sâmbătă, 21 februarie 2015

Mobilul ascuns din spatele atacurilor asupra Bisericii Ortodoxe Române


 
 
 
 
 
 
87 Votes

Găsesc foarte interesant modul de discuție lipsit de rațiune al unor oameni care se cred perfect raționali. Deși cred cu putere acest lucru – și și-ar băga și mâna în foc că argumentele lor sunt raționale, decurgând în mod logic și firesc din chestiuni pe care le consideră incontestabile – observăm cu stupoare talibanismul de care dau dovadă, atunci când lansează lozincile preluate din propaganda inamică și îngurgitate fără discernământ. Prin talibanism înțelegem acel comportament profund irațional, care propagă în mod iresponsabil niște lozinci, dogme, credințe pe cale violentă (nu neapărat fizică – și violența de limbaj e tot o formă de violență) fără a aduce nici cel mai umil argument rațional că ar exista o urmă de dreptate în ceea ce zic. Au dreptate pentru că au dreptate și atât! Exact precum talibanii din Afghanistan. Au dreptate pentru că așa le-a zis lor immamul (nu că așa scrie în Coran… nu!… Asta e deja ceva mult prea avansat!… Nu are importanță ce scrie în Coran…. Contează doar ce le-a zis immamul). Așa și cozile de topor de la noi care pun umărul cu stoicism la distrugerea neamului românesc. În mod iresponsabil, și fără nici cea mai mică tresărire, în cea mai profundă transă posibilă… acești oameni, stau cocoțați pe o creangă pe care o taie cu frenezie, înjurând de toți sfinții că fierăstrăul nu taie mai repede și mai eficient. Dacă odată cu căderea respectivei crengi la pământ singurele victime ar fi doar ei, aș spune că “prostia se plătește” și i-aș lăsa să-și vadă de treaba lor importantă, după ce în prealabil i-am atenționat asupra idioțeniei pe care sunt pe cale să o comită. Când însă, participă cu frenezie la tăierea întregului copac în care ne aflăm cu toții, crezând sincer că fac un lucru de maximă importanță, moral, rațional și benefic respectivului copac… ei bine!… lucrurile se schimbă. A-l lăsa pe respectivul să-şi ducă opera la capăt e un semn de iresponsabilitate şi de complicitate.
papusari
Nu aş fi pierdut atâta vreme cu pospaiul acesta de cultură pe care îl etalează cu emfază unii, cu noţiunile importante ale vieţii înţelese total anapoda (dar în profund acord cu paradigma oficială a Sistemului, deşi ei chiar cred sincer că sunt anti-Sistem :D ), cu lozincile iraţionale pe care le propagă, dacă nu aş fi remarcat răul pe care-l rostogolesc. Neluarea niciunei poziţii – atunci când eşti capabil să o faci – poate avea consecinţe incalculabile. Oamenii de bună credinţă, asediaţi continuu de această ofensivă a Răului, ajung să se creadă singuri în această luptă, în lipsa unor asemenea riposte. Ei bine!… vreau să se vadă că nu sunt singuri. Suntem mai mulţi noi cei care nu dorim să capitulăm în faţa prostiei, în faţa mercantilismului, în faţa inculturii, în faţa falsificării istoriei, în faţa modernităţii care ni se bagă pe gât ca o otravă în doze mici, dar în final letale.
În ultima vreme, atacul anti-românesc a început să se concentreze pe două fronturi principale: prezentarea cât mai sforăitoare a caracteristicilor nocive definitorii ale neamului românesc (le cunoașteți cu toții din reportaje, din discursul media, din discursul politicienilor, al străinilor și al românilor cu apucături fanariote: românii sunt hoțiromânii sunt răi, românii sunt așa și pe dincolo) și atacul frenetic anti-ortodoxie, dus pe multiple planuri, de o serie de vectori puternic susținuți atât mediatic, cât și financiar.
Atacul anti-ortodoxie este deosebit de puternic şi este desfăşurat în mod profesionist în conformitate cu ultimele descoperiri ştiinţifice în domeniul psihologiei sociale şi a manipulării maselor. Vom demonstra în continuare că nu este vorba de o “trezire a indivizilor” din “bezna obscurantismului religios” aşa cum susţine propaganda înşelătoare a inamicului, ci din contra, de o acţiune profesionist executată, al cărei efect asupra indivizilor este tocmai această senzaţie reconfortantă şi auto-măgulitoare de om, care „s-a trezit”.
Acest atac împotriva Bisericii Ortodoxe Române se duce mascat, camuflat în umbra unui aşa-zis atac mai vast împotriva religiei în general. Deşi argumentele folosite se aplică în general religiilor şi credinţelor religioase, atacul este concentrat doar împotriva ortodoxiei, aceasta fiind considerată vinovată de tot ce este negativ sau greşit în ţară. Motivul fiind în opinia atacatorilor faptul că, aceasta este credinţa dominantă a românilor (din România) şi deci cea care are influenţa nefastă cea mai mare. Haideţi să vedem cât sunt de adevărate aceste lucruri, să identificăm cum se desfăşoară acest atac social şi mai ales care este repertoriul de metode folosite.
liar1
O analiză atentă a fenomenului ne arată clar că principala metodă folosită este cea a mesajelor scurte şi percutante, care nu explică un fenomen, ci doar sugerează o explicaţie – de cele mai multe ori înşelătoare sau incompletă. Vorbim aici despre lansarea şi vehicularea în spaţiul public a LOZINCILOR. Conform definiţiei, o lozincă reprezintă “o formulare concisă și pregnantă a unei idei, destinată să rețină atenția și utilizată pentru propagandă politică, publicitate etc.”. Observăm că valoarea de adevăr a respectivei “formulări concise” nu reprezintă un criteriu de utilizare a acesteia. Experienţa ne spune chiar, că din contra, lozincile reprezintă de obicei formulări înşelătoare, partizane, care nu au nimic de-a face cu adevărul, ele fiind folosite în scopul inducerii în mase largi de oameni a unei emoţii, a unei impresii, folositoare cuiva anume. Pentru aceste mulţimi mari de oameni, cărora le sunt adresate, psihologia socială ne învaţă de mai bine de un secol (începând cu Gustave le Bon) că furnizarea unei explicaţii raţionale nu numai că este contra-productivă, dar este şi dăunătoare celui care urmărește diseminarea cât mai largă a respectivului mesaj în societate. Deci, cu cât mesajul transmis prin lozincă este mai lipsit de logică și rațiune, cu atât el are mai multe șanse să fie acceptat de mulțimile supuse manipulării. Pare lipsit de sens, dar acesta este adevărul.
Să vedem acum câteva exemple referitoare strict la subiectul acestui articol. Ori de câte ori veți întâlni atacuri propagandistice profesioniste împotriva Bisericii Ortodoxe și Ortodoxiei în general, veți vedea că Biserica și Ortodoxia sunt acuzate de exact ceea ce a comis inamicul, acest transfer al responsabilității la nivel declarativ, nu numai că denotă un tupeu fantastic, dar și demonstrează că lozincile, adevărul și rațiunea nu au nimic în comun. Astfel o tehnică deosebit de eficientă aplicată şi la nivele mai mici de cei care folosesc manipularea socială este exact aceasta: îl acuzi public pe oponent DE EXACT CEEA CE AI COMIS TU. Ştii bine că a trecut ceva timp de la producerea faptelor, ştii bine că te-ai ocupat de ştregerea urmelor… aşa că n-ai de ce să-ţi faci griji. O tehnică foarte eficientă. Ignorantul (persoana neinformată care nu ştie exact ce s-a întâmplat atunci, ci doar efectul produs de respectiva faptă) vede expus în faţa sa un vinovat. Exact ceea ce îşi şi dorea în mod inconştient. Brusc începe să facă conexiuni… să “descopere” şi alte chestii, pe care le-a făcut acel “vinovat”. Începe să completeze un puzzle, exact cum fac şi adepţii Teoriei Conspiraţiei. Să ne înţelegem… Face acest lucru deşi NU I S-A ADUS NICIO DOVADĂ concludentă în acest sens. S-a făcut o simplă afirmaţie despre ceva şi s-au sugerat “chestii oculte”. Atât. Restul face bietul manipulat care habar n-are în ce capcană adâncă a intrat. Aşa fac cei care văd Reptilieni peste tot, cei care văd Comunismul vinovat de toate relele posibile şi imposibile, cei care văd pe Americani vinovaţii planetei, pe Masoni şi alte arătări din astea. Nu are nici cea mai mică relevanţă să le vorbeşti de nuanţări, de faptul că NU TOŢI americanii sunt beneficiarii conspiraţiei sau şi mai grav! – să le aduci vreun argument raţional (vreo dovadă!)… Este ca şi cum ai vorbi cu un zombie… El ştie doar: “Sânge!… Vreau sânge!… Muhhh...” sau ca şi cum ai încerca să explicit elemente de moralitate şi logică unui câine domestic, care deși pare că te privește cu inteligență nu pricepe o boabă din explicațiila tale savante.
rage1
Ca să nu rămânem la stadiul lor – doar de enunţare a unor fraze, fără a da dovezile necesare – să purcedem în devoalarea metodelor găunoase de ducere a unei dezbateri, profundei manipulări cărora astfel de oameni le sunt victime și argumentelor mincinoase și înșelătoare folosite de aceste atacuri propagandistice profesioniste.
Printre multe altele, avem de-a face cu lozincile cozilor de topor de genul:
Prea multe Biserici Ortodoxe!”, cu variaţiunile: “Prea puţine spitale şi şcoli în România, pentru că sunt prea multe biserici! Huo… BOR!…”. Haideţi să căutăm şi argumentele aduse în spijinul acestor afirmaţii… Trebuie să căutăm ceva vreme, dar până la urmă găsim: “18.000 de biserici şi doar 400 de spitale şi 4700 de şcoli”. Oau!… Iată dovada!… Iată dovada că BOR “construieşte biserici” din banii “destinaţi şcolilor şi spitalelor în România”. Citeşti aşa ceva, interpretezi ajutat de “binevoitori” care îţi explică aceste cifre (ca să le înţelegi bine! (sic!)) şi când vezi atâta nedreptate în jurul tău… gata!… îţi pică fisa şi “descoperi” vinovatul. Evident Biserica Ortodoxă Română! Deci vă rog să vă uitaţi încă o dată bine la modul cum are loc această înşelătorie. Cineva face afirmaţia că “sunt prea multe biserici” fără să ne spună ce înseamnă “prea multe”… “prea multe” în raport cu ce anume? În raport cu ce a fost? În raport cu ce ar trebui? Şi dacă este în raport cu “ce ar trebui”… pe baza căror norme, raţionamente şi mai ales CINE a descoperit acest “ce ar trebui”??? Aceste lucruri nu se spun, pentru că dacă s-ar spune ar începe adevărata discuţie, iar manipulatorii nu au niciun interes în acest sens.
Tot mesajul ulterior se bazează doar pe manipulări ale emoţiilor şi sentimentelor. Odată acceptată aserţiunea iniţială că “sunt prea multe biserici”, începe adevărata manipulare prin substituirea adevăratului vinovat de lucrurile ce nu pot fi contestate (vizibile cu ajutorul Bunului Simţ de către orice persoană indiferent de gradul de conştienţă sau de manipulare la care e supus) cu cel fictiv sau – chiar mai bine! – exact cu oponentul Manipulatorului respectiv. În acest fel, nu mai e nevoie să faci nimic după lansarea propagandei. O vor face cei zombificaţi pe care îi creezi picătură cu picătură, de fiecare dată când bagi astfel de mesaje de interes naţional la televizor, în presă sau în discuţiile între “telectualii fanarizaţi”.
Şi cum ai nevoie totuşi şi de persoane care deţin un pospai de cultură şi care pot rafina şi propaga mesajul în continuare (este musai ca lozinca iniţială să fie modificată ca formă (pentru a i se pierde urma celui care a lansat-o)), ca manipulator profesionist mai trebuie să faci ceva foarte important. Trebuie cumva ca preluarea sinceră a mesajului manipulator să aducă şi o satisfacţie de tip intelectual celui care face acest lucru. În caz contrar, mesajul/lozinca nu prezintă interes (“Aşa şi?!… Ce mă interesează pe mine asta!?…”). Multe astfel de mesaje bine concepute iniţial s-au pierdut pe parcurs, pentru că manipulatorii beneficiari nu au acordat atenţie acestui aspect important al problemei. În cazul mesajelor anti-BOR, profesionist şi abil concepute, nefericitul care preia şi îşi însuşeşte temeinic mesajul manipulator primeşte automat şi satisfacţia intelectuală după care tânjeşte. Devine automat parte dintr-o “elită” care “a înţeles” cine este de fapt vinovatul pentru starea mizeră a ţării; se simte superior “nefericiţilor” care încă mai sunt “manipulaţi” de BOR şi este provocat să continue puzzle-ul “descoperind” noi şi noi “dovezi” cu privire la “faptele reprobabile” la care s-a dedat acest “vinovat de serviciu”.
media-control
Acest lucru se face ulterior în cascadă, pe modelul “Atunci când ai în mână un ciocan, toate lucrurile din jur ţi se par cuie!”. Această satisfacţie intelectuală şi emoţională este concretă. Nu e o ficţiune. Chiar este resimţită de cel care a preluat şi şi-a însuşit mesajul manipulator. De aceea, odată cu preluarea mesajului înşelător, el se imunizează automat şi împotriva eventualelor argumente contra pe care le-ar putea auzi/găsi. A recunoaşte că s-a înşelat (indiferent de cantitatea de dovezi concrete, cuantificabile şi măsurabile pusă la dispoziţie de cineva) nu este o opţiune pentru respectiva persoană, deoarece produce suferinţă la nivel fizic şi emoţional (“Cum?!… Nu fac parte dintr-o elită care descoperise Adevărul?!… Cum adică?!… de fapt sunt un prost pentru că m-am lăsat fraierit ca un ageamiu?!… L”). Şi astfel, cu mare cerbicie, manipulatul se va opune în mod inconştient ORICĂREI încercări de a-i fi prezentat adevărul. Nici măcar cunoaşterea şi înţelegerea acestei metode aplicate de manipulatori nu-l va face pe cel care a preluat şi însuşit mesajul fals, să renunţe la el. Această renunţare este dureroasă şi de aceea şi cei scăpaţi din ghearele acestor capcane perverse sunt foarte puţini.
Din această cauză trebuie să înţelegem de ce nu funcţionează niciodată argumentele şi dovezile într-o discuţie/dezbatere cu o astfel de persoană care a căzut în plasa manipulatorilor. Degeaba le prezinţi cifrele concrete, verificabile de către oricine cu privire la numărul de locaşe de cult pentru fiecare cult religios în parte în România. Degeaba reiese din toate aceste cifre că de fapt Biserica Ortodoxă Română este cea mai defavorizată dintre toate bisericile din România în ceea ce priveşte numărul locaşelor de cult raportat la numărul de credincioşi, nu cea mai avantajată, aşa cum declară lozincard propaganda (a se vedea datele statistice de la sfârșitul articolului). Pur şi simplu, aceşti oameni nu aud şi nu văd aceste argumente, indiferent sub ce formă le-ai prezenta aceste dovezi. Vor prefera să creadă sincer în continuare în lozinca preluată anterior şi nesusţinută DE NICI O SINGURĂ DOVADĂ, decât să renunţe la această credinţă, pentru că este mult prea dureros pentru ei să o facă (mai ales după ce au apărat şi promovat atât de mult afirmaţia respectivă).
Lozinca cu numărul de biserici este slabă-slabă şi nu rezistă în faţa niciunei analize raţionale oneste. Odată începută analiza serioasă (cu date concrete şi folosind operaţiiile logicii), totul începe să semene cu bancul acela cu Radio Erevan:
- Este adevărat că cetăţeanului Ivan Ivanovici i s-a dat o maşină ? … 
- Da. Însă, nu e vorba de cetăţeanul Ivan Ivanovici, ci de cetăţeanca Ludmila Petrovici; nu este vorba de o maşină, ci de o bicicletă; si nu i s-a dat, ci i s-a confiscat.
Exact la fel, este cazul şi aici. Cele 18.300 de biserici nu sunt 18.300 (acesta fiind numărul TUTUROR locaşelor de cult, aparţinând TUTUROR cultelor din România, nu doar Bisericii Ortodoxe), iar ele sunt atât de “multe” încât – nu știu cum se face, dar – Biserica Ortodoxă are numărul cel mai mare de credincioşi pentru o singură biserică, comparativ cu toate culte din România. Deci unde sunt “prea multe biserici” când de fapt sunt cele mai puține?
minciuni2
Mai mult de-atât. În mod manipulatoriu sunt aduse în discuţie aici, numărul de spitale din România şi numărul de şcoli. Pe modelul bancului cu Radio Erevan şi aici descoperim (dacă ne interesează şi vrem să aflăm adevărul) că de fapt cele 4700 de şcoli reprezintă DOAR numărul şcolilor generale din România. Aici nu intră liceele, şcolile de ucenici, şcolile profesionale şi alte localuri alte altor forme de învăţământ. Dacă ar fi să fim pe deplin corecți, potrivit statisticilor oficiale, sunt 20.240 de şcoli cu personalitate juridică şi arondate, și nu 4. 700 de şcoli aşa cum dezinformează propaganda anti-ortodoxie. În fine… totuşi haideţi să vedem cum stăm şi la acest capitol şi să demonstrăm – cu DATE, nu cu lozinci – de ce mesajul este manipulator. În primul rând se amestecă în mod pervers în vederea confuzionării destinatarului mesajului, merele cu perele: construcţia şcolilor şi a spitalelor nu este de competenţa Bisericii Ortodoxe, ci ale altor organisme ale Statului. Oare ce caută aici numărul de spitale şi de şcoli, când este vorba de critica adusă BOR? Ciudat. Dar totuşi previzibil.
În continuare, cei care sunt cu adevărat curioşi pot analiza totuşi şi aceste date puse la dispoziţie cu largheţe de propaganda anti-românească, coroborându-le şi cu alte date foarte interesante. Să vedem despre ce este vorba. Deci avem un număr de 425 de spitale. Acest număr raportat la populaţie ne dă undeva aproape de 2 spitale la 100.000 locuitori. Nu aţi fi curioşi să vedem cum stau şi alte ţări (evident mai civilizate, cum altfel?!… :D ) la acest capitol? Iată ce găsim: Olanda 1.18, Danemarca 1.09, Spania are 1.72, Ungaria 1.79, Portugalia 1.93, Slovenia 1.44.  În aceeasi categorie cu Romania se afla şi Italia cu 2.18, Polonia cu 2.08, Belgia cu 2.04. În lume situaţia se prezintă aproape la fel. Ca exemplu, în SUA există 5773 de spitale, în timp ce populaţia este de vreo 15 ori mai mare, rezultând 1,80 spitale la 100.000 locuitori.
Dacă ne apucăm să analizăm după numărul de paturi din spitale la zece mii de locuitori, descoperim lucruri şi mai interesante. Comparativ cu media mondială de 27 paturi la 10.000 locuitori, Romania se afla pe locul 17 în lume, cu 65 de paturi. Înaintea noastră, se află în principal ţările foste comuniste, care probabil nu se grăbesc sa-şi eficientizeze sistemului medical și țări precum Argentina sau Mongolia. După noi, însa, vine restul Europei “civilizate” şi SUA: Bulgaria 64 de paturi la 10.000 de locuitori, Elvetia 55, Belgia, Croatia si Irlanda 53, Polonia 52, Olanda si Grecia 48, Anglia, Italia, Norvegia 39, Danemarca si Portugalia 35, Spania 34, SUA 31. Aha!… deci comparativ cu alte state avem un număr relativ OK de spitale şi un număr chiar binişor peste medie în ceea ce priveşte numărul de paturi din aceste spitale. Ah… deci nu numărul de spitale și nici numărul de paturi din acestea este problema, ci criza sistemică din sistemul sanitar românesc, nu-i așa?!…
Haideți să vedem acum care e treaba cu numărul de școli. Mesajul manipulator lasă să înțelegem că motivul pentru care Educația României este la pământ (lucru incontestabil pentru toată lumea), ar fi că “numărul de școli este insuficient” (sic!), bineînțeles corolarul fiind: “deoarece sunt prea multe biserici” (sic!). Cum numărul de școli a rămas aproximativ constant din 1990 încoace, dar numărul de elevi a scăzut de la 4,8 milioane atunci, la 3,3 milioane în 2009; cum abandonul școlar a atins cote alarmante crescând de la an la an; cum școlile din mediul rural au devenit subfrecventate atât de profesori, cât și de elevi… este greu de crezut că “numărul școlilor din România este insuficient” și că aceasta ar fi cauza distrugerii Educației în România. Stau doar și mă întreb, dacă neschimbând altceva, și – să spunem – dublând numărul de școli din România, situația Educației la noi ar deveni brusc mai bună? Ar exista suficienți profesori care să lucreze în aceste școli? Ar deveni ei mai bine pregătiți… doar pentru că s-a mărit numărul de școli? Ar scădea rata abandonului școlar, dacă doar am dubla numărul de școli? Are vreo legătură această rată a abandonului școlar cu numărul de școli sau altele sunt cauzele ce o determină? (Abandonează copii școala, pentru că nu au școli unde să învețe sau din alte cauze?). Dar, bineînțeles că Manipulatorul nu are nici un interes să începem să discutăm așa la modul concret, cu date și în mod logic, rațional, științific. El are doar interesul de a dezbina, de a inflama discursul irațional, de a ne arunca pe piste greșite, care mai de care mai fanteziste, de a scoate din joben vinovați închipuiți… doar-doar nu ne-om uita în direcția sa. Pentru asta are nevoie de fumigene, iar astfel de mesaje ilogice, neadevărate, manipulatorii, înșelătoare, intenționat create așa exact asta sunt: niște fumigene menite să ne abată atenția de la lucrurile esențiale.
Revenind la numerele propuse de propaganda anti-ortodoxie (după care închei cu asta), nu putem să nu ne întrebăm: dacă acestea sunt datele reale, concrete, verificabile, atunci de ce un mesaj onest ar face apel la aceste numere, dacă ele sunt OK (relativ la statisticile mondiale)? Oare nu cumva pentru că Bunul Simț ne spune un lucru de necontestat – indiferent că suntem sau nu manipulați – și anume, că sistemul medical și cel educațional sunt la pământ și că acest lucru știut și văzut de toată lumea trebuie să stârnească o emoție? Iată, deci cum mesajul înșelător, abil conceput, se folosește de o emoție și de niște număre corecte pentru a trage o concluzie falsă și manipulatorie. Nu contează că aceste numere nu au nimic în comun (se compară pepeni cu șuruburi), nu contează că nu există o legătură logică care poată fi făcută în vederea corelării celor două numere, nu contează că numerele respective sunt în mod intenționat scoase din context pentru a pretinde că înseamnă ceva diferit decât înseamnă ele în realitate. Totul este abil conceput pentru a creea o gigantică înșelăciune căreia îi cad victime din ce în ce mai mulți oameni.
Din păcate, gama argumentelor aduse de atacatorii Bisericii Ortodoxe nu se oprește doar aici, ceea ce denotă că atacul este concertat, planificat și deosebit de bine finanțat pentru a acoperi un spectru larg al mediilor de informare. Acest lucru poate fi relativ ușor vizibil în momentul în care observăm că acest atac este desfășurat DOAR împotriva Ortodoxiei. Despre celelalte culte nu se prezintă niciodată nici un aspect negativ. Niciunul din cultele din România nu va apărea pe ecranele televizoarelor prezentat negativ, printr-un reportaj care arată un prelat al respectivului cult bețiv sau care să bage mâna în cutia milei. Nu. Toți preoții bețivi și cei care fac “gheșefturi” sunt doar la ortodocși. După logica cozilor de topor care rostogolesc mesajul propagandistic al inamicului, ce nu se dă la televizor, nu există, iar ce se dă la televizor, drept caz particular este automat generalizat la întreg.
Acești propagandiști de ocazie, atunci când sunt combătuți cu date concrete, cu cifre și statistici, schimă automat registrul discursului, transferând ura mesajului asupra clerului ortodox. Brusc, DOAR preoții ortodocși “cer bani pentru colivă, înmormântări, parastase, botezuri și cununii…”, iar dacă începi să analizezi și ce se întâmplă în alte culte în astfel de cazuri, brusc discuția este abandonată și pe acest palier, deoarece inamicul nu are niciun interes ca omul obișnuit să vadă că aceste servicii de natură religioasă nu sunt nici pe departe gratuite nici în cazul celorlalte culte. Se vede deci, cum discursul anti-ortodoxie nu numai că nu se bazează pe ceva concret, tangibil, obiectiv, ci este doar de rea-credință.
Un alt argument, considerat de mare calibru de către aceste cozi de topor, referitor la numărul “mare” al bisericilor ortodoxe este acela că în România au existat multe comunități care la un moment dat au fost mai numeroase (având deci mai multe lăcașe de cult) și acum s-au împuținat și că nu se cuvine să le dărâmăm bisericile. Perfect adevărat! Nici nu cred că veți auzi vreodată vreun mesaj ortodox care îndeamnă la așa ceva. Dar ceea ce uită idioții utili care propagă mesajul inamic anti-ortodox este faptul că în țările occidentale (atât de adulate și date drept exemplu de secularism ce trebuie musai implementat și la noi), bisericile care nu mai au enoriași sunt pur și simplu deființate. Nicidecum dărâmate. Dar oare acesta este cazul la noi? Bisericile ortodoxe duc lipsă de enoriași??? Cel care are curiozitatea de a verifica pe cont propriu o poate fi face și va observa că TOATE bisericile ortodoxe sunt arhipline cel puțin duminica în timpul liturghiei, ca să nu mai vorbesc de sărbătorile peste an. Și atunci, nu cumva vine și întrebarea firească: de ce este ok ca penticostalii (de exemplu) să aibă un lăcaș de cult la fiecare 200 de credincioși, dar este rău pentru că ortodocșii au unul la 1055 de credincioși??? Propagandiștii anti-ortodoxie vor evita mereu acest gen de întrebări, iar atunci când le vor fi puse, pur și simplu le vor ignora. De unde rezultă iarăși reaua-credință și premeditarea cu care este dus acest atac.
Haideți să vedem în continuare și restul argumentelor găunoase din discursul propagandistic anti-ortodox.
Un argument predilect este acela că Statul român alocă bani de la buget pentru Biserica Ortodoxă. Întotdeauna acest argument vine la pachet cu mărturii, reportaje, păreri, cu un încărcat impact emoțional, despre modul “benefic” diferit în care ar fi putut fi utilizați acești bani (spitale fără finanțare sau cu finanțare deficitară, bolnavi care se confruntă cu lipsa unui medicament sau a unor servicii medicale, oameni ai străzii sau defavorizați, sărăcie extremă, etc.). Puse unul lângă altul (un reportaj despre “fondurile enorme puse la dispoziție de Statul român Bisericii Ortodoxe” și unul despre lipsa medicamentelor citostatice dintr-un spital anume sua despre un caz șocant de sărăcie extremă), aceste produse mass-media au rolul de a induce în mintea privitorului faptul că lipsa banilor dintr-o parte este expresia faptului că aceștia se duc în cealaltă parte. Deși NU EXISTĂ nici o legătură obiectivă între cele două, psihologia maselor aplicată în mass-media va genera – cu puțin ajutor și manipulare jurnalistică – un asemenea scurtcircuit intelectual în cazul multor oameni. Manipularea jurnalistică este incredibil de perversă aici, oamenii fiind astfel împiedicați să observe cazurile adevărate de deturnare de fonduri destinate poplației, deoarece acestora nu se acordă aceeași atenție pe ecranele televizoarelor.
Ca să încheiem și cu această gogoriță a “fondurilor enorme” pe care BOR le încasează din “impozitele românilor”, facem apel la cifrele concrete și la istoria recentă. În anul 2013, 23 de ONG-uri seculariste (a se citi cu finanțare “belgiană”) s-au dus cu jalba-n proțap la Parlamentul României solicitând oprirea finanțării cultelor la noi în țară. Au prezentat chiar și o cifră, care în opinia lor, era atât de strigătoare la cer, încât oprirea acestei finanțări era pe deplin justificată. Doar că la câteva zile după declanșarea acestei fumigene, directorul Secretariatului de Stat pentru Culte a declarat că Bugetul de Stat pe 2013 nu prevede o cifră de 540 de milioane de euro pentru finanțarea cultelor din România așa cum pretind ONG-urile, ci doar 70 milioane de euro. Din acești bani, Biserica Ortodoxă urma să primească 56 de milioane. Este lesne de văzut din aceste cifre, că suma alocată bisericii ortodoxe reprezintă exact proporția ortodocșilor din populația României. Deci suma corectă pe care o primește anual BOR este în jur de 50-60 de milioane de euro. Mai trebuie să reamintim că numai prin contractul Bechtel – contract pierdut chiar fizic de Statul român, ca nu cumva să mai rămână vreo urmă – România a pierdut în jur de 3-4 miliarde de dolari??? Mai trebuie să reamintim că doar șpaga dată în dosarul Microsoft a fost de 50 milioane de euro? Mai trebuie să reamintim nenumăratele scandaluri de corupție, distrugere și furt, prin care patrimoniul neamului românesc a fost deposedat de aproximativ 900 miliarde de euro în ultimii 25 de ani??? Ei bine… nu. Aceste lucruri nu e nevoie să fie reamintite. Ele se consideră știute și acceptate implicit. Problema cea mare o constituie cele 50 de milioane de euro alocate annual Bisericii Ortodoxe Române. Câtă ipocrizie și lipsă de bun simț.
Ca să nu lăsăm lucrurile așa în coadă de pește, să vedem ce face Biserica Ortodoxă cu acești bani și mai ales, de ce are nevoie Biserica de bani de la Buget. Pentru asta, trebuie să ne reamintim că odată cu formarea Statului Național Român, pe vremea lui Cuza, când Statul a confiscat averile bisericești, s-a angajat să ajute Biserica. Să ajute! Să ne înțelegem. Nu să finanțeze. Sper că e clară diferența. Acest lucru se vede și din faptul că Statul român nu plăteşte integral salariile personalului clerical şi neclerical, ci asigură doar o contribuţie de aproximativ 60% la salariile acestora. Restul salariilor (comparabile cu cele ale profesorilor din Învăţământul preuniversitar), impozitele, asigurările de sănătate şi contribuţiile sociale sunt plătite din fondurile proprii ale unităţilor bisericeşti. După cum spune și un comunicat al BOR: “Această situaţie este consecinţa secularizării averilor bisericeşti de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1863), atunci când Biserica a fost deposedată de sursele de întreţinere, iar Statul român şi-a luat angajamentul de a sprijini de la bugetul public salarizarea personalului deservent şi întreţinerea lăcaşurilor de cult. În prezent, cea mai mare parte a proprietăţilor bisericeşti nu au fost încă retrocedate proprietarilor de drept.”.
Giulvaz-1
Mai mult de-atât: trebuie neapărat remarcat faptul că sumele plătite de unităţile bisericeşti pentru plata impozitelor şi asigurărilor sociale aferente salariilor personalului deservent sunt aproximativ egale sau depăşesc valoarea contribuţiilor la salarii primite de la bugetul de Stat. De exemplu, în fiecare lună valoarea totală a contribuţiilor la salariile personalului din Administraţia patriarhală este de 557.472 lei, iar suma plătită de Patriarhia Română la bugetul de Stat pentru impozitele pe salariile integrale, asigurări de sănătate şi contribuţii sociale este de 575.087 lei (n.a. sumele se referă la nivelul anului 2013). Oricine poate constata faptul că ceea ce se primeşte de la bugetul de Stat sub forma sprijinului salarial se întoarce la bugetul public prin plata impozitelor şi a contribuţiilor sociale aferente. 
Pentru ca tabloul să fie complet, Statul român, care “s-a angajat să ajute Biserica” atunci când i-a confiscat averile, nici măcar nu plătește pe toți angajații acestei instituții. Din cei 14.231 de preoţi şi diaconi ai Bisericii Ortodoxe Române, peste 1.000 sunt salarizaţi exclusiv din fondurile proprii ale unităţilor bisericeşti, iar aproape 1.500 din cei aproximativ 17.000 de salarizaţi neclericali sunt plătiţi integral de Biserică (n.a cifrele se referă la anul 2013). Nu mai vorbesc de faptul că personalul din mânăstiri (călugări și călugărițe), aproximativ 8500 de persoane, nu este plătit, doar starețul/stareța şi preotul slujitor din mănăstiri primesc contribuţie de la bugetul de Stat la salariu, adică doar câteva sute de persoane.
Deci am văzut mai sus, cum această finanțare a BOR este de fapt o afacere profitabilă pentru Statul român, care practic (pe cifre concrete) câștigă mai mult decât finanțează.
Dar asta nu este tot. Cheltuielile bisericii nu se limitează doar la plata salariilor clerului ortodox. Oh… nici pe departe. La nivelul anului 2013, un milion de persoane defavorizate beneficiau de instituțiile filantropice ale Bisericii, în condițiile în care Statul român nu oferă subvenții de la Bugetul de Stat pentru această operă social-filantropică a Bisericii. Ca exemplu în acest sens, cele aproximativ 55 de milioane de lei folosite în anul 2011 de Biserica Ortodoxă Română pentru susţinerea celor aproximativ 700 de instituţii social-filantropice destinate tuturor categoriile sociale defavorizate de care beneficiază în mod constant aproape un milion de români săraci, provin exclusiv din fonduri proprii şi donaţii ale credincioşilor. Nu mai are rost să amintim și de nenumăratele proiecte în care Biserica este implicată, prin care derulează programe educaționale pentru tineri (adolescenți și copii) sau altele în colaborare cu autoritățile locale și alte ONG-uri și asociații. De asemenea, în anul 2012, pentru susţinerea activităţilor social-filantropice, desfăşurate prin intermediul celor 679 de instituţii sociale şi 767 de proiecte şi programe sociale, eparhiile Patriarhiei Române au cheltuit aproximativ 70.000.000 lei, sumă provenită din donaţiile credincioşilor şi alte venituri bisericeşti proprii.
Și atunci cum să numim altfel decât rea-credință, astfel de atacuri virulente, încărcate de ură, ale unor ONG-uri seculariste de tipul ASUR??? Nu trebuie decât să vedem cine se află în spatele acestor ONG-uri și asociații, pentru a înțelege sensul acestor atacuri care par la prima vedere prostești și absurde. O analiză atentă a vectorilor care se ocupă cu această propagandă la nivelul întregii societăți românești va dezvălui și mobilul din spatele acestor atacuri mârșave, dar și pe cei care profită în mod direct de slăbirea legăturii dintre instituția milenară a bisericii ortodoxe și neamul românesc.
Pentru a răspunde și la ultimele temeri legate de mobilul din spatele acestor atacuri, trebuie să înțelegem mai întâi care este rolul bisericii ortodoxe în viața și continuitatea neamului românesc. Este cert faptul că, religia – în general – este interconectată cu viața individului și determină prin mesajul ei pozitiv, un comportament dezirabil social și moral. Ea se adresează în primul rând umanității omului, indiferent de doctrină sau cult, atâta vreme cât promovează pacea și înțelegerea între semeni și delimitându-se clar de orice formă de violență inter-religioasă sau de prozelitism religios contribuind în mod evident la crearea unei mentalități de bună-înțelegere, egalitate și toleranță între oameni, în calitatea lor esențială de exponenți ai vieții în cel mai desăvârșit grad posibil.
vm695
<< Atunci când vorbim de Biserică, vorbim de o istorie de 2000 de ani a credinței strămoșești în poporul nostru, vorbim de o importanță colosală atribuită bisericii de foarte mulți dintre marii conducători ai românilor din istorie (voievozi, domnitori etc); vorbim de o cultură extraordinară dezvoltată în jurul bisericii, de principii morale corecte și valoroase promovate de Biserică pentru menținerea unei societăți umane normale la cap; vorbim de milioane de români care au murit pentru Biserică și pământul strămoșesc; vorbim de Sfinți și viețile Sfinților – exemple de moralitate pentru noi cei de azi, vorbim de martiri – zeci, sute, mii, mulți pe care nu-i știm, care au ales de bună voie să moară decât să renunțe la credința strămoșească, sau să moară în lupta pentru apărarea ei; vorbim de mii/zeci de mii de pustnici care s-au rugat și se roagă pentru binele poporului nostru, vorbim de un impact pozitiv foarte mare al Bisericii strămoșești asupra bunăstării și perpetuării Neamului Românesc de-a lungul istoriei.>> (https://ceicunoi.wordpress.com/2015/01/19/importanta-bisericii-ortodoxe-romane-pentru-neamul-romanesc/ )
Ținând cont de aceste lucruri, de legătura indisolubilă între neamul românesc și ortodoxie și de agresiunea constantă, perversă și conspirată care are loc asupra românilor, în vederea preluării patrimoniului lor natural, uman și spiritual este lesne să vedem care este și mobilul ascuns din spatele acestor atacuri la adresa ortodoxiei: Biserica strămoșească este atacată pentru că promovează valorile pașnice, iubirea de oameni, de viață, coeziunea socială și alte valori similare, care atâta timp cât se află în mințile și sufletele oamenilor, celalte “valori” care duc la însingurare și dispariție a neamului nu se pot instala. Iar fără acestea din urmă, victoria inamicului în îngenunchierea neamului românesc nu poate fi completă.
=============================
DATE STATISTICE
De exemplu, în România în urma recensământului din 2002, sunt 192.000 de greco-catolici. Dar în România există 470 de lăcașe de cult greco-catolice în România ==> Unul la 408 credincioși. Și cu toate acestea, tot ortodocșii sunt huliți, deși au doar o biserică la 1055 credinciosi. Dar și mai interesant este faptul că: în construcţie sunt cca. 280 de biserici greco-catolice!!!!!!!. Parohiile care nu dispun de lăcaş de cult oficiază serviciile divine în spaţii improvizate (şcoli, cămine culturale ş.a.). Deci după ce că au proporția asta, vor avea în curând cu 50% mai multe biserici. Asta ar fi echivalent în cazul ortodocșilor cu a construi încă 9000 de biserici! Oare cum ar arăta atacul asupra Bisericii Ortodoxe, dacă s-ar întâmpla așa ceva, dacă acum are virulența aceasta?
Credincioşii musulmani din România sunt în număr de circa 67.300, dintre care marea lor majoritate trăiesc în judeţul Constanţa, o parte în judeţul Tulcea, iar restul în diferite centre urbane, ca: Bucureşti, Brăila, Galaţi, Călăraşi, Giurgiu, Olteniţa, Turnu Severin etc. Lăcaşurile de rugăciune musulmane din România sunt de două categorii: geamia şi mesgidul; în total sunt 77 lăcaşuri de cult. ===> 1 locaș de cult la 874 de credincioși.
Biserica Reformată din România numără în prezent 701.077 credincioşi, în marea majoritate maghiari, organizaţi în două eparhii (Cluj şi Oradea), cu circa 1.000 lăcaşuri de cult, în care slujesc 750 preoţi. Biserica dispune de 780 parohii şi 140 filii. –> deci 1 biserică la 707 credincioși. Și din nou… atacul este doar împotriva ortodocșilor care au o biserică la 1055 credinciosi.
Biserica Evanghelică Lutherană –> Acest cult numără, conform datelor recensământului, 27.112 credincioşi, cei mai mulţi maghiari, restul slovaci, precum şi circa 200 credincioşi de limbă română, în Bucureşti. Pentru acest cult există 45 de biserici ===> 1 biserică la 606 credincioși. Și din nou… atacul este doar împotriva ortodocșilor care au o biserică la 1055 credinciosi.
Cultul unitarian, cu sediul central la Cluj, cuprinde peste 70.000 de credincioşi de naţionalitate maghiară. Numărul parohiilor este de 126, iar al filiilor de 32. În parohii şi filii, numărul lăcaşurilor de cult este de 143, iar al preoţilor este de 115. ===> 1 biserică la 489 de credincioși!!!
Biserica Evanghelică Română dispune de circa 220 biserici care se găsesc, cu precădere, în judeţele Argeş, Braşov, Constanţa, Dîmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Vaslui, municipiul Bucureşti şi împrejurimi; numărul credincioşilor este de circa 20.000. ===> 1 biserică la 90 de credincioși!!!! Ăștia cred că sunt campionii!!! Dar nu spune nimeni de ei nimic… Numai de ortodocși… Atât! De aici se și vede că atacul este concertat, intenționat și dus cu rea-credință!
Potrivit recensământului din 2002, Cultul Penticostal numără circa 324.462 credincioşi. În cadrul cultului sunt 1.343 biserici şi 7879 filii, deservite de 354 pastori. ===> 1 biserică la 242 de credincioși!!!!…
În România există, în prezent, circa 38.000 de membri ai Organizaţiei Religioase „Martorii lui Iehova”, conform anuarului acestei organizaţii. Organizaţia are 265 de lăcaşuri de cult (săli ale Regatului) şi 111 spaţii închiriate unde se oficiază serviciile religioase. ===> 1 locaș de cult la 143 de credincioși.
Credincioşii cultului mozaic, în număr de cca. 6.000, conform recensământului din 2002, sunt organizaţi în 78 de comunităţi şi obşti, răspândite în Bucureşti şi în 30 de judeţe. Pe teritoriul României există un număr de 124 temple, sinagogi şi case de rugăciune, din care în 23 se oficiază zilnic. ===> 1 locaș de cult la 49 de credincioși. Ei bine – nici nu e de mirare! – ACEȘTIA SUNT DE FAPT CAMPIONII României. Oare ar trebui să ne mire dacă descoperim că ei sunt de fapt în spatele acestui atac împotriva BOR?!…
Din cele de mai sus, observăm că, de fapt, nu există nici un cult recunoscut în România care să stea mai prost decât ortodocșii la capitolul biserici… și cu toate acestea atacurile sunt DOAR împotriva BOR, iar stridența acestor atacuri și promovarea lor pe toate canalele face ca părerea generală – chiar și a oamenilor de bună credință, dar neinformați – să fie exact aceasta: că sunt prea multe biserici ortodoxe. Parșivă formă de manipulare a conștiințelor!

joi, 19 februarie 2015

Istoria unei poezii care a făcut istorie

Istoria unei poezii care a făcut istorie
14 noiembrie 2012, 11:17 de
Dan Boicea


 Radu Gyr (1905-1975) a fost, pe lângă poet, şi gazetar, şi eseist „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!", poezia pentru care comuniştii l-au condamnat la moarte pe Radu Gyr, în 1958, a generat zilele acestea un întreg scandal politic şi mediatic, cu acuzaţii de legionarism. După ce a recitat recent, la o întrunire electorală, câteva versuri din poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!" a lui Radu Gyr (1905-1975), tânărul politician Mihail Neamţu (ARD) a fost acuzat de antisemitism. Într-un comunicat de presă, Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului a catalogat intervenţia politicianului drept „scandaloasă, revoltătoare şi împotriva legislaţiei în vigoare". El s-ar fi făcut vinovat de „incitare la extremism, de ignorare deliberată a antisemitismului promovat de legionari". „Versurile recitate în faţa unei numeroase asistenţe fac parte din «opera» unui membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia", mai scria în comunicat. 

 Contactat de „Adevărul", criticul literar Nicolae Manolescu face un istoric al poeziei şi arată că se face o confuzie între „legionarismul lui Gyr şi anticomunismul poeziei în cauză".
La rândul său, criticul literar Alex. Ştefănescu afirmă: 
„Dacă nu am şti că Radu Gyr a fost legionar în tinereţe, n-am vedea nimic legionar în această poezie". 
Nicolae Manolescu: „Mama mi-a recitat din Radu Gyr“ Criticul Nicolae Manolescu recompune contextul în care Radu Gyr a scris poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!". 
Începuturile poetice din anii 1920 fuseseră ale unui tradiţionalist cuminte, „cântăreţ inocent al plaiurilor olteneşti". 

După ce a devenit membru în Garda de Fier, în 1935, Radu Gyr a scris imnul organizaţiei, „Sfântă tinereţe legionară", şi alte imnuri şi ode întru cinstirea Căpitanului şi a oamenilor săi de nădejde. 
În 1933, a fost internat în lagăr, pedeapsă comutată în domiciliu obligatoriu şi, din nou, trimis în lagăr de oficialităţile carliste. „Acest destin sinuos nu răspunde clar la întrebarea privitoare la ce l-a determinat să scrie instigatoarea poezie anticomunistă din 1958", afirmă Nicolae Manolescu. „Cum poezia n-a fost publicată atunci", revine Manolescu, „data nu poate fi precizată decât dacă luăm de bună informaţia că poetul a fost arestat în acel an (pentru a doua oară, după război) tocmai pentru a fi scris «Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!». Aşadar, pentru caracterul anticomunist şi nicidecum legionar al poeziei!". 

Radu Gyr nu era un om curajos, mai degrabă oportunist. 
Nicolae Manolescu critic literar Criticul aminteşte că Gyr îşi plătise legionarismul cu zece ani de temniţă, între 1945 şi 1955, făcând parte din „lotul criminalilor de război", când mai multe poezii ale sale, cu temă religioasă, au circulat clandestin în închisori. „Mama mea, incapabilă să spună pe dinafară o poezie şi fără un spirit religios pronunţat, mi-a recitat, când a ieşit din închisoare, «Iisus în celulă» a lui Gyr, atât de tare o impresionase", îşi aminteşte Nicolae Manolescu. 
Gyr a fost închis la Aiud, unde a compus poezii pe care deţinuţii le-au memorat şi pe care le-au transmis prin viu grai. Sub regimul comunist, a executat aproape 16 ani de detenţie, în condiţii grele, fără asistenţă medicală, deşi suferea de TBC şi de hepatită. Alex. Ştefănescu: „Nimic legionar în această poezie“ Criticul literar Alex. Ştefănescu spune că poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!" nu are legătură cu simpatiile legionare ale lui Radu Gyr şi poate fi privită separat. Exegetul propune şi un exerciţiu de imaginaţie: „dacă nu am şti că Radu Gyr a fost legionar în tinereţe, n-am vedea nimic legionar în această poezie. 

Este vorba despre un strigăt de revoltă împotriva comunismului, în anii tragici în care ţăranii noştri erau deposedaţi forţat de pământ de ocupanţii sovietici, în complicitate cu comuniştii români". În ceea ce priveşte relevanţa estetică a poeziei, cei doi critici au opinii diferite. Alex. Ştefănescu este de părere că „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!" este o poezie „plină de dramatism, de o mare forţă expresivă, care a intrat definitiv în conştiinţa românilor (ca «Luceafărul» sau «Moartea căprioarei») şi nu poate fi scoasă de acolo nici măcar de Radu Ioanid (director în cadrul Muzeului Holocaustului de la Washington - n.r.). Comunismul însuşi, în această poezie, este transfigurat şi apare ca un rău metafizic". 

Criticul Nicolae Manolescu afirmă că poezia este „mediocră literar" şi nu crede că valoarea ei are vreo relevanţă în contextul dat. „Relevantă, aşa zicând, este confuzia dintre legionarismul lui Gyr şi anticomunismul poeziei în cauză", subliniază Manolescu. Pedeapsa cu moartea, pentru şase strofe, scrisă în timpul colectivizării. Regimul a considerat că versurile instigă la luptă împotriva sistemului. Ulterior, pedeapsa i-a fost schimbată în 25 de ani de muncă silnică, din care a executat şase. 

Nicolae Manolescu, cenzurat din cauza lui Radu Gyr „Radu Gyr nu era un om curajos, mai degrabă oportunist", afirmă Nicolae Manolescu. Criticul evidenţiază şi faptul că, în 1963, când a fost eliberat din nou (deşi fusese condamnat la moarte, pedeapsa fiindu-i apoi comutată în închisoare pe viaţă), Radu Gyr a început imediat o lungă colaborare la revista de propagandă a regimului, „Glasul Patriei", cu poezii fără tendinţă politică, reportaje care slăveau „măreţele realizări" şi o mea culpa intitulată „Destăinuirile unui fost legionar". Unii susţinători ai lui Gyr ar fi spus că, de fapt, articolele erau scrise de Securitate, care îl obliga pe poet să le semneze. 

Nicolae Manolescu însuşi a avut probleme, după ce a inclus câteva texte ale lui Radu Gyr într-o antologie de poezii, în 1968. „Cartea a fost retrasă din librării şi topită din ordinul expres al lui Ceauşescu, la care m-a reclamat Eugen Jebeleanu, nu doar fiindcă Radu Gyr făcea parte din sumar, ci fiindcă făceau parte şi alţi poeţi socotiţi a fi aparţinut extremei drepte interbelice, precum Nichifor Crainic, sau unii care trăiau în străinătate, precum Ştefan Baciu, puşi toţi în aceeaşi oală ideologică. Mai era un motiv: nu fuseseră încă «reconsideraţi» de ideologii regimului. «Reconsiderarea» nu va mai putea fi împiedicată, dar «Antologia» a avut neşansa da a fi publicată un moment prea devreme". Criticul îl consideră pe Radu Gyr un scriitor de dicţionar şi de antologie. „De aceea l-am şi inclus în «Antologia poeziei moderne» din 1968, nu în «Istoria critică» din 2008.

Radu Demetrescu-Gyr s-a născut în anul 1905 la Câmpulung Muscel. Licenţiat în Litere, a debutat în anul 1924, odată cu apariţia volumului „Linişti de schituri". A colaborat la numeroase reviste ale vremii şi a fost membru important al Mişcării Legionare, pentru care a compus multe imnuri în versuri. Comuniştii l-au condamnat la moarte pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!", 

 „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!" de Radu Gyr 

 Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, 
nu pentru pătule, nu pentru pogoane, 
ci pentru văzduhul tău liber de mâine, ridică-te, 
Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, 
pentru cântecul tau ţintuit în piroane, 
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri, 
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! 

 Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele, 
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane 
o claie de zări şi-o căciulă de stele, 
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! 

 Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi 
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane 
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi, 
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! 

 Şi ca să pui tot sărutul fierbinte 
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, 
pe toate ce slobode-ţi ies înainte, 
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! 

 Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii! 
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane! 
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii, 
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Citeste mai mult: 


luni, 16 februarie 2015

George Tenet – ”At the center of the storm - My years at the CIA”.


de Dan Cristian Turturica 08 iunie 2013
Pentru a înţelege esenţa cazului Voiculescu trebuie început de la pagina 431 a cărţii de memorii a fostului director al CIA, George Tenet – ”At the center of the storm - My years at the CIA”.
”(…) Când a căzut Uniunea Sovietică şi Vestul a moştenit Europa de Est, ne-am propus să construim servicii de informaţii cu ceea era deja disponibil acolo. Exista o probabilitate mare ca aceste servicii să fie infiltrate de agenţi sovietici? Sigur. Era o probabilitate mare ca, în timp, să reuşim să-i eliminăm de acolo? Din nou, sigur. Ideea era că trebuia să ne asumăm nişte riscuri dacă vroiam ca guvernarea să funcţioneze…”
Tenet a amintit de strategia CIA în noul spaţiu ex-sovietic pentru a explica opoziţia sa la decizia luată de neo-conservatorii din preajma lui George Bush, după invazia din Irak, de a nu decapita, ci de a distruge aproape complet cele trei structuri cheie ale regimului Saddam Hussein: partidul Ba’ath, armata şi serviciile secrete.
Potrivit celui de-al doilea cel mai longeviv director al CIA, după legendarul Allan Dulles, planul promovat în special de Dick Cheney şi Condoleeza Rice a fost profund greşit deoarece, în ciuda justeţei morale evidente, a ignorat riscurile eliminării bruşte de la putere a tuturor celor ce au condus regimul opresiv al lui Saddam dar au şi administrat, în paralel, ţara.
În vizunea sa, anii de violenţe extreme, de sărăcie, zecile de mii de victime, demonizarea americanilor, întârzierea reconstrucţiei, care au urmat invaziei în Irak, au fost, toate la un loc, consecinţa vidului de putere creat prin respingerea propunerii ca oamenii care au avut în mână, zeci de ani, pârghiile puterii, să fie înlocuiţi treptat, după ce transferă cunoştiinţele lor către o nouă garnitură de tehnocraţi şi după ce aceştia vor fi capabili să conducă eficient.
În antiteză, a explicat printre rânduri şeful CIA, modelul aplicat în ţările est-europene după căderea Cortinei de Fier s-a axat pe un pragmatism incompatibil cu intransigenţa morală: demiterea eşalonului superior al serviciilor secrete comuniste dar menţinerea în noile structuri a majorităţii şefilor de la nivelurile doi şi trei, pentru o perioadă de vreme - abandonarea rapidă a trădătorilor şi treptată a celor compromişi, înlocuirea tuturor, într-un orizont rezonabil de timp, cu o nouă generaţie de profesionişti, pregătită de serviciile de informaţii occidentale.
Biografia lui George Tenet explică, implicit, şi altceva: de ce puţinii români care, în anii ’90, cereau cu insistenţă ca toţi securiştii să fie eliminaţi din noile servicii şi din viaţa publică şi judecaţi pentru crimele şi fărădelegile comise, nu au avut nici o şansă de izbândă. Nu atât pentru că erau o minoritate, cât mai ales pentru că în acest demers nu au fost susţinuţi nici măcar de marile puteri.
Este imposibil de spus acum ce s-ar fi întâmplat dacă, în locul tranziţiei lente şi care a fost mai degrabă o restauraţie, revoluţia din decembrie 1989 ne-ar fi adus un val de epurări comparabil cu cel impus de americani în Irak.
Vidul de putere ar fi generat şi aici o perioadă de instabilitate violentă? Iar dacă da, judecând după consecinţele pe termen lung, care le resimţim şi azi, ale anilor pierduţi în băltirea post-comunistă girată de Ion Iliescu, ar fi fost, totuşi, preferabilă o perioadă de răfuială dură cu trecutul? Ne-ar fi scurtat drumul spre normalitate?
Întrebări tardive. Singura certitudine este că nu doar românii care au susţinut punctul 8 al proclamaţiei de la Timişoara şi cei ce au demonstrat, în 1990, în Piaţa Universităţii – cei oneşti, evident, nu infiltraţii lui Măgureanu - au pierdut partida, ci şi americanii. Pentru că, deşi fostul şef al CIA nu menţionează asta în biografia sa, în cazul României strategia paşilor mărunţi s-a dovedit greşită.
Noii moştenitori ai Europei de Est au evitat riscul vidului de putere, dar au subestimat un altul. Sau poate chiar l-au ignorat complet. Acela ca unii dintre securiştii de eşalon secund pe care i-au cruţat din motive tactice să se dovedească mai abili decât ei şi să le sufle ”moştenirea” de sub nas. Ceea ce, măcar pentru o vreme, s-a şi întâmplat.
Mulţi din generaţia Voiculescu s-au mişcat atât de iute încât până să le vină rândul să fie înlocuiţi de oamenii crescuţi de occidentali au devenit de nedizlocat. S-au folosit de conexiunile pe care le aveau, de informatorii pe care îi recrutaseră, de dosarele compromiţătoare pe care le fabricaseră, de capitalul acumulat sau furat din fondurile de comerţ exterior pe care le rulau sub supervizarea lui Ceauşescu cu o pricepere de care, probabil, nici americanii nu i-au crezut capabili şi s-au înşurubat şi mai tare la cârmă. Iar cei ce ar fi trebuit să-i evacueze din scenă au rămas, pentru mulţi ani, cu buza umflată.
Meciul anilor ’90 a fost câştigat de neo-securiştii români în două runde. În prima, cei mai destoinici dintre ei şi-au făcut firme. Cei din securitatea internă, ceva mai modeste, cei din DIE, cu o experienţă antreprenorială net superioară, au pus bazele marilor frăţii pseudo-capitaliste care au confiscat toate canalele comerciale folosite, cu puţin timp în urmă, tot de ei, pentru a aduce în ţară valuta mult râvnită de Ceauşescu.
Nu a fost nevoie de mult timp ca interesele de afaceri personale ale capilor noilor servicii de informaţii să se amestece, până la confuzia totală, cu interesele instituţiilor pe care le conduceau. Firmele erau conduse ca nişte oficii de spionaj în timp ce priorităţile serviciului erau setate după profilul activităţilor comerciale ale şefului-patron. Arsenalul informaţional şi logistic al unor instituţii care ar fi trebuit să vegheze la protejarea şi promovarea interesului naţionl a fost scos la produs – uneori doar ca să ţină de şase pentru un transport de contrabandă cu petrol sau ţigări, iar ofiţerii mai mici în rang sau mai puţini pricepuţi la afaceri au căpătat un al doilea salariu de la firma unui superior sau unui camarad.
A doua rundă a început în clipa în care neo-securiştii au devenit suficient de bogaţi ca să stea pe picioarele lor fără să mai fie nevoie să deţină funcţii în servicii. Şi-au sporit eficienţa delegând controlul asupra structurilor statului celor pe care i-au plasat în funcţii de conducere şi care, în paralel, aveau a doua slujbă la firmele lor.
Această ultimă rundă s-a încheiat cu victoria categorică în clipa în care au început să controleze jocul politic nu în calitate de foşti ofiţeri de informaţii, ci de antreprenori. Adică, nu s-au mai limitat doar la coruperea politicienilor pe care îi aveau cu ceva la mână ci şi-au permis să cumpere pe oricine doreau şi în plus să finanţeze proiecte politice noi, alianţe, uniuni, fundaţii, ONG-uri, mişcări de protest şi nu în ultimul rând trusturi media care să le susţină iniţiativele, dar mai ales să îi demoleze pe adversari.
Cu asemenea ”parteneri”, câtă influenţă au avut ţările occidentale în România? Zero. Presupunând că au apucat să pună măcar o piatră de temelie la el, ce s-a ales de proiectul lor de creare a unor noi servicii de informaţii, (mai) curate, care să se desprindă, gradual, de influenţa rusească? Praful.
Un singur exemplu. În 1999, un cuplu celebru de la ICE Dunărea, Dan Voiculescu şi generalul Constantin Rotaru, cânta, aparent, două partituri diferite. În timp ce trustul lui Dan Voiculescu înfiera, prin ample campanii media, intervenţia NATO în Kosovo, generalul Rotaru, devenit omul numărul doi în Serviciul de Informaţi Externe, era angrenat, teoretic, în eforturile de a convinge NATO că România este un partener loial şi că merită să fie primită în alianţă.
Rotaru a ajuns, în 1998, la SIE venind din trustul Intact, iar după trecerea sa în rezervă a revenit lângă Dan Voiculescu, la Intact, cel mai antioccidental trust de presă din România. Oare ce gândeau omologii din serviciile de informaţii ale ţărilor NATO când îl auzeau pe Rotaru vorbind despre dorinţa sa sinceră ca România să fie primită în alianţa nord-atlantică?
Eşecul planurilor în această domeniu a mers, mai bine de zece ani, mână în mână cu dezamăgirea urmată de dezinteresul politicienilor occidentali faţă de ţara noastră. Şi aşa ar fi rămas, probabil, lucrurile multă, foarte multă vreme, dacă nu ar fi avut loc atentatul terorist din 11 septembrie 2001. Nevoia Statelor Unite şi a Vestului, în ansamblu, de a se apăra de ameninţarea teroristă ne-a repus pe harta intereselor strategice.
Dezamăgirile provocate de parcursul post-revoluţionar al României au fost date uitării, iar dezinteresul a lăsat loc unei preocupări intense de a recupera timpul pierdut şi de a reconstrui o relaţie ce părea compromisă pe veci. În acest context, reformarea serviciilor de informaţii din România a urcat, instantaneu, pe lista proiectelor prioritare iar 2002 este, cel mai probabil, anul în care strategia de care amintea Tenet a început să fie pusă, cu adevărat, în aplicare, în România.
Povestea nu are încă un happy-end (şi poate nu va avea niciodată) pentru simplul motiv că România în 2002 era mult diferită de România în 1990. Şi nu în bine.
Pe ruinele sistemului dictatorial prăbuşit în zilele Revoluţiei se putea construi temeinic şi rapid, cu o fundaţie nouă şi cu un proiect sută la sută în interes naţional şi al parteneriatului cu Occidentul. În 2002, temelia era deja compromisă de practicile mafiote ale majorităţii şefilor noilor servicii. Pentru a corecta monstruozităţile şi a construi mai departe a fost nevoie de mult mai mult timp, de paşi şi mai mărunţi şi de un compromis mult mai nociv decât cel pe care îl invoca Tenet ca fiind acceptabil în cazul Irakului.
Vreme de trei ani, până în 2005, la suprafaţă a fost linişte şi părea că nu se întâmplă nimic. Am intrat în NATO cu Radu Timofte, omul lui Sorin Ovidiu Vântu, la cârma SRI-ului şi cu Constantin Rotaru, omul lui Voiculescu, al doilea om în SIE. În subteran, însă, lucrurile începuseră să se mişte.
Schimbarea de profunzime a devenit vizibilă după venirea la putere a lui Traian Băsescu. O dată cu numirea unei noi garnituri de lideri în fruntea serviciilor de informaţii au început să fie trecuţi în rezervă din ce în ce mai mulţi din generalii care puseseră bazele complexului securisto-mafiot cu acoperire capitalistă. Scoaterea acestora din sistem s-a dovedit crucială pentru curăţarea şi profesionalizarea serviciilor de informaţii.
Chiar dacă până la reformarea lor completă mai este cale lungă, iar procesul va fi temporizat de ritmul în care evoluează societatea în ansamblul ei, rezultatele sunt deja cât se poate de vizibile. Contribuţia lor la lupta anticorupţie este consistentă, iar colaborarea cu serviciile occidentale pe fronturile externe este exemplară. Dorinţa partenerilor noştri de a avea aici omologi pe a căror expertiză şi loialitate să se poată baza a fost îndeplinită. Printr-un efort comun şi în interes comun.
Prea mult roz? Aşa e. În mijlocul acestui tablou cu peisaj de primăvară stă o imensă pată neagră. Este restul de problemă nerezolvată – degeaba a fost distrusă simbioza malignă dintre foştii securişti deveniţi patroni de firme, partide şi media şi instituţiile din care s-au născut şi hrănit dacă nu sunt smulşi din toate rădăcinile pe care şi le-au înfipt în societatea. ”Weeded out” este termenul pe care Tenet l-a folosit referindu-se la înlăturarea agenţilor infiltraţi.
În cazul României sensul în care fostul şef al CIA a folosit cuvântul este insuficient. Iar ascensiunea Voiculescu dovedeşte pe deplin limitele a tot ceea ce s-a întreprins pînă acum pentru asanarea societăţii. Pentru a scăpa de efectele anilor în care securiştii au fost lăsaţi să necrozeze toate instituţiile democratice şi mecanismele economiei de piaţă este nevoie ca ei să fie smulşi şi din acestea, nu doar din serviciile de informaţii.
De ce nu s-a întâmplat asta? Cu unii s-a întâmplat. În ultimii ani, mai mulţi generali SRI corupţi au fost condamnaţi şi scoşi complet din joc. Există şi cazuri de oameni de afaceri cu procese pe rol, condamnaţi în primă instanţă sau chiar definitiv, care se pare că şi-au învăţat lecţia şi bagă capul la cutie: Puiu Popoviciu, George Copos, Gigi Becali. Dar de piesele grele nimeni nu a îndrăznit să se atingă decisiv. În asta constă problema cu Dan Voiculescu.
Cel mai bun mod de a-i smulge rădăcinile este desecretizarea totală a arhivei ICE Dunărea, adică inclusiv a dosarelor AVS (Aport Valutar Străin). S-a şi încercat asta în ultimul an de mandat al lui Cătălin Harnagea în fruntea SIE. De ce nu a preluat ideea Traian Băsescu? Foarte probabil pentru că o astfel de mişcare îl depăşeşte până şi pe el.
Arhiva întreprinderii de comerţ exterior unde s-a format Voiculescu este interesantă nu neapărat pentru operaţiunile derulate înainte de 22 decembrie 1989, cât mai ales pentru a afla unde au ajuns banii după căderea lui Ceauşescu. Desecretizarea ei, însă, ar duce, probabil, nu doar la prăbuşirea imperiului Voiculescu ci şi a multor altora din serviciul în care au activat. Teama de a genera imense pagube colaterale a fost mai mare. Şi instinctul de supravieţuire al serviciului a învins.
Dar dacă arhiva completă a ICE Dunărea este, încă, prea fierbinte, de ce nu a fost luat serios la întrebări în legătură cu alte zeci de afaceri şi mii de contracte ale firmelor lui, încheiate după 1990? Chiar toate au fost şi sunt perfect legale? Dacă da, înseamnă că Voiculescu este un capitalist şi politician onest şi noi ceilalţi care îl bănuim de tot felul de malversaţiuni suntem nişte ticăloşi.
Din 2005 încoace, de când l-a numit ”soluţia imorală”, Traian Băsescu nu a îndrăznit să depăşească o anumită limită în conflictul cu Voiculescu. Parcă cineva i-a trasat o linie şi i-a spus ”peste ea nu ai voie să treci”. DNA i-a blocat noi afaceri dubioase pe care a încercat să le deruleze prin oamenii lui de casă, Pantiş, Sereş, dar nu s-a atins de cele vechi.
Ceea ce este foarte straniu deoarece Voiculescu nu a arătat că ar avea vreo limită în raport cu Traian Băsescu. L-a suspendat de două ori. Aşa că fie lui nu i-a pus nimeni vreo barieră, fie nu i-a păsat de ea. De aici, un avantaj imens în relaţia cu preşedintele şi în mod cert şi cu instituţiile statului care îi puteau veni de hac instantaneu dacă ar fi primit undă verde.
Imunitatea foarte stranie pe care Voiculescu a primit-o chiar şi după 2005 şi împotriva căreia Băsescu a părut neputincios este unul din marile mistere ale perioadei post-decembriste. Şi este greu de crezut că asta nu are nimic de a face cu trecutul celor doi dinainte de 1990, cu structurile statului în care au activat.
Indiferent de cauze, însă, libertatea de care a continuat să se bucure Voiculescu şi după intrarea României în NATO a contrazis flagrant trendul de reformă a instituţiilor statului şi a mecanismelor democratice. În loc ca influenţa sa în societate să se diminueze, cum li s-a întâmplat altor fraţi de arme, a crescut şi mai mult. Când mulţi camarazi de ai lui au ajuns să fie chiar condamnaţi la închisoare el a fost la un pas de a pune mâna pe preşedinţia României.
Voiculescu a devenit centrul de comandă al mişcării de blocare a parcursului democratic şi pro-occidental al României în cea mai pro-occidentală perioadă a acestei ţări din ultimii 60 de ani. Iar cei ce l-au ajutat şi protejat, mimând loialitatea faţă de direcţia strategică a ţării, întocmai cum o făcea şi generalul Rotaru în timpul intervenţiei NATO în Kosovo, sunt la fel de vinovaţi ca şi el.
Nu ne rămâne decât să sperăm că vor înţelege măcar acum că evoluţia României nu se va poticni de Voiculescu, după cum nu s-a blocat nici la Ceauşescu şi că mai devreme sau mai târziu şi Felix va deveni un minuscul capitol negru în istoria ţării.

De ce moare nationalismul

Cinci motive pentru care naționalismul românesc moare în durerile facerii

Cinci motive pentru care naționalismul românesc moare în durerile faceriiCinci motive pentru care naționalismul românesc moare în durerile facerii
De vreo doua decenii și jumătate, naționaliștii romani se pot exprima în voie. Începând cu anii 90, au apărut in peisajul civic, social, politic al României o mulțime de organizații, grupulețe,grupuscule, mișcări, de sorginte mai mult sau mai puțin naționalistă.
Puzderie de publicații de gen au apărut meteoritic în eteroclitul peisaj media post-revoluționar, legionarii, cei vechi si neofiții, au început timid sa miște, încă anchilozați de jumătatea de secol de repaus forțat…Lipsa de experiență, deficientele organizatorice, comunicarea stângace, precum si inerția inept „antifascista” a imensei majorități a populației au făcut ca timidele încercări de ieșire în prim plan sa se ofilească (in cel mai bun caz) într-o imensă indiferentă.
Pentru poliția politica a noului regim a fost floare la ureche sa infiltreze, sa dezbine și, in cele din urma , sa zădărnicească orice încercare de coagulare a fortelor (dacă se poate spune astfel) de dreapta. Probabil ca astăzi, când lucrurile stau la fel de „bine” pentru naționaliștii români, „organele” mai monitorizează multele dar, in majoritate insignifiantele grupuscule naționaliste….
Dar oare asta sa fie problema…? Monitorizarea, persecutarea „radicalilor” de către noua securitate sa fie motivul principal al al monumentalei ineficienţe a naționaliștilor autohtoni…? Daca studiem cu atenție discrepanța dintre ideologia și modul de acțiune al acestora, în mod obiectiv, ne dam imediat seama ca bieții noștri naționaliști nu prea mai au nevoie de adversari….Voi încerca mai jos sa analizez câteva aspecte discutabile (ca sa ma exprim eufemistic) ale teoriei si practicii mioritice într-ale naționalismului.
1) Inadecvarea : Majoritatea „legionarilor” actuali par blocați mental într-un etern „trecut glorios”. Parastase, pomeni, mimarea taberelor de munca pe la biserici și mănăstiri, ședințe plictisitoare în care se rostogolesc vorbe frumoase si goale, aceleași de fiecare data, amintiri, nostalgii… Se re-editează cărți nterbelice (în format și aspect interbelic…), se croiesc planuri cețoase, vagi și anacronice…. Tinerii camarazi au voci stinse, aspect emasculat, prăfuit, tinerele camarade poarta baticul ritual chiar si când au parul liber, paradoxal, bătrânii urgisiți prin pușcăriile comuniste, câți au mai rămas, par ceva mai vitali decât generația „neo-legionara” ! Acești venerabili seniori însă nu au capacitatea de a înțelege nuanțat realitățile lumii de azi, total diferite de anii ‘40!
2) Aprehensiunea spre regimurile fundamentaliste orientale: Foarte ciudat pentru niște oameni care pretind ca-și iubesc națiunea mai presus de orice, naționaliștii noștrii sunt fascinați de figurile dictatoriale orientale, cu precădere arabi islamiști. E plin mediul virtual de elogii desantate aduse de naționaliștii romani unor personaje sinistre precum Muammar Ghadaffi, Saddam Hussein, si alții…Aici ar putea intra și antipatia pe care o poarta alianței militare NATO, văzuta – culmea ! – ca instrument al conspirației mondiale împotriva bietelor popoare arabe. Se pare ca neo-legionarii actuali au uitat faptul ca vechii legionari, cei veritabili, exilați in Occident, si-au găsit un aliat veritabil in NATO, in lupta de rezistenta împotriva bolșevizării României…
3) Nostalgia ceaușistă: Forumurile si blogurile ce se pretend naționaliste abunda in apologii ale statului autoritar . Naționaliștii visează un astfel de sistem in care un stat puternic sa gestioneze întreaga avuție a neamului, care sa se angajeze în mărețe proiecte naționale și care sa nu se împiedice în mărunțișuri precum drepturile și libertățile și obliga și iile cetățeanului. Astfel încât nu e de mirare faptul ca (Ion Coja e exemplar în aceasta privință) idealizează regimul național-bolșevic care i-a permis unui țigan bâlbâit si analfabet sa scornească proiecte faraonice pe spinarea unui popor înfometat, cu calus la gura!
4) Fascinația stângii: Extrem de ciudat, paradoxal chiar pentru o mișcare ce se revendica ideologiei de extrema dreapta, au adoptat multe din ideile, dezideratele si discursul stângii. Exaltarea muncii (cu precădere a celei manuale) ca scop în sine, nobila datorie, nu doar ca mijloc de trai, antipatia manifesta fata de capitalism, disprețul suveran fata de legile economice, teoretizarea confiscării, naționalizării, si redistribuirii averilor in scopuri „sociale” ii fac pe acești asa-ziși legionari mai degrabă niște comuniști îmbibați de Ortodoxie !
Elefant.ro:Livrare gratuita in 24 de ore! Orice produs
5) Inchistarea: Naționaliștii români refuză să studieze și să pună in practică modul in care acționează naționaliștii din alte țări, și aici ma refer la naționaliștii cu rezultate notabile in alegeri, nu la organizații in genul celor ruse. Refuzăm categoric modele gen Casa Pound, parcă suntem rupți de realitate, nici conjunctura și nici vremurile nemafiind acelea in care Capitanul crea acea unică mișcare. Uităm că și el, atunci când a realizat direcția neproductivă a LANC-ului, a plecat și a creat Legiunea Arhanghelului Mihail.
Mai poate naționalismul românesc, in astfel condiții, sa reprezinte o cale viabila, in a păstra puterea de „seducție” care, in urma cu șapte decenii umplea țara cu „cămăși verzi”…? Ma îndoiesc…. Naționaliștii romani nu au învățat absolut nimic din trecerea deceniilor, rămânând aceleași glasuri furioase, răgușite, dar false, descrise de Caragiale acum mai bine de un secol:
„Moftangiul este patriot hotărât, naționalist exclusiv, român până în măduva oaselor! toată lumea trebuie s-o știe! Guvernamental, sau, când din nenorocire nu se poate asta, opozant, moftangiul felicită Rrromânia în cazul întâi, o deplânge în cazul al doilea, în ambele cazuri o iubește până la nebunie.
De aceea, el urăşte cu furie tot ce nu e român, tot ce nu e naţional. El stimează agricultura, dar visează o industrie mare naţională, care să ne scape de tributul ce-l dăm străinilor: ceea ce-l înspăimântă este o cucerire a Rrromâniei pe terenul economic de către infamii de străini, ajutaţi de copiii vitregi ai ţărişoarii lui!
Elefant.ro:Livrare gratuita in 24 de ore! Orice produs
E om de partid, câtă vreme nu-i vorba decât de vederi asupra politicii interioare. Îndată însă ce e vorba de a ne prezenta faţă cu străinii, el crede că toţi românii trebuie să uite micile pasiuni şi, dându-şi mâna frăţeşte, să păşească strâns uniţi faţă cu primejdia economică, politică, socială şi culturală a Naţiunii! Inimicul comun este străinul! jos Străinismul!! sus Rrromânismul!!!
Oricine gândeşte altfel… e un trădător!”
Cinci motive pentru care naționalismul românesc moare în durerile facerii
Cinci motive pentru care naționalismul românesc moare în durerile face