Operaţiuni care au schimbat faţa lumii (I)

Dosare secrete. Operaţiuni care au schimbat faţa lumii (I)/ de Dr. Alexandru Popescu

7 oct 2011Autor: Dr. Alexandru Popescu

Vezi galeria fotoDosare secrete. Operaţiuni care au schimbat faţa lumii (I)/ de Dr. Alexandru Popescu

Operaţiuni "acoperite", "ascunse", "murdare"

Legenda agentului singular, care desfăşoară acţiuni de spionaj din însărcinarea unor agenţii/servicii de informaţii, dar acţionează independent, cel care poate fi considerat un "lup singuratic" a fost depăşită în istoria modernă a spionajului. Motivele care au dus la o asemenea "cotitură" sunt legate fie de faptul că nu se mai afirmă asemenea personalităţi de excepţie (cum a fost, ca să cităm exemplul "clasic", Richard Sorge), fie de acela că răspunderea politică pe care o implică spionajul în perioada contemporană, de fapt începând de la Primul Război Mondial, este atât de mare încât ea nu mai poate fi lăsată în seama unei singure persoane, oricât de înzestrată ar fi, sau chiar a unei "reţele", oricât de bine ar fi organizată ea.

De aceea, în mediul militar, politic şi informativ preponderente au devenit aşa numitele "operaţiuni", al căror scop este conjugat între aceste domenii. În domeniul informativ, care ne va interesa în mod special, operaţiunile se definesc ca un complex de acţiuni coordonate, desfăşurate de serviciile de informaţii, pe propriul teritoriu sau al altor ţări, având un anumit scop informativ sau operativ.

Având în vedere că asemenea operaţiuni au un caracter secret, ele mai sunt definite şi ca "acoperite" ("covert) sau "ascunse" ("stealth"), constând în activităţi militare sau informative (de spionaj), desfăşurate în mod clandestin şi, de cele mai multe ori, în afara canalelor oficiale. Aceasta oferă posibilitatea ca autorităţile de stat, civile să nu aibă cunoştinţă directă de ele, ceea ce le dă posibilitatea acestora să se dezică de ele, să nege orice implicaţie directă. De cele mai multe ori, de asemenea acţiuni au cunoştinţă doar serviciile secrete care le organizează sau doar conducătorii unor departamente, şeful statului, în cazul Statelor Unite, preşedintele (documentele referitoare la asemenea acţiuni poartă menţiunea "For the Presidentăs eyes only"), singurul organism autorizat să le desfăşoare fiind CIA, în cadrul căreia exista o secţiune specială cu asemenea însărcinări. În mod similar, în URSS, de "operaţiunile acoperite" desfăşurate de KGB, în cadrul căruia exista un "directorat" special în acest scop, avea cunoştinţă doar conducerea superioară a Partidului, secretarul general.

De fapt, de cele mai multe ori, se apelează la asemenea acţiuni, care au un caracter ilegal, atunci când alte categorii de activităţi, soluţii de rezolvare a unor probleme litigioase, pe cale politică, diplomatică sau chiar militară nu au avut efect. Un alt avantaj al "operaţiunilor acoperite" este efectul lor de surpriză. În ceea ce priveşte categoriile de acţiuni desfăşurate ele vizează activităţi de dezinformare ("intoxicare"), sabotaje, asasinate, provocarea unor "lovituri de stat", sprijin pentru diferite categorii de subversiuni în statele împotriva cărora sunt îndreptate, indiferent dacă exista sau nu o stare de război cu acestea. De fapt, în perioada contemporană, au apărut şi alte forme de "operaţiuni acoperite", mai pernicioase, am spune "perverse", îndreptate, nu rareori, chiar împotriva unor state neutre sau aliate. Acestea sunt motive pentru care asemenea operaţiuni mai poartă epitetul de "murdare" ("dirty")

Importanţa "operaţiunilor" a fost subliniată, mai ales în ultima vreme, de lucrări de specialitate, dintre care se impune aceea datorată unui specialist de prestigiu, Ernest Volkman, care, în lucrarea sa Spionaj trece în revistă "cele mai mari operaţiuni de spionaj ale secolului XX". Dar această lucrare a apărut în 1996, de când numărul, mijloacele şi efectele lor au crescut în mod simţitor. În ceea ce ne priveşte, vom încerca să completăm asemenea lacune, mai ales cu referire la perioada contemporană.

Dar se poate într-adevăr afirma că unele din "operaţiuni" au avut efecte care au influenţat direct cursul istoriei, "au schimbat faţa lumii" ? În opinia celor mai mulţi specialişti răspunsul la această întrebare este pozitiv. Nu demult a apărut un volum care chiar în titlu insera sintagma "Spionajul sovietic a schimbat istoria Statelor Unite" (aşa cum se întâmplă acum cu ameninţarea teroristă). Dar se pare că şi în acest domeniu a avut loc un fenomen de globalizare…

Fără a fi adeptul unor "teorii conspiraţioniste", împărtăşim această opinia după care unele operaţiuni acoperite au avut repercusiuni majore asupra istoriei contemporane, contribuind la declanşarea unor evenimente politice şi militare majore sau grăbindu-le evoluţia. Este o opinie pe care cititorii vor avea posibilitatea să o verifice.

Oricum, "operaţiunile acoperite" se înscriu între "dosarele secrete" ale istoriei, deschise mai ales în ultima vreme şi nici atunci complet…

În ceea ce priveşte denumirile care au fost atribuite unor asemenea operaţiuni chiar de serviciile secrete care le-au organizat, ele apar, la prima vedere, ca misterioase, "încifrate", dar, atunci când sunt analizate, reiese că ele nu sunt rodul fanteziei, ci al unor sugestii din cele mai directe.

O "preistorie" a operaţiunilor

Perioada până spre mijlocul secolului XX poate fi considerată ca aceea a "preistoriei" operaţiunilor, căci ele nu intraseră încă în atenţia agenţiilor/serviciilor secrete, preferându-se practica spionilor de elită, consideraţi în stare să rezolve orice probleme de natură informativă. Totuşi, încă din această perioadă, apar "in nuce" o serie

de trăsături ale operaţiunilor acoperite care treptat vor fi dezvoltate.

PERIOADA MODERNĂ

Încă de la începuturile Statelor Unite ale Americii, a existat preocuparea pentru organizarea unor "operaţiuni", cu mijloacele existente în acea perioadă. Chiar preşedintele George Washington, care manifesta un deosebit interes pentru acţiunile de spionaj, atât în timp de pace, cât şi de război, a convins Congresul, în 1790, să aprobe stabilirea unui "Contingent Fund of Foreign Intercourse", care, de fapt, a pus bazele unui serviciu secret, în atribuţiile căruia intra şi organizarea unor "operaţiuni acoperite" mai ales împotriva "statelor barbare" care, spre exemplu, deţineau prizonieri americani. În secolul XIX, asemenea operaţiuni, având diferite scopuri, au fost organizate deocamdată în cuprinsul continentului american: Canada, Cuba, Hawai şi America centrală, zone care se vor menţine în atenţia serviciilor secrete americane şi în secolul XX.

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Germania deschide drumul

Dar primele "operaţiuni acoperite" la nivel mondial au fost organizate atunci când s-au constituit serviciile de informaţii, moderne, în preajma, dar, mai ales, în timpul Primului Război Mondial, iar iniţiativa a aparţinutGermaniei, vizate fiind chiar principalii adversari din tabăra Antantei, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie.

În ceea ce priveşte SUA, se avea în vedere sabotarea potenţialului său militar, mai ales în domeniul armamentului, deşi, la data la care s-au produs primele acte de sabotaj, Statele Unite nu erau încă angajate în război.

Este vorba de ceea ce s-a numit "Operaţiune Black Tom" ("Tom cel negru")care a debutat, la 29 iulie 1916, cu exploziile provocate de agenţi germani la o serie de depozite de armament din portul New York.

Operaţiunea s-a extins, astfel încât, în perioada 1914-1918, au avut loc nu mai puţin 50 de acte de sabotaj pe teritoriul Statelor Unite, dintre care 30 numai la New York, vizând depozitele de armament din porturi şi căile ferate.

Că a fost vorba de o operaţiune organizată o dovedeşte faptul că, până la angajarea SUA în Război de partea Antantei, ea a fost coordonată chiar de ambasadorul Germaniei, contele Johann Von Bernstorff, în colaborare cu agenţi profesionişti, între care unul din aşii spionajului german, Franz von Rintelen, care au avut la dispoziţie un fond de 150 de milioane de dolari.

După război, s-a constituit o comisie care a examinat pagubele provocate de acţiunile teroriste ale agenţilor germani. Între altele s-a stabilit că doar pentru explozia provocată la New York, în iulie 1916, Germania urma să plătească 50 de milioane de dolari.

În tot cazul, această operaţiune a avut, în ultimă instanţ, un efect…invers, căci a grăbit intrarea în război Statelor Unite. Totuşi Germania va recidiva, căci, şi în cursul celui de al Doilea Război Mondial, va organiza o operaţiune similară.

Germania a încercat să organizeze asemenea operaţiuni şi în Marea Britanie, dar aici s-a lovit de faptul că serviciile de informaţii engleze, inclusiv cel al flotei, erau deja bine organizate, astfel încât "spionii kaiserului" nu au reuşit să concretizeze operaţiunile planificate.

Este interesat că, în dejucarea unei operaţiuni de debarcare a Germaniei, un anumit rol l-a jucat scriitorul Erskine Childers care, încă în 1897, întreprinde cu o ambarcaţiune personală mai multe croaziere în Marea Nordului, de-a lungul coastelor germane şi daneze. Cu această ocazie, face o serie de observaţii, care îl duc la concluzia că flota germană ar putea avea posibilitatea să atace periculos coasta Angliei. Aceste constatări stau la baza romanului The Ridle of the Sands (Enigma de pe plajă), în care narează cum doi englezi, în cursul unei croaziere cu yachtul, descoperă întâmplător pregătirile desfăşurate de marina germană pe insulele Friesland, în vederea unei invazii surprinzătoare asupra coastelor engleze. Cartea a stârnit un interes deosebit nu numai în rândurile cititorilor, ci şi al politicienilor şi strategilor militari. Specialişti din marină şi din serviciile de informaţii s-au interesat în ce măsură volumul conţinea ficţiune şi constatări reale. La scurtă vreme după apariţia cărţii, Churchill, care, de-a lungul vremii, a deţinut posturi de răspunde în cadrul amiralităţii, îi va spune lui Childers că într-adevăr germanii aveau în vedere o asemenea operaţiune de debarcare.

PERIOADA INTERBELICĂ

Sovieticii preiau iniţiativa

Opraţiunea Trust este considerată drept cea mai importantă acţiune de acest fel din Perioada interbelică, "meritul" de a o fi lansat revenind serviciilor de spionaj sovietice, deşi debutante pe "frontul secret". De fapt, este vorba de o operaţiune de contrainformaţii şi influenţare organizată de serviciul de spionaj GPU prin care, potrivit istoricului Ernest Volkman, "Sovieticii îmbrobodesc Vestul". Desfăşurată în perioada 1921-1926, operaţiunea a folosit ca "paravan" o organizaţie "monarhistă", formată din foşti ofiţeri ai armatei ţariste refugiaţi peste hotare, care au acceptat să colaboreze cu GPU în scopul de a induce în eroare serviciile secrete, dar şi opinia publică din Occident asupra adevăratului caracter al Puterii sovietice şi, în acelaşi timp, dădea posibilitatea de a-i identifica pe adevăraţii duşmani ai acesteia din interior. Lideri ai pseudoorganizaţiei monarhiste a fost Alexander Iakuşev şi Iuri Artamanov. Informaţiile obţinute de operaţiunea Trust au permis capturarea agenţilor englezi Lochardt şi Sideny Reilly, care plănuiseră arestarea conducerii Partidului bolşevic şi a lui Lenin.

Detalii asupra "operaţiunii Trust" sunt puţin cunoscute, arhiva referitoare la desfăşurarea sa rămânând secretă. În ultimă instanţă, această operaţiune a permis regimului sovietic să influenţeze pozitiv imaginea sa în străinătate, dându-i, în acelaşi timp, răgazul de a-şi organiza serviciile secrete şi de a trece, în perioada următoare, la organizarea unor operaţiuni de anvergură. În tot cazul, această operaţiune a fost o "repetiţie generală" pentru acţiunile desfăşurate de NKVD în întreaga Perioadă interbelică de captare o unei serii întregi de intelectuali occidentali (aşa-numiţii "inocenţi") care, cu sau fără voia lor, au devenit agenţi de influenţare şi propagandă pentru URSS.

Proteste si proteste

Proteste ...

... si proteste

Accidente, sinucideri, morti suspecte

Iliescu i-a omorat pe toti
Accidente, sinucideri, morti suspecte - asa au sfarsit toti cei care detineau informatii despre ce urma sa se intample in decembrie 1989 sau care au avut un rol in evenimente si au vazut prea multe din lucrurile intamplate atunci, sub dirijarea cuplului Iliescu - Militaru (KGB-GRU). 
Vasile Milea, ministrul Armatei pana in data de 22 decembrie 1989, a fost primul mort suspect - prezentat ca tradator de Ceausescu, cica s-ar fi s-a sinucis in biroul sau, cu propriul pistol. Un semnal pentru Armata sau o radiere a unui sef militar care daca ar fi trait nu ar fi permis urcarea lui Militaru la comanda MAPN? 
Au urmat in zilele revolutiei uciderea lui Trosca de catre Militaru, care l-a chemat in capcana in fata la MAPN pentru a-l lichida deoarece acesta ii facuse dosarul de agent sovietic. 
Au fost ucisi apoi, tot la comanda lui Militaru, generalul Constantin Nuta, adjunct al ministrului de interne si seful Inspectoratului General al Militei (IGM), si adjunctul IGM, general Velicu Mihalea. Au fost coborati din trenul care-i aducea la Bucuresti, dupa ce fusesera retinuti la Deva si urcati intr-un elicopter care a fost apoi doborat in aer. 
Nuta era un militar cu experienta si fusese seful contrainformatiilor militare, calitate in care cunostea toate dosarele Corbilor - cei peste 20 de generali- agenti GRU, in frunte cu Militaru, din mijlocul Armatei. 
Pe 28 decembrie, generalul Marin Ceausescu, sef al Reprezentantei Comerciale a Romaniei de la Viena, sediul spionajului romanesc in Europa occidentala, a fost gasit spanzurat la subsolul cladirii care gazduia Agentia Economica din Austria. Fratele lui Ceausescu avea acces la conturile in care se aflau banii furati apoi de Voiculescu si alti cativa generali acoperiti sau nu care lucrau pe sectorul economic sub supravegherea Securitatii. Cum Securitatea "a disparut" in 1989, banii le-au ramas lor, acestia consolidandu-si, sub obladuirea lui Iliescu, averi uriase, in "capitalismul" fesenist. 
O alta victima a lui Militaru si a retelei sovietice este generalul Dumitru Puiu, comandantul Aeroportului Otopeni, martor al carnagiului din zona aeroportului, macel pus la cale tot de Militaru. Dumitru Puiu a disparut dupa ce a anuntat in direct la televiziune, in seara zilei de 24 decembrie 1989, ca detine filmele cu ce s-a intamplat la Otopeni, in ziua macelului. 
Popa este internat la spitalul de nebuni din Timisoara, unde isi gaseste sfarsitul in conditii ramase neelucidate, la inceputul anului 1990. Colegii lui au declarat ulterior ca ultimele cuvinte ale generalului au fost: "Salvati-ma, astia vor sa ma omoare!". 
Urmatorul "sinucis" este presedintele completului de judecata al sotilor Ceausescu, generalul Gica Popa. Pe 1 martie 1990, Popa intra in biroul sau de la Ministerul de Justitie, se aude o impuscatura si Popa este gasit intr-o balta de sange. Inca traia. A fost transportat de urgenta la Spitalul Militar Central, dar aici si-a gasit sfarsitul. 
Nicolae Giosan, fostul ministru al agriculturii, o somitate in agronomia romaneasca si un apropiat al lui Ceausescu, moare la inceputul lunii august 1990 in penitenciarul Jilava dupa ce ii este administrata o injectie. 
Generalul Emil Macri, seful Directiei a II-a a Securitatii, a fost arestat si inchis, fiind anchetat in dosarul Timisoara. Procesul sau nu a apucat sa se termine deoarece Macri a murit in inchisoare, in aprilie 1991. Raportul medical a stabilit ca moartea a survenit in urma unui infarct, in urma intoxicarii in masina care l-a plimbat dintr-un spital in altul. Moarte sa era extrem de oportuna, deoarece Emil Macri nu a mai apucat sa depuna marturie in dosarul evenimentelor din '89. 
Colonelul Petre Moraru, loctiitorul sefului Inspectoratului General al Militiei, a fost cel care a asigurat transportul celor 41 de cadavre de la Timisoara la crematoriul "Cenusa" din Bucuresti. Cadvrele erau ale agentilor serviciilor militare maghiare si sovietice care au actionat la Timisoara. Acestia au fost identificati de contraspionaj si ucisi de brigada cercetasilor de la Buzau. 
Generalul Emil Macri a dat ordin sa se ocupe de cadavre colonelului Gheorghe Ganciu, colonel de Securitate care a cerut ajutorul colonelului Petre Moraru. Condamnat la 15 ani de inchisoare, acesta din urma este gasit spanzurat in inchisoare in anul 1991. 
Nicolae Doicaru, fostul sef al lui Pacepa si al generalului Plesita ajuns dupa revolutie consilierul lui Voican Voiculescu a murit in mod misterios in timpul unei vanatori in 1992. In ciuda faptului ca toti participantii la vanatoare aveau doar arme cu alice, el moare lovit de un glont. Nicolae Doicaru, propulsat de agentul dublu KGB Pantiusa Bodnarenko, cel care l-a arestat pe maresalul Antonescu, a ajuns sef al Securitatii Constanta, unde functiona o puternica agentura KGB si a ajuns apoi sef al Directiei de Informatii Externe (DIE). 
Colonelul Gheorghe Ardeleanu, fost sef al USLA si, mai ales, fost sef al contraspionajului pe Europa moare in iunie 1993, oficial intoxicat cu insecticidul "Karate" in timp ce stropea cartofii din gradina. El fusese indepartat la sase luni dupa evenimentele din '89, de la conducerea USLA, ale carei atributii fusesera preluate de USPP, noua unitate de paza a lui Iliescu coordonata de Dumitru Iliescu, nasul lui Voicu, si omul de casa al lui Iliescu, cel care i-a oferit lui Iliescu, la "revolutie" unitatea sa de TAB-uri, transformate in taxiuri blindate pentru protectia echipei complotistilor KGB. 
Comandantul USLA, Gheorghe Ardeleanu, pe numele real Moise Bula, este cel care a pus la dispozitia Armatei trupele speciale de interventie din care facea parte si colonelul Trosca, aflat in Statul Major al unitatii, omorat de Militaru in fata MAPN. 
Generalul Stefan Guse, a sfarsit iradiat, un cancer galopant punandu-i capat zilelor. Generalul Guse a fost un personaj-cheie in evenimentele din decembrie, deoarece era cel care conducea Marele Stat Major, fiind omul de legatura cu Pactul de la Varsovia. El avea pozitia legala de a aproba si accepta intrarea "trupelor prietene" ale Pactului pentru a ne salva de asa zisii teroristi. A fost cel care a refuzat oficial interventia sovieticilor, chemati de Ion Iliescu sa intre cu tancurile pe la Albita, unde au stat chiar pe linia de frontiera cu motoarele pornite vreme de doua zile. Trupele aeropurtate ar fi urmat sa aterizeze la Bucuresti, exact ca in Cehoslovacia. In noaptea de 21 spre 22 decembrie, in care rusii au vrut sa intervina a avut loc o reuniune de urgenta a Consiliului de Securitate. China si-a opus vetoul in privinta interventiei militare, desi James Baker secretarul de stat american si-a dat acordul Moscovei pentru a interveni. Astazi James Baker este angajat al unei companii controlate de guvernul Federatiei Ruse, pe post de ”consilier”. 
Colonelul Vasile Malutan, pilotul elicopterului cu care Ceausescu parasea, impins de Stanculescu, sediul Comitetului Central, s-a stins din viata in luna mai a anului 1995, in timp ce efectua lucrari de erbicidare a viei Institutului de Cercetari pentru Cereale si Plante Fundulea. 
Elicopterul s-a prabusit dupa ce s-a agatat de un fir electric, exact a doua zi dupa ce Malutan a afirmat in fata comisiei parlamentare de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 ca Ceausescu plecase din CC si a avut in elicopter tot timpul asupra sa o valiza plina cu documente. Valiza care a disparut la unitatea din Targoviste condusa de generalul Kemenici. Interesant si amanuntul ca mutarea generalului Kemenici la sefia unitatii militare de la Targoviste a avut loc cu doua saptamani inainte de aducerea aici, spre executia comandata de Gorbaciov personal a cuplului Ceausescu. Comanda lui Gorbaciov a fost dusa la indeplinire prin ordin direct de Ion Iliescu, cel care a fost infiat practic de cuplul Ceausescu, fiind protejatul familiei pana in ziua in care Ceausescu a ascultat inregistrarile ce probau relatiile sale cu sovieticii. 
Un alt accident de elicopter i-a terminat pe generalii Ion Bunoaica si Ion Eugen Sandu care au murit pe 1 septembrie 1995. Acestia veneau de la Iasi catre Bucuresti iar aparatul s-a prabusit la Mogosesti; nimeni nu a supravietuit. Bunoiaca a fost seful trupelor de Securitate de la Timisoara in timpul "revolutiei", iar Sandu, sef al Militiei in Resita si Craiova. 
Pe 21 decembrie 2004, sotia generalului Victor Athanasie Stanculescu, Elena Stanculescu, se arunca pe geam, sau mai exact a fost gasita moarta in dreptul ferestrei, exact la 14 ani de la data in care mureau primii manifestanti din ordinul dat de sotul ei. Cu cateva zile inainte acesta fusese citat in dosarul revolutiei. 
Stanculescu este unul dintre cei mai importanti martori ai evenimentelor din 1989 si singurul general de frunte aflat dupa gratii. In iunie 1990 si-a dat demisia din fruntea Armatei, reprosandu-i lui Ion Iliescu scoaterea militarilor impotriva populatiei si utilizarea a peste 1500 de cartuse de razboi trase in vederea reprimarii manifestantilor bucuresteni anti iliescieni. A afirmat recent ca adevarul despre '89 se va afla doar dupa moartea lui Ion Iliescu. 
Se tot vorbeste despre un blestem dar adevarul este ca li s-a inchis gura pt ca stiau prea multe. 
Blestemul se numeste ION ILIESCU

Mituri schimbate

DACIA

Mituri schimbate

„Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală.” (Milan Hubl, istoric ceh).

 Cât de bine se potriveşte acest postulat cu realitatea din România! Românii, în marea lor majoritate, şi-au uitat istoria, nu-şi mai cunosc miturile, aderă la „mituri” idioate (romanizare, indo-europenizare), vorbesc o limba presărată din plin cu „neologisme” (ce termen academic!) venite din toate părţile, sărbătoresc chestii care nu au de-a face nimic cu spirtualitatea românească (Halloween), se mănâncă între ei datorită…”concurenţei capitaliste” şi îşi vând ieftin originile invocând „adevărul istoric” şi „sistemul democratic” al societăţii în care trăim! Nu trebuie decât să privim, fie şi în necunoştinţă de cauză, în jurul nostru ca să ne dăm seama de această stare de lucruri.

Apoi daca-i ase, ase să fie! Da’ nu pentru toată lumea. Mai sunt – încă – români interesaţi de originile lor, cărora „miturile” în cauză le ridică anumite semne de întrebare, în ciuda „dovezilor imbatabile” cu care sunt garnisite. Acestora mă voi adresa,  prin prezentul articol, cu riscul de a repeta unele afirmaţii făcute deja în alte articole. Să luăm acum  şi să analizăm unele dintre aceste „mituri”

Mitul indo-europenizării

Voi reveni puţin asupra mitului indo-europenizării de care m-am ocupat mai în detaliu într-un articol precedent (v. Bulibăşeală cu indo-europeni). Se afirmă insistent în unele lucrări privind istoria veche a românilor că dacii erau indo-europeni şi vorbeau o limbă indo-europeneană. Atât şi nimic mai mult !  

Oricine citeşte cărţi de istorie e musai să fie convins de treaba asta. Io unu, am probleme în a crede acest mit mai ales când o citesc pe Marija Ghimbutas, cercetătoare la universitatea California din Los Angeles. Ca să vedeţi de unde sare iepurele! Iată concluziile la care a ajuns cercetătoarea americană:

 „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î. Ch, axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului. Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate (unde trăiau tot daci – n.n), după cel de-a doilea război mondial, asociate cu datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană”.

 Dacă indo-europenii au stat la baza culturii şi civilizaţiei actuale, unde sunt ei? De ce ne încăpăţânăm să vedem ceva ce nu se poate vedea. Asta înseamnă aiurare, nălucire, înseamnă a ne minţi pe noi înşine convingându-ne că ceva ce nu există este real!

 Şi ca să ne lămurim ce înseamnă „vechea civilizaţie Europeană” amintită de Marija Ghimbutas să-l lăsăm pe N. Densuşianu să ne explice:

 „(pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau „cei mai vechi oameni de pe pământ”. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor numele de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat pentru darurile lor fizice şi morale”.

 Dacă izvoarele istorice, în speţă greceşti ne spun că pelasgii şi nu indo-europenii au fost promotori civilizaţiei actuale eu zic că e cazul să-i credem dată fiind şi infatuarea grecilor care nu recunoşteau altă cultură şi civilizaţie  superioară lor.

Prin urmare, limba vorbită de daci nu are cum fi indo-europeană, ci limba pelasgă, mai ales că, toate izvoarele literare antice plasează patria pelasgilor la Dunărea de Jos aşa cum face şi Marija Ghimbutas sau Densuşianu şi mulţi alţii între care îi amintim pe Felix Colson – Franţa – care afirma că  „toţi dacii sunt pelasgi” sau Juls Henri Klaproth, care vorbeşte de răspândirea dacilor în Asia. A se observa că, în majoritate, aceşti autori care afirmă descendenţa pelasgă a dacilor, sunt străini!

Mărturiile antice ne vorbesc despre limba pelasgă, dar nu ne spun nimic despre o limbă indo-europeană cu radicali „mârâiţi”, „grohăiţi” etc. Limba pelasgilor era una clară, vorbită, nu mârâită sau grohăită aşa cum ne arata Quntilian, care afirmă că, dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară. Această afirmaţie, coroborată cu cea a lui Isidor din Sevilla, care numeşte ce-a mai veche limbă latină, „limba bătrână” ne trimite la concluzia că limba dacilor, moştenită de români în mare parte, era una protolatină sau latina vulgară, fapt dovedit şi de imaginea de pe Columna Traiana,  în care dacii tratează cu romanii fără translator, în deplină înţelegere.

Şi ca să fim pe deplin lămuriţi  care era acea limbă din care se trag majoritatea limbilor europene, vom da câteva mostre de cuvinte daco-româneşti descoperite prin limbile antichităţii

În primul rând cred că ar fi interesant de ştiut că Homer, poetul grec, scria… româneşte! Să vedem despre ce-i vorba. În opera sa găsim cuvinte ca: aer = aer; agros = agro; aroo = a ara; au = sau; bous = bou; brahion = braţ; keros = ceară; kitara = ceteră; kinos = câ(i)ne; kopto = a coace; kome = coamă; korde = coardă; duo = doi; farmakon = farmec; fero = a feri; frigos = frig; lego = a lega; luke = a luci; marmaros = marmură; meu = al meu; noi = noi ; octo = opt; orfanos = orfan; petre = piatră; septa = şapte; sudor = sudoare; taurios = taur; (şi mai sunt încă o seama da’ nu vreau să transform articolu’ într-o listă de dicţionar).

      Apoi la sumerieni – migraţi de lângă Tărtăria de Mureş cu scriere cu tot – avem peste 80 de cuvinte identice ca forma şi cu acelaşi înteles şi în limba daco-românească!

     La fel, în limba etruşcilor întâlnim peste 30 de cuvinte daco-româneşti.    

     Un cuvânt-două, hai, mai treacă meargă! Dar când sunt de ordinul zecilor deja avem probleme în a crede că acea limbă primordială nu era pelasgă ci indo-europeană…

       Şi exemplele ar putea continua cu numeroase limbi antice sau moderne dar mă voi rezuma la a vă mai uimi o dată! Iată ceva ce pare de domeniul „ştiaţi că…?” … în secolul XVI celţii din provincia Wallace (Anglia), vorbeau  nu un dialect indo-european ci … româneşte! Iată şi dovada: rugăciunea Tatăl Nostru !

Poerinthele nostru  acela ce esti în cheri

Svintzascoese numele teu

Vie emperetzioe ta

Facoesa voe ta,cum en tzer ase şi pre poementu

Poene noastre datorii le  nostre, cum şi ni se loesoem datorniczilor noştri

 Si nu dutze pre noi la ispitire

 Tze ne mentueste pre noi de vicleanil. Amin!

Cred ca e revelator, nu?

 Să lăsăm acum indo-europenizarea şi să ridicăm câteva probleme legate de romanizare

Problemele mitului romanizării

Ştim încă de la şcoală, că românii sunt rezultatul amestecării/corcirii dacilor cu romanii. Nimic mai eronat şi mai de prost gust! Cum putem afima asta, când legenda Dochiei, echivalenta Daciei străvechi, a împietrit sub privirile lui Traian care dorea s-o ducă la Roma? Asta înseamnă pur şi simplu – în limbaj demitizat – că Dacia nu i-a acceptat niciodată pe romani!  

Dacă romanii au fost atât de bine primiţi şi chiar iubiţi în marea masă a dacilor de ce, s-au retras imediat după ce au secătuit toate bogăţiile Daciei? 

De ce dacii asimilaţi, romanizaţi – ceea ce presupune că ştiau latina romanilor – „greşeau” (scriind în protolatina pelasgă) în inscripţiile lor de pe pietre? Având în vedere că romanii au ocupat doar o mică parte a Daciei lui Decebal, cum se explică că dacii liberi vorbeau aceeaşi limbă cu romanizaţii? Cum se explică expediţiile dacilor liberi în alianţă cu alte popoare împotriva romanilor dacă aceştia erau atât de îndrăgiţi şi respectaţi încât dacii erau dispuşi să renunţe la limba şi cultura lor pentru a le adopta pe cele romane? Nu-s cam multe probleme neelucidate şi care, fie vorba între noi, la un examen atent nu stau în picioare?. Acum am ridicat doar nişte întrebări îndreptăţite tocmai pentru a atrage atenţia asupra falsităţii mitului „romanizării”. Am putea spune mai degrabă, despre o „dacizare” a Imperiului Roman întrucât în perioada 286 -324 patru împăraţi daci se succed la cârma Imperiului constituind o veritabilă dinastie  danubiană! Mai mult, Galerius, alt împărat al Romei de origine dacă, dorea să schimbe denumirea Imperiului Roman în Dacia Mare!

Într-un articol viitor, voi reveni  asupra acestei probleme, a romanizării dacilor, cu argumente  istorice şi cu mai multe detalii.

Mitul lui Ler Împărat

În colindele şi legendele poporului român aflam de existenţa unui personaj numit Ler Împărat.

Istoricii se chinuie din toate puterile să ne convingă cum că acest Ler Împărat era … Galerius !

Întreb şi eu acum: cu ce probe e susţinută această afirmaţie? A putut intra Galerius în legende doar pentru ca a acordat o atenţie specială Daciei sau datorită originii sale dacice?

Miturile şi legendele româneşti spun altceva şi nu fac deloc referire la Galerius! E bine oare să-l uităm pe Ler Împărat şi să ne închinăm la chipul cioplit împus de Vechiul Testament, în speţă la Yahwe?

Iată ce spune tradiţia despre acest misterios Ler Împărat: El este cel mai mare Împărat al Lumii, El îi conduce pe toţi, El locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră (v. zâna  Zânelor sau Iniţierea Zamolxiană), El locuieşte pe un Munte Mare şi nimeni nu poate găsi acel munte în afară de cel ce-i place lui Ler Împărat. Mulţi români au găsit muntele dar nu s-au mai întors de acolo. Toţi curtenii lui Ler Împărat sunt călugări.

După cum se poate observa, nu prea este vorba despre un personaj cu existenţă fizică, ci de unul cu existenţă spirituală !

Îmi daţi voie să mă îndoiesc la modul serios că, impăratul Galerius avea drept curteni „numai” călugări?  Cred că vă îndoiţi şi dvs!

 Spuneam un pic mai sus că „mulţi români” au găsit muntele lui Ler Împărat şi nu s-au mai întors, devenind călugări la curtea lui ideatică!

În folclorul românesc, apar nişte personaje numite Blajini, Rohmani, Rahmani, Rucmani, despre care se spune că sunt sfinţi (exact ca şi despre ktiştii şi capnobataii daci, amintiţi de Strabon). Ei locuiesc la capătul Lumii aproape de Apa Sâmbetei care este o altă denumire a lui Okeanos  Potamos/Dunărea.

Toţi aceşti rohmani sunt preoţi sihaştri (Boreas ca şi Rama erau preoţi sciţi/daci) şi tot din legende, aflăm că locuiesc în Macarele, nume identic cu Macaron Nesai, care în greceşte desemnează Insulele Fericiţilor (Porţile Raiului sunt un ţinut aproapiat de acest loc)

Şi pentru a întări ceea ce probabil aţi intuit deja: „Şeful Rohmanilor este Ler Împărat” ne spun unele tradiţii româneşti.

Nu cred că Galerius era capabil de o asemenea cinste! Mai explicit, nu cred că Galerius l-ar fi putut înlocui vreodată în inima şi credinţele dacilor pe Zamolxe! Căci ce-l mai mare Rege al Lumii şi unicul care se bucura de acest titlu în mitologia daco-românească era Zamolxe!

Ler Împărat seamănă până la identitate cu altă figură des întâlnită în legendele româneşti Ram Împărat al cărui nume constituie rădăcina „ram” „râm” din care se formează numele unor localităţi ca Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Sărat (ambele aflate în vecinătatea Kogaionului).

       Mai mult, cronicarul spune „Toţi de la Râm ne tragem”… nu de la Roma !  de la Râm ! de la Zeul suprem, Zamolxe, făuritorul omul – calitate în care este numit Zeul Moş.

Şi iată şi taina eminesciană încriptată în „Scrisoarea a treia” şi descriind plenitudinea spirituală a Daciei Mari : „Şi de-aceea, tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul/Mi-e prieten numai mie, iar ţie, duşman este !”.

 Destul de clar zic eu.

 Prin urmare, Ler Împărat, echivalentul lui Ram Împărat în mitologia românească, nu este Galerius, ci Zamolxe.

Dacă legendele bătrânilor spun asa, spiritualitatea neamului spune aşa, atunci de ce vin alţii să ne spună că nu e aşa ? Ce noroc avem că mai există încă oameni care cunosc tradiţia originară păstrată în legende!

Denaturarea miturilor legate de marii conducători ai românilor

 Dintr-o trăsătură de condei d-l Lucian Boia , renumit „istoric”, ne spune foarte supărat: „În loc să exploatăm miturile care ar putea folosi atingerii unui ţel unanim acceptat, cum ar fi integrarea în structurile occidentale, preferăm să reluăm poveştile fabricate de comunişti”! – prin aceste „poveşti”, dânsul înţelegând istoriile despre Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare!

 De parcă nu ar exista o tradiţie populară legată de ei, cu mult dinainte de comunişti, de parcă poporul nu le-ar fi închinat balade şi cântece făcând din ei personaje legendare încă din timpul vieţii!

Dar nu, ei sunt  mituri comuniste!

Bineee, să fie !… puteţi aduce şi probe în afirmaţia asta?

Eu cred că nu există aşa ceva.

 În plus, să renunţăm cu totul la aceste mituri ale României ar însemna culmea slugărniciei şi prostiei, asta însemnând a renunţa la rădăcinile noastre pentru „mirajul” UE!

Alţii au desfiinţat imaginea lui Mihai Viteazu ca întregitor, unificator al tuturor românilor pe motiv că acesta n-ar fi avut un plan anume în legătură cu această acţiune.

I-aş invita pe respectivii domni istorici care susţin treaba asta, să încerce ei, să ocupe un minim teritoriu – nu o ţară – fără un plan, să vedem cam ce se poate întâmpla ? Eşec total, garantat!

S-a ajuns să se afirme că, exclamaţia lui Mihai, din momentul Unirii de la Alba Iulia : „Asta-i pohta ce-am pohtit eu – Ardealul, Moldova şi Ţara Românească” au fost redate greşit de Nicolae Iorga (ca să vedeţi încă o mostră de „deşteptăciune” a „savanţilor autententici” în comparaţie cu un „amărât” de Iorga!)

        Nu cred că mai trebuie să insistăm asupra mitului Dracula care terfeleşte imaginea lui Vlad Ţepeş. Şi noi, care voiam să facem parcul Dracula!

Cu ce preţ ? Cu vânzarea miturilor noastre pe care stă temelia spirituală şi naţională a poporului!

 Aş putea să adaug aici, că subit, Iancu de Hunedoara a devenit sârb, Eminescu polonez şi încă o tonă de aberaţii „ştiinţifice!

Dar mă voi opri aici!

Atrag atenţia doar, că spiritualitatea şi temelia  naţională a unui popor se aşează pe mituri, fie ele religioase, fie istorice.

Dacă am permite ca aceste mituri să fie şterse, am mai fiinţa noi ca popor? La ce ne-am mai putea raporta?

Io zic să le păstram, aşa cum sunt (aceia dintre noi care le mai ştim), să le spunem si altora) şi să atragem atenţia celor ce vor să le distrugă că „neamul nost e fără de-nceput/ şi fără de sfârşit p-acest pământ”!

Bibliografie

1.Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania, Paradisul regăsit, Ed Obiectiv

2.V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

3.P.L. Tonciulescu/ E. Delcea, Misterele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv

4.Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv

5.Cristina Pănculescu, Kogaion,muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan

6. N. Densuşianu, Dacia Preistorica, ed Arhetip

  

zamolxe

 http://quadratus.wordpress.com/2008/12/15/mituri-schimbate/

“Răscoala de la 1907″, partea I

By radu on August 16, 2013

0

“Răscoala de la 1907″, scenariul pregătit de Imperiul Austro-Ungar

Cine nu a auzit de răscoală ţăranilor din 1907? Timp de mai bine de 45 de ani, regimul comunist a considerat evenimentele ca pe un exemplu elocvent al caracterului capitalismului românesc, dur şi nemilos, care a ajuns până într-acolo, încât a ordonat să se tragă asupra ţăranilor nemulţumiţi de condiţiile de muncă şi trăi. Nu întâmplător, istoricul oficial al stalinismului românesc, Mihai Roller, a strâns şi publicat în 1948, cu o repeziciune demnă de o cauză mai bună, documentele răscoalei din 1907. Tot ceea ce susţinea propaganda comunistă se afla acolo:

-execuţii, intervenţia armatei, cifra de 11.000 de morţi preluată din articolele lui Constantin Mille şi, în final, grozăvia ascunderii dosarelor de către însuşi regele Carol I.

Astăzi, la peste 100 de ani de la evenimente, documentele ne spun o poveste diferită de aceea cu care marea majoritate ne-am obişnuit deja. Un adevăr ascuns prea mult timp în spatele discursului oficial.

Un plan, diabolic și  secret al Imperiului Austro-Ungar.
Dacă Imperiul Austro-Ungar a avut, după 1866 (înfrângerea în faţa trupelor prusace ale lui Bismarck), un an de care să fie cu adevărat mândru şi în care să îşi retrăiască gloria, acela a fost, fără îndoială, anul 1908. Se împlineau 60 de ani de domnie a marelui împărat Franz Joseph, iar întregul aparat militar şi diplomatic al imperiului trudise din greu să îi ofere un adevărat moment de neuitat. Contele Alois Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, era unul dintre partizanii doctrinei habsburgice “A.E.I.O.U.” (Austria est imperare orbi universo – Austria trebuie să conducă întreaga lume) şi decisese că anul 1908 va deveni cel în care trebuia demonstrată valabilitatea axiomei.

Planul fusese gândit încă în urmă cu câţiva ani. În primul rând, Alois Aerenthal pregătise anexarea oficială a Bosniei şi Herţegovinei, provincii pe care imperiul le administra din 1878, ca urmare a prevederilor tratatului de la Berlin. Le administra doar, căci suveranul nominal rămânea sultanul de la Constantinopol. Spre a-l împiedica pe acesta să intervină în apărarea drepturilor sale, Aerenthal a pregătit o răscoală în insula Creta şi proclamarea independenţei Bulgariei, altă componentă nominală a Imperiului otoman. Toate cele trei evenimente au avut loc aproape simultan, punându-l pe sultan în imposibilitate de a reacţiona. Bulgaria a obţinut astfel independenţa, Austro-Ungaria – Bosnia-Herţegovina, iar singurii care au plătit oalele sparte au fost cretanii, a căror răscoală a fost zdrobită, dar care, într-un final fericit, au reuşit să se unească cu Grecia (1908).

A doua parte a planului conceput de Aerenthal presupunea distrugerea celor doi inamici tradiţionali ai dublei monarhii, respectiv Serbia şi Rusia. După cum era şi firesc, Serbia a respins încorporarea   Bosniei-Herţegovinei, populată în special de sârbi, la Austro-Ungaria, cerând compensaţii şi protestând vehement. Acesta era exact pretextul dorit de Aerenthal. Armata imperială a înconjurat Serbia şi a ameninţat cu războiul. Belgradul a solicitat imediat ajutorul Rusiei, urmând exemplul atâtor alte acţiuni din lungul istoriei. Dar în 1908 Rusia era o ţară devastată. În anii 1904-1905, flota şi armata sa fuseseră distruse de japonezi, urmând apoi doi ani de revolte interne, finalizate printr-o revoluţie ce aruncase de-a dreptul tara în haos. Totuşi, ţarul Nicolae II (1894-1917) a încercat să intervină, dar s-a văzut confruntat cu un dur ultimatum venit din partea Berlinului şi a Vienei, prin care acestea îl ameninţau cu un atac imediat în cazul sprijinirii Şerbiei. Cauza sârbă trebuia abandonată.

Astfel anul 1908 aducea şi umilirea internaţională a Rusiei, înfrângerea Serbiei şi gloria Austro-Ungariei. Adică, exact aceeaşi conjunctură care va conduce la izbucnirea primului război mondial în iulie 1914. Rădăcinile se regăseau în anul 1908.

România, piedică în gloria Imperiului Austro-Ungar.
O singură neîmplinire umbrea gloria imperiului: România. Şi ea, ca şi Serbia, avea teritorii naţionale şi populaţii asuprite de dubla monarhie; şi ea visa la revanşa; şi ea ar fi trebuit umilită şi zdrobită în anul de graţie 1908. Dacă planul lui Aerenthal ar fi reuşit, atunci poate nu ar mai fi existat nici momentul 1916 şi nici Marea Unire din 1918. Dar, din fericire pentru noi, încercarea a eşuat.

Interesul Puterilor Centrale faţă de România nu era de dată recentă. Iar în preajma anului 1907, el se intensificase brusc. Istoricul Karl Scheerer a observat, la rândul său, noul tip de atenţie acordat României în acest interval cronologic. O răscoală care ar fi pus puterea de la Bucureşti în imposibilitatea de a mai guverna, urmată de intervenţia, solicitată sau impusă de la Viena, a trupelor austro-ungare pentru ocuparea şi “salvarea” situaţiei în zonă. Şi astfel se distrugea orice posibilitate a României de a acţiona pentru eliberarea românilor transilvăneni.

Reţeaua de spionaj a lui Eidinger……………………..
Centrul de unde se pregătea lovitura era oraşul Cernăuţi. Aici, generalul Fischer, şeful jandarmeriei austriece, înfiinţase un birou de plasare de forţa de muncă şi bani (bineînţeles şi spioni!) în România, birou condus de un anume N. Eidinger.

Acesta avea o sumară pregătire militară, iar tactica să de infiltrare a spionilor în ţara vecina se folosea de marile linii de cale ferată şi de şosele. În anul 1905, el a deschis un birou comercial în sediul hotelului Athénée Palace din Bucureşti şi a început plasarea de muncitori agricoli pe tot teritoriul României. În plus, oferea importante câştiguri arendaşilor, preluându-le produsele agricole şi livrându-le apoi armatei austro-ungare. Unele dintre cele mai profitabile relaţii de amiciţie, dar şi comerciale le-a avut cu de-acum cunoscută familie Fischer, marii arendaşi din regiunea Moldovei.

Alte ţinte ale spionajului austro-ungar şi care vor juca un rol important în evenimentele anului 1907 sunt reprezentate de tagma ziariştilor, în special de Constantin Mille şi ziarul Adevărul. Spionul imperial Günther raporta în acest sens la Viena: “Afacerea ziarului Adevărul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari sume”. În aceeaşi manieră se va “lucra” şi cu alte gazete, precum Universul, Epoca, ale căror “articole erau scrise” – mărturisea acelaşi Günther – “pe biroul meu”. Nu întâmplător, ele vor fi şi cele care vor lansa cifrele de 10-11.000 de morţi în tragicele evenimente. Cu alte cuvinte, până în 1907, Austro-Ungaria îşi crease o vastă reţea de spionaj şi influenţă, mergând de la periferie şi până în centru, implicând oameni politici, arendaşi, chiar şi mii de simpli lucrători, plasaţi de Eidinger în puncte considerate strategice. Reţeaua părea bine pusă la punct şi gata de acțiune.

Dacă foametea ar fi condus la răscoală, anul 1904 ar fi fost momentul cel mai propice în acest sens. În schimb, în 1907 se anunţau chiar recolte bune şi anul venea, lucru extrem de important, după alţi doi cu rezultate frumoase. Cum de a izbucnit totuşi revolta?

Flămânzi, satul de unde Imperiul Austro-Ungar a aprins fitilul
Un mare arendaş, Mochi Fischer, prieten cu Eidinger, a refuzat să semneze învoielile agricole cu ţăranii săi pentru anul 1907. A amânat şi refuzat orice ofertă, până când, la începutul lunii martie, ţăranii dintr-un sat cu nume parcă predestinat, Flămânzi, temându-se că vor rămâne fără lucru şi hrana, au cerut cu violenţă semnarea contractelor. Speriat, Mochi s-a refugiat la Cernăuţi, la prietenul său, fără însă să semneze nimic şi lăsându-i pe oameni de-a dreptul disperaţi. Pericolul lipsei de pământ, deci de muncă, era din ce în ce mai puternic………………………………….

Imediat, pe miile de hectare arendate de Fischer, apar personaje ciudate, care dau de băut la toată lumea şi îndeamnă la violenţă. Atacă primăriile, posturile de jandarmi; sunt înarmaţi şi au o evidentă pregătire militară. Toate rapoartele de la Botoşani, din judeţul Neamţ, arată acelaşi lucru: indivizi din afara satelor, cu uniforme ciudate şi rute de deplasare pe linia Botoşani-Cernăuţi sunt la rădăcina tuturor atacurilor. Carol I a înţeles rapid ce se întâmpla şi, pe data de 7 martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Suceava la Mihăileni să fie ocupată militar, pentru a împiedica infiltrările agenţilor austro-ungari. Dar era destul de târziu.

( citiți continuarea în partea a-2-a)

http://inforor.com/?p=170

Tara noastra a fost scoasa de pe lista producatorilor de aur certificati

Tara noastra a fost scoasa de pe lista producatorilor de aur certificati din cauza unui scandal financiar

Desi Romania este cunoscuta pentru rezervele sale naturale de aur, problema exploatarii acestuia nu va fi rezolvata curand. Chiar si in cazul in care se gaseste o solutie pentru exploatarea resurselor naturale, Romania va continua sa aiba de pierdut fiindca certificatul „good delivery”, care garanta accesul liber pe piata aurului, a fost pierdut in urma privatizarilor succesive ale fostului combinat metalurgic din Baia Mare.
In 1972, dupa multi ani in care minele de aur lucrau in pierdere, activitatea lor fiind subventionata gratie modelului economic socialist, care acoperea pierderile cu ajutorul ramurilor profitabile, Romania reusea sa intre pe lista de producatori de aur care beneficiau de certificatul de garantie „good delivery”. Acesta insemna ca fiecare lingou romanesc (turnat la combinatul metalurgic din Baia Mare) se inscria in standardele acceptate de London Bullion Market Association – organismul care reglementeaza piata metalelor pretioase la nivel mondial. Aurul prelucrat la Baia Mare avea, asadar, forma clasica de lingou, cu greutatea standard (intre 10,9 si 13,4 kilograme, in functie de continutul de aur pur), avea concentratia potrivita (de 995,09‰ aur pur), era marcat cu un numar de ordine, precum si doua poansoane – unul care nominaliza intreprinderea producatoare si unul al Bancii Nationale a Romaniei. Toate aceste insemne sunt obligatorii si in prezent pentru ca lingourile sa poata fi tranzactionate pe orice piata, la pretul oficial stabilit de bursa londoneza. Aici trebuie adaugat faptul ca, fara a avea certificatul „good delivery”, un producator de aur nu-si poate vinde lingourile decat platind expertize si, oricum, la un pret mai mic decat cel oficial.
Avantajul acestei garantii pentru aurul romanesc era extrem de important, mai ales in conditiile in care, in anii “80, Ceausescu a luat celebra decizie de a plati integral si cat mai repede datoria externa a Romaniei, „fara a precupeti niciun efort”… Si este cunoscut faptul ca acest efort s-a tradus nu numai prin exportul diverselor produse industriale finite, petrolului in Iugoslavia si chiar armelor in Africa si Orientul Mijlociu, ci in mod special prin vanzarea aurului din rezervele Bancii Nationale.

Cum s-a pierdut „garantia”

In prezent, Romania figureaza pe lista „good delivery” la rubrica destinata fostilor membri. Iar asta inca din anul 2002, ceea ce inseamna ca am avut acest avantaj timp de 30 de ani. Atat in 2002, cat si in prezent, motivul oficial al pierderii certificatului „good delivery” este ca productia autohtona de aur nu se mai incadreaza in standardele internationale. Adica a scazut sub pragul de 10 tone pe an, valoarea minima pentru a putea dispune de certificatul de garantie. Realitatea este insa alta. Practic, Romania a fost scoasa de pe lista producatorilor de aur „good delivery” din cauza unui scandal financiar care a falimentat compania anglo-indiana Allied Deals, proprietara in acel moment a combinatului baimarean.
La numai cativa ani dupa ce a cumparat de la statul roman cu 37 milioane de dolari intreprinderea Phoenix Baia Mare, Allied Deals a reusit sa o falimenteze prin mai multe afaceri oneroase si manevre financiare ilegale. In primul rand, este vorba de frauda bancara, deoarece Allied Deals a solicitat Deutsche Bank un credit in valoare de 600 milioane dolari pentru finantarea retehnologizarii combinatului baimarean, insa a prezentat garantii false, urmarea fiind diminuarea brusca a productiei societatii de la peste 10 tone de aur anual, cat prevede standardul „good delivery”, la circa doua tone pe an (cifra la care se pare ca se situeaza in prezent toata productia de aur a Romaniei). Escrocheria marca Allied Deals este confirmata de reputatul expert in domeniul metalelor pretioase Horia Ozarchevici, care a dezvaluit pentru SFin ca „indienii au avut niste optiuni de aur fara acoperire si au intrat in faliment. In momentul cand ei au intrat in faliment, fabrica de la Baia Mare si o fabrica din Peru au avut de suferit in mod direct”.

Mecanismul escrocheriei

Pentru a intelege mai bine modul in care anglo-indienii au reusit sa falimenteze Phoenix Baia Mare, trebuie clarificat faptul ca „optiunile de aur” reprezinta contracte care dau posibilitatea detinatorului (dar nu il obliga) sa cumpere sau sa vanda o cantitate de aur la un pret si o data predeterminate. Pretul unui contract de tip optiune depinde de pretul oficial („spot” – adica la momentul actual) al aurului, de nivelul pretului convenit initial („strike price”), de nivelul dobanzilor si de anticiparile privind volatilitatea pretului aurului in viitor, cu referire stricta la perioada care a mai ramas pana la ajungerea la maturitate a contractului.
Cu alte cuvinte, Allied Deals a incercat sa obtina un credit depunand ca garantie mai multe contracte de acest fel, care nu aveau insa acoperire, nici in planul productiei si probabil nici in ceea ce priveste eventuali cumparatori. Si pentru ca aceste „contracte” n-au putut fi respectate, iar frauda a fost descoperita, bursa londoneza a decis sa retraga imediat certificatul „good delivery” pentru aurul fabricat in Romania.

Urmari

Desi „ingineria” anglo-indiana a prejudiciat in mod direct si, cel putin deocamdata, iremediabil accesul neconditionat al aurului romanesc pe piata mondiala si productia de aur a societatii Phoenix Baia Mare, aceasta din urma a incercat sa confirme mitul al carui nume il poarta, insa „resurectia” a esuat. Astfel, dupa falimentare, compania ardeleana a fost preluata sub aripa protectoare a AVAB (actualmente AVAS) si vanduta pentru 3,5 milioane dolari, in prezent purtand denumirea de Cuprom. Evident, asa cum arata si numele, aurul s-a transformat in… cupru, in mare parte si din cauza faptului ca a fost pierdut certificatul „good delivery”.
Alt producator care exploata aurul romanesc si a avut de suferit de pe urma pierderii certificatului „good delivery” a fost Remin Baia Mare. Firma s-a asociat cu australienii de la Esmeralda pentru a infiinta compania Aurul Baia Mare, care a devenit celebra in anul 2000 din cauza unui scandal intre Romania si Ungaria pe tema deversarilor de cianuri in Tisa. Societatea in cauza nu se ocupa de prelucrarea aurului, ci doar de exportul unui aliaj din aur si argint cunoscut pe piata sub denumirea de „Dore”. Desi avea la dispozitie capacitatile de productie de aur de la fabrica Phoenix, Aurul Baia Mare a preferat varianta mai ieftina, neavand nici certificatul „good delivery” si nici un nivel al productiei care sa-i permita sa-l obtina din nou de la London Bullion. Astfel, aliajul este procesat in Anglia, desi Cuprom ar fi putut face foarte bine acest lucru.

Ce facem fara „good delivery”

„Fara dreptul de a vinde aur rapid, in conditii optime si la un pret garantat de bursa specializata, orice producator din Romania trebuie sa suporte costuri suplimentare pentru expertize realizate de laboratoare acreditate, fapt ce, evident, micsoreaza profitul inregistrat”, spune Marian Mihart, presedintele Patronatului Bijutierilor din Romania. Aceasta procedura implica plata unei taxe fie pentru toata cantitatea ce urmeaza a fi vanduta, fie pentru probele care se iau dupa topirea lingourilor. Concret, o firma autorizata verifica greutatea si dimensiunea lingourilor, o alta firma verifica puritatea aurului continut si toate aceste expertize se adauga la costurile suportate de producator sau vanzator. De obicei, aceste taxe reprezinta unul sau doua procente din pretul de bursa al metalului, ceea ce specialistii considera ca este destul de mult. In plus, lingourile de aur care nu au certificatul „good delivery”, chiar si insotite de toate rapoartele de expertiza necesare, nu pot fi vandute la pretul stabilit de bursa londoneza.

Interesele pe termen lung sunt afectate

„Sa fim sinceri: astazi noi nu mai indeplinim criteriile pentru a detine certificatul “good delivery”, pentru ca nu mai avem o productie anuala suficienta de aur”, spune Horia Ozarchevici, director adjunct al Directiei Emisiune, Tezaur si Casierie din cadrul BNR, intrebat de SFin in legatura cu sansele Romaniei de a intra in randul lumii civilizate in domeniul pietei metalelor pretioase si al aurului in mod special. Totusi, specialistul admite ca faptul ca am avut certificatul si l-am pierdut poate sa ne afecteze interesele pe termen lung.

Sursa: sfin.ro