidă îmbogăţire. Erau date apoi, pe multe pagini, cazuri concrete de abuzuri săvârşite de autorităţi şi de militari contra populaţiei române basarabene. Toată structura Siguranţei din Chişinău, demonstra Moruzov, era infiltrată de G.P.U. ul sovietic: „aproape în total, personalul de siguranţă din Basarabia, deşi salarizat de statul nostru, nu era în realitate decât o secţie de G.P.U. organizată solid pe teritoriul nostru". Dacă e să dăm crezare acestor afirmaţii ale lui Moruzov - şi nu vedem de ce n-am face-o -, atunci va trebui să recunoaştem cu obiectivitate că efectele atitudinii de atunci faţă de Basarabia le resimţim chiar şi astăzi.
Iată cât de profunde şi actuale sunt uneori învăţămintele istoriei! Şi să nu uităm că toate acestea ne transpar peste timp graţie unor documente - scăpate ca prin minune de la distrugere - elaborate de primul serviciu secret de informaţii român modern, ale cărui baze au fost puse de Mihail Moruzov.
----------------------------------------------------------
[1]Arh. M.Ap.N., fond Microfilme, r. PII, l. 513, c. 607.
[2] Prima lege românească a contraspionajului a fost votată de Parlament şi promulgată de regele Carol I, la 31 ianuarie 1913.
[3] Arh. M.Ap.N.), fond Microfilme, r. PII, l. 513, c. 621.
[4] Din documente rezultă că Moruzov a debutat ca agent al Siguranţei, infiltrat într‑un cerc socialist, apoi cooptat în cadrul instituţiei.
[5] Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918, ediţia a II‑a, vol. II, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, p. 216.
[6] Arh. S.R.I., fond “d”, dosar nr. 7702, f. 26.
[7] Ibidem, fond „y“, dosar nr. 20954, vol. l, f. 572 şi dosar nr. 2405, vol. l, f. 23.
[8] Paul Ştefănescu, op. cit., p. 35‑36.
[9] Direcţia Informaţii Militare între ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994, p. 55‑56.
[10] Arh. S.R.I., fond “d”, dosar nr. 7702, f. 27-32.
[11] Secţia Militară Secretă era organizată pe 4 secţii: o secţie de spionaj şi informaţii politice (condusă de medicul Carol I. Sotel, o secţie militară (condusă de colonelul Emilian Savu), o secţie de propagandă (al cărui şef era inginerul Gheorghe Chelemen) şi o secţie muncitorească (condusă de preotul militar dr. Iuliu Florian). Realizările concrete ale Secţiei Militare Secrete au fost descrise de Aurel Gociman care a publicat şi 13 documente (rapoarte). Vezi: Aurel Gociman, România şi revizionismul maghiar, ediţia a II‑a, Tipografia ziarului „Universul“, Bucureşti, 1934, p. 266‑285.
[12]Arh. S.R.I., fond d, dosar nr. 7702, f. 27-32.
[13] Ibidem, f. 108.
[14] Ibidem, f. 96.
[15] Ibidem, f. 27-32.
[16] Veniamin Moruzov, Moruzov despre Moruzov, în „Strict‑Secret“, nr. 4, din 5 ianuarie 1991.
[17] Arh. S.R.I., fond „y“, dosar nr. 20954, vol. l, f. 9.
[18] Ibidem, dosar nr. 17474, vol. l, f. 12.
[19] Ibidem, f. 14.
[20] Istoria militară a poporului român, vol. VI, Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 13‑16.
[21] Direcţia Informaţii Militare... p. 73‑74.
[22] Arh. S.R.I., fond „y“, dosar nr. 88301, vol. l, f. 16.
[23] Generalul Ludovic Mircescu a fost ministru de Război în guvernul prezidat de generalul Alexandru Averescu, instalat la 30 martie 1926 (vezi Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 – până în zilele noastre – 1995, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, p. 90).
[24] Direcţia Informaţii Militare..., p. 75.
[25] Arh. S.R.I., fond „y“, dosar nr. 20954, vol. 21, f. 8‑9.
[26] Ibidem, dosar nr. 88438, vol. l, f. 6.
[27] Ibidem, dosar nr. 20954, vol. 21, f. 9.
[28] Ibidem, dosar nr. 73865, vol. l, f. 313.
[29] Ibidem, dosar nr. 108606, 190‑191.
[30] Ibidem, f. 193.
[31] Ibidem, dosar nr. 20989, vol. 2, f. 37‑39.
[32] Precizare făcută de colonel (r) Traian Borcescu în cadrul unui dialog pe această temă.
[33] Arh. S.R.I., fond „y“, dosar nr. 17474, vol. l, f. 18‑19. Despre conjunctura politică internă şi internaţională, în care s‑a produs demisia guvernului liberal, condus de Gh. Tătărescu, la 29 august 1936, şi formarea, în aceeaşi zi, a unui nou cabinet, sub aceeaşi preşedinţie, dar fără N. Titulescu Ia Externe vezi şi Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Din nou despre cauzele înlăturării din guvern a lui Nicolae Titulescu (29 august 1936), în: „Revista de Studii Internaţionale“, nr. 2/1969, p. 37‑53.
http://www.art-emis.ro/istorie/1374-moruzov-3.html |
|
|
- Date despre biografia şi personalitatea lui Mihail Moruzov [1]
Minciunile istoricului Cristian Troncotă. Declarația generalului Iulian Vlad în procesul revoluției de la Timișoara
RăspundețiȘtergerehttp://mariusmioc.wordpress.com/2014/05/21/minciunile-istoricului-cristian-troncota-declaratia-lui-iulian-vlad-in-procesul-revolutiei-de-la-timisoara/