sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Tehnicile secrete pentru controlarea opiniei publice

Tehnicile secrete pentru controlarea opiniei publice şi a dezbaterilor de pe forumuri :

                Parcurgând presa “românească” zi cu zi, e imposibil să nu ne fi recunoscut tacticile de control și manipulare descrise mai jos. Până și Lumea după Eufrosin, umilă cum e,  suferă de prezența unora a căror misiune este intoxicarea și dezbinarea.  Să îi recunoaștem, cu tacticile lor murdare cu tot și prin această cunoaștere, să îi anihilăm:

wallpaper-309126
În data de 12 iulie anul trecut, site-ul Cryptome, un fel de precursor al WikiLeaks, care publică documente pe care guvernele și corporațiile nu ar dori să le vadă pe net, a postat explicațiile tehnice și mărturiile unui ex-agent COINTELPRO. COINTELPRO este o organizație legată de FBI-ul din SUA, a cărei misiune era de a dezinforma și de a înşela grupurile de activişti. Oficial, COINTELPRO a dispărut în ’71, dar organizația şi-a schimbat doar numele. În prezent se mai adaugă şi modul convențional de infiltrare în grupurile activiste dar şi în cele guvernamentale care prestează pe Internet, pentru a îngropa bâzâitul care deranjează şi a “curăţa” forumurile.
La data de 18 iulie, dovezile de la Cryptome au fost postate mai întâi pe Slashdot de către un contributor mai vechi. Și, lucru ciudat, postarea a fost cenzurată. Aceasta este motivul pentru care subiectul mi-a atras atenția.
Acest document scoate la lumina zilei toate tehnicile folosite de către guverne, dezinformatori, de către cei care fac politică, etc. pe net dar şi în viața reală, pentru a-şi discredita adversarii şi a îngropa subiectele sensibile.
Acest lucru este foarte răspândit în SUA, dar ar fi o greșeală să credem că astfel de practici nu se regăsesc şi în Franța.
Este un document foarte instructiv şi pe măsură ce-l citeam realizam faptul că eu devenisem deja dovada acestor manipulări. La televizor, în dezbaterile politice, în interviurile din ziare, dar cel mai tulburător în cadrul comentariilor de pe site-ul meu sau al altora sau pe Twitter. Fără a deveni paranoic, acum mă întreb dacă unii oameni care tocmai au postat şi semănat îndoială la unele din articolele mele mai “sensibile” sunt doar nişte troli care se plictisesc sau agenți de dezinformare ?
Dar asta e puţin important … Citiți acest document puţin cam lung dar pasionant, care vă va permite  să “detectaţi” tentativele ulterioare de manipulare la care suntem toţi supuşi, fie atunci când avem o opinie, fie ca simpli spectatori.
Tehnici pentru manipularea forumurilor pe Internet:
Există mai multe tehnici dedicate controlului și manipulării  unui forum pe internet, indiferent de conținutul sau de oamenii care discută. Vom vedea fiecare tehnică și vom demonstra că este suficient un număr minim de etape pentru a prelua în mod eficient controlul  unui “forum necontrolabil”.
wallpaper-406977
Tehnica # 1 – “FORUMUL CULISANT” (“FORUM SLIDING” -  forum care “curge”)
Dacă a fost postat pe forum un subiect foarte sensibil, de natură critică, acesta poate fi rapid eliminat prin metoda “forumului culisant”. În cadrul acestei tehnici, cei care manipulează forumul postează imediat, discret, un număr de “subiecte” care nu au legătură cu cel sensibil şi care sunt lăsate apoi să staţioneze, să se învechească, împingând în jos subiectul sensibil, făcându-l astfel greu vizibil pe ecranul calculatorului. Ca să se poată declanşa “toboganul forumului culisant” şi pentru a “spăla” postarea critică, este nevoie de conturi false de pe care să se posteze pe rând diverse subiecte, acoperind astfel manipularea făcută sub ochii publicului. Deși este dificil sau imposibil să se cenzureze un mesaj sensibil, acum este pierdut într-o mare de postări inutile şi independente.
Tehnica # 2 – RUPEREA CONSENSULUI (“CONSENSUS CRACKING”) A doua tehnică eficientă este “ruperea consensului”. Dacă doriţi să distrugeţi un consens, tehnica folosită este următoarea : de pe un cont fals, postați un mesaj. Acest mesaj apare ca fiind legitim şi corect, dar partea sensibilă este că afirmaţia are o ipoteză foarte fragilă, fără dovezi care să susțină ceea ce este scris. După ce aţi postat acest mesaj, prin alte conturi false introduceţi lent răspunsuri în favoarea acestui subiect. Este imperios necesar să fie reprezentate ambele părți, în așa fel încât cititorul neavizat să nu poată determina care parte deține adevărul. Pe măsură ce apar postările şi răspunsurile la ele, proba “forte” sau dezinformarea este încetul cu încetul atribuită dvs. Astfel, cititorul neavizat va avea  probabil, aceeași poziție ca și dvs. Dacă poziția cititorului neavizat este împotriva pozitiei dvs., cel mai probabil este ca ea să fie ignorată. Cu toate acestea, în unele cazuri în care membrii forumului sunt foarte educaţi și pot contracara dezinformarea cu fapte reale și link-uri către alte site-uri, se poate abandona “spargerea consensului” şi demara un “forum culisant”.
Tehnica # 3 – “DILUAREA TEMEI” (“TOPIC DILUTION”)
Diluarea temei este eficientă nu doar în locul forumului culisant, dar este şi foarte utilă pentru a îndrepta atenția cititorilor către probleme fără legătură cu subiectul, şi non-productive. Este vorba de o tehnică critică și foarte utilă cu scopul obţinerii unui CONSUM DE RESURSE. Implementând un flux continuu de postări fără legătură între ele, distrăgând şi perturbând atenţia (trolling), cititorii forumului constată că productivitatea lor este stopată. Dacă intensitatea diluării graduale este suficient de puternică, cititorii vor înceta să mai cerceteze şi vor trece la modul de discuţie simplificat, de tip “bârfă”. În acest mod faptele pot fi pur şi simplu eliminate şi înlocuite cu presupuneri şi speculaţii profane. Cu cât cititorii sunt mai puţin informaţi, cu atât este ușor şi mai eficient să se controleze întregul grup în direcția dorită. Trebuie remarcat faptul că trebuie făcut un studiu pentru a determina capacităţile psihologice ale membrilor forumului precum şi nivelul de educaţie pentru a şti până la ce nivel se poate “apăsa pe buton”. Mergând prea repede şi prea departe “off topic”, se poate declanșa cenzura unui moderator al forumului.
Tehnica # 4 – “COLECTAREA DE INFORMAŢII” Colectarea de informații este foarte eficientă  pentru a determina nivelul psihologic al membrilor forumului şi a strânge toate informațiile care pot fi folosite împotriva lor. În cadrul acestei tehnici se postează într-un mediu pozitiv un subiect  de tipul : “eu îţi arăt ceea ce am (ce pot, ce știu), arată-mi şi tu, la rândul tău, ce poţi (ce ai, ce ştii)”. Datorită numărului mare de răspunsuri furnizate este posibil să se compileze şi să se construiască mai multe informații statistice. Ca exemplu se poate posta un subiect de tipul : “care este arma ta preferată”, încurajând astfel membrii forumului să-şi spună părerea. În acest fel, folosind procentajul inversat, este posibil să se determine de pe forum cine deţine o armă de foc sau cine o deține într-o manieră ilegală. Aceeaşi metodă poate fi folosită de un membru, postând orice întrebare de genul “care este tehnica ta preferată pentru …”. Mulţumită acestor răspunsuri se pot studia diverse metode, iar altele se pot îmbunătăți.
Tehnica # 5 – “TROLLINGUL  ENERVAT”
Statistic, există întotdeauna un procent de membri pe forum mai predispuşi la violență. Cu scopul de a şti cine sunt acești oameni, este necesar să se posteze o fotografie pe forum, care va incita în mod deliberat o puternică reacţie psihologică. În acest fel se poate identifica în mod eficient individul cel mai violent din grup si poate fi urmărit prin intermediul IP-ului său. Pentru a realiza acest lucru, pur și simplu se postează un link către un video cu un ofițer de poliție care comite un abuz de putere împotriva unui individ nevinovat. Statistic, dintr-un milion de poliţişti din America, există întotdeauna unul sau doi care pot fi prinşi într-o ipostază de abuz de putere, activitate care poate fi apoi folosită cu scopul strângerii de informații – fără a fi nevoie de a mai “simula” un film fals. Această metodă este extrem de eficientă, şi cu cât clipul video este mai violent, cu atât metoda mai eficientă. Uneori este util să “influenţezi” forumul dându-ți singur răspunsuri violente la propriile mesaje, bătându-ți joc de ceea ce cred autorităţile ! Făcând acest lucru și demonstrând astfel că nu îți este frică, ceilalți membri ai forumului, mai discreţi și non-violenţi, pot să-şi dezvăluiască  adevăratele lor intenţii. Acest lucru poate fi apoi utilizat în instanță în cazul în care urmează un proces.
Tehnica # 6 – “CÂŞTIGĂ CONTROLUL TOTAL”
Este important să insiști şi să manipulezi în mod continuu pentru a obţine o poziţie de moderator al forumului. Odată ce ai obţinut această poziție, forumul poate fi controlat eficient şi în linişte prin eliminarea postărilor nefavorabile – putând eventual ghida forumul spre un eșec total, provocând o lipsă de interes din partea publicului. Aceasta este “victoria finală”, deoarece forumul nu mai este atractiv pentru public, pentru ca nu mai este util pentru menținerea libertăților lor. În funcție de nivelul de control pe care îl deţii, poţi conduce în mod deliberat forumul spre victoria ta, prin cenzurarea postărilor, suprimarea  membrilor, deconectând în mod accidental forumul din online. În acest fel forumul poate fi ucis rapid. Cu toate acestea, nu este întotdeauna interesant să se omoare un forum, întrucât poate fi transformat într-un fel de “borcan cu miere” pentru a centraliza, absorbi şi reorienta noii veniți, pentru ca apoi să fie utilizaţi pentru nevoile şi sub controlul tău.
wallpaper-1329118
CONCLUZIE 
Este bine să îți amintești mereu că aceste tehnici sunt eficiente doar în cazul în care participanții la forum NU LE CUNOSC. Odată ce aceştia au fost informați, operațiunea poate eșua complet, iar forumul va deveni incontrolabil. În acest moment, alte alternative ar trebui să fie luate în considerare, cum ar fi inițierea unei false probleme judiciare pentru a închide pur și simplu forumul şi a-l deconecta din online. Acest lucru nu este de dorit, deoarece va împiedica organele de stat să monitorizeze procentul din populație care acţionează contra ordinii publice. (mai bine zis, a celor care se opun falselor elite care distrug neamurile in sanul carora acestea s-au aciuiat – nb ). Se pot utiliza şi dezvolta bineînţeles şi alte tehnici, iar pe măsură ce dezvolţi o nouă tehnică de infiltrare şi control, este imperativ să le împărtăşești cu coodonatorii domeniului.

Cele 25 de reguli ale  dezinformării
 Notă: Prima regulă și ultimele cinci (sau șase, în funcție de situație) nu sunt, în general, direct aplicabile de către dezinformatorul tradițional. Aceste norme sunt, în general, mai des folosite direct de către dirijorii și actorii-cheie care fac planificarea strategică a unor conspirații criminale.
1. Nu vedea nimic, nu auzi nimic, nu spune nimic. În ciuda faptului că ai putea şti, nu vorbi – mai ales dacă ești o persoană publică, un jurnalist, un politician, etc. Dacă o faptă nu a fost raportată, înseamnă că ea nici nu s-a întâmplat şi deci, persona nu va trebui să se confrunte cu această problemă.
2. Devino neîncrezător și indignat. Evită discutarea problemelor-cheie, şi în schimb concentrează-te asupra problemelor secundare care pot fi utilizate pentru criticarea anumitor grupuri sau teme sacrosancte. Acest lucru este de asemenea cunoscut şi ca subterfugiul : “Cum de îndrăznești…”.
3. Crează, generează bârfă. Evită să vorbești despre probleme în amănunt, nu ţine cont de locuri sau de probe într-o atmosferă plină de zvonuri pure şi de acuzații violente. Această metodă funcționează bine în special când există o presă tăcută, pentru că publicul nu poate verifica faptele pe care aceste zvonuri le cataloghează drept “discutabile”. Dacă poți stabili o relație între documentul / problema în cauză cu internetul, folosiți-o pentru a-l cataloga drept “zvon” care provine de la “un grup de copii de pe internet”, care nu poate avea nicio bază în realitate.
4. Utilizează un argument de tipul “sperietoare”. Găseşte unul şi crează un element în argumentaţia adversarului pe care îl poți contracara cu ușurință pentru a te credibiliza și a ridiculiza adversarul. Fie creezi o problemă a cărei existență o insinuezi bazându-te pe interpretarea adversarului/sau a exagerării adversarulu/sau găsești ceva, pe loc, fie selectezi veriga cea mai slabă dintre aspectele cele mai vulnerabile. Amplifică-le impactul lor şi distruge-le, discreditând astfel toate acuzațiile, atât pe cele reale cât şi pe cele fabricate, evitând în același timp să vorbești despre veritabilele probleme.5. Înlătură-ți adversarii acordându-le porecle şi ridiculizându-i.Această metodă mai este cunoscută drept stratagema “atacă mesagerul”, cu toate că şi alte metode sunt variante ale acestei abordări. Adversarii sunt asociaţi cu nume puţin onorante cum ar fi “nebun”, “partizan al dreptei”, “liberal”, “partizan al stângii”, “terorist”, “obsedat de teoria comploturilor”, “radical”, “milițian”, “rasist”, “fanatic religios”, “deviant sexual”, “alcoolic” şi multe altele. Acest lucru va împiedica noii forumişti să se alăture adversarilor săi, temându-se că vor fi trataţi în același mod. Ca urmare, aceştia nu vor vorbi despre problemele reale.6. “Loveşte şi fugi”.Dezinformatorul, pe orice forum public, poate să-şi atace scurt adversarul sau poziția acestuia, apoi să fugă înainte ca răspunsul să fie publicat, sau pur și simplu să-l ignore. Acest lucru funcţionează extrem de bine pe internet în mediile de tip semnale de la cititori către editor, în care poate fi folosit un flux continuu de identități noi pentru a evita explicarea criticilor şi argumentelor. Faci pur și simplu o acuzație sau lansezi un alt atac, nu vorbești despre problemele reale și nu răspunzi niciodată, pentru că în acest fel ai acorda credit punctului de vedere al adversarului.7. Motive de interogare (îndoială). Amplifică orice fapt care ar putea sugera ideea că adversarul militează în favoarea unei alte părţi. În acest fel vei evita discutarea problemelelor şi vei obliga acuzatorul să intre în defensivă.
8. Invocă autoritatea. Pretinde că ești parte a autorității sau asociază-te ei folosind limbajul şi terminologia acesteia pentru a ilustra că ești “cel care le știe pe toate”. Discreditează problema fără a vorbi de fapt despre ea şi fără a demonstra de ce, sau a cita vreo sursă.
9. Fă pe prostul. Nu contează argumentele sau dovezile care se pun pe masă, important este să eviți discutarea lor sau să le discreditezi, menţionând că n-au niciun sens, nu conţin nicio probă, nu sunt de niciun interes, sau sunt ilogice. Amestecă bine lucrurile pentru a obţine un efect maxim.
 
10. Asociază criticile adversarului cu știrile vechi. Este un fel de derivat al argumentului “sperietoare”, un fel de investiție pentru viitor în cazul în care problema nu poate fi ușor controlată. Lucrează anticipat pentru a menține controlul. Astfel, dezinformatorul lansează un argument “sperietoare” şi lasă apoi să reiasă că se va ocupa în curând de acesta în cadrul planului alternativ (planul B). Astfel, acuzaţiile sau criticile care urmează, indiferent dacă sunt valabile sau nu, vor fi în general asociate cu cele anterioare şi considerate pur și simplu o reluare a lor, fără a mai fi necesar să se ocupe de ele – este chiar mai bine dacă adversarul este același cu cel de la început.
 
11. Stabileşte un plan B şi bazează-te  pe el. Utilizează o problemă minoră sau un element real şi scoate-o la “drumul mare” (fă-o publică). “Mărturiseşte” cu vigoare că ai făcut o eroare inocentă şi că adversarii tăi au profitat de această oportunitate, au amplificat-o şi dirijat-o, dându-i conotaţii care implică lucruri necinstite şi care, desigur, “nu există”. Unele persoane pot reveni mai târziu cerând cu vigoare, public, “să se pună capăt acestui nonsens”, deoarece s-a făcut deja “ceea ce trebuia facut”. Dacă este bine realizată, această tehnică îl poate ajuta pe dezinformator să câștige simpatie și respect pentru că a dat lucrurile în vileag şi “şi-a mărturisit” greșelile, fără a aborda însă alte probleme mult mai grave.
12. Enigmele nu au soluție. Dezinformatorul pretinde că afacerea este prea complicată pentru a fi rezolvată, scoţând în evidenţă multitudinea de persoane şi evenimente implicate. Acest lucru va face ca orice interes al altora pentru acea problemă să se piardă.
13. Logica de tip “Alice in Ţara Minunilor”. Evită să discuți despre probleme, raţionând invers sau utilizând o logică deductivă care neagă orice fapt real important.
14. Cere soluții complete. Evită să vorbești despre probleme, solicitând adversarilor rezolvarea completă a unui caz. Este o stratagemă care funcționează cel mai bine împreună cu problemele de la punctul 10.
15. Fă ca faptele să corespundă unor concluzii alternative. Acest lucru necesită o gândire creativă, cu excepția cazului în care cazul a fost planificat în prealabil cu un plan B.
16. Fă ca să dispară probele și martorii. Dacă ele nu există, înseamnă că nu există o faptă, şi deci nici o problemă care sa fie abordată.
17. Schimbă subiectul. În general, folosind una dintre celelalte stratageme enumerate  aici, găseşte o modalitate de a da discuția la o parte, prin comentarii mai ascuţite şi controverse, în speranța de a deturna atenția către un subiect mai ușor de gestionat. Aceasta funcționează bine mai ales cu oameni care pot “dezbate” împreună cu tine un subiect nou, polarizând discuția înspre altceva, în scopul evitării dezbaterii problemelor-cheie.
18. Antagonizează şi provoacă adversarii, dându-le un atac emoţional. Dacă nu poți face nimic altceva, ia-te la ceartă şi bate-ți joc de adversarii tăi, forţându-i să răspundă într-o manieră emoțională, ceea ce îi va face să arate ca nişte oameni proşti şi mult prea motivaţi. Nu numai că astfel vei evita să vorbești despre problemele importante, dar dacă răspunsul adversarului privind subiectul este emoţional, vei putea mai târziu să eviți problema concentrându-te pe : “oh, cât sunt de sensibili, cum să mă încumet a-i critica ?”.
19. Ignoră dovezile prezentate şi solicită dovezi imposibile. Este probabil o variantă a regulii de “a face pe prostul”. În ciuda dovezilor care sunt prezentate de către adversar pe un forum public, susţine că probele nu sunt admisibile şi cere probe imposibil de găsit pentru adversar (ele pot exista, dar nu sunt disponibile sau sunt cunoscute ca fiind ceva ușor de distrus sau falsificat, ca o armă a crimei). Cu scopul de a evita complet discutarea problemelor, ar putea fi necesar să discreditezi în mod categoric mass-media sau cărţile, să refuzi ideea că martorii sunt acceptabili și chiar să negi declarațiile făcute de către guvern sau alte autorități.
20. Dovezi false. Introdu cât poți de repede noi dovezi false sau indicii proiectate şi fabricate care sunt în conflict cu observațiile și argumentele părții adverse – un instrument practic pentru a neutraliza problemele sensibile sau pentru a împiedica concluziile. Aceasta funcționează chiar mai bine pentru infracțiunile pentru care faptele nu se pot distinge de dovezile false.
21. Apelează la un juriu de acuzare, un procuror special sau alt organism autorizat de anchetă. Răstoarnă procesul în favoarea ta și neutralizează eficient problemele sensibile fără să deschizi discuția. După ce s-au adunat dovezile și declarațiile, trebuie să fie păstrate secrete pentru a fi bine gestionate. De exemplu, dacă ești în cârdășie cu procurorul, juriului i se pot refuza pur și simplu și toate dovezile relevante se vor sigila, făcându-le inutilizabile pentru investigații viitoare. Odată ce s-a ajuns la un verdict favorabil, problema poate fi considerată încheiată în mod oficial. În general, această tehnică este aplicată pentru a transforma vinovatul în inocent, dar poate fi utilizată şi pentru a susţine acuzaţii atunci când se înscenează ceva contra victimei.
22. Fabrică un adevăr nou. Crează propriile grupuri de experți, autori, lideri sau oameni cu influență capabili să inventeze ceva nou şi diferit prin cercetare științifică, investigaţii sociale sau dovezi favorabile. În cazul în care ai neapărată nevoie să abordezi problemele, o vei face profesionist, prin persoane autorizate.
23. Distrage atenţia maselor cât se poate de mult. Dacă cele de mai sus nu funcționează, pentru a ţine oamenii departe de problemele sensibile, sau pentru a preveni o acoperire mediatică nedorită a evenimentelor, cum ar fi de exemplu procesele, crează povești şi mai mari (sau le tratează-le ca şi cum ar fi mari) pentru a îndepărta  masele.
24. Tăcerea critică. În cazul în care metodele de mai sus nu dau rezultate, ia în considerare eliminarea din circulaţie a adversarilor prin soluții definitive cu scopul eliminării în întregime a nevoii de abordare a problemei. Acest lucru poate fi realizat prin moartea, arestarea și detenția, șantajul, distrugerea personalității adversarilor datorită scurgerilor de informații, sau prin distrugerea lor financiară, emoţională sau provocându-le daune grave de nivel medical.
25. Dispari. Dacă ești deţinătorul cheii secretelor sau dacă ești supus unei presiuni prea mari şi simți că începe să devină periculos, părăseşte zona.
CELE 8 TRĂSĂTURI ALE UNUI DEZINFORMATOR:
wallpaper-295017
1)  Evitarea. Nu vorbeşte niciodată despre probleme în mod direct şi nici nu argumentează într-o manieră constructivă. Evită de obicei citatele sau trimiterile la referinţe. Insinuează în schimb contrariul. Virtual, toată prezentarea sa insinuează că autoritatea în materie şi experţii nu au nici o credibilitate.
2)  Selectivitatea. Tinde să-şi aleagă cu atenție adversarii, fie aplicând abordarea “loveşte şi fugi” împotriva comentatorilor simpli care îi susţin pe adversarii săi, fie se concentreză mai serios pe adversarii-cheie care sunt cunoscuţi pentru abordarea directă a problemelor. În cazul în care cu un comentator comentează prea mult, dar fară succes, îşi va schimba focalizarea pentru a-l include şi pe acel comentator.
3)  Coincidența. Dezinformatorul are tendinţa de a apărea brusc când se discută un subiect controversat, deşi n-a mai participat public la o discuţie generală despre acesta. De asemenea, are tendinţa de a dispărea odată ce subiectul nu mai este interesant pentru mase. El este desemnat să participe la discuţie şi pleacă atunci când motivul dispare.
4)  Munca în echipă. Dezinformatorii tind să funcționeze în grupuri cu aceeaşi opinie şi/sau opinii complementare. Desigur, acest lucru se poate întâmpla în mod natural pe orice forum public, dar probabil că va exista un schimb frecvent de opinii mai ales în cazul în care sunt implicaţi profesioniştii. Uneori, un participant se va infiltra în tabăra adversă pentru a deveni sursa unui argument de tip sperietoare sau va utiliza alte tehnici concepute să reducă forța loviturii adversarului.
5)  Anti-conspiraţionist. Dezinformatorul îşi exprimă aproape întotdeuna un anumit dispreţ faţă de “teoria conspirației” şi în general faţă de toți cei care nu cred că JFK nu a fost ucis de LHO. Având un astfel de dispreț pentru teoreticienii conspirației, să nu vă întrebaţi de ce se concentrează pe apărarea singurului subiect, cel al conspiraţiei, abordat într-un nou grup. Unii ar putea crede că dezinformatorul este acolo pentru a încerca să demonstreze că toată lumea e nebună în legătură cu orice subiect, sau pur și simplu pentru a ignora grupul pentru care îşi exprimă un asemenea dispreţ. Sau, unii pot să concluzioneze că el are un motiv ascuns pentru care acțiunile lor sunt ignorate.
6)  Emoții artificiale. Dezinformatorul are un  sentimentalism ciudat, “artificial”, şi o piele neobişnuit de groasă – o capacitate de a persevera şi de a persista chiar şi când se confruntă cu un val de critici copleșitoare şi intolerante. Aceasta tehnică vine dintr-un antrenament  de tipul celor de la serviciile de informaţii, în care indiferent cât de relevante sunt dovezile, neagă totul şi refuză să reacţioneze emoţional sau să se implice. Pentru un expert în dezinformare emoţiile pot apărea ca artificiale. Oamenii obişnuiţi, atunci când răspund cu furie, de exemplu, își  exprimă animozitatea prin respingere. Dezinformatorul profesionist va avea în general probleme pentru a-şi menţine imaginea, publicul fiind capricios în privinţa pretinselor emoții şi stilului de comunicare calm și impasibil. E doar o meserie și câteodată se pare că nu sunt capabili să-şi “joace rolul”. La un moment dat pot avea un acces de furie, apoi pot exprima un dezinteres total şi din nou  un acces de furie (un yo-yo emoțional). Având pielea groasă, niciun val copleşitor de critici nu-l va descuraja să-şi facă meseria şi va continua să utilizeze aceleaşi tehnici obişnuite, fără nicio ajustare. În mod obişnuit, un individ rațional, primind  atâtea critici, îşi face cu adevărat griji despre ce pot crede ceilalţi despre el și va încerca să-şi îmbunătățească stilul de comunicare sau pur și simplu va renunţa.
7)  Incoerent. Dezinformatorul are, de asemenea, tendinta de a face greșeli care trădează adevăratele sale motivații. Acest lucru se poate datora faptului că nici el nu știe cu adevărat subiectul sau pentru că este un pic “freudian”. Am observat că, de multe ori, dezinformatorul citează pur și simplu informații contradictorii care se neutralizează reciproc. De exemplu, unul dintre ei a pretins că este un pilot al Forţelor Aeriene, însă stilul său de scriere dovedea lipsa de educaţie (ortografie, gramatică, stil incoerent) demonstrând astfel că nu are studii superioare. Nu cunosc mulți piloți ai Forţelor Aeriene fără diplomă universitară. Un altul a declarat, printre altele, că nu știe nimic despre un anumit subiect, susținând ulterior că este de fapt expert în materie.
8)  Timpul de răspuns. În cadrul grupurilor de știri (newsgroups) s-a descoperit recent factorul “timp de raspuns”. Există trei moduri în care funcionează, mai ales când guvernul sau o altă persoană cu o anumită putere este implicată într-o operaţiune de disimulare. 8.a) Orice postare pe un NG scrisă de un suporter care vizează adevărul poate duce la un răspuns imediat. Guvernul precum şi alte persoane abilitate își pot permite să plătească oameni care să urmarească discuţia şi să găsească o oportunitate de a provoca avarii. Dezinformarea în NG se face numai dacă cititorul o doreşte. Este necesar un răspuns rapid, altfel vizitatorul poate sesiza adevărul. 8.b) Atunci când este vorba de un dezinformator direct, prin e-mail de exemplu, întârzierea este necesară şi va fi de obicei de minimum 48-72h. Acest lucru permite să se formeze o echipă care să se consulte cu privire la adoptarea unui răspuns strategic cu un bun efect şi chiar să “obțină permisiunea” sau instrucțiunile unei autorităţi ierarhic superioare. 8.c) În exemplul 1 de mai sus, pentru grupuri noi, se va întâlni adesea cazul în care se pun în aplicare mijloace mai puternice după întârzierea de 48-72h. Acest lucru este valabil mai ales atunci când solicitantul adevărului şi comentariile sale sunt considerate mai importante şi au potenţialul de a dezvălui adevărul. Astfel, cel care dezvluie adevărul va fi atacat de două ori pentru același “păcat”.
CUM SE POATE REPERA UN SPION:
troll
O modalitate de a neutraliza potențialii activişti este de a le oferi posibilitatea apartenenței la un grup care face lucruri rele. De ce?
1)  Nu primește răspunsuri la mesaje
2)  Își iroseşte o mulţime de timp
3)  Activistul este frustrat și descurajat
4)  Nu se realizează nimic bun
FBI și informatorii săi precum şi polițiştii sub acoperire vor invada orice grup şi vor stabili organizații activiste de tip “bidon”. Scopul lor este de a preveni apariția de mişcari reale, de exemplu pro-justiție sau pro-ecologice. Agenți vin în grupuri mici, medii sau mari. Pot proveni din diferite medii etnice. Pot fi bărbați sau femei.
Dimensiunea unui grup sau a unei  mișcări infiltrate nu este importantă. Potențialul de extindere al mișcării atrage spioni și sabotori. Această broșură prezintă tehnicile utilizate de agenți pentru a încetini lucrurile, pentru a face ca operațiunile să fie ratate, pentru a distruge mișcările şi a supraveghea activiştii. Munca agentului este de a împiedica activiştii să părasească un astfel de grup, pentru a-i ţine sub control. 
 
În anumite situații, pentru a menţine controlul, agentul îi va spune activistului :
“Tu eşti cel care divizează mișcarea.”
[Aici, am inclus motivele psihologice care fac ca această manevră să functioneze în controlarea oamenilor]
Aceasta va da naștere unui  sentiment de vinovăție. Mulți oameni pot fi controlaţi prin culpabilizare. Agenții stabilesc relații cu activiștii prin intermediul unei deghizări bine cunoscute, precum cea a “dedicării față de cauză.” Datorită devotamentului lor des proclamat (precum şi a acțiunilor făcute pentru a-l dovedi), atunci când critică activiştii, el sau ea – fiind cu adevărat dedicaţi mișcării – sunt convinşi că toate problemele sunt din vina LOR. Acest lucru se explică prin faptul că cineva cu adevărat dedicat tinde să creadă că toată lumea are o conștiință și că nimeni n-ar disimula şi nici n-ar minţi făcând-o “în mod special”. E uimitor să vezi cât de departe pot ajunge agenţii cu manipularea unui activist, deoarece activistul va căuta în mod constant scuze în favoarea agentului care se declară în mod regulat drept fidel al cauzei. Deși îl suspectează ocazional pe agent, ei îşi vor pune ochelari de cal în timp ce raționează, făcând asta inconștient – “nu o face în mod special ” … “i-aş putea ajuta prin a-l ierta şi accepta”… etc.
Agentul îi va spune activistului :
“Ești un conducător !”
Acest lucru îi va permite activistului sa-și îmbunățească încrederea în sine. Admirația sa narcisistă faţă de propriile sale intenţii altruiste/activiste va crește atât de mult încât el sau ea va admira în mod conștient declarațiile altruiste ale agentului, care sunt în mod deliberat concepute pentru a le reflecta pe cele ale activistului. Este vorba despre o “falsă identificare răuvoitoare”. Acesta este procesul prin care agentul va imita în mod conștient sau simula un anumit comportament pentru a încuraja un activist să se identifice cu el, sporind astfel vulnerabilitatea activistui în raport cu exploatarea sa. Agentul va stimula cele mai subtile concepte despre sine ale activistului.
Activiștii şi cei care au principii altruiste sunt mai vulnerabili la falsa identificare răuvoitoare, mai ales în timp lucrului cu agentul, când interacțiunile includ probleme legate de abilitățile, cunoștințele sau autonomia lor.
Scopul agentului este de a crește empatie generală a activistului față de agent, printr-un proces de identificare cu false auto-concepte legate de activist.
Cel mai comun exemplu al acestui proces este agentul care-l va complimenta pe activist pentru abilitățile sale, cunoștințele și valoarea sa pentru mișcare. La un nivel mai subtil, agentul va simula caracteristicile și manierismele activistului. Acest lucru va ajuta la promovarea identificării prin mimică și sentimente de “înfrățire” (gemeni). Nu este ceva necunoscut pentru un activist, iubitor de a primi ajutorul și abilitățile de bun agent, ajungând în situația de a lua în considerare încălcări etice și chiar un comportament ilegal, de fapt fiind în serviciul agentului care-l monitorizează.
“Simțul perfecțiunii” [un auto-concept] este îmbunătățit, și o legătură puternică de empatie este țesută cu agentul prin imitații și simulări ale propriei sale investiții narcisiste, a victimei. [Auto-concept] Este vorba, în cazul în care activistul o știe, în adâncul său, de propriul lui devotament față de cauză, pe care îl proiectează asupra agentului care “îl reflectă”.
Activiștii vor fi păcăliţi, gândind că agentul le împărtășește sentimentele de identificare și legăturile. În configurația unei mișcări/activism rolurile sociale jucate de activiști în confruntarea vis-à-vis de societate/guvern, încurajezează procesul de separare intrapsihică continuă, astfel încât “alianțele-gemeni” între activist și agent pot face sectoare întregi ale percepţiei realității inaccesibile activistului. Ei, literalmente, “pierd contactul cu realitatea”.
Activiștii care îşi neagă propriile investiții narcisiste [nu au o idee foarte bună despre propriile lor concepte și CARE sunt aceste concepte] și care în mod conștient se percep ca “ajutoare” dotate cu un oarecare altruism sunt extrem de vulnerabili la simulările afective (emoționale) ale agentului de monitorizare.
Empatia este încurajată de activist, prin exprimarea vizibilă a afecţiunii. Prezența lacrimilor, a tristeții, a dorinței, a remușcării, a vinei, pot declanșa în activistul orientat spre ajutorare un puternic sentiment de compasiune, în acelaşi timp cu creșterea inconștientă a investiției narcisiste în sine .
Exprimarea unor astfel de afecţiuni simulate pot fi destul de irezistibile pentru cel căruia i se adresează, și dificil de deosebit de o emoție profundă.
Acest lucru poate fi de obicei identificat prin două evenimente: în primul rând, activistul care şi-a analizat propriile rădăcini narcisiste și este conștient de potențialul său de a deveni “dependent emotional”, va fi capabil să rămână calm și indiferent față de aceste efuziuni emoțională din partea agentului.
În urma aceastei atitudini liniștite și insensibile, al doilea eveniment se va întâmpla: agentul va reacționa prea repede la o astfel de expresie afectivă, lăsând activistului o impresie de tipul “piesa s-a încheiat, cortina a căzut”, iar înșelăciunea, pentru moment, s-a încheiat. Atunci agentul se va îndrepta rapid spre următoarea victimă/activist.
Faptul este că mișcarea nu are nevoie de un lider, ea are nevoie de ANIMATORI (persoane care se ocupă de făcut una-alta). “Urmați liderul” este o pierdere de timp.
Un agent bun va dori să-şi întâlnească victima cât mai des posibil. El sau ea va vorbi foarte mult fără să spună nimic. Unii se pot aștepta la un atac violent prin discuții lungi şi fără noimă.
Unii agenți uzeaza de tehnici insistente, arogante sau defensive:
1)  Perturbarea ordinii de zi
 
2)  Deturnarea discuției
 
3)   Întreruperi în mod repetat
 
4)   Falsă ignoranță
5)   Lansarea unei acuzații nefondate împotriva unei persoane
Numirea cuiva drept rasist, de exemplu. Această tactică este folosită pentru a discredita pe cineva în ochii altor membri ai grupului. Sabotorii Unii sabotori se pretind a fi activişti. Ei (sau ele) vor :
1)  Scrie pliante enciclopedice (în prezent, site-uri web)
 
2)  Printa pliante numai în limba engleză
    
3)  Organiza demonstrații în locuri de care nimeni nu este interesat
    
4)  Solicita finanțarea din partea oamenilor bogați în loc de a căuta sprijin de la clasa de mijloc
   
5)  Face pancarte cu prea multe cuvinte confuze
    
6)  Complica problemele
    
7)  Formula revendicări eronate
    
8)  Compromite obiectivul
    
9)  Ţine discuții interminabile care vor duce la pierdere de timp pentru toată lumea. Agentul poate însoți aceste discuţii fără sfârșit cu băutură, droguri sau alte distracții, pentru a încetini activitatea activiştilor.
Provocatorii
1)  Doresc să stabilească “liderii” pentru a-i pune pe poziţii, în scopul de a opri mișcarea
    
2)  Sugerează să facă lucruri stupide, ilegale, pentru a crea probleme activiștilor
    
3)  Încurajează militantismul
    
4)  Vor să batjocorească autoritatea
   
5)  Încearcă să compromită valorile activiștilor
    
6)  Încearcă să instige la violenţă. Activismul vrea mereu să fie non-violent.
    
7)  Încearcă să provoace o revoltă printre oameni nepregătiți să interpreteze răspunsul autorităților
Informatorii
1)  Vor ca toată lumea să se înscrie undeva
2)  Pun o mulțime de întrebări (colectare de informații)
3)  Vor să știe la ce evenimente si-au planificat participarea activiştii
 
4)  Încearcă să-l facă pe activist să se apere, pentru a-i identifica convingerile, obiectivele și nivelul de angajament
Recrutarea
Activiști legitimi nu duc un dialog prelungit cu cei recrutaţi. Acțiunile lor, credințele și obiectivele vorbesc de la sine. Grupurile care recrutează după sistem misionar, militar sau de tip partid politic sunt mişcări false sau mișcări create de agenții.
Urmărirea
ÎNTOTDEAUNA trebuie să presupunem că suntem sub supraveghere. În acest moment, dacă NU EŞTI sub supraveghere, nu ești un activist foarte bun!
Tactici de intimidare
Ei le folosesc.
Astfel de tactici includ calomnia, injuriile, amenințările, apropierea de activiștii nemulţumiţi sau îngrijoraţi pentru a-i convinge (prin tactici de psihologie descrise mai sus) să se întoarcă împotriva mișcării și să depună mărturii false împotriva foștilor lor colegi. Ei vor planta substanțe ilegale la domiciliul activiștilor și vor monta o arestare ; vor planta informații false și vor înscena o “revelație”, vor trimite scrisori incriminatoare [e-mail] în numele activiștilor, și mult mai multe. Vor face cam tot ceea ce societatea le va permite.
Această broşură nu acoperă toate tehnicile folosite de agenții pentru a sabota vieţile activiștilor sinceri și dedicaţi.
În cazul în care un agent este “expus”, el sau ea va fi transferat(ă) sau înlocuit(ă).
COINTELPRO este încă în funcțiune astăzi sub un nume de cod diferit. El nu mai apare în scripte pentru a se evita să fie descoperită ilegalitatea îngrădirii libertăţii de informare.
Scopul programului de contraspionaj al FBI: expune, perturbă, deviază, discreditează și neutralizează persoanele pe care FBI-ul le consideră opuse intereselor naționale. “Securitate națională” se referă la securitatea așa cum este ea stabilită de către FBI, pentru a preveni oamenii să fie informați cu privire la lucrurile vicioase efectuate de acesta, cu încălcarea libertăților civile ale persoanelor.
Pe scurt: 17 tehnici pentru a îngropa adevărul:
rip
Acuzaţii puternice și credibile de desfăşurare a unor activități criminale pot dărâma un guvern. Când guvernul nu are o apărare eficientă și bazată pe dovezi, alte tehnici trebuie să fie angajate. Succesul acestor tehnici depinde în mare măsură de o presă cooperantă și complezentă mai degraba decât de o simplă opoziție simbolică.
1. Păstrează tăcerea. Ce nu apare la ştiri nu s-a întâmplat, nu există.
2. Indignarea regizată. De asemenea, cunoscută sub numele de stratagema “Cum de îndrăznești ?”.
3. Califică toate acuzaţiile ca fiind “zvonuri” sau, mai bine, de “zvonuri zevzece”. Dacă, în ciuda lipsei de informații, publicul este totuşi la curent cu anumite fapte suspecte, acesata este numai datorită “zvonurilor”. (În cazul în care aceştia au tendința de a crede “zvonurile”, este, probabil, fiindcă sunt pur și simplu “paranoici” sau “isterici”).
4. Demolează argumentul sperietoare. Nu te ocupa decât de cele mai slabe aspecte ale celor mai slabe acuzaţiii. Chiar mai bine, crează propriul argument sperietoare. Inventează zvonuri nebuneşti false (sau crează povești false) și lansează-le atunci când par să discrediteze toate acuzaţiile, fie ele reale sau fanteziste.
5. Foloseşte cuvinte precum “teoretician al conspiratiei”, “scandalagiu”, “morocănos”, “nebun”, “smintit”, și, desigur, “bârfitor”, pentru a descrie scepticii. Asigură-te că vei folosi verbe puternice și adjective atunci când vei caracteriza acuzaţiile, și expresii “mai rezonabile” în apărarea guvernului și susținătorilor săi. Trebuie să fii atent spre a evita discuții deschise cu toate persoanele pe care le-ai calomniat.
6. Contestă motivațiile. Încearcă să marginalizezi criticii, sugerând cu tărie că ei nu sunt cu adevărat interesați de adevăr, ci servesc doar un scop politic sau doresc doar să obţină  bani.
7. Invocă autoritatea. Aici presa controlată și falsa opoziție pot fi foarte utile.
8. Minimalizează acuzațiile ca fiind “vechea placă”.
9. Scuipă numai jumătate din ce-ai de zis. Acest lucru este, de asemenea, cunoscut sub numele de “mărturisire și evitare”.  În acest fel, poţi da impresia de sinceritate și onestitate în timp ce îţi  recunoşti “greșelile”, dar numai pe cele fără consecințe, și niciuna penală. Această stratagemă necesită adesea existența unui plan B, diferit de cel original.
10. Descrie infracţiunile ca fiind, într-adevăr, incredibil de complexe, și dovezile, de negăsit.
11. Foloseste raţionamentul invers, prin metoda deductivă, ca o răzbunare. Cu o deducţie riguroasă, dovezile cele mai scandaloase îsi pierd toată credibilitatea. Exemplu: Avem o presă complet liberă. Dacă există dovezi care să ateste că scrisoarea de “sinucidere” a lui Vince Foster ar fi fost falsificată, ar fi spus-o.  Ei n-au dat această știre, astfel încât nu există nicio astfel de dovadă.
12. Cere scepticilor să rezolve complet crima. Exemplu: Dacă Foster a fost ucis, cine l-a ucis, și de ce?
13. Schimba subiectul. Aceasta tehnică include crearea și/sau publicarea de distrageri.
14. Spune despre faptele incriminatoare ușoare, dar nu mai face nimic în plus. Aceasta este adesea comparată cu tactica “muşcă şi fugi”.
15. Minte sincer, cu nerușinare. Una dintre cele mai eficiente modalități de a face acest lucru este de a atribui “faptele” oferite publicului unei surse cu un nume plauzibil, dar anonimă.
16. Pentru a extinde un pic mai mult punctele 4 si 5, fă astfel încât proprii acoliți “să demaşte ei înşişi scandaluri și apere cauze populare”. Sarcina lor este de a contracara adversarii reali și de a trage şuturi pe tot terenul. O alternativă este să plăteşti oameni bogați pentru aşa ceva. Ei vor pretinde că îşi cheltuie banii lor proprii.
17. Inundă Internetul cu agenţi. Acesta este răspunsul la întrebarea, “ce l-ar putea împinge pe cineva să-și petreacă ore întregi pe forumuri de știri de pe Internet pentru a apăra guvernul și/sau presa și să discrediteze critica autentică ?” Autoritățile nu au suficienţi apărători prin ziare, reviste, radiouri și televiziuni ? Unii ar putea crede că refuzul de a publica scrisori critice și apelurile serioase sau interzicerea unor talk-show la radio este suficient ca şi control, dar se pare că nu este cazul.
Sper că aţi învăţat șmecheriile și acum știți un pic mai bine să citiţi printre rânduri ceea ce se întâmplă pe net și pe forumuri.
sursa: korben.info, cu traducere aptă făcută de Dincolo de ştiri

Bilanțul ”prăbușirii” în insecuritate cu 7 servicii de securitate

Critica criticii părtinitoare cu foștii colegi din servicii

Bilanțul ”prăbușirii” în insecuritate cu 7 servicii de securitate
2. Critica criticii părtinitoare cu foștii colegi din servicii
”România – scrie g-ral  A. Rogojan – este țara ale cărei guverne au cumpărat „aderare” și „integrare” cu mită disimulată în privatizări frauduloase și atribuirea de contracte păguboase, drenatoare ale bugetului public, prin care s-a subminat economic și politic securitatea națională și nu s-a prevenit nimic. Funcția politică centrală (parte a rolului întreg – n.red.) a prevenirii a fost lichidată și înlocuită cu vânătoarea unor țapi ispășitori ai crimelor săvârșite de o întreagă clasă politică - produsul unor partide al căror cinism a ajuns să-și legifereze nelegiuirile.
În România, miniștrii și parlamentarii devin cazuri penale din cauza unui sistem politic care se fundamentează pe corupție, în care se negociază locurile în parlament și se cumpără șefiile ministerelor. Un minister bun, cum este cel al „tăierii panglicilor”, se adjudecă pe cel puțin două milioane de euro. Bani, care de unde vin și unde se duc? Banii se dau înainte și apoi trebuie compensați din exercițiul fraudulos al funcției publice. Faptul că înaltele demnități publice au tarife, inaccesibile celor care nu dispun de susținere financiară cu bani negri, a căpătat o asemenea notorietate publică încât apare ca normalitate a sistemului politic”.
Evident, nu sunt de compătimit înalții demnitari dovediți infractori, cum îi plâng televiziunile în funcție de simpatia politică. ”Pentru aceste specimene nici o lege nu ar fi prea severă și nici o pedeapsă prea mare. Abuzul și trădarea de încredere publică, înșelarea celor care te-au mandatat să-i reprezinți, transferându-ți partea lor de putere, sunt crima cea mai abominabilă, care ne lezează pe toți, deopotrivă”, scrie generalul. Dacă tot plătim șapte servicii servicii secrete, cum se face că infractorii potențiali nu sunt dibuiți după lista binecunoscută a criteriilor verificărilor de securitate prealabile învestiturii, ci numai după ce trădează, subminează, fură, corup ori se lasă corupți?!?
O ipoteză a g-ralului Rogojan, pe care o susțin ca jurnalist și psihosociolog, este că: ”Partidele politice generatoare de corupție sistemică nu-și au locul în societățile democratice. Ele pot fi chiar mai rele decât partideleextremiste”. Este corectă și aprecierea lui privind excrescența canceroasă a serviciilor secrete invers proporțională cu responsabilitatea și eficiența lor. Într-o societate rațională, cu sistem de valori ierarhic corect și cu respect de sineșapte servicii de apărare a securității naționale (plătite de contribuabili) n-ar permite ca infractorii de duzină să ajungă să candideze pentru parlament, să fie prim-miniștri și miniștri și, toodată, ca parlamentarii și membrii guvernelor țării să înfunde pușcăriile.
G-ralul A. Rogojan relevă: ”Pentru funcțiile publice, în cvasitotalitatea lor în legătură și cu deținerea de secrete de stat, verificările și avizele de securitate sunt obligatorii și, dacă sunt favorabile, devin garanțiile că nu ne vom vedea deputații sau senatorii, miniștrii, prim-miniștrii sau președinții României după gratii. În România ante ‘89, etalonul de eficiență politică și eficacitate economică al Securității statului era prevenirea, concept criminologic din știința juridică înrudită cu dreptul penal”.
Ca și în restul lumii, în România funcția de prevenire a încălcării legii este instituționalizată. Serviciile de informații au competențe legale în identificarea și înlăturarea amenințărilor, vulnerabilităților și pericolelor de la intenție la planuri, de la preparative la tentative, adică exact esența rolului de prevenire a încălcării legii. Prevenirea încălcării legii nu are conotații ideologice, ci se referă strict la osatura statului de drept: Constituția și corpul legilor, așa că aici este cheia paradoxului că șapte servicii secrete supranumerice nu au rezultate decât în anihilarea unor acte teroriste infantile. Continuități la vedere? A. Rogojan le spune doar pe cele politice:  carieriști cu tupeu, unul care și-a ales soția după înălțimea politică a socrului, altul care a traficat țigări și blugi prin căminele studențești, interlopi care au cochetat cu delațiunea profesionistă pentru protecție și susținere ocultă și și-au schimbat acoperirile de la un serviciu secret la altul, după cum și ce li se promitea. Cum puteau urca în cariere ministeriale, ori în fruntea guvernelor, sau chiar președinți ai Republicii România? ”Într-o țară guvernată de lege, sistemul contrainformativ de alertă al serviciilor secrete declanșează mecanisme legale de blocare a accesului în funcții publice a celor cu vocație de borfași”. Altfel zis, plătiți pe banii noștri, sistemul de alertă a deschis ușa interlopilor?!?
Nu sunt de acord cu apărarea în cerc vicios a serviciilor de informații de către g-ral Rogojan care afirmă: ”Ele sunt supuse riscului expunerii față de decidenții politici corupți, interesați în perpetuarea sistemului de putere mafiot (…), informațiile lor chiar să fie valorificate în scopuri politice personale ale unor decidenți”.
Opinia publică consolidată este aceasta: comisia de control a activității SRI din parlament este controlată de profesioniștii din servicii și raportările anuale ale șefilor SRI nu au fost analitic-critice, ci au ascuns exact dezvăluirile grave de acum ale pensionarului SRI. Întrebarea sa este retorică: ”Asta să fie cauza că, într-o Românie bolnavă, nu se mai contabilizeză în bilanțurile anuale ale „structurilor” activitatea de prevenire, ci arestările și condamnările?” Nu există altă cauză decât autocenzura interesată a SRI, SIE, STS, SPP și celelalte servicii ca să-și nu își prezinte rapoarte reale și complete, cu aspectul realizărilor din prevenire. De ce nu le-au prezentat, fiindcă în parte au făcut prevenire prin ascultări care au servit pe ascuns și discriminatoriu…
Chiar A. Rogojan recunoaște: ”Serviciile secrete nu ascultă și nu interceptează pentru a preveni, ci pentru a monitoriza procesul de pregătire și desfășurare a  infracțiunilor, pentru a umple dosarele penale cu noua regină a probelor, „interceptarea”, în variile ei forme, dar numai pe suport digital, adică pe baza unei tehnologii prin care, la ordin cu plăcere, ni se poate dovedi și că am fost contemporani cu Ramses ori Tutankhamom”.
Oare nu fac ce făcea și Securitatea, apără politicul corupt prin șantaj negru (blackmail) și, în schimbul informațiilor, obțin bugetul dorit și chiar mai mult, mai ales că au firme economice. Un răspuns dur și direct, legat de bani, a fost dat de servicii în perioada crizei, când serviciile și șeful lor din CSAT, T. Băsescu, au decis la unison că să nu suporte criza cot la cot cu contribuabilii. Securitatea națională era grav periclitată de criză și poporul a trebuit să sacrifice 25% din salarii, amputări la alocații și pensii, dar serviciile au refuzat solidaritatea cu românii și, cu voia jucătorului (pervers-disimulat, ca și serviciile) T. Băsescu, și-au mărit bugetele și veniturile. Corb la corb nu-și scoate ochii.
Deva, 17 ianuarie 2014
Ioan Crișan

vineri, 17 ianuarie 2014

Antisemitismul german

Discurs ţinut de Benjamin H. Freedman, consilierul preşedintelui W. Wilson, în 1961 Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut in tamp ce noi dormeam. Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea. În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-1 iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală. În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus: „Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”. La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei: „Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie”. Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”. Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916. Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-1 va distruge pe Ţar. Evreii nu-1 iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul. Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde. După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i. „Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. No obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”. Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război. După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, no ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”. Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour. Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o. De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace. Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la no. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: „Iată, într-adevăr, trădare!”. A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că no învingem. Şi că le spunem ruşilor: „Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la no ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi… Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”. Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru. Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios. Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune „Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial. Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune. Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic. Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale. Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda. Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra). Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum no americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare. După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. No, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!” Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii… Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame. În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic. Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!” sau „Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud. Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste. În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic. Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”. Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem. Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul «antisemitism» (pe care-1 consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri. În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea. În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii. Ce putem face nu, azi, în pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni. Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul. Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut. Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte. În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-1 vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare. Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor. Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive. Benjamin H. Freedman Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane. Discursul pe care l-am redat cititorilor noştri a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea vreme de Commori Sense. Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să vă convingem. E suficient să parcurgeţi cu atenţie discursul său. Prelucrare de Karen Miller

Sursa articol : http://www.2012en.ro/2011/05/teoria-conspiratiei-de-ce-au-ajuns-germanii-sa-i-omoare-pe-evrei/ | Magazin Cultural Ştiinţific

miercuri, 15 ianuarie 2014

Adevărul despre noii revoluţionari.

Societate Adevărul despre noii revoluţionari. Cine sunt şi ce vor liderii protestelor care au cuprins România 18 decembrie 2013, 

Liderii protestelor din ultima vreme vorbesc despre o revoluţie în etape care va schimba radical România Tinerii care au contribuit la apariţia şi la dezvoltarea protestelor tot mai numeroase din ultimii ani vor să destabilizeze sistemul şi să formeze o nouă clasă politică până în anul 2020. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Adevărul despre Pungeşti. Americanii, gazele şi moldovenii Traversăm o perioadă dominată de proteste. România n-a mai avut atâţia oameni în stradă din primăvara lui 1990 şi nu pare să fie doar revolta duminicală a unor tineri ecologişti. Tot mai multe voci vorbesc despre trezirea unor reflexe civice amorţite de mai bine de două decenii şi despre un cetăţean care nu mai e dispus să accepte orice şi oricum. În 2012, presiunea străzii a dărâmat un Guvern. În 2013, protestele au ţinut pe loc două proiecte uriaşe (Roşia Montană şi gazele de şist), deşi politicul hotărâse că ele pot să înceapă. „Adevărul” vă propune o serie de articole care vor căuta să explice apariţia şi dezvoltarea acestui fenomen. Vor fi, de fapt, patru portrete ale unor tineri care au contribuit la naşterea şi dezvoltarea protestelor de stradă din ultimii ani. Cine sunt şi ce vor aceşti oameni? 

Pe Mihail Bumbeş, Claudiu Crăciun, George Epurescu şi Alexandru Alexe îi găsim acum implicaţi în mitingurile care se opun proiectului Roşia Montană şi exploatării gazelor de şist, dar care ies în stradă demult şi au făcut din asta un mod de viaţă. Unii i-au acuzat că ar avea interese ascunse, ei spun că nu vor decât să reînvie spiritul civic al românilor şi să provoace o schimbare. Fiecare vorbeşte despre un plan, despre o revoluţie pe etape la capătul căreia România ar trebui să fie cu totul altfel. În acest plan, început la sfârşitul lui 2011 ca o aliniere cu mişcările „Occupy” şi „Indignados”, protestele din ultimele luni sunt pentru ei ceva mai mult decât o mişcare cu scopuri ecologiste. Sunt etapa care urmează protestelor din ianuarie 2012, în care aplică ce au învăţat atunci şi în care construiesc următoarul pas. Poate să sune exagerat şi pretenţios. Dar dacă ţinem cont că Mihail Bumbeş (primul din seria de patru portrete) a obţinut o finanţare prin care a comandat la IMAS un studiu sociologic privind mecanismele care i-ar determina pe tinerii din România să iasă în stradă, s-ar putea să înţelegem că lucrurile nu se fac chiar la întâmplare. Şi că această revoluţie pe etape ar putea să fie mai mult decât o idee naivă născocită în capul unor tineri prea entuziaşti. Mihail Bumbeş, omul care şi-a propus să destabilizeze sistemul În ecuaţia protestelor din ultimele luni, Mihail Bumbeş (32 de ani, foto dreapta) n-a fost doar unul dintre oamenii cu portavocea în mână. A iniţiat pe Facebook evenimentul din 1 septembrie (prima duminică în care s-a ieşit în stradă), a venit cu ideea marşurilor prin cartiere, care a însemnat momentul de apogeu al mişcării, şi a întins identitatea protestelor dincolo de miza ecologistă, construind platforma “Uniţi salvăm”, care s-a implicat în toate mişcările de stradă din ultima vreme. Tot el a fost cel care, pe 28 august, la o zi după ce Executivul adoptase legea cu privire la Roşia Montană, s-a legat cu cătuşe de gardul Guvernului. Recunoaşte că a fost un gest bine calculat, prin care a vrut să atragă atenţia şi să promoveze protestul din 1 septembrie. Un prieten de-al său a filmat totul şi a pus imaginile pe internet, adunând în câteva zile peste 10.000 de vizualizări. “Acel teaser a contribuit foarte mult la mobilizarea oamenilor care au ieşit în stradă pe 1 septembrie”, spune Bumbeş. Născut în Curtea de Argeş, Mihail Bumbeş a ajuns la Bucureşti în 2002, când a devenit student al Facultăţii de Istorie. 

În acelaşi an a constituit, alături de trei colegi, grupul informal „Miliţia Spirituală”, transformat din 2010 în organizaţie non-guvernamentală. „Îmi amintesc foarte clar. Pe data de 9 mai 2002 eram împreună cu nişte colegi de la Istorie, mâncam covrigi în Piaţa Universităţii. Ne-am trezit cu Emil Boc, Theodor Meleşcanu şi Marko Bela acolo, era Ziua Europei, se amplasase o scenă. Ne-am enervat şi am început să urlăm, să strigăm la ei. Am zis că «ce vin ăştia să confişte piaţa cu discursurile lor demagogice?». Ne-am hotărât să ne organizăm mai bine, atunci a apărut scânteia, ca să spun aşa. Şi am înfiinţat acest grup informal numit «Miliţia Spirituală»”, povesteşte Mihail Bumbeş. La început, „Miliţia Spirituală” scotocea prin presa comunistă şi prin arhive şi deconspira lucruri mai puţin ştiute din biografiile unor personaliăţi politice. Textele erau afişate pe pereţii facultăţilor, apoi au început să le publice în ziare. Din 2006, când s-a înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Bumbeş a devenit cercetător la această instituţie. Însă în toţi aceşti ani, activitatea de cercetare a mers mână în mână cu acţiunile de stradă pe care le organiza ca preşedinte al „Miliţiei Spirituale”. Proteste pentru accesul la arhivele fostei Securităţi, pentru votul uninominal, pentru problemele cu care se confrunta Bucureştiul. Interferând cu zona politică, acţiunile lor n-au fost scutite de suspiciuni şi de acuzaţii. Bumbeş susţine că „totul pornea din ce ne venea nouă la o bere, «hai să facem, să ne implicăm»”. 2011, prima cărămidă Mihail Bumbeş a depăşit această etapă şi are acum nişte idei clare: „Da, eu încerc să destabilizez la propriu sistemul ăsta mafiotizat şi îmi asum public acest lucru. Dar destabilizăm nu doar lovind verbal, prin proteste, ci în primul rând construind cetăţeni. Nu poţi să schimbi sistemul decât punând cărămidă peste cărămidă. OK, ne dorim o schimbare, dar trebuie făcută în timp, nu se poate peste noapte oricât de mult ne-am dori. Şi atunci începi să construieşti, începi să formezi grupuleţe care să acţioneze în sensul acesta. Revoluţia se gândeşte în timp şi e un proces, nu e o revoltă de o zi”. În mai 2011, când în Spania a apărut fenomenul „Indignados”, Bumbeş a încercat să organizeze ceva similar în Bucureşti. „Începuse nebunia în Spania şi am preluat şi noi. Am ieşit vreo trei duminici la rând pe esplanada Teatrului Naţional. Ne întâlneam şi stăteam de vorbă cu oamenii despre problemele societăţii. O jumătate de an mai târziu, în noiembrie, câţiva tineri refuzau să mai părăsească amfiteatrul după o dezbatere desfăşurată la Facultatea de Istorie şi declanşau un protest spontan care s-a stins după câteva zile. În fruntea lor se afla Mihail Bumbeş: „Era discuţia atunci ca Educaţia să primească undeva la 2%. Aveam nişte prieteni studenţi la Istorie şi le-am spus: «Hai să facem ceva, hai să ocupăm facultatea». Aşa am pus la cale toată povestea cu ocuparea facultăţii pentru 100 de ore”. Sunt multe organizaţii-fantomă care derulează tot felul de proiecte, fac tot felul de combinaţii de care nici dracul nu ştie. Şi e foarte greu, pentru că decredibilizează tot mediul ONG-istic Mihail Bumbeş, protestatar Cam în acelaşi timp, George Epurescu şi Alexandru Alexe (primul cercetător la Institutul de Fizică de la Măgurele, iar al doilea fără ocupaţie) încercau să pună bazele unei mişcări numite „Occupy România”, însă nu reuşeau să organizeze decât nişte manifestaţii anemice, cu câteva zeci de oameni, mai degrabă curioşi decât indignaţi. Protestul de la Facultatea de Istorie n-a fost nici el vreun mare succes. Multă lume nici n-a aflat de existenţa lui, iar presa l-a considerat o încercare naivă şi uşor de trecut cu vederea. Însă Mihail Bumbeş a fost convins atunci că a reuşit să aşeze o primă cărămidă din construcţia pe care şi-o pusese în cap. „Protestul de la Istorie a fost un exerciţiu foarte util pentru că pe mulţi dintre cei care au participat la ocuparea facultăţii în 2011 i-am văzut în Piaţa Universităţii în 2012. Iar pe cei din ianuarie 2012 i-am văzut în Piaţa Universităţii 2013. A fost un precedent care a contribuit la ce se întâmplă astăzi. Cultura protestului se construieşte din aproape în aproape”. Cine i-a transmis lui Bumbeş să redeştepte tinerii din România Mihail Bumbeş (dreapta), în fruntea unui dintre marşurile de protest organizate pe străzile Capitalei în această toamnă. FOTO Facebook Ianuarie 2012. Zdruncinaţi de criza financiară şi de măsurile de austeritate impuse de Guvernul Boc, mii de români au ieşit în stradă. Mihail Bumbeş a fost nelipsit din Piaţa Universităţii. „Pe 13 ianuarie, în prima seară, m-am dus în mijlocul oamenilor şi am spus: «Toată lumea spre Cotroceni!». Am avut ideea asta pentru că altfel se spărgea protestul. Au existat, în ianuarie 2012, şi oameni plătiţi de USL, dar piaţa nu a fost controlată de ei, cum s-a spus. O mare parte din oameni chiar au venit sincer”. Acţiunile sale din timpul protestelor n-au rămas fără urmări. În martie 2012, câţiva agenţi de poliţie au mers la Curtea de Argeş, oraşul natal al lui Bumbeş, unde i-au interogat pe părinţii acestuia, încercând să afle dacă fiul lor deţine arme de foc. „Sunt nişte tactici de intimidare”, spune el. Era clar că, pentru autorităţi, Mihail Bumbeş devenise mai mult decât un om care iese în stradă. Mai ales că între noiembrie 2011 şi ianuarie 2012 acesta derulase, prin „Miliţia Spirituală”, un program numit „Geografia activismului la tineri”, care şi-a propus să cuantifice nivelul implicării civice a tinerilor din România, precum şi identificarea ideilor care i-ar face să reacţioneze. Concret, „Miliţia Spirituală” a obţinut o finanţare de 30.000 de dolari din partea CEE Trust („Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe”), o platformă de ONG-uri finanţată, între alţii, de magnatul american George Soros, prin care a comandat la IMAS un studiu sociologic amănunţit despre mecanismele care i-ar face pe tineri să se implice în acţiuni civice. Eu n-am avut nicio finanţare directă de la fundaţia Soros sau de la Open Society, ci dintr-un fond mai mare în care e şi una dintre fundaţiile lui. Astea sunt teorii ale conspiraţiei Mihail Bumbeş, protestatar Bumbeş spune că tocmai cei de la CEE Trust (cu sediul central în Polonia) i-au sugerat să facă studiul: „M-au chemat acolo şi mi-au spus că ar trebui să fac o cercetare, «fă un studiu sociologic, să vii cu nişte măsuri să redeştepţi tinerii. Vezi exact unde e problema». Am făcut şi ei mi l-au finanţat”. Una dintre concluziile studiului a fost că tinerii socializează tot mai puţin şi nu mai formează grupurile sociale care stau la baza protestelor de stradă. Aşa că, în vara acestui an, „Miliţia Spirituală” a mai obţinut o finanţare de la CEE Trust (75.000 de dolari), graţie căreia a derulat proiectul CRIM, o şcoală de activism civic bazată pe creativitate, care şi-a propus „să asambleze laboratoare sociale alternative capabile să stimuleze dialogul civic între participanţi”. Toate acestea au provocat o serie de teorii conspiraţioniste ţesute în jurul lui Mihail Bumbeş, inclusiv speculaţii de tipul „Soros îl plăteşte să scoată oamenii în stradă”. El nu se simte foarte confortabil când trebuie să vorbească despre acest subiect: „Asta cu Soros am demontat-o demult, a fost o diversiune. Realistic vorbind, ţi-l imaginezi pe Soros sunându-mă şi spunându-mi: «Băi, Bumbeş, fă aşa şi aşa»?. Aaa, bun..., omul e un speculant şi un rechin care joacă pe bursă. Finanţiştii ăştia, care joacă pe fondurile astea, în general n-am o părere bună despre ei. Dar, spre deosebire de alţii, ăsta chiar a investit. În democratizarea României, dacă te uiţi cine a băgat bani la începutul anilor ’90, o să vezi. Şi nu doar în România. Şi în Rusia, şi în Bulgaria, peste tot. O fi având şi nişte interese, dar nu la nivelul ăsta. Poate cel mai important este să-şi spele imaginea. Despre ce vornim? Nu sunt prieten nici nu Soros, nici cu altcineva. E ridicol”. „Mişcarea asta poate fi debutul unei revoluţii” În primăvară, Mihail Bumbeş a participat şi la protestele din Turcia. S-a speculat că ar fi mers acolo să se pregătească pentru eventuale mişcări de stradă care vor urma în România. „În Turcia m-am dus pentru că am fost solidar. Lumea îşi imaginează că te duci la un protest din ăsta cum veneau palestinienii înainte de 89 şi se antrenau în taberele Securităţii. În Turcia, dincolo de faptul că au fost violenţe, ce antrenamente puteam să fac? Stăteam în Parcul Gezi, mâncam, mă plimbam pe acolo şi vorbeam cu oamenii. Da, evident că a fost o experienţă care mi-a folosit. Am învăţat nişte chestii de mentalitate, de viziune, de cum s-au organizat”. Antrenat sau nu, Mihail Bumbeş a jucat un rol important în protestele din această toamnă. A organizat marşul din 1 septembrie, punctul de plecare al protestelor, apoi a făcut parte dintr-un grup restrâns care a gândit dezvoltarea mişcării. „La început eram vreo cinci persoane în grupul de organizare, iar eu mă ocupam de trasee şi de mobilizat oameni. A existat o viziune, inclusiv marşurile. A fost ideea mea. M-am gândit că mergând către oameni, prin cartiere, numărul protestatarilor creşte, a fost o chestie strategică. Apoi, grupul de organizare s-a umflat prea mult, veneau şi o sută de persoane, nu se mai putea comunica. Acum lucrez la o nouă identitate a protestelor”. Bumbeş admite că temele ecologiste au fost şi un pretext în jurul căruia, în această toamnă, s-a construit o nouă etapă în drumul către o schimbare radicală în România. Dovadă că şi-a propus să întindă identitatea mişcării dincolo de subiectul Roşia Montană sau de tema gazelor de şist. Aşa a pus bazele platformei „Uniţi salvăm”, care s-a implicat şi în protestele anti Roşia Montană, şi în cele de la Pungeşti, şi în cele din ultimul week-end, când s-a ieşit în stradă împotriva modificării Codului Penal. „Eu mi-am dat seama că avem nevoie de o chestie mai conceptuală. Şi atunci am propus să creem o pagină. Nu ştiam ce nume să-i dau şi am făcut un atelier în piaţă. Au venit şi câţiva publicitari, ne-am aşezat pe jos şi am discutat. Am zis că pe pagina asta să nu fie doar despre Roşia Montană, protestele nu sunt doar despre Roşia Montană sau despre gazele de şist, aceste teme sunt doar declicul. Şi atunci nu puteam să-i punem numele paginii „Uniţi salvăm Roşia Montană”, dar am zis că vreau să fie ceva cu „Uniţi salvăm” pentru că îmi place foarte mult. Un prieten publicitar a zis «de ce nu rămâi la Uniţi Salvăm, dacă tot îţi place?”. Şi aşa a rămas «Uniţi Salvăm»”. Mihail Bumbeş crede că protestele trebuie să intre într-o nouă fază, care ar trebui să includă pichetarea unor instituţii. „Nu neapărat acţiuni săptămânale, pentru că va fi o bătălie de durată şi trebuie să ne păstrăm resursele fizice şi psihice”. Şi nu renunţă la ideea unei revoluţii pe termen lung: „Etapa de acum este o etapă a schimbării de mentalitate. Oamenii conştientizează că pot să protesteze şi ăsta e primul pas. Mişcarea asta poate fi debutul unei revoluţii care să se finalizeze în 2020 poate. Vor urma alegeri, vor apărea nişte oameni, inclusiv la europarlamentarele de anul viitor probabil că vor candida unii. Din punctul meu de vedere miza e 2020. Speranţa mea e ca din rândul societăţii civile care se formează acum să apară noi partide, care să dea naştere unei altfel de clase politice”. Întrebat dacă vrea să facă şi el parte din această nouă clasă politică, Bumbeş se eschivează: „Nu ştiu, e prematur. Nu neg că poate la un moment dat..., dar pe termen scurt nu mă văd în politică. Nu sunt ipocrit. Poate în 2020 voi fi într-o formaţiune. Nu pot să neg”. Eu sunt un progresist, dar în România se poartă etichetele. Îmi place să spun că sunt anarho-socialist. Sunt anarhist pentru că îmi place să mă autoguvernez, „anarho” înseamnă fără stăpân. Sunt două lucruri la care ţin foarte mult: fără stăpân şi solidaritate. De aici vine. În general sunt un progresist. Mihail Bumbeş, protestatar

Citeste mai mult: adev.ro/mxzl8f