1.806 afisari | Postat de: Costin Crețu | 4 Aug, 2014 | in Interviu | 2 Comentarii
CONVORBIRI CU FOSTUL ŞEF AL CONTRASPIONAJULUI ROMÂN
Am spus că nu mai scriu la ziar; motivul – îmi este scârbă de întreaga clasă politică, dar şi de voi, poate chiar şi de mine. Politicieni continuă să facă, indiferent de ecusonul culorii politice pe care îl poartă, iar voi continuaţi – într-un fel de neînţeles pentru mine, să vă supuneţi obiceiurilor acestora. Am acceptat ca acest interviu să apară în Gorj Domino din două motive:
1) Pentru că acest ziar a fost cel care mi-a cerut (altfel, de multă vreme nici nu-l mai citesc).
2) Pentru că şeful de drept al contraspionajului românesc este o autoritate care poate pe unii dintre voi vă va trezi, vă va face să înţelegeţi că fiecare în parte este răspunzător de situaţia în care se află România, situaţie care se poate traduce prin următoarea sintagmă: ROMÂNIA NU-ŞI MAI APARŢINE SIE-ŞI – ROMÂNIA ESTE UN STAT COLONIZAT.
1) Pentru că acest ziar a fost cel care mi-a cerut (altfel, de multă vreme nici nu-l mai citesc).
2) Pentru că şeful de drept al contraspionajului românesc este o autoritate care poate pe unii dintre voi vă va trezi, vă va face să înţelegeţi că fiecare în parte este răspunzător de situaţia în care se află România, situaţie care se poate traduce prin următoarea sintagmă: ROMÂNIA NU-ŞI MAI APARŢINE SIE-ŞI – ROMÂNIA ESTE UN STAT COLONIZAT.
Despre întâlnirea cu Filip Teodorescu, ce pot să spun? Nu prea multe; oricum, este un personaj fabulos – aşa, ca părere de ansamblu. În schimb, ceva mă nemulţumeşte la el, deşi, spre deosebire de alţii, el chiar spune câte ceva; totuşi, pare o bancă aflată în inventar. Sper să am abilitatea, iar domnia sa – „amabilitatea” ca acest proiect să continue, materializându-se într-o carte din care poporul român să afle că are suficiente motive să se revolte. Chiar şi el însuşi – vorba „lichelei” de Liceanu, căci ce fel de om mai poţi fi dacă nu mai ai apartenenţă la o familie, la un grup, la pământul pe care calci şi în care o să intri, la ţara pe care o porţi în actul de identitate. Altfel ni se va statua ceea ce în fapt am devenit, un popor de apatrizi. Mi s-a sugerat de câţiva oameni de bună credinţă să-mi văd de treabă, că astfel de răscoliri s-ar putea să-mi aducă multe neplăceri. Tuturor acestora le răspund că dacă ăsta este preţul, sunt dispus să-l plătesc. Eu îmi iubesc ţara aproape la fel cum îmi iubesc familia, iar celorlalţi le spun… nu le spun nimic. Aş fi onorat să suport consecinţele, fie ele şi nevăzute pentru opinia publică, pentru o astfel de îndrazneală.
C.C.: Aş vrea să clarificăm, pentru început, câteva aspecte. Mai întâi, cât de necesar este un Serviciu sau, altfel spus, există state care-şi permit lipsa unor structuri de informaţii? Iar mai apoi, pentru a înţelege, aş dori să plecăm de la ideea că statul este, în fond, un organism viu; atunci, întrebarea ar fi cărui organ i-am putea atribui funcţiile acestei structuri?
F.T.: Întrebarea dumneavoastră – deşi, în aparenţă, pare a fi una generică, îndrăznesc să spun că este esenţială. Istoricii cunosc bine acest amănunt. De când oamenii au început să trăiască în grupuri, au folosit sau au fost dependenţi de informaţii. Cu cât societatea a evoluat, dependenţa de informaţii s-a dovedit a fi esenţială. În unele momente, chiar vitală. Atât pentru cei care aveau ca politici apărarea, cât şi pentru cei care aveau dorinţe expansioniste. Specialiştii preocupaţi de acest domeniu pot demonstra cu date concrete ceea ce eu vă spun acum. Dezvoltarea statelor a fost, dacă vreţi, ombilical legată de performanţele structurilor de informaţii pe care le aveau. Cu cât erau mai bine organizate, ca filosofie de lucru şi ca practică, cu atât statul căruia îi aparţineau, cunoştea o dezvoltare explozivă. Ca cititorii dumneavoastră să înţeleagă mai bine despre ce vorbim, aş vrea să exemplificăm puţin. Care este scopul şi obiectul lucrativ al unei astfel de structuri? În esenţă, sunt două: informaţii şi contraspionaj. Evident că fiecare din acestea are subdiviziuni, însă, n-o să intrăm în amănunte acum. Prima componentă are ca principal obiectiv obţinerea de informaţii de la vecini sau de la alţii mai îndepărtaţi, dar interesanţi. Când mă refer la informaţii, spun tot ce prezintă interes pentru beneficiar. De exemplu, tot ce se preconizează a apărea în domeniul tehnologic. Să presupunem că, undeva pe glob, se preconizează implementarea unei tehnologii, ca urmare a unei munci asidue de cercetare. Dacă un Serviciu reuşeşte să obţină datele necesare ca această tehnologie să fie dezvoltată şi în ţara sa, putem vorbi despre îndeplinirea misiunii şi, de aici, toate consecinţele care decurg. Beneficiile economice ale statului sunt deosebite. România a avut astfel de reuşite, datorită unor ofiţeri de excepţie, despre a căror viaţă pot spune că a fost o umbră. În anonimat au trăit şi în anonimat au murit, fără ca nici măcar familiile lor să ştie ceva despre activitatea pe care o desfăşurau. Totuşi, să nu uităm că şi ofiţerii de informaţii şi contraspionaj sunt oameni şi au trăiri şi sentimente. Vedeţi, dacă un cetăţean salvează un animal de la înec, primeşte aplauze. Un astfel de ofiţer, care aduce statului avantaje, nu primeşte nimic. Sau, poate, cum au fost cazuri în perioada trădării lui Pacepa, eventual, un glonte în cap. Însă el, ofiţerul, este pregătit, instruit şi antrenat pentru astfel de situaţii. Nici nu cere, nici nu aşteaptă aplauze. El îşi încheie o misiune doar pentru a o începe pe următoarea. Drama ofiţerului de informaţii, frustrarea, strigătul către lună apar doar atunci când beneficiarii eforturilor, sacrificiilor pe care el le face sunt fie incompetenţi, fie rău intenţionaţi, fie, de ce nu, trădători. Vă imaginaţi ce tristeţe, ce exasperare, cât de mult au fost chinuiţi de sentimentul neputinţei ofiţerii de la Contraspionaj când au văzut că, în decembrie `89, au apărut la televizor, jucând rolul de „revoluţionari”, trădători pe care-i documentaseră de-a lungul timpului? Tu, cel care poate ţi-ai epuizat viaţa să probezi că „X” este spion sau trădător şi apoi să-i vezi la televizor cum se dau revoluţionari în ţara ta şi să nu ai nicio posibilitate, dar niciuna, să reacţionezi? E devastator! Nu numai că eforturile unei munci istovitoare se duc pe Apa Sâmbetei, dar trebuie să guşti sau chiar să bei întregul pocal al umilinţei, văzând cum trădătorul ajunge chiar demnitar în ţara ta. Simplist vorbind, e o misiune dificilă să afli intenţiile unui potenţial adversar pentru a putea lua decizii în cunoştinţă de cauză. Măsurile de apărare sau contracarare ale Serviciilor de Informaţii care au ca principală misiune apărarea intereselor statului respectiv se opresc la uşa factorului politic, cel care conduce administrativ un stat. În zadar aceste structuri îşi fac treaba dacă beneficiarul informaţiei fie le ignoră, fie le divulgă uneori, aşa cum s-a întâmplat în istorie. Serviciile de informaţii au competenţele pe care factorul politic i le stabileşte prin lege. De exemplu, vă pot spune că Ceauşescu a avut toate informaţiile necesare pentru a preîntâmpina evenimentele din `89. Însă ce folos, dacă n-a avut capacitatea şi raţiunea de a lua măsurile ce ar fi putut salva ţara? Şi ar fi putut-o salva nu doar de întâmplările care au avut loc în `89, ci şi de dezastrul care a urmat. La a doua întrebare, răspunsul poate fi mai simplu, căci, tot despre informaţii este vorba. Nu putem să ne raportăm la un organ anume, ci chiar la sistemul imunitar al omului care acţionează doar în urma informaţiilor pe care le primeşte de la organism. Ştiu că, fără un sistem imunitar sau cu unul slăbit, organismul este supus unei morţi stupide. Se poate muri de la o banală zgârietură. Mai e şi un alt aspect – că, deşi organismul primeşte informaţii corecte, nu mai are capacitatea de a procesa datele în interes organic. Atunci se produce haosul, cum se întâmplă, am înţeles, în cancer sau în alte maladii – când celulele se devorează unele pe altele.
C.C.: Domnule colonel, mă tem că evenimentele din `89 nu s-au sfârşit nici acum şi într-un fel trăim în masă un lung şi lent proces de dezintegrare, străin, total străin intereselor noastre. Atunci, în `89, poate a fost doar începutul, momentul în care s-a trecut la o altă etapă, de la persoane care aparţineau structurilor şi implicit intereselor străine, infiltrate în unele organisme de conducere, la preluarea administrativ-politică a întregului stat. Căci, dacă în funcţii cheie ale statului ajung trădători, putem vorbi şi în asemenea termeni.
F.T.: Of, da, temeţi-vă! (face o lungă pauză, chiar solicită câteva clipe de răgaz, timp în care-şi bea toată apa din pahar. Îşi umple paharul şi priveşte dincolo de mine, absent şi totuşi prezent). Eu am obligaţia să rămân optimist în orice situaţie, chiar şi în una ca aceasta. Ofiţerul de informaţii, atâta vreme cât respiră, este şi optimist. Altfel… Am putea puncta aici ca semne de întrebare (râde) câteva întâmplări, dacă vreţi, argumente care să contrazică pesimismul dvs.
1. Ceauşescu a fost manipulat, prin intermediul Elenei, să nu aibă încredere în Securitate, ceea ce a şi condus la dezastru.
2. S-a încercat cu tot dinadinsul implicarea ofiţerilor Securităţii în acţiunile de stradă din `90. Nu s-a reuşit. Dacă se reuşea, ar fi fost apocaliptic, pentru că numărul morţilor ar fi fost cel care se trâmbiţa pe la televizoare. Aşa a fost planul. Cu toate acestea, principala măsură mediatică, în scopul manipulării opiniei publice, a fost aceea de a compromite Securitatea. De ce oare? Vă povestesc, pe scurt, o întâmplare pe care am redat-o amănunţit în carte (N.N. – „Un risc asumat”); apropo de tehnici de manipulare, empirice – adevărat – dar, totuşi, eficiente. Eu, împreună cu generalul Emil Macri şi cu alţi ofiţeri superiori din Timişoara, ne aflam în arestul garnizoanei şi am auzit pe postul de radio Timişoara cum unii dintre noi, prezentaţi cu nume şi prenume, chiar grad şi funcţie, ne aflam în fruntea unor grupe de terorişti în diverse puncte ale oraşului, unde – ce credeţi că se spunea la radio? – măcelăream demonstranţii. Colegul meu de arest, colonel Traian Sima, a rămas perplex când şi-a auzit numele la radio, unde se relata că, în fruntea unor securişti-terorişti înarmaţi până-n dinţi, făceau prăpăd în nu ştiu ce cartier al oraşului.
3. Au fost forţate procese în care au fost acuzaţi de genocid ofiţeri ai Securităţii, fără ca aceştia să fi avut măcar pistol sau să fi dat vreun ordin să se tragă. Asta tot în scopul de a incrimina Securitatea şi de a-i acoperi pe adevăraţii vinovaţi. Trebuia să se facă totul repede pentru a se turna o placă de beton peste adevăr. Şi, astfel, vinovaţii să nu fie deconspiraţi nici măcar din întâmplare. S-a mers până acolo încât, ştiţi bine, Serviciul naţional de informaţii a fost desfiinţat.
4. Într-un interviu publicat în revista noastră, „Vitralii – Lumini şi umbre”, ing. Mihai Montanu – nume legat de evenimentele din decembrie 1989 – a relatat cum preşedintele Ion Iliescu l-a chemat, în martie 1990, şi i-a comunicat că a hotărât să-l numească la conducerea noului serviciu naţional de informaţii ce urma a fi organizat. Când Montanu a ieşit din biroul lui Iliescu, s-a întâlnit pe hol cu Victor Stănculescu şi, entuziasmat, i-a spus ce-i propusese preşedintele Frontului Salvării Naţionale. Stănculescu i-a sugerat să-şi vadă de treabă, că acest lucru nu se va întâmpla. „O să sune la Moscova, o să informeze şi n-o să te numească”. Într-adevăr, după doar trei zile, Iliescu l-a chemat pe Montanu şi i-a spus, vă citez din povestirea lui Mihai Montanu: „Dragă Mihai, nu vei putea fi în fruntea SRI. Nu ştiam că nu faci parte din grupul nostru. O să te numesc la Ministerul Afacerilor Externe”.
1. Ceauşescu a fost manipulat, prin intermediul Elenei, să nu aibă încredere în Securitate, ceea ce a şi condus la dezastru.
2. S-a încercat cu tot dinadinsul implicarea ofiţerilor Securităţii în acţiunile de stradă din `90. Nu s-a reuşit. Dacă se reuşea, ar fi fost apocaliptic, pentru că numărul morţilor ar fi fost cel care se trâmbiţa pe la televizoare. Aşa a fost planul. Cu toate acestea, principala măsură mediatică, în scopul manipulării opiniei publice, a fost aceea de a compromite Securitatea. De ce oare? Vă povestesc, pe scurt, o întâmplare pe care am redat-o amănunţit în carte (N.N. – „Un risc asumat”); apropo de tehnici de manipulare, empirice – adevărat – dar, totuşi, eficiente. Eu, împreună cu generalul Emil Macri şi cu alţi ofiţeri superiori din Timişoara, ne aflam în arestul garnizoanei şi am auzit pe postul de radio Timişoara cum unii dintre noi, prezentaţi cu nume şi prenume, chiar grad şi funcţie, ne aflam în fruntea unor grupe de terorişti în diverse puncte ale oraşului, unde – ce credeţi că se spunea la radio? – măcelăream demonstranţii. Colegul meu de arest, colonel Traian Sima, a rămas perplex când şi-a auzit numele la radio, unde se relata că, în fruntea unor securişti-terorişti înarmaţi până-n dinţi, făceau prăpăd în nu ştiu ce cartier al oraşului.
3. Au fost forţate procese în care au fost acuzaţi de genocid ofiţeri ai Securităţii, fără ca aceştia să fi avut măcar pistol sau să fi dat vreun ordin să se tragă. Asta tot în scopul de a incrimina Securitatea şi de a-i acoperi pe adevăraţii vinovaţi. Trebuia să se facă totul repede pentru a se turna o placă de beton peste adevăr. Şi, astfel, vinovaţii să nu fie deconspiraţi nici măcar din întâmplare. S-a mers până acolo încât, ştiţi bine, Serviciul naţional de informaţii a fost desfiinţat.
4. Într-un interviu publicat în revista noastră, „Vitralii – Lumini şi umbre”, ing. Mihai Montanu – nume legat de evenimentele din decembrie 1989 – a relatat cum preşedintele Ion Iliescu l-a chemat, în martie 1990, şi i-a comunicat că a hotărât să-l numească la conducerea noului serviciu naţional de informaţii ce urma a fi organizat. Când Montanu a ieşit din biroul lui Iliescu, s-a întâlnit pe hol cu Victor Stănculescu şi, entuziasmat, i-a spus ce-i propusese preşedintele Frontului Salvării Naţionale. Stănculescu i-a sugerat să-şi vadă de treabă, că acest lucru nu se va întâmpla. „O să sune la Moscova, o să informeze şi n-o să te numească”. Într-adevăr, după doar trei zile, Iliescu l-a chemat pe Montanu şi i-a spus, vă citez din povestirea lui Mihai Montanu: „Dragă Mihai, nu vei putea fi în fruntea SRI. Nu ştiam că nu faci parte din grupul nostru. O să te numesc la Ministerul Afacerilor Externe”.
C.C.: Domnule colonel, iertaţi-mă, dar sunt nevoit să vă întrerup. Spuneţi că eu sunt pesimist, însă ce fel de stat mai poate fi acela când şeful, repet, şeful unui serviciu de informaţii este numit doar dacă face parte dintr-un anumit grup şi, mai ales, dacă primeşte acordul unui stat străin? Până acum, ziceţi că am fost pesimist, însă tind să devin deprimat.
F.T.: Domnule Creţu, un astfel de stat există şi se numeşte România. Iată, deci, că şi de această dată vă înşelaţi. Pot exista şi astfel de state…
5. Care era pe vremea aceea principalul mijloc de manipulare a opiniei publice? Televiziunea Română, căci era singura. A fost printre cele dintâi instituţii „capturate”. Scopul… tocmai l-am spus mai devreme. Acum – vă dau un banal exemplu, care-mi vine în minte – crainicul tv Teodor Brateş a apărut în direct, anunţând, alarmat, cum că securiştii vor să arunce în aer televiziunea. S-a găsit o bombă amplasată în interiorul acesteia. Bineînţeles că s-a dovedit a nu fi nimic. Cu alte cuvinte, s-a incitat populaţia pe un fond emoţional puternic, că securiştii sunt, de fapt, teroriştii, securiştii îl apără pe Ceauşescu, securiştii, securiştii, securiştii… De ce? pentru că Securitatea era singura instituţie care nu fusese penetrată şi, prin urmare, singura instituţie de care se temeau cei care aveau misiunea de a prelua conducerea politică a ţării. Se ajunsese cu ostracizarea ofiţerilor, încât rudele acestora începeau să aibă rezerve.
6. Laszlo Tokes a fost documentat ca fiind agent al unui serviciu străin. Cu toate acestea, a fost decorat de statul român la cel mai înalt nivel, ca şi când el ar fi adus servicii şi nu deservicii poporului roman. Cam aşa stau lucrurile.
6. Laszlo Tokes a fost documentat ca fiind agent al unui serviciu străin. Cu toate acestea, a fost decorat de statul român la cel mai înalt nivel, ca şi când el ar fi adus servicii şi nu deservicii poporului roman. Cam aşa stau lucrurile.
C.C.: Să înţeleg de la dvs. ceea ce de fapt ştiam deja, ceea ce tot omul de bună-credinţă ştia, că s-a încercat nu doar compromiterea ofiţerilor de securitate, ci a întregii structuri? Evident că această tehnică nu a fost întâmplătoare. Ea se plia, într-un fel, pe – să-i zicem – aversiunea pe care o avea poporul faţă de Securitate sau, ştiu eu, mai corect ar putea fi spus teama faţă de această instituţie, care era privită şi ca un instrument represiv al regimului.
F.T.: Parţial, aveţi dreptate. Securitatea era privită aşa de un procent nesemnificativ, raportat la populaţia ţării. Acest procent de nemulţumiţi avea dreptate să nu agreeze măsurile de limitare a dreptului de a călători liber, oriunde în lume, de dreptul de a-şi exprima idei, păreri, opinii mai mult sau mai puţin politice. Dar nici nu au fost prea curajoşi. Marea masă a corpului de ofiţeri de informaţii s-a ocupat de activităţi care aveau ca scop apărarea intereselor naţionale. Sigur că se căutau tot felul de motive, unele care existau deja în conştiinţa publică şi le activau folosindu-le în sensul în care le convenea lor. Securitatea era de vină şi pentru simplul fapt că se numea „securitate”, ca şi când acest termen ar fi avut în etimologia lui o conotaţie negativă. Cu vreo 3 ani în urmă, am fost invitat la o întrunire, unde se comemorau 20 de ani de la evenimentele de la Tg. Mureş, din martie 1990. N-am vrut să mă duc, explicându-i celui care m-a invitat că nu am aflat despre acele evenimente decât mult mai târziu, întrucât eram încarcerat şi strict izolat. Pentru că s-a insistat, am acceptat. Contextul discuţiilor a fost de aşa natură încât a trebuit să intervin şi i-am adresat fostului preşedinte Ion Iliescu, mai în glumă, mai în serios, câteva cuvinte. Dacă îmi amintesc bine, i-am spus atunci că multe au fost cele nedrepte şi în neinteresul ţării şi că pe mine mă deranjează termenii ca mod de exprimare şi mai ales ai domniei sale, care a făcut parte din conducerea politică a ţării şi anterior. I-am reamintit că ştie foarte bine ce făcea Securitatea şi dacă n-ar fi de râs, ar fi de plâns, căci evenimentele din martie `90, de la Tg. Mureş, i-au luat total pe nepregătite. Evenimentele grave petrecute atunci au impus reînfiinţarea serviciului. Câtă vreme instituţia a fost destructurată, a fost suficient timp ca în fruntea instituţiilor statului să fie plasate persoane, unele cel puţin dubioase, dacă nu chiar total în contradicţie cu interesele naţionale. Aşa a fost posibil ca persoane cunoscute cu activităţi antiromâneşti să preia în mod oficial înalte demnităţi. Cu astfel de lucruri nu ai voie să glumeşti. Ele nu sunt ale tale, sunt ale ţării. Interesul ţării trebuie să primeze, dacă te numeşti că faci parte din ţara asta românească.
C.C.: Oare, nu cei care au executat lovitura militară de stat din `89 şi care se aflau în slujba diferitelor structuri aparţinând altor state decât România nu s-au oprit doar la debarcarea lui Ceauşescu, ci au mers mai departe? Atât de departe, încât şi copiii noştri vor trăi efectele acelei „întâmplări”. Să presupunem că ar exista o grupare civică, evident, care ar milita pentru recâştigarea patriei, a neamului românesc. Mă gândesc că ar fi aproape cu neputinţă ca, pe termen scurt, să identifice toţi „infiltraţii” care se află la post, pe acest tărâm. Îmi imaginez că, după ce a picat regimul comunist, spionii nu şi-au luat tehnica la spinare şi au părăsit teritoriul. Dimpotrivă, au creat tot felul de instituţii şi institute, cu ajutorul cărora să poată continua manipularea, în aşa fel încât să nu se afle nici astăzi adevărul. Mai ales că, revin la discuţia anterioară, o bucată suficientă de timp, Sistemul de Informaţii Român a fost desfiinţat pur şi simplu. Mă tem că „revoluţia”, termen pe care ni l-au servit ei, căci ne plăcea nouă să-l consumăm, nu s-a sfârşit. În realitate, procesul, ca să nu-i spun războiul de ocupare a acestui stat, continuă şi acum. Mă tem că ei sunt cei care ne sunt induşi şi acceptaţi de noi ca elite ale culturii româneşti. Ei sunt cei care implantează un nou program de educaţie, ne învaţă copiii că patriotismul nu mai există, nu trebuie să mai existe – desigur – la noi, nu la ei. La noi, însemnele naţionale, drapelul, nu trebuie să mai reprezinte nimic, în timp ce la ei sunt purtate cu mândrie.
F.T.: Pare că, de data asta, n-aţi pus o întrebare, ci aţi făcut mai multe constatări pe care nu doresc să le comentez. Cu unele sau chiar cu majoritatea sunt de acord. Vedeţi? Până în `89, spionii, trădătorii erau boabe numărate. Ştiam exact cine sunt, unde sunt, câţi sunt. Procentul celor încă neidentificaţi era, aş putea spune, nesemnificativ. Acum, în democraţia noastră, a împrejurărilor politice din această ţară, acest fenomen probabil este mult mai greu de stăpânit. Sunt convins, însă, că şi acum, ca şi atunci, ofiţerii structurilor informative ale statului îşi fac datoria, dar şi acum, ca şi atunci, important este cine sunt persoanele care beneficiază de munca structurilor de informaţii. Pe preşedintele ţării nu-l alege SRI, pe prim-ministrul ţării nu-l alege SRI, pe parlamentari nu-i alege SRI şi dacă se întâmplă ca unul sau unii dintre aceştia să fie lipsiţi de responsabilitate, situaţia se complică. Nici nu poate să spună electoratului în campania electorală: „Popescu este agent străin, nu-l votaţi!”. Nu are astfel de competenţe şi poate că, pe de o parte, este bine aşa. Sigur că sunt şi cazuri extreme, în care activitatea unui astfel de agent este documentată şi atunci este deferit justiţiei pentru trădare. Dar ce te faci când, în majoritatea cazurilor, nu poţi face nimic, dintr-un cumul de cauze? Pot fi de acord cu dumneavoastră când spuneţi că la noi termenul „patriot” a ajuns să fie perceput ca ceva desuet, ca fiind peiorativ. Dar eu cred că şi mai neplăcut decât asta este lipsa sentimentului, a mândriei că aparţii unui grup, unei familii – în fond, unei ţări. Nu vorbim aici despre naţionalism, însă, atunci când ajungi să nu mai fii mândru de ceea ce eşti, pur şi simplu rişti a nu mai fi. La noi, sigur că a fost o lovitură de stat militară, e lămurită. Nu o spunem noi, ofiţerii de informaţii, a recunoscut-o Victor Stănculescu, în timp ce se afla la Jilava. Nu că noi, Serviciul Naţional de Informaţii, nu ştiam că aşa a fost. Am ştiut şi atunci; desigur că nu se poate vorbi despre o revoluţie, în sensul propriu al cuvântului, care a venit, a schimbat un regim cu altul şi gata. Situaţia e mult mai complexă, în condiţiile în care lovitura de stat militară au dat-o unii care se aflau în slujba serviciilor străine. Populaţia nu a contat, decât ca masa manipulabilă, ea a primit ce şi-a dorit şi ce a fost ajutată să-şi dorească: răsturnarea regimului comunist. Pe cale de consecinţă, cei care au reuşit lovitura de stat au primit şi ei, la rândul lor, ce şi-au dorit.
C.C.: Inevitabil, îmi vine în minte perioada romană, când oamenii erau potoliţi cu pâine şi circ. În cazul „revoluţiei” de la noi, populaţia n-a contat. De altfel, din nefericire, doar crede că ar conta.
F.T.: Absolut. Această lovitură de stat a fost minuţios pregătită din vreme. Nu vi se pare că a fost o vreme de haos? Să ne referim numai la sistemul economic, care pur şi simplu a fost lăsat, servit pentru a fi prăduit. Să fi fost oare întâmplătoare aceasta măsură? Să fi fost oare dintr-o lipsă a culturii economiei capitaliste? Eu aş zice că nu. Să mai punctăm o dată. Pe cât pare de complicat, pe atât de simple sunt lucrurile. Să simplificăm, să reducem totul la absurd, pentru a putea înţelege şi cel din urmă cititor. Când un hoţ vrea să pătrundă în incinta înterprinderii, pentru a-şi face meandrele, cum procedează? Găseşte o soluţie pentru a păcăli sau îndepărta paza. Or, reamintesc, pentru a nu ştiu câta oară, Serviciul de Informaţii al României a fost DESFIINŢAT. Bun! Ai rezolvat o etapă. Dar, totuşi, în incinta acelui obiectiv, mai sunt câini, oameni… Şi atunci, pentru a nu risca să fii observat sau, şi mai grav, deconspirat, le dai de lucru. Câinilor le arunci bucăţi de carne şi atunci vor fi preocupaţi să şi-o împartă. Pe oamenii din interior, de asemenea, îi laşi să se împroprietărească, care cu ce apucă, şi uite aşa ajungi din ce erai de fapt, în afara porţii, iar trădătorul să fie perceput ca binefăcător. Şi, odată instalat în fruntea bucatelor, cu noua imagine, este foarte greu ca cineva să-l mai dea jos. Chiar dacă, să presupunem, că cineva din împrejurimi a observat şi ştie cine este şi îl arată cu degetul, tot el este hărţuit, atât de câinii care, mai până ieri, apăraseră gardurile, cât mai ales de cei din interior, care, între timp, au devenit antreprenori, gazetari, patroni de televiziuni.
C.C.: Domnule colonel, carevasăzică, aveaţi situaţia sub control. Ştiaţi care sunt spionii, cunoşteaţi care sunt trădătorii, în mare aveaţi informaţii despre planurile de acţiune. Ceva îmi scapă… De aceea, vă întreb cum a fost cu putinţă să se întâmple evenimentele din `89 dacă aveaţi toate datele problemei. Nu aveţi să vă reproşaţi nimic?
F.T.: Nu, din acest punct de vedere, NU! Ce depindea de noi făcusem, alţii erau cei care puteau să ia măsurile – în speţă, Ceauşescu şi ceilalţi aflaţi la conducerea politică a României.
C.C.: Bine, şi, în condiţiile în care vedeţi că cel care trebuie să ia hotărârea nu are puterea sau inteligenţa s-o facă, puteţi asista pasiv la cum se năruie un întreg popor? În istorie, sunt destule exemple în care un conducător este asasinat. De ce n-aţi făcut-o?
F.T.: (râde) Răspunsul este acesta: Nu. Era prea târziu, chiar şi pentru asemenea gesturi extreme, pentru că situaţia e mult mai complicată decât vi-o puteţi imagina şi ar fi putut avea consecinţe devastatoare. Românii nu mai aveau controlul statului. Ungaria primise acceptul să invadeze Transilvania. Uciderea lui Ceauşescu atunci când, repet, oricum nu mai conta, ar fi fost un bun prilej pentru forţele militare externe să intervină, pentru că, nu-i aşa, Securitatea l-a împuşcat pe Ceauşescu şi, împuşcându-l, a preluat puterea. Şi, repet, nu mai servea la nimic. Ceauşescu nu mai reprezenta o miză, noi fuseserăm scoşi din uz, iar ţara era condusă de „revoluţionarii” pe care noi îi ştiam ce reprezintă. Ar fi fost ceva variante când Ceauşescu s-a întors din Iran. Toţi ne aşteptam ca primul lucru pe care-l va face când va ajunge la Comitetul Central era că îşi va da demisia şi va numi un comitet de ROMÂNI care să organizeze alegeri democratice. Asta ar fi fost o ultimă variantă, pentru că astfel îi lăsa în ofsaid pe cei care puseseră la cale lovitura de stat. Nu mai aveau obiectul muncii, nu mai aveau împotriva cui să protesteze şi se evita şi vărsarea de sânge.
C.C.: Dar poate că Ceauşescu nu a ştiut sau nu a avut suficientă minte să înţeleagă mărimea unui asemenea gest.
F.T.: Ba a ştiut. I s-a spus, i s-a argumentat. Ba chiar a fost un moment în care luase această hotărâre şi atunci au apărut unii din Biroul Executiv care, din păcate, într-un mod josnic, mult sub demnitatea umană, au îngenuncheat şi l-au rugat să nu demisioneze, spunându-i: „Şi pe noi cui ne laşi?”. Aşa că Ceauşescu s-a răzgândit, iar drama poporului rămânea implacabilă. Eu mă aflam la Timişoara, trimis încă din data de 17 decembrie, împreună cu generalul Emil Macri. Când am aflat că Ceauşescu intenţionează să se adreseze poporului, am respirat uşurat. În teleconferinţa pe care Ceauşescu a ţinut-o cu prim-secretarii, la întrebările acestora privind măsuri şi atitudini pe care trebuie să le ia, Ceauşescu le-a spus că vor afla răspunsul la toate problemele din cuvântarea pe care urma s-o aibă la posturile de radio şi televiziune din acea seară, întrucât se va adresa poporului. Toţi cei care ne aflam în birou am comentat pe această temă, sperând că îşi va anunţa demisia. Altfel, nu vedeam ce să spună poporului. Din nefericire, totul s-a dovedit a fi doar o speranţă de-ale noastre. Chiar l-am întrebat o dată, pe generalul Iulian Vlad, dacă n-a putut interveni în niciun fel şi mi-a răspuns că singura măsură pe care ar fi putut-o lua atunci ar fi constat în arestarea dictatorului. Ceea ce s-a încercat. Generalul Vlad i-a propus ministrului Apărării de atunci, generalul Vasile Milea. Acesta a refuzat, argumentând că îi e frică. Eu am insistat: „Şi, totuşi, fără armată, fără Vasile Milea, nu puteaţi să-l arestaţi?”. Mi-a explicat de ce nu putea. În primul rând, Securitatea avea foarte puţine cadre în raport cu armata. În aceste condiţii, era imposibilă o astfel de operaţiune. Şi, dacă, prin absurd, să spunem că ea ar fi reuşit, dacă s-ar fi făcut fără implicarea armatei, n-am fi rezolvat nimic, dimpotrivă. Numărul morţilor ar fi fost mult mai mare. Cei care conduceau operaţiunile militare ar fi avut motiv să folosească tunurile şi tancurile, întrucât cei care se ocupau cu manipularea opiniei publice ar fi spus nu că Securitatea l-a arestat pe Ceauşescu, ci, dimpotrivă, l-a dus în nu ştiu ce punct sau nu ştiu ce bază cu scopul de a-l proteja.
C.C.: Cum este România de azi văzută prin ochii Contraspionului?
F.T.: Frumos colorată, cu un potenţial fabulos şi când mă refer la potenţial, am în vedere, în primul rând, resursa umană. România este o ţară cu viitor, ca de altfel orice ţară, însă este foarte important să precizez că viitorul ei depinde, în mare măsură, de trecut, dar mai ales de prezent. Lucrurile par, deşi greu, să înceapă a se aşeza în firescul lor, doar că este mult, foarte mult de muncă. Ca să concluzionez, aş putea spune că România pare un imens front deschis pe toate planurile şi, prin urmare, depinde de cât de responsabili şi sârguincioşi vom fi noi, cei care suntem implicaţi în această luptă şi mă refer aici la toţi românii, căci de fiecare în parte depinde dacă unui stat îi va fi mai bine sau mai rău. Multe dintre cele ce s-au întâmplat intră deja în sfera de activitate a istoricilor, rămâne pe tărâmul trecutului. Multe informaţii vor pleca „dincolo”, împreună cu noi, fiindcă aşa este în lumea asta. N-aş vrea să închei fără a vă spune că, de fapt, sunt un optimist.
C.C.: Vă mulţumesc şi sper să mai am ocazia să continuăm ceea ce am început. Poate chiar să concretizăm acest început între două coperţi. Cine ştie? Poate mai aveţi ceva de spus din ceea ce nu aţi spus până acum, ori poate a mai trecut timp şi legea vă permite să faceţi anumite mărturisiri. Ar fi în interesul tuturor să mai aflăm şi noi, ăştia, profanii, câte ceva despre şi mai ales dinspre mult huliţii securişti şi Securitate.
A consemnat Costin Creţu
