Mituri schimbate

DACIA

Mituri schimbate

„Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală.” (Milan Hubl, istoric ceh).

 Cât de bine se potriveşte acest postulat cu realitatea din România! Românii, în marea lor majoritate, şi-au uitat istoria, nu-şi mai cunosc miturile, aderă la „mituri” idioate (romanizare, indo-europenizare), vorbesc o limba presărată din plin cu „neologisme” (ce termen academic!) venite din toate părţile, sărbătoresc chestii care nu au de-a face nimic cu spirtualitatea românească (Halloween), se mănâncă între ei datorită…”concurenţei capitaliste” şi îşi vând ieftin originile invocând „adevărul istoric” şi „sistemul democratic” al societăţii în care trăim! Nu trebuie decât să privim, fie şi în necunoştinţă de cauză, în jurul nostru ca să ne dăm seama de această stare de lucruri.

Apoi daca-i ase, ase să fie! Da’ nu pentru toată lumea. Mai sunt – încă – români interesaţi de originile lor, cărora „miturile” în cauză le ridică anumite semne de întrebare, în ciuda „dovezilor imbatabile” cu care sunt garnisite. Acestora mă voi adresa,  prin prezentul articol, cu riscul de a repeta unele afirmaţii făcute deja în alte articole. Să luăm acum  şi să analizăm unele dintre aceste „mituri”

Mitul indo-europenizării

Voi reveni puţin asupra mitului indo-europenizării de care m-am ocupat mai în detaliu într-un articol precedent (v. Bulibăşeală cu indo-europeni). Se afirmă insistent în unele lucrări privind istoria veche a românilor că dacii erau indo-europeni şi vorbeau o limbă indo-europeneană. Atât şi nimic mai mult !  

Oricine citeşte cărţi de istorie e musai să fie convins de treaba asta. Io unu, am probleme în a crede acest mit mai ales când o citesc pe Marija Ghimbutas, cercetătoare la universitatea California din Los Angeles. Ca să vedeţi de unde sare iepurele! Iată concluziile la care a ajuns cercetătoarea americană:

 „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î. Ch, axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului. Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate (unde trăiau tot daci – n.n), după cel de-a doilea război mondial, asociate cu datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană”.

 Dacă indo-europenii au stat la baza culturii şi civilizaţiei actuale, unde sunt ei? De ce ne încăpăţânăm să vedem ceva ce nu se poate vedea. Asta înseamnă aiurare, nălucire, înseamnă a ne minţi pe noi înşine convingându-ne că ceva ce nu există este real!

 Şi ca să ne lămurim ce înseamnă „vechea civilizaţie Europeană” amintită de Marija Ghimbutas să-l lăsăm pe N. Densuşianu să ne explice:

 „(pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau „cei mai vechi oameni de pe pământ”. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor numele de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat pentru darurile lor fizice şi morale”.

 Dacă izvoarele istorice, în speţă greceşti ne spun că pelasgii şi nu indo-europenii au fost promotori civilizaţiei actuale eu zic că e cazul să-i credem dată fiind şi infatuarea grecilor care nu recunoşteau altă cultură şi civilizaţie  superioară lor.

Prin urmare, limba vorbită de daci nu are cum fi indo-europeană, ci limba pelasgă, mai ales că, toate izvoarele literare antice plasează patria pelasgilor la Dunărea de Jos aşa cum face şi Marija Ghimbutas sau Densuşianu şi mulţi alţii între care îi amintim pe Felix Colson – Franţa – care afirma că  „toţi dacii sunt pelasgi” sau Juls Henri Klaproth, care vorbeşte de răspândirea dacilor în Asia. A se observa că, în majoritate, aceşti autori care afirmă descendenţa pelasgă a dacilor, sunt străini!

Mărturiile antice ne vorbesc despre limba pelasgă, dar nu ne spun nimic despre o limbă indo-europeană cu radicali „mârâiţi”, „grohăiţi” etc. Limba pelasgilor era una clară, vorbită, nu mârâită sau grohăită aşa cum ne arata Quntilian, care afirmă că, dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară. Această afirmaţie, coroborată cu cea a lui Isidor din Sevilla, care numeşte ce-a mai veche limbă latină, „limba bătrână” ne trimite la concluzia că limba dacilor, moştenită de români în mare parte, era una protolatină sau latina vulgară, fapt dovedit şi de imaginea de pe Columna Traiana,  în care dacii tratează cu romanii fără translator, în deplină înţelegere.

Şi ca să fim pe deplin lămuriţi  care era acea limbă din care se trag majoritatea limbilor europene, vom da câteva mostre de cuvinte daco-româneşti descoperite prin limbile antichităţii

În primul rând cred că ar fi interesant de ştiut că Homer, poetul grec, scria… româneşte! Să vedem despre ce-i vorba. În opera sa găsim cuvinte ca: aer = aer; agros = agro; aroo = a ara; au = sau; bous = bou; brahion = braţ; keros = ceară; kitara = ceteră; kinos = câ(i)ne; kopto = a coace; kome = coamă; korde = coardă; duo = doi; farmakon = farmec; fero = a feri; frigos = frig; lego = a lega; luke = a luci; marmaros = marmură; meu = al meu; noi = noi ; octo = opt; orfanos = orfan; petre = piatră; septa = şapte; sudor = sudoare; taurios = taur; (şi mai sunt încă o seama da’ nu vreau să transform articolu’ într-o listă de dicţionar).

      Apoi la sumerieni – migraţi de lângă Tărtăria de Mureş cu scriere cu tot – avem peste 80 de cuvinte identice ca forma şi cu acelaşi înteles şi în limba daco-românească!

     La fel, în limba etruşcilor întâlnim peste 30 de cuvinte daco-româneşti.    

     Un cuvânt-două, hai, mai treacă meargă! Dar când sunt de ordinul zecilor deja avem probleme în a crede că acea limbă primordială nu era pelasgă ci indo-europeană…

       Şi exemplele ar putea continua cu numeroase limbi antice sau moderne dar mă voi rezuma la a vă mai uimi o dată! Iată ceva ce pare de domeniul „ştiaţi că…?” … în secolul XVI celţii din provincia Wallace (Anglia), vorbeau  nu un dialect indo-european ci … româneşte! Iată şi dovada: rugăciunea Tatăl Nostru !

Poerinthele nostru  acela ce esti în cheri

Svintzascoese numele teu

Vie emperetzioe ta

Facoesa voe ta,cum en tzer ase şi pre poementu

Poene noastre datorii le  nostre, cum şi ni se loesoem datorniczilor noştri

 Si nu dutze pre noi la ispitire

 Tze ne mentueste pre noi de vicleanil. Amin!

Cred ca e revelator, nu?

 Să lăsăm acum indo-europenizarea şi să ridicăm câteva probleme legate de romanizare

Problemele mitului romanizării

Ştim încă de la şcoală, că românii sunt rezultatul amestecării/corcirii dacilor cu romanii. Nimic mai eronat şi mai de prost gust! Cum putem afima asta, când legenda Dochiei, echivalenta Daciei străvechi, a împietrit sub privirile lui Traian care dorea s-o ducă la Roma? Asta înseamnă pur şi simplu – în limbaj demitizat – că Dacia nu i-a acceptat niciodată pe romani!  

Dacă romanii au fost atât de bine primiţi şi chiar iubiţi în marea masă a dacilor de ce, s-au retras imediat după ce au secătuit toate bogăţiile Daciei? 

De ce dacii asimilaţi, romanizaţi – ceea ce presupune că ştiau latina romanilor – „greşeau” (scriind în protolatina pelasgă) în inscripţiile lor de pe pietre? Având în vedere că romanii au ocupat doar o mică parte a Daciei lui Decebal, cum se explică că dacii liberi vorbeau aceeaşi limbă cu romanizaţii? Cum se explică expediţiile dacilor liberi în alianţă cu alte popoare împotriva romanilor dacă aceştia erau atât de îndrăgiţi şi respectaţi încât dacii erau dispuşi să renunţe la limba şi cultura lor pentru a le adopta pe cele romane? Nu-s cam multe probleme neelucidate şi care, fie vorba între noi, la un examen atent nu stau în picioare?. Acum am ridicat doar nişte întrebări îndreptăţite tocmai pentru a atrage atenţia asupra falsităţii mitului „romanizării”. Am putea spune mai degrabă, despre o „dacizare” a Imperiului Roman întrucât în perioada 286 -324 patru împăraţi daci se succed la cârma Imperiului constituind o veritabilă dinastie  danubiană! Mai mult, Galerius, alt împărat al Romei de origine dacă, dorea să schimbe denumirea Imperiului Roman în Dacia Mare!

Într-un articol viitor, voi reveni  asupra acestei probleme, a romanizării dacilor, cu argumente  istorice şi cu mai multe detalii.

Mitul lui Ler Împărat

În colindele şi legendele poporului român aflam de existenţa unui personaj numit Ler Împărat.

Istoricii se chinuie din toate puterile să ne convingă cum că acest Ler Împărat era … Galerius !

Întreb şi eu acum: cu ce probe e susţinută această afirmaţie? A putut intra Galerius în legende doar pentru ca a acordat o atenţie specială Daciei sau datorită originii sale dacice?

Miturile şi legendele româneşti spun altceva şi nu fac deloc referire la Galerius! E bine oare să-l uităm pe Ler Împărat şi să ne închinăm la chipul cioplit împus de Vechiul Testament, în speţă la Yahwe?

Iată ce spune tradiţia despre acest misterios Ler Împărat: El este cel mai mare Împărat al Lumii, El îi conduce pe toţi, El locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră (v. zâna  Zânelor sau Iniţierea Zamolxiană), El locuieşte pe un Munte Mare şi nimeni nu poate găsi acel munte în afară de cel ce-i place lui Ler Împărat. Mulţi români au găsit muntele dar nu s-au mai întors de acolo. Toţi curtenii lui Ler Împărat sunt călugări.

După cum se poate observa, nu prea este vorba despre un personaj cu existenţă fizică, ci de unul cu existenţă spirituală !

Îmi daţi voie să mă îndoiesc la modul serios că, impăratul Galerius avea drept curteni „numai” călugări?  Cred că vă îndoiţi şi dvs!

 Spuneam un pic mai sus că „mulţi români” au găsit muntele lui Ler Împărat şi nu s-au mai întors, devenind călugări la curtea lui ideatică!

În folclorul românesc, apar nişte personaje numite Blajini, Rohmani, Rahmani, Rucmani, despre care se spune că sunt sfinţi (exact ca şi despre ktiştii şi capnobataii daci, amintiţi de Strabon). Ei locuiesc la capătul Lumii aproape de Apa Sâmbetei care este o altă denumire a lui Okeanos  Potamos/Dunărea.

Toţi aceşti rohmani sunt preoţi sihaştri (Boreas ca şi Rama erau preoţi sciţi/daci) şi tot din legende, aflăm că locuiesc în Macarele, nume identic cu Macaron Nesai, care în greceşte desemnează Insulele Fericiţilor (Porţile Raiului sunt un ţinut aproapiat de acest loc)

Şi pentru a întări ceea ce probabil aţi intuit deja: „Şeful Rohmanilor este Ler Împărat” ne spun unele tradiţii româneşti.

Nu cred că Galerius era capabil de o asemenea cinste! Mai explicit, nu cred că Galerius l-ar fi putut înlocui vreodată în inima şi credinţele dacilor pe Zamolxe! Căci ce-l mai mare Rege al Lumii şi unicul care se bucura de acest titlu în mitologia daco-românească era Zamolxe!

Ler Împărat seamănă până la identitate cu altă figură des întâlnită în legendele româneşti Ram Împărat al cărui nume constituie rădăcina „ram” „râm” din care se formează numele unor localităţi ca Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Sărat (ambele aflate în vecinătatea Kogaionului).

       Mai mult, cronicarul spune „Toţi de la Râm ne tragem”… nu de la Roma !  de la Râm ! de la Zeul suprem, Zamolxe, făuritorul omul – calitate în care este numit Zeul Moş.

Şi iată şi taina eminesciană încriptată în „Scrisoarea a treia” şi descriind plenitudinea spirituală a Daciei Mari : „Şi de-aceea, tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul/Mi-e prieten numai mie, iar ţie, duşman este !”.

 Destul de clar zic eu.

 Prin urmare, Ler Împărat, echivalentul lui Ram Împărat în mitologia românească, nu este Galerius, ci Zamolxe.

Dacă legendele bătrânilor spun asa, spiritualitatea neamului spune aşa, atunci de ce vin alţii să ne spună că nu e aşa ? Ce noroc avem că mai există încă oameni care cunosc tradiţia originară păstrată în legende!

Denaturarea miturilor legate de marii conducători ai românilor

 Dintr-o trăsătură de condei d-l Lucian Boia , renumit „istoric”, ne spune foarte supărat: „În loc să exploatăm miturile care ar putea folosi atingerii unui ţel unanim acceptat, cum ar fi integrarea în structurile occidentale, preferăm să reluăm poveştile fabricate de comunişti”! – prin aceste „poveşti”, dânsul înţelegând istoriile despre Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare!

 De parcă nu ar exista o tradiţie populară legată de ei, cu mult dinainte de comunişti, de parcă poporul nu le-ar fi închinat balade şi cântece făcând din ei personaje legendare încă din timpul vieţii!

Dar nu, ei sunt  mituri comuniste!

Bineee, să fie !… puteţi aduce şi probe în afirmaţia asta?

Eu cred că nu există aşa ceva.

 În plus, să renunţăm cu totul la aceste mituri ale României ar însemna culmea slugărniciei şi prostiei, asta însemnând a renunţa la rădăcinile noastre pentru „mirajul” UE!

Alţii au desfiinţat imaginea lui Mihai Viteazu ca întregitor, unificator al tuturor românilor pe motiv că acesta n-ar fi avut un plan anume în legătură cu această acţiune.

I-aş invita pe respectivii domni istorici care susţin treaba asta, să încerce ei, să ocupe un minim teritoriu – nu o ţară – fără un plan, să vedem cam ce se poate întâmpla ? Eşec total, garantat!

S-a ajuns să se afirme că, exclamaţia lui Mihai, din momentul Unirii de la Alba Iulia : „Asta-i pohta ce-am pohtit eu – Ardealul, Moldova şi Ţara Românească” au fost redate greşit de Nicolae Iorga (ca să vedeţi încă o mostră de „deşteptăciune” a „savanţilor autententici” în comparaţie cu un „amărât” de Iorga!)

        Nu cred că mai trebuie să insistăm asupra mitului Dracula care terfeleşte imaginea lui Vlad Ţepeş. Şi noi, care voiam să facem parcul Dracula!

Cu ce preţ ? Cu vânzarea miturilor noastre pe care stă temelia spirituală şi naţională a poporului!

 Aş putea să adaug aici, că subit, Iancu de Hunedoara a devenit sârb, Eminescu polonez şi încă o tonă de aberaţii „ştiinţifice!

Dar mă voi opri aici!

Atrag atenţia doar, că spiritualitatea şi temelia  naţională a unui popor se aşează pe mituri, fie ele religioase, fie istorice.

Dacă am permite ca aceste mituri să fie şterse, am mai fiinţa noi ca popor? La ce ne-am mai putea raporta?

Io zic să le păstram, aşa cum sunt (aceia dintre noi care le mai ştim), să le spunem si altora) şi să atragem atenţia celor ce vor să le distrugă că „neamul nost e fără de-nceput/ şi fără de sfârşit p-acest pământ”!

Bibliografie

1.Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania, Paradisul regăsit, Ed Obiectiv

2.V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

3.P.L. Tonciulescu/ E. Delcea, Misterele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv

4.Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv

5.Cristina Pănculescu, Kogaion,muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan

6. N. Densuşianu, Dacia Preistorica, ed Arhetip

  

zamolxe

 http://quadratus.wordpress.com/2008/12/15/mituri-schimbate/

“Răscoala de la 1907″, partea I

By radu on August 16, 2013

0

“Răscoala de la 1907″, scenariul pregătit de Imperiul Austro-Ungar

Cine nu a auzit de răscoală ţăranilor din 1907? Timp de mai bine de 45 de ani, regimul comunist a considerat evenimentele ca pe un exemplu elocvent al caracterului capitalismului românesc, dur şi nemilos, care a ajuns până într-acolo, încât a ordonat să se tragă asupra ţăranilor nemulţumiţi de condiţiile de muncă şi trăi. Nu întâmplător, istoricul oficial al stalinismului românesc, Mihai Roller, a strâns şi publicat în 1948, cu o repeziciune demnă de o cauză mai bună, documentele răscoalei din 1907. Tot ceea ce susţinea propaganda comunistă se afla acolo:

-execuţii, intervenţia armatei, cifra de 11.000 de morţi preluată din articolele lui Constantin Mille şi, în final, grozăvia ascunderii dosarelor de către însuşi regele Carol I.

Astăzi, la peste 100 de ani de la evenimente, documentele ne spun o poveste diferită de aceea cu care marea majoritate ne-am obişnuit deja. Un adevăr ascuns prea mult timp în spatele discursului oficial.

Un plan, diabolic și  secret al Imperiului Austro-Ungar.
Dacă Imperiul Austro-Ungar a avut, după 1866 (înfrângerea în faţa trupelor prusace ale lui Bismarck), un an de care să fie cu adevărat mândru şi în care să îşi retrăiască gloria, acela a fost, fără îndoială, anul 1908. Se împlineau 60 de ani de domnie a marelui împărat Franz Joseph, iar întregul aparat militar şi diplomatic al imperiului trudise din greu să îi ofere un adevărat moment de neuitat. Contele Alois Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, era unul dintre partizanii doctrinei habsburgice “A.E.I.O.U.” (Austria est imperare orbi universo – Austria trebuie să conducă întreaga lume) şi decisese că anul 1908 va deveni cel în care trebuia demonstrată valabilitatea axiomei.

Planul fusese gândit încă în urmă cu câţiva ani. În primul rând, Alois Aerenthal pregătise anexarea oficială a Bosniei şi Herţegovinei, provincii pe care imperiul le administra din 1878, ca urmare a prevederilor tratatului de la Berlin. Le administra doar, căci suveranul nominal rămânea sultanul de la Constantinopol. Spre a-l împiedica pe acesta să intervină în apărarea drepturilor sale, Aerenthal a pregătit o răscoală în insula Creta şi proclamarea independenţei Bulgariei, altă componentă nominală a Imperiului otoman. Toate cele trei evenimente au avut loc aproape simultan, punându-l pe sultan în imposibilitate de a reacţiona. Bulgaria a obţinut astfel independenţa, Austro-Ungaria – Bosnia-Herţegovina, iar singurii care au plătit oalele sparte au fost cretanii, a căror răscoală a fost zdrobită, dar care, într-un final fericit, au reuşit să se unească cu Grecia (1908).

A doua parte a planului conceput de Aerenthal presupunea distrugerea celor doi inamici tradiţionali ai dublei monarhii, respectiv Serbia şi Rusia. După cum era şi firesc, Serbia a respins încorporarea   Bosniei-Herţegovinei, populată în special de sârbi, la Austro-Ungaria, cerând compensaţii şi protestând vehement. Acesta era exact pretextul dorit de Aerenthal. Armata imperială a înconjurat Serbia şi a ameninţat cu războiul. Belgradul a solicitat imediat ajutorul Rusiei, urmând exemplul atâtor alte acţiuni din lungul istoriei. Dar în 1908 Rusia era o ţară devastată. În anii 1904-1905, flota şi armata sa fuseseră distruse de japonezi, urmând apoi doi ani de revolte interne, finalizate printr-o revoluţie ce aruncase de-a dreptul tara în haos. Totuşi, ţarul Nicolae II (1894-1917) a încercat să intervină, dar s-a văzut confruntat cu un dur ultimatum venit din partea Berlinului şi a Vienei, prin care acestea îl ameninţau cu un atac imediat în cazul sprijinirii Şerbiei. Cauza sârbă trebuia abandonată.

Astfel anul 1908 aducea şi umilirea internaţională a Rusiei, înfrângerea Serbiei şi gloria Austro-Ungariei. Adică, exact aceeaşi conjunctură care va conduce la izbucnirea primului război mondial în iulie 1914. Rădăcinile se regăseau în anul 1908.

România, piedică în gloria Imperiului Austro-Ungar.
O singură neîmplinire umbrea gloria imperiului: România. Şi ea, ca şi Serbia, avea teritorii naţionale şi populaţii asuprite de dubla monarhie; şi ea visa la revanşa; şi ea ar fi trebuit umilită şi zdrobită în anul de graţie 1908. Dacă planul lui Aerenthal ar fi reuşit, atunci poate nu ar mai fi existat nici momentul 1916 şi nici Marea Unire din 1918. Dar, din fericire pentru noi, încercarea a eşuat.

Interesul Puterilor Centrale faţă de România nu era de dată recentă. Iar în preajma anului 1907, el se intensificase brusc. Istoricul Karl Scheerer a observat, la rândul său, noul tip de atenţie acordat României în acest interval cronologic. O răscoală care ar fi pus puterea de la Bucureşti în imposibilitatea de a mai guverna, urmată de intervenţia, solicitată sau impusă de la Viena, a trupelor austro-ungare pentru ocuparea şi “salvarea” situaţiei în zonă. Şi astfel se distrugea orice posibilitate a României de a acţiona pentru eliberarea românilor transilvăneni.

Reţeaua de spionaj a lui Eidinger……………………..
Centrul de unde se pregătea lovitura era oraşul Cernăuţi. Aici, generalul Fischer, şeful jandarmeriei austriece, înfiinţase un birou de plasare de forţa de muncă şi bani (bineînţeles şi spioni!) în România, birou condus de un anume N. Eidinger.

Acesta avea o sumară pregătire militară, iar tactica să de infiltrare a spionilor în ţara vecina se folosea de marile linii de cale ferată şi de şosele. În anul 1905, el a deschis un birou comercial în sediul hotelului Athénée Palace din Bucureşti şi a început plasarea de muncitori agricoli pe tot teritoriul României. În plus, oferea importante câştiguri arendaşilor, preluându-le produsele agricole şi livrându-le apoi armatei austro-ungare. Unele dintre cele mai profitabile relaţii de amiciţie, dar şi comerciale le-a avut cu de-acum cunoscută familie Fischer, marii arendaşi din regiunea Moldovei.

Alte ţinte ale spionajului austro-ungar şi care vor juca un rol important în evenimentele anului 1907 sunt reprezentate de tagma ziariştilor, în special de Constantin Mille şi ziarul Adevărul. Spionul imperial Günther raporta în acest sens la Viena: “Afacerea ziarului Adevărul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari sume”. În aceeaşi manieră se va “lucra” şi cu alte gazete, precum Universul, Epoca, ale căror “articole erau scrise” – mărturisea acelaşi Günther – “pe biroul meu”. Nu întâmplător, ele vor fi şi cele care vor lansa cifrele de 10-11.000 de morţi în tragicele evenimente. Cu alte cuvinte, până în 1907, Austro-Ungaria îşi crease o vastă reţea de spionaj şi influenţă, mergând de la periferie şi până în centru, implicând oameni politici, arendaşi, chiar şi mii de simpli lucrători, plasaţi de Eidinger în puncte considerate strategice. Reţeaua părea bine pusă la punct şi gata de acțiune.

Dacă foametea ar fi condus la răscoală, anul 1904 ar fi fost momentul cel mai propice în acest sens. În schimb, în 1907 se anunţau chiar recolte bune şi anul venea, lucru extrem de important, după alţi doi cu rezultate frumoase. Cum de a izbucnit totuşi revolta?

Flămânzi, satul de unde Imperiul Austro-Ungar a aprins fitilul
Un mare arendaş, Mochi Fischer, prieten cu Eidinger, a refuzat să semneze învoielile agricole cu ţăranii săi pentru anul 1907. A amânat şi refuzat orice ofertă, până când, la începutul lunii martie, ţăranii dintr-un sat cu nume parcă predestinat, Flămânzi, temându-se că vor rămâne fără lucru şi hrana, au cerut cu violenţă semnarea contractelor. Speriat, Mochi s-a refugiat la Cernăuţi, la prietenul său, fără însă să semneze nimic şi lăsându-i pe oameni de-a dreptul disperaţi. Pericolul lipsei de pământ, deci de muncă, era din ce în ce mai puternic………………………………….

Imediat, pe miile de hectare arendate de Fischer, apar personaje ciudate, care dau de băut la toată lumea şi îndeamnă la violenţă. Atacă primăriile, posturile de jandarmi; sunt înarmaţi şi au o evidentă pregătire militară. Toate rapoartele de la Botoşani, din judeţul Neamţ, arată acelaşi lucru: indivizi din afara satelor, cu uniforme ciudate şi rute de deplasare pe linia Botoşani-Cernăuţi sunt la rădăcina tuturor atacurilor. Carol I a înţeles rapid ce se întâmpla şi, pe data de 7 martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Suceava la Mihăileni să fie ocupată militar, pentru a împiedica infiltrările agenţilor austro-ungari. Dar era destul de târziu.

( citiți continuarea în partea a-2-a)

http://inforor.com/?p=170

Tara noastra a fost scoasa de pe lista producatorilor de aur certificati

Tara noastra a fost scoasa de pe lista producatorilor de aur certificati din cauza unui scandal financiar

Desi Romania este cunoscuta pentru rezervele sale naturale de aur, problema exploatarii acestuia nu va fi rezolvata curand. Chiar si in cazul in care se gaseste o solutie pentru exploatarea resurselor naturale, Romania va continua sa aiba de pierdut fiindca certificatul „good delivery”, care garanta accesul liber pe piata aurului, a fost pierdut in urma privatizarilor succesive ale fostului combinat metalurgic din Baia Mare.
In 1972, dupa multi ani in care minele de aur lucrau in pierdere, activitatea lor fiind subventionata gratie modelului economic socialist, care acoperea pierderile cu ajutorul ramurilor profitabile, Romania reusea sa intre pe lista de producatori de aur care beneficiau de certificatul de garantie „good delivery”. Acesta insemna ca fiecare lingou romanesc (turnat la combinatul metalurgic din Baia Mare) se inscria in standardele acceptate de London Bullion Market Association – organismul care reglementeaza piata metalelor pretioase la nivel mondial. Aurul prelucrat la Baia Mare avea, asadar, forma clasica de lingou, cu greutatea standard (intre 10,9 si 13,4 kilograme, in functie de continutul de aur pur), avea concentratia potrivita (de 995,09‰ aur pur), era marcat cu un numar de ordine, precum si doua poansoane – unul care nominaliza intreprinderea producatoare si unul al Bancii Nationale a Romaniei. Toate aceste insemne sunt obligatorii si in prezent pentru ca lingourile sa poata fi tranzactionate pe orice piata, la pretul oficial stabilit de bursa londoneza. Aici trebuie adaugat faptul ca, fara a avea certificatul „good delivery”, un producator de aur nu-si poate vinde lingourile decat platind expertize si, oricum, la un pret mai mic decat cel oficial.
Avantajul acestei garantii pentru aurul romanesc era extrem de important, mai ales in conditiile in care, in anii “80, Ceausescu a luat celebra decizie de a plati integral si cat mai repede datoria externa a Romaniei, „fara a precupeti niciun efort”… Si este cunoscut faptul ca acest efort s-a tradus nu numai prin exportul diverselor produse industriale finite, petrolului in Iugoslavia si chiar armelor in Africa si Orientul Mijlociu, ci in mod special prin vanzarea aurului din rezervele Bancii Nationale.

Cum s-a pierdut „garantia”

In prezent, Romania figureaza pe lista „good delivery” la rubrica destinata fostilor membri. Iar asta inca din anul 2002, ceea ce inseamna ca am avut acest avantaj timp de 30 de ani. Atat in 2002, cat si in prezent, motivul oficial al pierderii certificatului „good delivery” este ca productia autohtona de aur nu se mai incadreaza in standardele internationale. Adica a scazut sub pragul de 10 tone pe an, valoarea minima pentru a putea dispune de certificatul de garantie. Realitatea este insa alta. Practic, Romania a fost scoasa de pe lista producatorilor de aur „good delivery” din cauza unui scandal financiar care a falimentat compania anglo-indiana Allied Deals, proprietara in acel moment a combinatului baimarean.
La numai cativa ani dupa ce a cumparat de la statul roman cu 37 milioane de dolari intreprinderea Phoenix Baia Mare, Allied Deals a reusit sa o falimenteze prin mai multe afaceri oneroase si manevre financiare ilegale. In primul rand, este vorba de frauda bancara, deoarece Allied Deals a solicitat Deutsche Bank un credit in valoare de 600 milioane dolari pentru finantarea retehnologizarii combinatului baimarean, insa a prezentat garantii false, urmarea fiind diminuarea brusca a productiei societatii de la peste 10 tone de aur anual, cat prevede standardul „good delivery”, la circa doua tone pe an (cifra la care se pare ca se situeaza in prezent toata productia de aur a Romaniei). Escrocheria marca Allied Deals este confirmata de reputatul expert in domeniul metalelor pretioase Horia Ozarchevici, care a dezvaluit pentru SFin ca „indienii au avut niste optiuni de aur fara acoperire si au intrat in faliment. In momentul cand ei au intrat in faliment, fabrica de la Baia Mare si o fabrica din Peru au avut de suferit in mod direct”.

Mecanismul escrocheriei

Pentru a intelege mai bine modul in care anglo-indienii au reusit sa falimenteze Phoenix Baia Mare, trebuie clarificat faptul ca „optiunile de aur” reprezinta contracte care dau posibilitatea detinatorului (dar nu il obliga) sa cumpere sau sa vanda o cantitate de aur la un pret si o data predeterminate. Pretul unui contract de tip optiune depinde de pretul oficial („spot” – adica la momentul actual) al aurului, de nivelul pretului convenit initial („strike price”), de nivelul dobanzilor si de anticiparile privind volatilitatea pretului aurului in viitor, cu referire stricta la perioada care a mai ramas pana la ajungerea la maturitate a contractului.
Cu alte cuvinte, Allied Deals a incercat sa obtina un credit depunand ca garantie mai multe contracte de acest fel, care nu aveau insa acoperire, nici in planul productiei si probabil nici in ceea ce priveste eventuali cumparatori. Si pentru ca aceste „contracte” n-au putut fi respectate, iar frauda a fost descoperita, bursa londoneza a decis sa retraga imediat certificatul „good delivery” pentru aurul fabricat in Romania.

Urmari

Desi „ingineria” anglo-indiana a prejudiciat in mod direct si, cel putin deocamdata, iremediabil accesul neconditionat al aurului romanesc pe piata mondiala si productia de aur a societatii Phoenix Baia Mare, aceasta din urma a incercat sa confirme mitul al carui nume il poarta, insa „resurectia” a esuat. Astfel, dupa falimentare, compania ardeleana a fost preluata sub aripa protectoare a AVAB (actualmente AVAS) si vanduta pentru 3,5 milioane dolari, in prezent purtand denumirea de Cuprom. Evident, asa cum arata si numele, aurul s-a transformat in… cupru, in mare parte si din cauza faptului ca a fost pierdut certificatul „good delivery”.
Alt producator care exploata aurul romanesc si a avut de suferit de pe urma pierderii certificatului „good delivery” a fost Remin Baia Mare. Firma s-a asociat cu australienii de la Esmeralda pentru a infiinta compania Aurul Baia Mare, care a devenit celebra in anul 2000 din cauza unui scandal intre Romania si Ungaria pe tema deversarilor de cianuri in Tisa. Societatea in cauza nu se ocupa de prelucrarea aurului, ci doar de exportul unui aliaj din aur si argint cunoscut pe piata sub denumirea de „Dore”. Desi avea la dispozitie capacitatile de productie de aur de la fabrica Phoenix, Aurul Baia Mare a preferat varianta mai ieftina, neavand nici certificatul „good delivery” si nici un nivel al productiei care sa-i permita sa-l obtina din nou de la London Bullion. Astfel, aliajul este procesat in Anglia, desi Cuprom ar fi putut face foarte bine acest lucru.

Ce facem fara „good delivery”

„Fara dreptul de a vinde aur rapid, in conditii optime si la un pret garantat de bursa specializata, orice producator din Romania trebuie sa suporte costuri suplimentare pentru expertize realizate de laboratoare acreditate, fapt ce, evident, micsoreaza profitul inregistrat”, spune Marian Mihart, presedintele Patronatului Bijutierilor din Romania. Aceasta procedura implica plata unei taxe fie pentru toata cantitatea ce urmeaza a fi vanduta, fie pentru probele care se iau dupa topirea lingourilor. Concret, o firma autorizata verifica greutatea si dimensiunea lingourilor, o alta firma verifica puritatea aurului continut si toate aceste expertize se adauga la costurile suportate de producator sau vanzator. De obicei, aceste taxe reprezinta unul sau doua procente din pretul de bursa al metalului, ceea ce specialistii considera ca este destul de mult. In plus, lingourile de aur care nu au certificatul „good delivery”, chiar si insotite de toate rapoartele de expertiza necesare, nu pot fi vandute la pretul stabilit de bursa londoneza.

Interesele pe termen lung sunt afectate

„Sa fim sinceri: astazi noi nu mai indeplinim criteriile pentru a detine certificatul “good delivery”, pentru ca nu mai avem o productie anuala suficienta de aur”, spune Horia Ozarchevici, director adjunct al Directiei Emisiune, Tezaur si Casierie din cadrul BNR, intrebat de SFin in legatura cu sansele Romaniei de a intra in randul lumii civilizate in domeniul pietei metalelor pretioase si al aurului in mod special. Totusi, specialistul admite ca faptul ca am avut certificatul si l-am pierdut poate sa ne afecteze interesele pe termen lung.

Sursa: sfin.ro

Gherila virtuala

Luptători de gherilă (schiţă) / David Alfaro Siqueiros

de Camelia Jula

Citiţi, comentaţi, dezbateţi şi nu lăsaţi spaţiul de opinie să fie furat de purtători de mesaje propagandistice. Interveniţi cu ironie, cu argumente, cu umor, cu cinism, uneori, dar nu abandonaţi niciodată. Pentru că voi credeţi în ceea ce spuneţi şi pentru că spuneţi din convingere, nu fiindcă aşa vi se cere.

Teritoriul destinat comentariilor, de sub un articol (fie el pe un blog, pe site-ul unui ziar, în social media), devine un teren de luptă de gherilă (în sens pozitiv pentru subiectul articolului): ei, postacii, vin cu texte memorate, învăţate, folosite, refolosite, care mizează pe cuvinte şi elemente cheie cu rol de a influenţa cititorul; voi, antipostacii, sunteţi inventivi, îi deturnaţi, le deranjaţi flancurile, le demontaţi argumentele, le ţineţi piept oricât de mult şi-ar repeta placa. Confruntarea se vede în zeci şi sute de comentarii, iar cei care profită sunt cititorii neimplicaţi, nehotărâţi, care văd un meci corect, până la urmă, nu primesc doar o variantă a lucrurilor. Cuvântul „postac” nu există în DEX. El a apărut pentru că o anumită categorie de utilizatori online trebuia să poarte un nume. Din datul simplu cu opinia, lucrurile au evoluat în datul cu opinia cu un scop, un interes bine stabilit. Mediul politic a îmbrăţişat ideea cu braţele deschise şi aşa au apărut postacii şi fenomenul declanşat de simplitatea metodei. În fond, cât este de complicat să stai în faţa unei tastaturi, să discreditezi sau să lauzi pe unii şi alţii ori să faci propagandă, în baza unor texte deja concepute, eventual cu variaţiuni personale pe temă, dacă te duce mintea? Şi cine mama lui proxy server ştie cine eşti, câtă vreme internetul te poate ajuta să te ascunzi, după posibilităţi, ba cu un nickname, ba cu o adresă falsă, ba cu o identitate virtuală falsă?

Definiri ale postacului au apărut pe internet, oferite, în nota personală, de bloggeri, spre exemplu (dar nu numai):

Sutu.ro

„Postacul este cineva plătit de o anume organizaţie (de obicei, un partid politic) să scrie cât mai multe comentarii în favoarea “angajatorului” său pe cât mai multe site-uri de ştiri sau bloguri. Fiindcă le e foarte greu să gândească pe cont propriu, postacii primesc o listă cu mesaje gata fabricate, singura lor menire fiind să inventeze nişte nume şi nişte adrese de email. Cum îi descoperi pe postaci? Nimic mai simplu. Copiezi un mesaj despre care tu bănuieşti că e scris de un postac şi dai un o căutare pe Google. Vei avea adesea supriza de a da peste exact acelaşi mesaj pe foarte multe site-uri. Ba chiar acelaşi mesaj scris de mai multe ori în comentariile unui singur articol”.

Blog.webphoto.ro

„Postacii sunt acei viermuşi, plătiţi de partide şi de cine mai are bani de risipit, pentru a infesta orice site unde se discută ceva inteligent. De cele mai multe ori, postacii sunt ca partidele care le finanţează şederea în câte o pivniţă şi frecatul mentei pe internet, adică sunt perfect confundabili. Aşchiile livrate lor de ”comunicatorii” partidelor, pe care ei trebuie să le deverseze sub formă de rumeguş pe forumuri, seamănă destul de mult”.

Ziare.com

„La polul opus forumistului, şade postacul, care vrea să facă o baie de cuvinte într-o apă secată, din care n-a rămas decât nămolul, fără vreun rol terapeutic. Este, cum se spunea într-un cotidian naţional, „animalul social pe cale de răspândire, a cărui ocupaţie zilnică este să-şi dea cu părerea despre diverse teme”.

Ascunşi în anonimat comod, postacii pot fi în aceeaşi încăpere cu tine, dar pot părea la kilometri distanţă

Un material realizat de jurnalişti de la postul Deutsche Welle (în 2010, preluat de Mediafax) descria amploarea fenomenului postacilor în mediul politic din România, numindu-i, mai plastic, „mercenari retorici” angajaţi pentru a purta „războaie online, pline de atacuri la persoană extrem de dure şi împroşcări cu noroi”. Comportamentul unui postac a fost caracterizat drept „aruncare cu vitriol online” şi, deşi nu este specific României sau Europei de Est, s-a dovedit a avea o intensitate foarte mare în regiunea est-europeană, chiar mai mare decât în China, unde, potrivit sursei citate, guvernul plăteşte o grupare naţionalistă de bloggeri numită „Partidul 50 de cenţi” pentru a-şi ataca mereu opozanţii. Jurnaliştii DW au remarcat caracterul cel mai adesea rasist şi xenofob al postărilor de acest tip, limbajul ofensator, orientat către invectivă şi desele referiri la probleme etnice (în spaţiul est-european, acest lucru fiind un catalizator negativ puternic).

Motivat (financiar sau în alt mod) să fie activ în spaţiul virtual cu un anumit scop, servind un anumit interes, postacul a devenit indispensabil, mai ales în mediul politic. Ba chiar putem spune că aici acest gen de activitate a excelat: deşi PR-ii politici nu recunosc, oficial, că s-ar folosi de aşa ceva, „pe surse” se ştie că angajaţi la datul cu părerea sunt, de cele mai multe ori, cei din organizaţiile de studenţi ori de tineret ale partidelor. Pe principiul „acum este momentul să vă faceţi utili, remarcaţi şi să obţineţi promovări în viitor”, tinerii sunt fie mână de lucru la lipit afişe ori împărţit materiale electorale, fie mână de scris comentarii, injurii sau laude, în funcţie de situaţie. Înainte de 1989, am avut aplaudaci – oameni duşi obligat-forţat pe stadioane şi la marşuri, să îl aplaude pe „tovarăşul”; acum, avem postaci – tot un fel de aplaudaci, cu deosebirea că ei pot să aplaude doar partea interesată pe care o reprezintă şi să înjure restul, primind şi o recompensă pentru asta.

Exerciţiu de imaginaţie: postac? / Foto: Sherweb

Fenomenul postacilor a cuprins şi alte subiecte, nu doar cele politice. De ce un brand, o campanie sau un proiect nu ar putea să se folosească de oameni plătiţi să îl (o) laude, să minimizeze orice critică apărută şi să ducă o discuţie în direcţia dorită de compania interesată? Aşa aterizăm pe teritoriul gânditorilor de marketing şi PR, unde postacii sunt înarmaţi cu texte pentru fiecare situaţie, care încearcă să se îndepărteze de teritoriul invectivei înspre cel al argumentării coerente, astfel încât opinia să pară una reală, de bună-credinţă. Pentru autenticitate, persoanele care comentează nici măcar nu se mai dau anonime, ci pun la vedere un nume şi o adresă email care ar putea, foarte bine, să fie ale lor. Cititorul mai puţin avizat va observa o avalanşă de mesaje care par scrise de oameni care gândesc (aparent) independent şi se pronunţă favorabil unui proiect sau unui brand sau unei idei. Cititorul ceva mai avizat va remarca similitudini la nivelul mesajelor cu pricina, chiar dacă textele vor fi diferite, va sesiza repetiţii şi va putea să detecteze propaganda.

Surpriză? – nici oamenii din PR nu sunt tocmai dornici să discute subiectul. Mai ales când vine vorba de o temă sensibilă, pe care am ales-o ca studiu de caz: Roşia Montană. Neoficial, din nou, aflăm că, de multe ori, juniorii dintr-o agenţie sau studenţii aflaţi în internship-uri sunt puşi să facă acest tip de „muncă”. Fenomenul postacilor creaţi în jurul temei, însă, nu poate fi ignorat – indiferent că ar fi analizat la nivel de strategie sau de efect asupra publicului. Iar unul din efecte a fost apariţia antipostacului, ce a evoluat înspre un personaj colectiv, tot mai numeros, care se coagulează pentru a sugruma propaganda postacilor. Găsim exemple nenumărate, numai în comentariile articolelor TOTB, de reacţii (ale voastre) la activitatea postacilor: Roşianul din spatele salopetei Gold Corporation. Anonim; Goana după aur în vestul românesc: Roşia Montană, „vârful icebergului”; Scrisoarea unei roşience: este incredibil de uşor să cumperi un om; „RMGC caută noi talente pentru spoturi tv. Cu forţa”; Occupy RMGC;(un) Răspuns al României la scrisorile deschise de pe site-ul susţinut de RMGC – sunt doar câteva dintre ele. Dacă postacii par nişte roboţei ce repetă, inevitabil, aceleaşi texte, aceleaşi fraze, voi, antipostacii, sunteţi creativi, ironici, ingenioşi, demonstrând că nu intraţi în discuţie de dragul discuţiei, ci pentru că aveţi o opinie reală, a voastră, despre subiect. Am putea scrie un foileton povestind cu voi toţi despre ce anume vă face să fiţi luptători antipostaci, ce anume vă motivează să vă dedicaţi timp unei „cure de detoxifiere” a internetului de mesaje propagandistice. Am făcut cunoştinţă cu unul dintre voi, Mihai Papuc, pe care l-am descoperit printre cei care au lăsat mereu comentarii documentate la articole pe subiectul Roşia Montană, aşa că astăzi aflăm ce îl mână pe el în gherila virtuală.

Mihai Papuc

„Prin vara anului 2011 aveam vag habar despre o exploatare auriferă la Roşia Montană, împotriva căreia vociferau ceva ecologişti care nu-şi găseau altceva mai bun de făcut. Mai vedeam un banner pe net, o reclamă sau chiar emisiune la TV cu băieţii buni de laRMGC. Una peste alta, din punctul meu de vedere era un lucru mărunt care se întâmpla undeva prin Apuseni. Toate bune şi frumoase. Dar, într-o zi, aud eu la televizor cum domnul preşedinte îi soma pe politicieni să-şi vină în fire şi să dea mai repede avizele necesare începerii exploatării, că trebuie să producă aur pentru BNR. Dacă problema a ajuns la urechile şi în gura preşedintelui ţării, înseamnă că e ceva de importanţă naţională. Şi aşa a început incursiunea mea în vizuina iepurelui, descoperind, la fel ca Alice, o lume fantastică”.

Informarea, esenţială în orice facem / Foto: Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Cum urmăreşti ceea ce se scrie pe această temă?

Sunt înscris prin RSS la mai multe site-uri care au ca subiect proiectul de la Roşia Montană sau au frecvent articole pe această temă: totb.ro, Lupta pentru Roşia Montană, ROSIA MONTANA – PRO SIT UNESCO, articolele lui Mihai Goţiu de pe VoxPublica. Din greşeală, m-am abonat la blogul Roşia Montană Simplă, iar după ce am văzut orientarea autorului anonim, am decis să-l păstrez în lista mea de feed-uri – este chiar interesant să urmăreşti cum un şomer din Roşia Montană scrie cam câte două articole pe zi. Apropo, nu aţi vrea să îi oferiţi voi un job? Nu de altceva, dar curând va rămâne fără sursa de finanţare pentru blog, de îndată ce „investitorii strategici” de la Gabriel Resources vor pleca acasă cu coada între picioare.

Ce anume te-a făcut să combaţi postările vizibil favorabile companiei interesate, pe tema Roşia Montană?

Pe vremea când eram legat la ochi pe tema proiectului de la Roşia Montană mă informam despre ce se mai întâmplă în ţară din câteva ziare, dar mai ales Gândul. Periodic apărea câte un articol scris frumos despre beneficiile proiectului. Mai citeam uneori şi câteva comentarii – erau oameni care considerau că proiectul este dăunător, dar şi alţii care îl susţineau. Cam aşa vedeam lucrurile atunci, cu mai puţin de un an în urmă. Sunt convins că în prezent există în România persoane în general informate, care au o imagine similară despre ceea ce înseamnă Roşia Montană. Iar atunci când le răspund postacilor, nu o fac pentru a-i convinge pe ei, ci pentru a oferi informaţii cât mai complete unui nehotărât pe care l-ar putea arunca Google exact în schimbul de replici  pe această temă.

Postările tale arată documentare temeinică – cum reuşeşti să fii mereu la zi cu informaţiile?

Am precizat mai sus câteva surse de unde primesc zilnic informaţii cu privire la subiectul Roşia Montană. De fiecare dată când citesc ceva interesant, care îmi oferă informaţii noi, memorez pagina în bookmarks. Acolo am un director Roşia Montană şi până la două niveluri de subdirectoare, în funcţie de temele abordate: efectele poluării, studii, experţi etc. Astfel, îmi este uşor să regăsesc ceea ce am citit la un moment dat.

Cât timp implică această activitate (documentarea, postările)?

Nu am stat să contabilizez timpul ocupat de această preocupare. Mă informez cu privire la mai multe subiecte, Roşia Montană este doar unul dintre ele. Dacă timpul îmi permite la un moment dat sau dacă citesc comentarii care mă incită să răspund, intru în discuţie prin comentarii. Iar, dacă intru în horă, greu mă mai desprind din schimbul de replici – asta se poate observa şi din orele târzii din noapte la care am postat unele comentarii (a se ţine cont că dimineaţa mă trezesc pe la 6 ca să merg la serviciu, pentru că, spre deosebire de unele dintre persoanele pe care le contrez, eu nu câştig nimic de pe urma postărilor mele).

Ce anume te deranjează cel mai tare la activitatea acestor postaci, la acest tip de propagandă, până la urmă?

Mă deranjează că există postaci. Dar nu pot schimba asta, aşa că îmi impun să trec peste acest lucru. Mă deranjează mult mai mult atitudinea celor care îi atacă pe ei, chiar numai prin a-i numi direct postaci – cred că astfel le conferă mai multă credibilitate. Totodată, mă deranjează cei care încearcă să-i combată pe postaci fără argumente sau cu informaţii greşite – oamenii RMGC sunt bine informaţi şi speculează orice greşeală: revenind la cititorul ocazional trimis de Google în mijlocul schimbului de replici, îl putem pierde uşor în favoarea taberei pro RMGC (locuri de muncă, investiţii şi alte teme susţinute sus şi tare de mulţii lor purtători de vorbe), dacă citeşte o informaţie falsă oferită ca argument împotriva proiectului – cu siguranţă acolo se va ivi rapid un postac bine pregătit care să o catalogheze ca minciună intenţionată.

Foto: Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Ce efecte crezi că are această luptă virtuală (postaci – antipostaci) asupra cititorilor (mai ales asupra celor din categoria “nehotărâţi”)?

Din proprie experienţă, aceste schimburi de replici sunt deosebit de obositoare pentru cititor. Iar oamenii RMGC au experienţa necesară pentru a le face chiar mai obositoare: în lipsa argumentelor, deturnează discuţia spre teme diferite. Dacă vrem să-i convingem pe nehotărâţi că avem dreptate trebuie să evităm capcanele şi să ne oferim argumentele cât mai clar şi la obiect. Cel puţin în mediul online trebuie să învingem RMGC cu arma informaţiilor, le ajunge că au majoritatea instituţiilor de presă în buzunar.

Ai cunoscut vreodată pe cineva care să fie “postac” plătit? Cum ţi se pare această îndeletnicire (job, pentru unii)?

Nu am cunoscut niciun postac. Cred că este destul de tristă situaţia celor care au de îndeplinit acest job, indiferent cât de mult sunt plătiţi pentru asta – conştiinţa ar trebui să nu poată fi cumpărată cu niciun preţ, dar realitatea tristă ne demonstrează că, în prezent, conştiinţele se vând pe doi bani la colţ de stradă. Această practică nu are caracter de noutate – numai canalul prin care se transmite propaganda este diferit. „O minciună spusă destul de des devine adevăr” – afirmaţia de acum un secol este şi mai mult valabilă, având în vedere căile de pe care ne poate invada minciuna zi de zi. Dar să nu uităm că, din fericire, în ziua de azi, avem posibilitatea să contracarăm propaganda şi minciunile – Internetul încă liber face ca adevărul să fie la o căutare pe Google distanţă.

Ai simţit vreodată că discuţi cu un disc stricat? Sau că vrei să ieşi din calculator şi să-i zici vreo două verde-n faţă?

Nu prea am simţit nevoia să jignesc pe cineva. Deşi pun suflet în toate discuţiile în contradictoriu, încerc să îmi respect interlocutorul şi sunt conştient că, de cele mai multe ori, nu pot influenţa părerea unui contra-opinent care este convins că poziţia sa este cea corectă. În cazul postacilor RMGC, nu ei sunt publicul meu ţintă, ci cei care ar putea citi comentariile. De cele mai multe ori citeam aceleaşi argumente pe care le-am contrazis în comentarii anterioare. Iniţial m-a iritat că trebuie să repet contra-argumentele, apoi mi-am amintit de combinaţia magică Ctrl-C, Ctrl-V – dacă ei pot, noi de ce să nu o folosim?

Cum vezi tu rolul acestor antipostaci, cum i-am denumit, ca reacţie la postaci, în cazul Roşia Montană?

Rolul „luptătorilor antipostaci” este să aducă la suprafaţă, cel puţin în mediul online, toate acele „detalii” ale proiectului pe care RMGC vrea să le ţină sub preş. Suntem mulţi, avem adevărul de partea noastră, trebuie doar să ştim cum să îl prezentăm celor care nu au încă idee despre implicaţiile proiectului RMGC.

Mihai Papuc

„În întrebările şi răspunsurile de până acum ne-am concentrat pe RMGC şi postacii lor. Trebuie să fim însă cinstiţi şi să recunoaştem că ei îşi fac treaba destul de bine – profită de sistem pentru a câştiga cât mai mult. În schimb, autorităţile statului, cei care sunt plătiţi de noi şi ar trebui să aibă în vedere binele nostru, uită tot mai des care le este rolul. Lor trebuie să le demonstrăm că nu pot face chiar orice vor, că avem un cuvânt de spus. Cazul Roşia Montană demonstrează că se poate: o mână de oameni simpli au ţinut piept unei companii cu multe milioane de dolari în spate şi autorităţilor publice care au venit cu căciulile în mână să prindă cât mai multe firimituri de la masa bogaţilor. A durat 12 ani, dar azi sunt în atenţia întregii ţări şi foarte aproape de victoria finală împotriva RMGC”.

Serviciile secrete si televiziunile din Romania,

Pe de-o parte avem TVR, Pro TV, B1 TV, Antene si Realitatea. Pe de alta parte MOSSAD, SIE, ex-KGB, SRI…Chestiunea cu serviciile secrete si presa e de cand s-a inventat cea de a doua. Penetrarea, controlul, apararea sau, dupa caz, manipularea – in functie de originea serviciului care actioneaza – sunt printre prioritatile oricarui serviciu secret in relatia cu mass media. Dar, pentru a usura aceasta activitate si pentru a reusi sa arunce o tara in directia dorita la momentul potrivit, anumite servicii secrete, predominant straine, s-au gandit sa infiinteze chiar ele, prin intermediari, adevarate edificii ale manipularii opiniei publice, atrofierii simturilor si lobotomizarii natiunii.

Intr-un interviu, realizatorul TV Radu Moraru afirma despre el si echipa emisiunii Nasul, tocmai executati de la postul 10 TV, dupa ce au fost dislocati de la B1 TV, ca “Am fost pulverizati de o gasca transpartinica din politica si serviciile secrete”. Este vorba de o “trupa”, “de multe ori de nevazut”, “in care sunt implicati si oameni care au legatura cu serviciile secrete si cu politicieni din toate partidele”, dezvaluie Radu Moraru. Problema este, mai spune Moraru, ca “noi avem servicii secrete si avem oameni care actioneaza in numele serviciilor secrete, dar care n-au nici o legatura nici cu serviciile secrete nici cu Romania”.

Cui apartin, de fapt, televiziunile din Romania?, este o intrebare pe care ar trebui sa si-o puna fiecare telespectator inainte de a apasa pe butonul telecomenzii care il teleghideaza pe el si mintea sa. Pentru a da cat de cat raspunsul la aceasta intrebare o sa ne folosim doar de logica, luand la ochi principalale televiziuni, in special de stiri, din Romania.

10 Tv-Budapesta. Despre postul care tocmai l-a mazilit pe Radu Moraru nu e foarte greu sa-ti dai cu presupusul. Patronul 10 TV se numeste Zoltan Teszari iar grupul RCS-RDS – care intentioneaza sa lanseze o noua televiziune de stiri – are sediul central la Budapesta.

Realitatea-Zona KGB. Despre Realitatea TV , televiziune care tocmai a ramas fara 600 de angajati, la fel, raspunsul e destul de cunoscut. Personajul Sorin Ovidiu Vintu apare in rapoarte ale ofiterilor de informatii romani ca o interfata a intereselor rusesti in Romania si Republica Moldova. Deci, sa spunem, generic, Realitatea a apartinut ex-KGB-ului, fie ca e vorba de FSB, SVR sau GRU. RTV-SRI. Pentru a sparge aceasta unitate masiva antiromaneasca a intrat in scena, dupa cum stiti, Sebastian Ghita cu Asesoft. Acum, tinand cont ca Asesoft este o companie strict romaneasca nu putem, tot asa, decat sa presupunem ca are o oarecare tangenta cu SRI.

Noua Realitate – Mossad. Penalul Vintu, ca sa abureasca serviciile romanesti, l-a bagat in scena insa pe Elan Schwartzenberg. In aceasta formula, cuplul Vîntu-Schwartzenberg vrea sa-si pacaleasca partenerii si creditorii prin metoda FNI, afirma managerul Asesoft, Sebastian Ghita. Elan (Emilian cum figureaza in actele oficiale, sau Mimi cum era alintat de prieteni) este originar din Harlau iar familia sa a emigrat in Israel in anul 1980. Parintii sai ar rezilia in prezent in statiunea balneara Netanya. Bazandu-ne tot pe logica, nu putem crede ca Schwartzenberg ar fi afiliat in vreun fel serviciilor secrete arabe… Sa spunem, deci: MOSSAD.

PRO-Shin Bet (tot Mossad). Asa ajungem la principala televiziune de stiri a Romaniei, practic formatoarea celorlalte: Pro Tv, cu satelitii aferenti – posturile de televiziune Acasa, Pro TV International, Pro Cinema, Sport.ro si MTV Romania. Infiintata de Adrian Sarbu, fostul sef de cabinet al lui Petre Roman, televiziunea apartine in prezent grupului Central European Media Enterprises (CME). CME, prin canalele sale aflate in Romania, Cehia, Slovacia, Slovenia, Croatia, Bulgaria si Ucraina, acopera o piata de 97 de milioane de telespectatori si se afla in proprietatea miliardarului Ronald S. Lauder. Lauder este si presedintele Congresului Mondial Evreiesc.

Antenele-SIE. Ce a mai ramas? Ah, Antenele si B1 TV. Aici avem de a face cu ceea ce Radu Moraru numea “trupa invizibila” – personaje corupte din politica si economie cu relatii in serviciile secrete romanesti dar fara a reprezenta de fapt nici serviciile nici Romania. Le iau la pachet pentru ca sunt la pachet. Despre Antenele turnarromului Voiculescu nu este cazul, cred, sa intru in vreun amanunt. Dar cazul noului B1 Tv, preluat de la familia Paunescu, altfel iubitoare a “stransei prietenii” romano-ruse (sau ruso-romane?), si aflat in prezent sub manageriatul fostului administrator al televiziunilor lui Voiculescu si sefulet la Grivco, Sorin Oancea, este mai interesant. Curatat de niste licheni aparuti prin coabitarea cu EvZ, ca Ioana Lupea si Mircea Marian, postul s-a pricopsit rapid cu personaje oarecum asemanatoare. Un Robert Turcescu, facut scapat de la Realitatea cu doar o zi inainte de arestarea lui Sorin Ovidiu Vintu – binefacatorul sau cu ceva milioane de euro – sau un Andrei Badin – alintat de presedintele Romaniei cu “Bai, caraghiosule!” -, o fosta portavoce anti-Basescu cu spume, pe cand era la Antena lui Voiculescu. Azi, cuminte, in bancuta lui. Despre acesta din urma, Ioan T. Morar afirma ca are legaturi cu SIE, care l-ar fi insarcinat cu misiuni pe langa Casa Regala si legionarii din exil, in timp ce altii amintesc relatia lui de subordonare cu Uly Valureanu alias Ulrich Friedberg Valureanu, redactor sef la ISRO-PRESS, “revista dedicata exclusiv universului evreilor nascuti in Romania si relatiilor de prietenie dintre Israel si Romania”. Luand acest caz aparent paradoxal – un element vehement anti-Basescu la un post presupus pro-Basescu -, drept referential in ce priveste B1 TV, intrebarea este: SIE sau MOSSAD? Daca mai observam si ca pe la EvZ – ziarul condus, se spune, de Dan Andronic si prietenii – unii cam intra in priza la stirile despre “poporul ales”, raspunsul e, asadar, undeva pe la mijloc.

TVR-zona KGB. Era sa uit tocmai de TVR! Postul national de televiziune nu mai apartine Romaniei de cand la conducerea lui s-a instalat o “gasca” nu transpartinica ci de-a dreptul neo-kominternista. Conducerea TVR este acaparata in totalitate de oamenii GDS-ului, organizatie infiintata in paralel cu FSN de Silviu Brucan, cu sprijinul financiar al condamnatului penal George Soros. Alexandru “Andi” Lazescu, fost vicepresedinte UASCR-Iasi, apoi sef al GDS-Iasi si asociat al unui alt renumit infractor penal, Sorin Ovidiu Vintu, a fost obligat in trecut sa demisioneze de la TVR, chiar in timpul scandalului FNI. Ulterior, a revenit in Consiliul de Administratie TVR pe baza sprijinului fostului presedinte Emil Constantinescu ot Tighina, la recomandarea consilierilor prezidentiali Zoe Petre si Dorin Marian, afiliati centralei GDS si, respectiv, serviciului de informatii al lui Dinu Patriciu, deservitor la randul lui al intereselor rusesti. Despre Rodica Culcer, sefa pensionara a stirilor TVR, nu cred ca mai este cazul sa amintesc ca, dupa o perioada de acomodare cu limbile straine la “Era Socialista” si pe langa CC al PCR, a lucrat ca secretara la Ambasada SUA pe vremea Raposatului, cand orice cetatean roman care statea mai mult de o ora in incinta statului american era automat cadru al fostei Securitati. Ulterior, “tovarasa colonel” a urmat mai multe stagii de pregatire pe meleaguri straine, in institutii unde se calca pe bombeu atat agentii ex-KGB cat si cei ai MOSSAD. Viitorul acestei “trupe invizibile” a fost de altfel descris de insusi “Andi” Lazescu, in arzatoarea “Flacara Iasului”: “Suntem comunisti, sau viitori comunisti, si in orice moment trebuie sa ne comportam ca atare, sa privim spre viitor, care este al nostru”.

de M Petean

NOI SUNTEM UN POPOR TOLERANT !

Alionesco Nicolas

În februarie 1989, pentru tot felul de motive personale, tânàr jurist, munceam în turism, manager într-un bun hotel parizian. Într-o bunà zi, un vizitator pune pe receptie, adresându-mi-se în limba germanà, un pasaport german cu nume nu foarte obisnuit : Stefan Purcelean.
Cu bun simt îi atrag atentia omului distins si în vârstà din fata mea cà nu mi se pare prea germanà rezonanta numelui si cà eu as putea sà ghicesc usor originea sa. Bàtrânul domn zâmbeste si îmi spune surâzàtor :
- Ich bin in Siebenbürgen geboren !
- Ich, auch ! adaug eu.
Si continuàm în limba românà. Adaug acum cà dacà faceti o càutare google cu Dr. Stefan Purcelean, veti descoperi o somitate internationalà în biosisteme si silviculturà. Domnul academician de origine românà se afla la Paris chemat de Academia francezà pentru o comunicare importantà si titlul de membru corespondent. Domnul Purcelean era membru si al aceleiasi academii din Italia, Germania si chiar SUA. Desigur, în cea mai purà traditie nationalà (si comunistà, fiindcà patriotismul obligatoriu de tip comunist nu iartà tràdarea de patrie) domnului Purcelean i s-a retras calitatea de academician si chiar numele din absolut toate analele, manualele, iar lucràrile sale stiintifice de un extraordinar nivel au fost retrase chiar si din biblioteca universitarà din România. Copilul nàscut în Muntii Bârgàului si îndràgostit de pàdure si naturà pânà la a atinge nivelul academic fàcuse "greseala" sà se càsàtoreascà cu o femeie de origine germanà. Obositi si în vârstà hotàrâserà sà nu mai înghità umilinte oficiale si epoca de aur si emigraserà în Germania. Dar bistriteanul, fost bàiet care cutreiera pàduri, a reluat munca sa de 'doctor silvicultor' la Hanovra, ajutat si de Academia germanà.
Si ce vorbesc doi români din stràinàtate ? Despre România.
La barul hotelului, câteva seri la rând, la câte un vin francez sau un pahar de Champagne am depànat amintiri si povestit româneste. La un moment dat academicianul devenit prieten lanseazà sententios :
- NOI SUNTEM UN POPOR TOLERANT !
- Drace - zic eu - làsati-mà sà và contrazic !
Si cum eram plecat de doar sapte ani din România îi povestesc cum în amintirile mele încà proaspete, oamenii se calcà în picioare pe scàrile autobuselor, se înjurà la cozi si la ghisee, si restul, nu mà fac sà fiu de acord cu toleranta la români.
- Lasà cà ai sà vezi tu ! îmi spune academicianul.

Au trecut peste 23 de ani, s-au întâmplat atâtea, domnul Stefan Purcelean a murit în 1995, omagiat de Academia francezà, dar trist si departe de pàdurile bistritene care îi lipseau (a plâns când a revenit cu diploma aceea minunatà în mânà, de membru al Academiei franceze si a spus doar "Am învins").

Da, domnule academician, và multumesc pentru prietenie si adevàr, ce mare dreptate ati avut, fatà de mine tânàrul acela naiv :
"NOI SUNTEM UN POPOR TOLERANT !"

Noi suntem un popor tolerant ! Toleràm orice, minciuna, hotia, prostia... nu mai adaug... de ce sà và stric ziua cu... toate acestea.

O zi bunà si STOP manipulàrii.

Paris, Ile-de-France, France