Gherila virtuala

Luptători de gherilă (schiţă) / David Alfaro Siqueiros

de Camelia Jula

Citiţi, comentaţi, dezbateţi şi nu lăsaţi spaţiul de opinie să fie furat de purtători de mesaje propagandistice. Interveniţi cu ironie, cu argumente, cu umor, cu cinism, uneori, dar nu abandonaţi niciodată. Pentru că voi credeţi în ceea ce spuneţi şi pentru că spuneţi din convingere, nu fiindcă aşa vi se cere.

Teritoriul destinat comentariilor, de sub un articol (fie el pe un blog, pe site-ul unui ziar, în social media), devine un teren de luptă de gherilă (în sens pozitiv pentru subiectul articolului): ei, postacii, vin cu texte memorate, învăţate, folosite, refolosite, care mizează pe cuvinte şi elemente cheie cu rol de a influenţa cititorul; voi, antipostacii, sunteţi inventivi, îi deturnaţi, le deranjaţi flancurile, le demontaţi argumentele, le ţineţi piept oricât de mult şi-ar repeta placa. Confruntarea se vede în zeci şi sute de comentarii, iar cei care profită sunt cititorii neimplicaţi, nehotărâţi, care văd un meci corect, până la urmă, nu primesc doar o variantă a lucrurilor. Cuvântul „postac” nu există în DEX. El a apărut pentru că o anumită categorie de utilizatori online trebuia să poarte un nume. Din datul simplu cu opinia, lucrurile au evoluat în datul cu opinia cu un scop, un interes bine stabilit. Mediul politic a îmbrăţişat ideea cu braţele deschise şi aşa au apărut postacii şi fenomenul declanşat de simplitatea metodei. În fond, cât este de complicat să stai în faţa unei tastaturi, să discreditezi sau să lauzi pe unii şi alţii ori să faci propagandă, în baza unor texte deja concepute, eventual cu variaţiuni personale pe temă, dacă te duce mintea? Şi cine mama lui proxy server ştie cine eşti, câtă vreme internetul te poate ajuta să te ascunzi, după posibilităţi, ba cu un nickname, ba cu o adresă falsă, ba cu o identitate virtuală falsă?

Definiri ale postacului au apărut pe internet, oferite, în nota personală, de bloggeri, spre exemplu (dar nu numai):

Sutu.ro

„Postacul este cineva plătit de o anume organizaţie (de obicei, un partid politic) să scrie cât mai multe comentarii în favoarea “angajatorului” său pe cât mai multe site-uri de ştiri sau bloguri. Fiindcă le e foarte greu să gândească pe cont propriu, postacii primesc o listă cu mesaje gata fabricate, singura lor menire fiind să inventeze nişte nume şi nişte adrese de email. Cum îi descoperi pe postaci? Nimic mai simplu. Copiezi un mesaj despre care tu bănuieşti că e scris de un postac şi dai un o căutare pe Google. Vei avea adesea supriza de a da peste exact acelaşi mesaj pe foarte multe site-uri. Ba chiar acelaşi mesaj scris de mai multe ori în comentariile unui singur articol”.

Blog.webphoto.ro

„Postacii sunt acei viermuşi, plătiţi de partide şi de cine mai are bani de risipit, pentru a infesta orice site unde se discută ceva inteligent. De cele mai multe ori, postacii sunt ca partidele care le finanţează şederea în câte o pivniţă şi frecatul mentei pe internet, adică sunt perfect confundabili. Aşchiile livrate lor de ”comunicatorii” partidelor, pe care ei trebuie să le deverseze sub formă de rumeguş pe forumuri, seamănă destul de mult”.

Ziare.com

„La polul opus forumistului, şade postacul, care vrea să facă o baie de cuvinte într-o apă secată, din care n-a rămas decât nămolul, fără vreun rol terapeutic. Este, cum se spunea într-un cotidian naţional, „animalul social pe cale de răspândire, a cărui ocupaţie zilnică este să-şi dea cu părerea despre diverse teme”.

Ascunşi în anonimat comod, postacii pot fi în aceeaşi încăpere cu tine, dar pot părea la kilometri distanţă

Un material realizat de jurnalişti de la postul Deutsche Welle (în 2010, preluat de Mediafax) descria amploarea fenomenului postacilor în mediul politic din România, numindu-i, mai plastic, „mercenari retorici” angajaţi pentru a purta „războaie online, pline de atacuri la persoană extrem de dure şi împroşcări cu noroi”. Comportamentul unui postac a fost caracterizat drept „aruncare cu vitriol online” şi, deşi nu este specific României sau Europei de Est, s-a dovedit a avea o intensitate foarte mare în regiunea est-europeană, chiar mai mare decât în China, unde, potrivit sursei citate, guvernul plăteşte o grupare naţionalistă de bloggeri numită „Partidul 50 de cenţi” pentru a-şi ataca mereu opozanţii. Jurnaliştii DW au remarcat caracterul cel mai adesea rasist şi xenofob al postărilor de acest tip, limbajul ofensator, orientat către invectivă şi desele referiri la probleme etnice (în spaţiul est-european, acest lucru fiind un catalizator negativ puternic).

Motivat (financiar sau în alt mod) să fie activ în spaţiul virtual cu un anumit scop, servind un anumit interes, postacul a devenit indispensabil, mai ales în mediul politic. Ba chiar putem spune că aici acest gen de activitate a excelat: deşi PR-ii politici nu recunosc, oficial, că s-ar folosi de aşa ceva, „pe surse” se ştie că angajaţi la datul cu părerea sunt, de cele mai multe ori, cei din organizaţiile de studenţi ori de tineret ale partidelor. Pe principiul „acum este momentul să vă faceţi utili, remarcaţi şi să obţineţi promovări în viitor”, tinerii sunt fie mână de lucru la lipit afişe ori împărţit materiale electorale, fie mână de scris comentarii, injurii sau laude, în funcţie de situaţie. Înainte de 1989, am avut aplaudaci – oameni duşi obligat-forţat pe stadioane şi la marşuri, să îl aplaude pe „tovarăşul”; acum, avem postaci – tot un fel de aplaudaci, cu deosebirea că ei pot să aplaude doar partea interesată pe care o reprezintă şi să înjure restul, primind şi o recompensă pentru asta.

Exerciţiu de imaginaţie: postac? / Foto: Sherweb

Fenomenul postacilor a cuprins şi alte subiecte, nu doar cele politice. De ce un brand, o campanie sau un proiect nu ar putea să se folosească de oameni plătiţi să îl (o) laude, să minimizeze orice critică apărută şi să ducă o discuţie în direcţia dorită de compania interesată? Aşa aterizăm pe teritoriul gânditorilor de marketing şi PR, unde postacii sunt înarmaţi cu texte pentru fiecare situaţie, care încearcă să se îndepărteze de teritoriul invectivei înspre cel al argumentării coerente, astfel încât opinia să pară una reală, de bună-credinţă. Pentru autenticitate, persoanele care comentează nici măcar nu se mai dau anonime, ci pun la vedere un nume şi o adresă email care ar putea, foarte bine, să fie ale lor. Cititorul mai puţin avizat va observa o avalanşă de mesaje care par scrise de oameni care gândesc (aparent) independent şi se pronunţă favorabil unui proiect sau unui brand sau unei idei. Cititorul ceva mai avizat va remarca similitudini la nivelul mesajelor cu pricina, chiar dacă textele vor fi diferite, va sesiza repetiţii şi va putea să detecteze propaganda.

Surpriză? – nici oamenii din PR nu sunt tocmai dornici să discute subiectul. Mai ales când vine vorba de o temă sensibilă, pe care am ales-o ca studiu de caz: Roşia Montană. Neoficial, din nou, aflăm că, de multe ori, juniorii dintr-o agenţie sau studenţii aflaţi în internship-uri sunt puşi să facă acest tip de „muncă”. Fenomenul postacilor creaţi în jurul temei, însă, nu poate fi ignorat – indiferent că ar fi analizat la nivel de strategie sau de efect asupra publicului. Iar unul din efecte a fost apariţia antipostacului, ce a evoluat înspre un personaj colectiv, tot mai numeros, care se coagulează pentru a sugruma propaganda postacilor. Găsim exemple nenumărate, numai în comentariile articolelor TOTB, de reacţii (ale voastre) la activitatea postacilor: Roşianul din spatele salopetei Gold Corporation. Anonim; Goana după aur în vestul românesc: Roşia Montană, „vârful icebergului”; Scrisoarea unei roşience: este incredibil de uşor să cumperi un om; „RMGC caută noi talente pentru spoturi tv. Cu forţa”; Occupy RMGC;(un) Răspuns al României la scrisorile deschise de pe site-ul susţinut de RMGC – sunt doar câteva dintre ele. Dacă postacii par nişte roboţei ce repetă, inevitabil, aceleaşi texte, aceleaşi fraze, voi, antipostacii, sunteţi creativi, ironici, ingenioşi, demonstrând că nu intraţi în discuţie de dragul discuţiei, ci pentru că aveţi o opinie reală, a voastră, despre subiect. Am putea scrie un foileton povestind cu voi toţi despre ce anume vă face să fiţi luptători antipostaci, ce anume vă motivează să vă dedicaţi timp unei „cure de detoxifiere” a internetului de mesaje propagandistice. Am făcut cunoştinţă cu unul dintre voi, Mihai Papuc, pe care l-am descoperit printre cei care au lăsat mereu comentarii documentate la articole pe subiectul Roşia Montană, aşa că astăzi aflăm ce îl mână pe el în gherila virtuală.

Mihai Papuc

„Prin vara anului 2011 aveam vag habar despre o exploatare auriferă la Roşia Montană, împotriva căreia vociferau ceva ecologişti care nu-şi găseau altceva mai bun de făcut. Mai vedeam un banner pe net, o reclamă sau chiar emisiune la TV cu băieţii buni de laRMGC. Una peste alta, din punctul meu de vedere era un lucru mărunt care se întâmpla undeva prin Apuseni. Toate bune şi frumoase. Dar, într-o zi, aud eu la televizor cum domnul preşedinte îi soma pe politicieni să-şi vină în fire şi să dea mai repede avizele necesare începerii exploatării, că trebuie să producă aur pentru BNR. Dacă problema a ajuns la urechile şi în gura preşedintelui ţării, înseamnă că e ceva de importanţă naţională. Şi aşa a început incursiunea mea în vizuina iepurelui, descoperind, la fel ca Alice, o lume fantastică”.

Informarea, esenţială în orice facem / Foto: Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Cum urmăreşti ceea ce se scrie pe această temă?

Sunt înscris prin RSS la mai multe site-uri care au ca subiect proiectul de la Roşia Montană sau au frecvent articole pe această temă: totb.ro, Lupta pentru Roşia Montană, ROSIA MONTANA – PRO SIT UNESCO, articolele lui Mihai Goţiu de pe VoxPublica. Din greşeală, m-am abonat la blogul Roşia Montană Simplă, iar după ce am văzut orientarea autorului anonim, am decis să-l păstrez în lista mea de feed-uri – este chiar interesant să urmăreşti cum un şomer din Roşia Montană scrie cam câte două articole pe zi. Apropo, nu aţi vrea să îi oferiţi voi un job? Nu de altceva, dar curând va rămâne fără sursa de finanţare pentru blog, de îndată ce „investitorii strategici” de la Gabriel Resources vor pleca acasă cu coada între picioare.

Ce anume te-a făcut să combaţi postările vizibil favorabile companiei interesate, pe tema Roşia Montană?

Pe vremea când eram legat la ochi pe tema proiectului de la Roşia Montană mă informam despre ce se mai întâmplă în ţară din câteva ziare, dar mai ales Gândul. Periodic apărea câte un articol scris frumos despre beneficiile proiectului. Mai citeam uneori şi câteva comentarii – erau oameni care considerau că proiectul este dăunător, dar şi alţii care îl susţineau. Cam aşa vedeam lucrurile atunci, cu mai puţin de un an în urmă. Sunt convins că în prezent există în România persoane în general informate, care au o imagine similară despre ceea ce înseamnă Roşia Montană. Iar atunci când le răspund postacilor, nu o fac pentru a-i convinge pe ei, ci pentru a oferi informaţii cât mai complete unui nehotărât pe care l-ar putea arunca Google exact în schimbul de replici  pe această temă.

Postările tale arată documentare temeinică – cum reuşeşti să fii mereu la zi cu informaţiile?

Am precizat mai sus câteva surse de unde primesc zilnic informaţii cu privire la subiectul Roşia Montană. De fiecare dată când citesc ceva interesant, care îmi oferă informaţii noi, memorez pagina în bookmarks. Acolo am un director Roşia Montană şi până la două niveluri de subdirectoare, în funcţie de temele abordate: efectele poluării, studii, experţi etc. Astfel, îmi este uşor să regăsesc ceea ce am citit la un moment dat.

Cât timp implică această activitate (documentarea, postările)?

Nu am stat să contabilizez timpul ocupat de această preocupare. Mă informez cu privire la mai multe subiecte, Roşia Montană este doar unul dintre ele. Dacă timpul îmi permite la un moment dat sau dacă citesc comentarii care mă incită să răspund, intru în discuţie prin comentarii. Iar, dacă intru în horă, greu mă mai desprind din schimbul de replici – asta se poate observa şi din orele târzii din noapte la care am postat unele comentarii (a se ţine cont că dimineaţa mă trezesc pe la 6 ca să merg la serviciu, pentru că, spre deosebire de unele dintre persoanele pe care le contrez, eu nu câştig nimic de pe urma postărilor mele).

Ce anume te deranjează cel mai tare la activitatea acestor postaci, la acest tip de propagandă, până la urmă?

Mă deranjează că există postaci. Dar nu pot schimba asta, aşa că îmi impun să trec peste acest lucru. Mă deranjează mult mai mult atitudinea celor care îi atacă pe ei, chiar numai prin a-i numi direct postaci – cred că astfel le conferă mai multă credibilitate. Totodată, mă deranjează cei care încearcă să-i combată pe postaci fără argumente sau cu informaţii greşite – oamenii RMGC sunt bine informaţi şi speculează orice greşeală: revenind la cititorul ocazional trimis de Google în mijlocul schimbului de replici, îl putem pierde uşor în favoarea taberei pro RMGC (locuri de muncă, investiţii şi alte teme susţinute sus şi tare de mulţii lor purtători de vorbe), dacă citeşte o informaţie falsă oferită ca argument împotriva proiectului – cu siguranţă acolo se va ivi rapid un postac bine pregătit care să o catalogheze ca minciună intenţionată.

Foto: Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Ce efecte crezi că are această luptă virtuală (postaci – antipostaci) asupra cititorilor (mai ales asupra celor din categoria “nehotărâţi”)?

Din proprie experienţă, aceste schimburi de replici sunt deosebit de obositoare pentru cititor. Iar oamenii RMGC au experienţa necesară pentru a le face chiar mai obositoare: în lipsa argumentelor, deturnează discuţia spre teme diferite. Dacă vrem să-i convingem pe nehotărâţi că avem dreptate trebuie să evităm capcanele şi să ne oferim argumentele cât mai clar şi la obiect. Cel puţin în mediul online trebuie să învingem RMGC cu arma informaţiilor, le ajunge că au majoritatea instituţiilor de presă în buzunar.

Ai cunoscut vreodată pe cineva care să fie “postac” plătit? Cum ţi se pare această îndeletnicire (job, pentru unii)?

Nu am cunoscut niciun postac. Cred că este destul de tristă situaţia celor care au de îndeplinit acest job, indiferent cât de mult sunt plătiţi pentru asta – conştiinţa ar trebui să nu poată fi cumpărată cu niciun preţ, dar realitatea tristă ne demonstrează că, în prezent, conştiinţele se vând pe doi bani la colţ de stradă. Această practică nu are caracter de noutate – numai canalul prin care se transmite propaganda este diferit. „O minciună spusă destul de des devine adevăr” – afirmaţia de acum un secol este şi mai mult valabilă, având în vedere căile de pe care ne poate invada minciuna zi de zi. Dar să nu uităm că, din fericire, în ziua de azi, avem posibilitatea să contracarăm propaganda şi minciunile – Internetul încă liber face ca adevărul să fie la o căutare pe Google distanţă.

Ai simţit vreodată că discuţi cu un disc stricat? Sau că vrei să ieşi din calculator şi să-i zici vreo două verde-n faţă?

Nu prea am simţit nevoia să jignesc pe cineva. Deşi pun suflet în toate discuţiile în contradictoriu, încerc să îmi respect interlocutorul şi sunt conştient că, de cele mai multe ori, nu pot influenţa părerea unui contra-opinent care este convins că poziţia sa este cea corectă. În cazul postacilor RMGC, nu ei sunt publicul meu ţintă, ci cei care ar putea citi comentariile. De cele mai multe ori citeam aceleaşi argumente pe care le-am contrazis în comentarii anterioare. Iniţial m-a iritat că trebuie să repet contra-argumentele, apoi mi-am amintit de combinaţia magică Ctrl-C, Ctrl-V – dacă ei pot, noi de ce să nu o folosim?

Cum vezi tu rolul acestor antipostaci, cum i-am denumit, ca reacţie la postaci, în cazul Roşia Montană?

Rolul „luptătorilor antipostaci” este să aducă la suprafaţă, cel puţin în mediul online, toate acele „detalii” ale proiectului pe care RMGC vrea să le ţină sub preş. Suntem mulţi, avem adevărul de partea noastră, trebuie doar să ştim cum să îl prezentăm celor care nu au încă idee despre implicaţiile proiectului RMGC.

Mihai Papuc

„În întrebările şi răspunsurile de până acum ne-am concentrat pe RMGC şi postacii lor. Trebuie să fim însă cinstiţi şi să recunoaştem că ei îşi fac treaba destul de bine – profită de sistem pentru a câştiga cât mai mult. În schimb, autorităţile statului, cei care sunt plătiţi de noi şi ar trebui să aibă în vedere binele nostru, uită tot mai des care le este rolul. Lor trebuie să le demonstrăm că nu pot face chiar orice vor, că avem un cuvânt de spus. Cazul Roşia Montană demonstrează că se poate: o mână de oameni simpli au ţinut piept unei companii cu multe milioane de dolari în spate şi autorităţilor publice care au venit cu căciulile în mână să prindă cât mai multe firimituri de la masa bogaţilor. A durat 12 ani, dar azi sunt în atenţia întregii ţări şi foarte aproape de victoria finală împotriva RMGC”.

Serviciile secrete si televiziunile din Romania,

Pe de-o parte avem TVR, Pro TV, B1 TV, Antene si Realitatea. Pe de alta parte MOSSAD, SIE, ex-KGB, SRI…Chestiunea cu serviciile secrete si presa e de cand s-a inventat cea de a doua. Penetrarea, controlul, apararea sau, dupa caz, manipularea – in functie de originea serviciului care actioneaza – sunt printre prioritatile oricarui serviciu secret in relatia cu mass media. Dar, pentru a usura aceasta activitate si pentru a reusi sa arunce o tara in directia dorita la momentul potrivit, anumite servicii secrete, predominant straine, s-au gandit sa infiinteze chiar ele, prin intermediari, adevarate edificii ale manipularii opiniei publice, atrofierii simturilor si lobotomizarii natiunii.

Intr-un interviu, realizatorul TV Radu Moraru afirma despre el si echipa emisiunii Nasul, tocmai executati de la postul 10 TV, dupa ce au fost dislocati de la B1 TV, ca “Am fost pulverizati de o gasca transpartinica din politica si serviciile secrete”. Este vorba de o “trupa”, “de multe ori de nevazut”, “in care sunt implicati si oameni care au legatura cu serviciile secrete si cu politicieni din toate partidele”, dezvaluie Radu Moraru. Problema este, mai spune Moraru, ca “noi avem servicii secrete si avem oameni care actioneaza in numele serviciilor secrete, dar care n-au nici o legatura nici cu serviciile secrete nici cu Romania”.

Cui apartin, de fapt, televiziunile din Romania?, este o intrebare pe care ar trebui sa si-o puna fiecare telespectator inainte de a apasa pe butonul telecomenzii care il teleghideaza pe el si mintea sa. Pentru a da cat de cat raspunsul la aceasta intrebare o sa ne folosim doar de logica, luand la ochi principalale televiziuni, in special de stiri, din Romania.

10 Tv-Budapesta. Despre postul care tocmai l-a mazilit pe Radu Moraru nu e foarte greu sa-ti dai cu presupusul. Patronul 10 TV se numeste Zoltan Teszari iar grupul RCS-RDS – care intentioneaza sa lanseze o noua televiziune de stiri – are sediul central la Budapesta.

Realitatea-Zona KGB. Despre Realitatea TV , televiziune care tocmai a ramas fara 600 de angajati, la fel, raspunsul e destul de cunoscut. Personajul Sorin Ovidiu Vintu apare in rapoarte ale ofiterilor de informatii romani ca o interfata a intereselor rusesti in Romania si Republica Moldova. Deci, sa spunem, generic, Realitatea a apartinut ex-KGB-ului, fie ca e vorba de FSB, SVR sau GRU. RTV-SRI. Pentru a sparge aceasta unitate masiva antiromaneasca a intrat in scena, dupa cum stiti, Sebastian Ghita cu Asesoft. Acum, tinand cont ca Asesoft este o companie strict romaneasca nu putem, tot asa, decat sa presupunem ca are o oarecare tangenta cu SRI.

Noua Realitate – Mossad. Penalul Vintu, ca sa abureasca serviciile romanesti, l-a bagat in scena insa pe Elan Schwartzenberg. In aceasta formula, cuplul Vîntu-Schwartzenberg vrea sa-si pacaleasca partenerii si creditorii prin metoda FNI, afirma managerul Asesoft, Sebastian Ghita. Elan (Emilian cum figureaza in actele oficiale, sau Mimi cum era alintat de prieteni) este originar din Harlau iar familia sa a emigrat in Israel in anul 1980. Parintii sai ar rezilia in prezent in statiunea balneara Netanya. Bazandu-ne tot pe logica, nu putem crede ca Schwartzenberg ar fi afiliat in vreun fel serviciilor secrete arabe… Sa spunem, deci: MOSSAD.

PRO-Shin Bet (tot Mossad). Asa ajungem la principala televiziune de stiri a Romaniei, practic formatoarea celorlalte: Pro Tv, cu satelitii aferenti – posturile de televiziune Acasa, Pro TV International, Pro Cinema, Sport.ro si MTV Romania. Infiintata de Adrian Sarbu, fostul sef de cabinet al lui Petre Roman, televiziunea apartine in prezent grupului Central European Media Enterprises (CME). CME, prin canalele sale aflate in Romania, Cehia, Slovacia, Slovenia, Croatia, Bulgaria si Ucraina, acopera o piata de 97 de milioane de telespectatori si se afla in proprietatea miliardarului Ronald S. Lauder. Lauder este si presedintele Congresului Mondial Evreiesc.

Antenele-SIE. Ce a mai ramas? Ah, Antenele si B1 TV. Aici avem de a face cu ceea ce Radu Moraru numea “trupa invizibila” – personaje corupte din politica si economie cu relatii in serviciile secrete romanesti dar fara a reprezenta de fapt nici serviciile nici Romania. Le iau la pachet pentru ca sunt la pachet. Despre Antenele turnarromului Voiculescu nu este cazul, cred, sa intru in vreun amanunt. Dar cazul noului B1 Tv, preluat de la familia Paunescu, altfel iubitoare a “stransei prietenii” romano-ruse (sau ruso-romane?), si aflat in prezent sub manageriatul fostului administrator al televiziunilor lui Voiculescu si sefulet la Grivco, Sorin Oancea, este mai interesant. Curatat de niste licheni aparuti prin coabitarea cu EvZ, ca Ioana Lupea si Mircea Marian, postul s-a pricopsit rapid cu personaje oarecum asemanatoare. Un Robert Turcescu, facut scapat de la Realitatea cu doar o zi inainte de arestarea lui Sorin Ovidiu Vintu – binefacatorul sau cu ceva milioane de euro – sau un Andrei Badin – alintat de presedintele Romaniei cu “Bai, caraghiosule!” -, o fosta portavoce anti-Basescu cu spume, pe cand era la Antena lui Voiculescu. Azi, cuminte, in bancuta lui. Despre acesta din urma, Ioan T. Morar afirma ca are legaturi cu SIE, care l-ar fi insarcinat cu misiuni pe langa Casa Regala si legionarii din exil, in timp ce altii amintesc relatia lui de subordonare cu Uly Valureanu alias Ulrich Friedberg Valureanu, redactor sef la ISRO-PRESS, “revista dedicata exclusiv universului evreilor nascuti in Romania si relatiilor de prietenie dintre Israel si Romania”. Luand acest caz aparent paradoxal – un element vehement anti-Basescu la un post presupus pro-Basescu -, drept referential in ce priveste B1 TV, intrebarea este: SIE sau MOSSAD? Daca mai observam si ca pe la EvZ – ziarul condus, se spune, de Dan Andronic si prietenii – unii cam intra in priza la stirile despre “poporul ales”, raspunsul e, asadar, undeva pe la mijloc.

TVR-zona KGB. Era sa uit tocmai de TVR! Postul national de televiziune nu mai apartine Romaniei de cand la conducerea lui s-a instalat o “gasca” nu transpartinica ci de-a dreptul neo-kominternista. Conducerea TVR este acaparata in totalitate de oamenii GDS-ului, organizatie infiintata in paralel cu FSN de Silviu Brucan, cu sprijinul financiar al condamnatului penal George Soros. Alexandru “Andi” Lazescu, fost vicepresedinte UASCR-Iasi, apoi sef al GDS-Iasi si asociat al unui alt renumit infractor penal, Sorin Ovidiu Vintu, a fost obligat in trecut sa demisioneze de la TVR, chiar in timpul scandalului FNI. Ulterior, a revenit in Consiliul de Administratie TVR pe baza sprijinului fostului presedinte Emil Constantinescu ot Tighina, la recomandarea consilierilor prezidentiali Zoe Petre si Dorin Marian, afiliati centralei GDS si, respectiv, serviciului de informatii al lui Dinu Patriciu, deservitor la randul lui al intereselor rusesti. Despre Rodica Culcer, sefa pensionara a stirilor TVR, nu cred ca mai este cazul sa amintesc ca, dupa o perioada de acomodare cu limbile straine la “Era Socialista” si pe langa CC al PCR, a lucrat ca secretara la Ambasada SUA pe vremea Raposatului, cand orice cetatean roman care statea mai mult de o ora in incinta statului american era automat cadru al fostei Securitati. Ulterior, “tovarasa colonel” a urmat mai multe stagii de pregatire pe meleaguri straine, in institutii unde se calca pe bombeu atat agentii ex-KGB cat si cei ai MOSSAD. Viitorul acestei “trupe invizibile” a fost de altfel descris de insusi “Andi” Lazescu, in arzatoarea “Flacara Iasului”: “Suntem comunisti, sau viitori comunisti, si in orice moment trebuie sa ne comportam ca atare, sa privim spre viitor, care este al nostru”.

de M Petean

NOI SUNTEM UN POPOR TOLERANT !

Alionesco Nicolas

În februarie 1989, pentru tot felul de motive personale, tânàr jurist, munceam în turism, manager într-un bun hotel parizian. Într-o bunà zi, un vizitator pune pe receptie, adresându-mi-se în limba germanà, un pasaport german cu nume nu foarte obisnuit : Stefan Purcelean.
Cu bun simt îi atrag atentia omului distins si în vârstà din fata mea cà nu mi se pare prea germanà rezonanta numelui si cà eu as putea sà ghicesc usor originea sa. Bàtrânul domn zâmbeste si îmi spune surâzàtor :
- Ich bin in Siebenbürgen geboren !
- Ich, auch ! adaug eu.
Si continuàm în limba românà. Adaug acum cà dacà faceti o càutare google cu Dr. Stefan Purcelean, veti descoperi o somitate internationalà în biosisteme si silviculturà. Domnul academician de origine românà se afla la Paris chemat de Academia francezà pentru o comunicare importantà si titlul de membru corespondent. Domnul Purcelean era membru si al aceleiasi academii din Italia, Germania si chiar SUA. Desigur, în cea mai purà traditie nationalà (si comunistà, fiindcà patriotismul obligatoriu de tip comunist nu iartà tràdarea de patrie) domnului Purcelean i s-a retras calitatea de academician si chiar numele din absolut toate analele, manualele, iar lucràrile sale stiintifice de un extraordinar nivel au fost retrase chiar si din biblioteca universitarà din România. Copilul nàscut în Muntii Bârgàului si îndràgostit de pàdure si naturà pânà la a atinge nivelul academic fàcuse "greseala" sà se càsàtoreascà cu o femeie de origine germanà. Obositi si în vârstà hotàrâserà sà nu mai înghità umilinte oficiale si epoca de aur si emigraserà în Germania. Dar bistriteanul, fost bàiet care cutreiera pàduri, a reluat munca sa de 'doctor silvicultor' la Hanovra, ajutat si de Academia germanà.
Si ce vorbesc doi români din stràinàtate ? Despre România.
La barul hotelului, câteva seri la rând, la câte un vin francez sau un pahar de Champagne am depànat amintiri si povestit româneste. La un moment dat academicianul devenit prieten lanseazà sententios :
- NOI SUNTEM UN POPOR TOLERANT !
- Drace - zic eu - làsati-mà sà và contrazic !
Si cum eram plecat de doar sapte ani din România îi povestesc cum în amintirile mele încà proaspete, oamenii se calcà în picioare pe scàrile autobuselor, se înjurà la cozi si la ghisee, si restul, nu mà fac sà fiu de acord cu toleranta la români.
- Lasà cà ai sà vezi tu ! îmi spune academicianul.

Au trecut peste 23 de ani, s-au întâmplat atâtea, domnul Stefan Purcelean a murit în 1995, omagiat de Academia francezà, dar trist si departe de pàdurile bistritene care îi lipseau (a plâns când a revenit cu diploma aceea minunatà în mânà, de membru al Academiei franceze si a spus doar "Am învins").

Da, domnule academician, và multumesc pentru prietenie si adevàr, ce mare dreptate ati avut, fatà de mine tânàrul acela naiv :
"NOI SUNTEM UN POPOR TOLERANT !"

Noi suntem un popor tolerant ! Toleràm orice, minciuna, hotia, prostia... nu mai adaug... de ce sà và stric ziua cu... toate acestea.

O zi bunà si STOP manipulàrii.

Paris, Ile-de-France, France

S(t)at fara caini

Posted by Cristian Negrea on Aug 30, 2013 in BEST, Geopolitica, Istoria furata,Istoria uitata, WW3 | 4 comments

S(t)at fără câini

Din timpuri străvechi, această expresie populară românească definește o comunitate fără apărare, fără protecție, lăsată de izbeliște. Un sat fără câini este un sat în care oricine poate intra și face ce vrea, nu este nimeni care să-l apere. Dar nu despre un sat aflat în această situație doresc să vorbesc, ci despre un stat, un stat numit România. Deoarece cu asta poate fi comparată România, cu un sat fără câini, practic un stat fără câini.

Este o vorbă în democrațiile occidentale conform căreia presa este câinele de pază al democrației. Orice derapaj al puterii sau al politicului este sancționat de presă, opinia publică reacționează, iar alegătorii știu ce au de făcut, cum să-și exprime voința la urne. Dar nu în cazul nostru, unde presa, atât cea scrisă, cât și cea televizată, este aservită politic sau către grupuri de interese. Dar nu numai atât, chiar și opinia publică, și votantul, sunt apatici, neinformați sau manipulați grosolan, iar rezultatele se văd. Nu numai că statul este fără câini, dar și acești câini slabi care mai există nu sunt băgați în seamă. Este ca și cum intrusul intră în sat, îl latră anemic doi-trei câini scheletici, dar nici aceia nu sunt băgați în seamă de factorii responsabili, astfel că intrusul face ce vrea ca și în propria ogradă.

Nu mă voi referi azi la hoții și jefuitorii care au pus România pe butuci, ei sunt la conducere în continuare, iar dacă îl mai caută pe vreunul cineva să dea socoteală, urlă ca din gură de șarpe că e făcătură politică, iar cei de o seamă cu el îi țin iso.nul, spre adormirea veșnică a conștiinței românului.

Nu, azi mă voi referi cu exemple la propaganda deșănțată maghiară spre distrugerea României, propagandă continuă care urmărește pas cu pas împlinirea viselor bolnave ale extremiștilor maghiari, propagandă desfășurată la vedere în România, fără ca cineva din autoritatea statului să se deranjeze cu ceva.

Iredentiștii maghiari practică o politică a lucrurilor mărunte, a pașilor mici, care trec în mare parte neobservați. Odată îndepliniți aceștia, fac alții, încet, cu răbdare, românii adormiți nu observă nimic până când ungurii nu fac un pas mai mare sau mai brusc. Apare o reacție anemică românească, ungurii dau înapoi puțin, își mai nuanțează pozițiile, apoi continuă pas cu pas, cărămidă cu cărămidă, edificiul distrugerii României ca stat național și unitar. Ca să vedem unde am fost și unde am ajuns, comparați cererile ungurilor de acum douăzeci de ani cu cele de astăzi, asta în statul cel mai tolerant și ospitalier cu minoritățile din toată Uniunea Europeană, poate chiar din lume.

Sunt lucruri mărunte, dar destinate să inducă deja ideea centrală a propagandei maghiare, scopul lor final. Veți vedea că vorbesc de niște lucruri pe care nici nu le-ați observat, sau ați trecut pe lângă ele fără să realizați. Un exemplu minor, iată ce se vinde într-un magazin din Transilvania. Un mic vas pe care scrie Erdely (denumirea maghiară a Ardealului) prins cu o panglică în culorile drapelului maghiar. Pe unii nu-i deranjează, dar credeți că eu aș putea să vând oriunde în Ungaria același vas legat în culorile românești, dar pe care ar scrie de exemplu Solnoc? Sau Balaton? Sau Macău (în ungurește Mako)?

E un lucru mărunt, desigur, veți zice, dar hai să mergem mai departe, să vedem ce părere aveți de următoarele.

De exemplu, vă puteți închipui existența într-un oraș oarecare din Polonia a unei străzi numite Adolf Hitler? Sau a unei alei Iosif Vissarionovici Stalin? Mă refer în perioada post comunistă, nu în anii șaizeci. Nu, nu cred că vă puteți imagina. Dar în aproape toate orașele mai răsărite din secuime există o stradă Lajos Kossuth, nu? Un om responsabil de moartea a 40 000 de români ardeleni între 1848-1849.

Să ne amintim, la întâmplare, câteva fapte eroice ale soldaților lui Kossuth în Transilvania? Împotriva civililor fără apărare, desigur, deoarece atunci când au fost față în față cu moții înarmați așa cum au putut ai lui Avram Iancu în citadela de granit a Munților Apuseni au cam luat-o pe coajă.

Câteva localități din Ardeal la întâmplare, nu vreau să o lungesc prea mult. Mihalț, 15 martie 1848, zi care va deveni ziua națională a Ungariei, 22 de români nevinovați împușcați sau spânzurați de armatele kossuthiste și tribunalele de sânge maghiare, eveniment rămas în istoria noastră ca și Măcelul de la Mihalț. De fiecare dată când ungurii sărbătoresc, noi ar trebui să comemorăm acești martiri. NU o facem. Hodac, județul Mureș (de unde era Mihăilă Cofariu, cel bătut crunt la 22 martie 1990 la Târgu Mureș), 14 februarie 1849, 47 de români împușcați de armata kossuthistă condusă de generalul Iosif Bem și poetul națiunii maghiare Petofi Sandor. Cei uciși: Lupu Todoran, Popu Sandru, Lupu Vasile, Lupu Ioan, Nicolici Tudoran, Iacob Buru, Iacob Vasile, Iacob Dumitru, Popu Crăciun, Trandafir Mitru, Trandafir Costan, Nichita Mutu, Tomșea Teodor, Lupu Mihăilă etc (am numele tuturor, pentru cei interesați). Mai departe, Dej, 10 mai 1848, zeci de români uciși în bătăi în arestul Tribunalului, printre care Benteanu Isaia, Vasile Popoviciu, Veseleanu Simion și alții (am 22 de nume). Oprișeni, azi înglobat în orașul Turda, mai 1849, tăiați bucăți și aruncați la câini Bobuș Alexandru, Faur Ioan, Faur Dumitru, Crișan Ștefan și Crișan Ioan. Iar lista este lungă, foarte lungă. Iar capul acestor criminali, Lajos Kossuth, are nume de străzi în România! Mă întreb, pe când bulevardul Mikloș Horthy în centrul Bucureștiului?

În același timp, ne amintim că statuia lui Avram Iancu din Târgu-Mureș este vandalizată periodic. Subliminal, ni se induce ideea conform căreia acest personaj, Kossuth Lajos, nu ar fi putut să facă ceva rău românilor, din moment ce străzi în România îi poartă numele, nu? Încă o dată, pe când un bulevard Miklos Horthy în România?

Mai departe, vă puteți imagina o statuie a lui Adolf Eichmann în centrul Tel Avivului? Sau a lui Josef Mengele? Nu, e de neimaginat. Dar în cazul României se poate. Wass Albert (1908-1998), dintr-o familie nobiliară din Transilvania, condamnat la moarte în contumacie pentru crime de război în 1946, fugit în Ungaria în 1944, plecat după aceea în SUA, se sinucide în 1998, la vârsta de 90 de ani. E ceva simptomatic, cam mulți călăi unguri s-au sinucis, ca și baronul Urmanczy, autorul moral al masacrului de la Beliș din 1919, peste patruzeci de români uciși și arși pe rug. Wass Albert e vinovat de executarea a patru oameni (2 români și 2 evreice) în localitatea Țaga în septembrie 1940 de către locotenentul Pakuks, precum și de instigarea la măcelul de la Mureșenii de Câmpie, comis de soldații unguri conduși de locotenentul Gergely Csordas, 11 civili români uciși.

Pe scurt, iată faptele. Groful Wass Albert și tatăl său Andrei aveau o ură neîmpăcată față de români și datorită faptului că o parte din moșiile lor fuseseră expropriate în urma reformei agrare din 1923. Când s-a cedat nordul Ardealului la 30 august 1940, aceștia au văzut ocazia favorabilă dezlănțuirii instinctelor bestiale. Și asta au făcut, în 22 septembrie 1940, la început în satul Sucutard, lângă Țaga, județul Cluj. Crimele comise au fost făcute la îndemnul celor doi grofi, autori morali, iar executanți au fost militarii unguri conduși de locotenentul Pakuks, comandantul militar al comunei ocupate. Au fost bătuți, schingiuți, puși să-și sape groapa și apoi împușcați la marginea lacului Țaga următorii:

Mihaly Estera, evreică, 19 ani

Mihaly Rozalia, evreică, 17 ani

Moldovan Iosif, român, 41 ani

Câț Ioan, român, 27 ani.

Un al cincilea, Sever Ibuzan, român, 18 ani, a fost bătut bestial cu paturile armelor până i-au fost sfărâmate coastele și zdrobiți plămânii, decedând în aceeași zi. Dar vă las să citiți mai jos scanate depozițiile martorilor Ibuzan Rozalia (sora lui Sever Ibuzan), Iuliana Moldovan (fiica lui Moldovan Iosif) și Ioan Brehar, care se va căsători peste ani cu fiica orfană a lui Câț Ioan.

  

Nu a fost destul. În ziua următoare, Wass Albert a trimis 12 soldați unguri sub comanda locotenentului Csordas Gergely, din regimentul 19 honvezi din Niregyhaza, Ungaria, pentru a ucide familia preotului Andrei Bujor din satul Mureșenii de Câmpie, comuna Palatca, județul Cluj. Cu acesta avea o socoteală mai veche, o neînțelegere asupra unui teren de vânătoare de pe urma căreia s-a ales și cu un proces penal pentru lovire. Astfel, în noaptea de 23 spre 24 septembrie, în casa parohială din Mureșenii de Câmpie, au fost uciși următorii:

Andrei Bujor, preot greco-catolic, 52 de ani, tată a 3 copii

Lucreția Bujor, soție, 48 de ani, născută Mureșan

Lucreția Bujor, 24 ani, studentă la Cluj, la Drept

Maria Bujor, 22 ani, studentă în anul IV la Filologie, Cluj

Victor Bujor, 18 ani, elev la liceul Alexandru Papiu-Ilarian din Târgu Mureș, clasa a XII, venit acasă chiar în acea zi

Natalia Petrea, învățătoare, 24 ani, gravidă în luna a șaptea!

Ana Miron, mama învățătoarei, 54 ani

Rodica Petrea, fiica învățătoarei, 3 ani!

Sarolta Juhos, unguroaică, prietenă a familiei Bujor, 18 ani

Ioan Gurzău, cantor la biserică, 29 ani

Valeria Gurzău, soția cantorului, 20 ani, gravidă în luna a opta!

Preotul Andrei Bujor, ucis din ordinul lui Wass Albert

Vasile Bujor, 18 ani, fiul preotului Andrei Bujor, ucis în aceeași noapte

Natalia Petra, victimă, aici alături de soț

Rodica Petrea, fiica Nataliei, 3 ani, la câteva luni înainte de a fi ucisă de unguri

Casa parohială în care s-a produs masacrul, rămasă nelocuită de atunci

Foto din 1986 

Toți au fost uciși de aceste bestii în uniforma armatei maghiare. Ne întrebăm ce fel de indivizi sunt aceia care ucid cu sânge rece două femei gravide și un copil de trei ani? Același aluat ca și cei de la Trăznea, județul Sălaj, care au ucis 156 de români la 9 septembrie, au lăsat o grenadă în mâna unui copil de doi ani, care s-a jucat cu ea până a scos cuiul fiind pulverizat de explozie. Acestea sunt faptele de vitejie ale armatei ungare!

Ei bine, cu toate astea, cu toate crimele comise, Wass Albert are în România statui, iar  locul în care este îngropată cenușa sa (castelul Brâncovenești din județul Mureș) este împodobit cu flori și cocarde cu tricolorul maghiar, ca și pentru un erou național. Statuile sunt sub numele de Secuiul Rătăcitor, dar toată lumea știe despre cine e vorba.

Statuia lui Wass Albert din Odorheiul Secuiesc sub numele de Secuiul Rătăcitor

Locul unde este îngropată cenușa lui Wass Albert, castelul Brâncovenesc județul Mureș

Gyorgy Frunda, fost deputat UDMR și actual europarlamentar român, care a declarat că nu reprezintă România în parlamentul european, a înaintat în 2002 o cerere procurorului general al României pentru anularea sentinței de condamnare a lui Wass Albert, el cerând ca până la soluționarea cererii statuile să rămână pe soclu. Cererea sa a fost respinsă, iar statuile au rămas în continuare la locurile lor, în Odorheiul Secuiesc, Lunca și Reghin. Da, popor român, criminalii și călăii tăi sunt cinstiți chiar pe pământul tău, stropit de sângele martirilor tăi!

Să nu credeți că nu există legislație împotriva promovării criminalilor de război condamnați. Iată, Ordonanța de Urgență nr 31 din 28 martie 2002 spune clar în articolul 12: “Se interzice ridicarea sau menţinerea în locuri publice, cu excepţia muzeelor, a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative referitoare la persoanele vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.” Să nu credeți că legea nu funcționează, ea funcționează, dar numai când e vorba de români. Pe baza acestei legi s-a decis dărâmarea statuii mareșalui Ion Antonescu clădită în curtea bisericii ctitorită de el. Dar când e vorba de statuile lui Wass Albert aceleași autorități se fac că plouă, o dovadă a impotenței statului român în fața propagandei maghiare care face ce vrea în țara noastră. Așteptăm și un bust al lui Horthy, eventual în București, în Ungaria sunt deja trei, la fel câte are Wass Albert în România.

Dar asta nu e totul. Cărțile scrise de Wass Albert, în care românii sunt făcuți viermi și animale țigănești, sunt editate de editura Mentor care aparține în proporție de 45% de către un lider marcant, fost președinte al UDMR, Marko Bela. Iar cărțile lui Wass Albert se pot găsi în librăriile din Transilvania, iată un exemplu:

Cărțile lui Wass Albert de vânzare într-o librărie din Transilvania

Nu am auzit ca editura Mentor să aibă ceva de suferit, deși aceeași ordonanță 31/2002 este foarte clară în Articolul 9: (1) Pot fi dizolvate prin hotărâre judecătorească persoanele juridice care desfăşoară una sau mai multe dintre următoarele activităţi:

a) activităţi specifice organizaţiei cu caracter fascist, rasist sau xenofob în sensul art. 2 lit. a);

b) răspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe sau deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri ori utilizarea lor în public;

c) promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propagandă săvârşită prin orice mijloace, în public.

(2) Cererea de dizolvare poate fi introdusă de Ministerul Public din oficiu sau la solicitarea oricărei persoane interesate.

Nu numai cărți iredentiste se pot găsi de vânzare prin Transilvania, fără niciun fel de restricții. Mergeți la tarabele din Cheile Bicazului și veți avea ocazia să cumpărați fel de fel de obiecte cu aceeași tematică, cea a Ardealului care aparține Ungariei, cu harta Ungariei mari, cu cea a României din 1912, fără Basarabia, Bucovina, Transilvania și Cadrilater, la toate făcându-se aluzii clare. Aceste obiecte sunt de la hărți, tricouri, cărți, jachete la medalioane, vase și farfurii. Dar nu numai la tarabe, ci chiar și în magazine. Iar dacă nu aveți timp să treceți pe la magazin, se poate și online. Iată ce puteți cumpăra de pe un site înregistrat în România. Puteți profita de ofertă, cu 19 lei în loc de 24:

La fel, veți putea vedea autocolante puse cu stema Ungariei Mari pe mașini sau în locuri diferite, mai ales pe indicatoarele rutiere.

Iar un alt sport favorit al capetelor înfierbântate maghiare este transformarea numelor localităților românești după vechea lor denumire maghiară de dinainte de 1918. Iată mai jos un exemplu din 2010 rămas nesancționat de autorități, în care orașul Turda se transformă în Torda.

Dacă asta nu vi se pare în neregulă, să vedem ce se întâmplă mai departe. Văzând că românii sunt nepăsători, ungurii merg mai departe. Nu s-a întâmplat nimic cu statuile lui Wass Albert, se poate merge mai departe. Ce-ar fi un adevărat monument? Zis și făcut. Înainte de asta, vă rog să vă gândiți cum ar arăta un monument închinat SS-ului ridicat în statul Israel? Fiindcă asta s-a ridicat în România. Locul nu este ales întâmplător, comuna cuprinde trei sate, unul dintre ele (Lelei) fiind locul de naștere al lui Bela Kuhn. Altul al lui Virgil Măgureanu, fost director SRI, care are o casă aici (Giurtelecul Hododului).

Ei bine, e vorba de satul Hodod, comuna Hodod, din județul Sălaj, unde în 2010 se ridică un monument. Dedicat cui? Nimănui altcuiva decât Diviziei de Secui care a însângerat Transilvania în anii 1918-1919! Iată-l mai jos:

Se observă în colțul din stânga sus simbolurile secuiești, iar în dreapta sus

stema Ungariei Mari 

Criminali și ucigași față de populația civilă, dar în momentul în care au trebuit să facă față armatei române, această divizie de secui nu s-a remarcat prin capacități combative, la fel ca și urmașii lor din armata maghiară în al doilea război mondial. Mari viteji cu civilii, cu gravidele și copii români, dar slabi luptătorii cu bărbații români, care i-au bătut fără cruțare de fiecare dată când au ajuns față în față. Citez aici din articolul Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa:

Divizia de secui, mit şi adevăr

În istoriografia ungară s-a vorbit foarte mult despre această divizie de secui, ba chiar s-a susţinut că dacă toată armata ungară din 1919 ar fi avut moralul acestei divizii, altul ar fi fost rezultatul confruntării româno-ungare de atunci. S-a exagerat mult capacitatea ei combativă, dându-se multe exemple, cu atât mai exagerate cu cât timpul scurs de la evenimente estompa mai mult realitatea crudă a faptelor. De aceea, cred că este necesară dezvăluirea adevărului istoric, aşa cum este el, chiar dacă este contradictoriu cu ceea ce mulţi istorici maghiari, în căutarea unor inexistente fapte de vitejie, încearcă să inducă în mentalul propriilor suporteri, dar şi în istoria acelor vremuri, aşa cum au fost ele. Deoarece istoria este una singură, interpretările ei sunt în funcţie de cei ce o scriu, dirijaţi şi influenţaţi de potentaţii zilei. Nu degeaba, George Orwell, în romanul 1984, spunea:
„Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Iar cine controlează prezentul, controlează trecutul, deci şi viitorul”
De aceea va trebui să spunem adevărul, iar adevărul este acesta.
Divizia de secui a fost formată din recruţi din districtele secuieşti din Transilvania, mai ales din comitatele Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei, respectiv zona din estul Transilvaniei populată de secui. Până la începerea efectivă a luptelor, nu mă refer la hărţuielile de până atunci, între trupele române şi cele ungare, în aprilie 1919, divizia de secui s-a remarcat numai prin abuzurile, crimele şi atrocităţile împotriva populaţiei româneşti din zona ocupată de către unguri. Poate unii s-ar fi aşteptat ca vitejia lor, odată cu începerea confruntărilor, să se probeze în luptă, dar se pare că nu a fost aşa. Voi lăsa doar faptele să vorbească.
La începutul lunii aprilie 1919, divizia de secui era poziţionată pe valea Tisei, între Sighetu Marmaţiei şi Hust, având un efectiv de 6000 de oameni, 26 guri de foc (tunuri şi obuziere) şi un tren blindat. O parte din regimentul 1 secui „Cap de Mort” (1700 de oameni) se afla pe valea Someşului, alături de regimentul 12 honvezi. La începerea ofensivei române, 16 aprilie, în primele două zile, detaşamentul generalului Olteanu rămâne în expectativă, trimiţând doar recunoaşteri ofensive cu scop de fixare a inamicului. În timp ce frontul central român avansează, divizia de secui rămâne în defensivă, respectiv în aşteptare, fixată de recunoaşterile ofensive ale detaşamentului general Olteanu. Din start, divizia de secui este inoperantă, aşteptând în timp ce centrul dispozitivului maghiar era bătut şi frontul spart. Ar fi trebuit ca, ţinând cont de superioritatea în efective, divizia de secui să atace şi să preseze flancul de nord mai slab al trupelor române, forţând astfel replierea centrului, evitând astfel spargerea frontului. Nu s-a întâmplat asta, fapt ce ne spune multe despre capacitatea de luptă sau de pregătire militară a acestei divizii de secui. Ba dimpotrivă, se lasă fixată, ba chiar dă înapoi la atacurile slabe ale forţelor de recunoaştere ale detaşamentului Olteanu, mult inferioare (2500 de oameni cu 4 tunuri în total). În plus, la nord, în regiunea Korosmezo, se aflau şi 3000 de bolşevici unguri şi ucraineni înarmaţi.
Mai departe, grupul Olteanu trece la ofensivă, împingând divizia de secui spre Tisa. Deşi alocă trupe spre nord, pentru a face faţă bolşevicilor ucraineni, cu restul rămas împinge divizia de secui spre vest, ajutat şi de o parte din divizia 2 cavalerie care presează dinspre sud-est. În 21-22 aprilie regimentul 1 secui este respins în defileul Hust-Veresmart de către brigada 5 roşiori sprijinită de batalionul 3 din regimentul 81 infanterie (lt-col Manciu Toma). Divizia de secui se retrăsese în zona Mateszalka, de unde primise cu focuri de infanterie brigada 2 roşiori. Rezistenţele succesive sunt înfrânte la Poresalma şi Okorito de către această brigadă. La 22 aprilie, divizia de secui se afla în zona Mateszalka – Hodoz – Vaja şi rezista atacurilor de testare şi fixare ale trupelor române.
Detaşamentul general Olteanu se concentrează spre nord, ocupând poziţii pe ambele maluri ale Tisei, lăsând divizia 2 cavalerie să se ocupe de divizia de secui. Atacul acesteia începe din 22 aprilie, împreună cu 4 batalioane din divizia a 7-a (I şi III din reg 16 şi I şi II din reg 27) împreună cu cu 2 baterii din reg 4 artilerie. Brigada 2 roşiori (general Davidoglu) înaintează de la est dinspre Gyortelek, iar detaşamentul colonelului Rotaru Alexandru din divizia a 7-a înaintează de la Fabianhaza şi atacă de la sud spre Mateszalka. Rezistenţa este înfrântă, brigada 2 roşiori ocupă Kis Kocsard iar colonelul Rotaru intră în Mateszalka. Divizia de secui se retrage spre nord şi vest şi trimite parlamentari care să trateze depunerea armelor în seara de 22 aprilie. Până dimineaţa nedând nici un răspuns la condiţiile cerute, ba mai mult, începând retragerea spre Csap şi Nyreghhaza, divizia 2 cavalerie reîncepe urmărirea în dupăamiaza zilei de 23 aprilie cu 3 detaşamente:
Primul (brigada 2 roşiori, batalionul I din reg 27 inf, o baterie călare, o secţie din reg 4 artilerie şi o secţie motomitraliere) sub comanda generalului Davidoglu, spre Vasaros Nameny-Csap
Al doilea (escadronul 4 roşiori, batalionul II din reg 27 inf şi o secţie din reg 4 art) condus de maiorul Stavri pe direcţia Harmi-Nir Mada Kis Varda
Al treilea (brig 3 roşiori, batal I şi III reg 16 inf şi o baterie reg 4 art) sub comanda colonelului Ioan spre Nyreghaza.
În înaintare resping ariergardele diviziei de secui şi fracţiuni de jandarmi şi finanţi unguri care încearcă să opună rezistenţă la Dobos, Vitca, Vasaros Nemeny, Varsarvy (general Davidoglu) Or Vaja, Nyir Mada (maior Stavri), Nyir Negyes, Hodasz, Nyir Bator şi Kantor Janos (colonel Ioan). La 27 aprilie, colonelul Ioan reia atacul şi ocupă Nyreghaza, în timp ce generalul Davidoglu atinge Tisa. Astfel, divizia de secui este strânsă la mijloc în zona Demecser – Tass – Szekeli – Ibrany şi are liniile de retragere peste Tisa tăiate şi se predă. Dezarmarea ei începe la 27 aprilie, capturându-se 477 ofiţeri, 4545 soldaţi, 804 cai, 23 tunuri, 116 mitraliere, 3500 arme, 436 carabine, revolvere, săbii, mari cantităţi de unelte portative, trenuri, etc.
Aşa se încheie mult mediatizata epopee a diviziei de secui.

Asta e adevărata poveste a mult mediatizatei divizii de secui, din care ungurii au creat o adevărată legendă exagerată până la paroxism, transformând o adunătură militară cu apetit de jaf și distrugere asupra civililor într-o divizie de eroi, căreia i-au și ridicat un monument, nu oriunde, ci chiar pe teritoriul României, un omagiu adus celor care au luptat împotriva românilor, au ucis civili nevinovați, dar care pentru unguri sunt eroi.

Dar care este situația eroilor români? Pe teritoriul României? E tragică, luptătorii și martirii neamului nostru românesc s-ar răsuci în mormânt văzând situația de astăzi. Unde sunt monumentele dedicate lui Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș, doctori în drept, președinți de consilii naționale, schingiuiți de aceiași secui în 3 aprilie 1919, cu ochii scoși cu baioneta, apoi uciși și îngropați la Tinca, județul Bihor? (Vezi Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (II) Adevăruri uitate).

Unde este monumentul ostașului român eliberator ridicat în perioada interbelică în Satu Mare și distrus de unguri după ocupația din 1940? Unde este monumentul Regelui Ferdinand și al Reginei Maria din Oradea, de asemenea distrus de unguri? Au mai fost ele refăcute? Nici vorbă.

Monumentul Ostașului Român din Satu Mare, distrus de unguri în 1940 și niciodată refăcut

Concluzie amară

Frați români, suntem batjocoriți și înjosiți chiar în țara noastră. Ne sunt profanate monumentele eroilor noștri, atâtea câte au mai rămas, ne sunt lăsate în paragină și uitare orice grup statuar care ne-ar putea aminti de înaintașii noștri. Cu indiferența, ignoranța sau complicitatea conducătorilor noștri votați democratic. Dar aici și noi suntem complici, fiindcă tolerăm acest abuz la memoria celor care ne-au dat viață, ne-au dat o țară, ne-au dat o limbă și un trecut de care am putea fi mândri. Ar trebui să fim mândri, fiindcă nu cred că există multe popoare europene care să se poată mândri cu o istorie de peste două mii de ani. Iar asta pe mulți îi doare. Și pentru a ne șterge asta din minte nu se dau înapoi de la nimic. Iar ai noștri lideri se complac în această situație.

Le permitem ungurilor să-și facă de cap cum vor pe teritoriul nostru, închidem ochii în tradiția noastră de bună vecinătate și ospitalitate. Le permitem rușilor să facă la fel, ambasadorii lor să-și aducă omagii la statuia marelui opresor al românilor, generalul rus Victor Suvorov de la Râmnicu Sărat, cel ce spunea în timpul ocupației rusești că le va lăsa românilor doar ochii, ca să poată plânge. Iar statuia lui domină zarea la Râmnicu Sărat, privind ironic la românii care acceptă și pupă picioarele opresorilor.

Alții, ca și ungurii după cum am descris mai sus, ni se urcă în cap, în timp ce noi tolerăm cu îngăduință acest fapt. În schimb, referitor la faptele de eroism ale înaintașilor noștri de care nu prea suntem demni, suntem cuprinși de o rușine și pudicitate inexplicabilă. La 23 de ani de la Revoluție, de când putem gândi și să ne exprimăm liberi, istoria noastră este batjocorită în manuale alternative destinate să ne cretinizeze copiii, când nimeni nu înțelege ce este scris în acele manuale? Eu cred că știu ceva istorie,dar m-am crucit când am citit manualele de istorie de gimnaziu, pur și simplu elevii nu înțeleg nimic din istoria patriei! Și nici eu nu aș înțelege nimic citind doar aceste manuale! Am vorbit cu profesori de istorie scârbiți care spun că așa bătaie de joc la istoria neamului nu au întâlnit niciodată. Faceți comparație cu un manual din perioada interbelică, veți vedea că atunci se studia istoria României! Și nu este întâmplător că în acea perioadă am avut români adevărați! Dar acum? Ne educăm tânăra generație pentru a uita de tot, de tradiții, de neam, de țară, de înaintași, de tot ce înseamnă istoria noastră. Iar rezultatul îl vedem în fiecare zi.

Mai departe, pudibonderia noastră are și accente acute. Ne e rușine de faptele eroice ale înaintașilor noștri. Cum altfel s-ar putea explica următorul fapt? Pe Arcul de Triumf din cetrul Bucureștiului erau înscrise locurile marilor bătălii eroice ale înaintașilor din primul război mondial. Erau nume de localități scăldate în sângele eroilor noștri: Jiu, Neajlov, Mărăști, Oituz, Mărășești. Dar era și un alt nume, culmea sforțărilor soldaților români, cucerirea capitalei inamicului. Pe Arcul de Triumf din centrul Bucureștiului era trecut și numele Budapesta, victoria deplină împotriva unui dușman milenar. În perioada stalinistă, în anii 50, acest nume a fost acoperit cu ciment. Nu puteam să ne lăudăm cu ocuparea capitalei unui stat frățesc întru ale comunismului. Mai mult, nu puteam să spunem că tocmai noi, românii, am fost cei care am împiedicat comunismul să acapareze Europa Centrală cu 25 de ani mai devreme (vezi Românii și anticomunismul). Dar au trecut 23 de ani de când putem spune adevărul, iar Arcul de Triumf continuă să fie mutilat, chiar de către noi. În acest timp, ungurii fac ce vor, în țara noastră, de cele mai multe ori pe banii noștri, ai fraierilor de români. Da, ne merităm soarta.

Arcul de Triumf astăzi, inscripția Budapesta acoperită cu ciment

Ei bine, ca să vedeți că și azi acești unguri se comportă la fel, că tupeul lor nu mai are margini, încurajat și de tăcerea noastră și toleranța noastră excesivă. Anul trecut, conducerea Partidului Popular Maghiar a cerut Consiliului de Combatere a Discriminării îndepărtarea plăcuței de pe monumentul lui Baba Novac din Cluj Napoca pe motiv că ar fi ofensator la adresa ungurilor! Ce spune aceasta placă? Spune că Baba Novac, fost căpitan al lui Mihai Viteazu, a fost ucis în chinuri groaznice de către unguri în acel loc. Iar ungurii se consideră ofensați de această placă! În Clujul secolului al XXI-lea credem că a venit vremea ca această plăcuţă să fie schimbată şi cerem CNCD îndepărtarea acesteia pentru că are un mesaj antimaghiar a declarat Gergely Balasz, liderul regional al acestei formațiuni.

Adică în secolul XXI o astfel de placă e antimaghiară, iar statuile lui Wass Albert nu sunt antiromânești, nu? La fel, monumentul dedicat Diviziei de Secui nu e antiromânesc, tot în secolul XXI!

Păi să vedem cum a murit Baba Novac, să apelăm la istorie. Să apelăm la martori, și hai să nu fie nici unguri, nici români. Și să fie și contemporani cu evenimentele, ca să nu fim acuzați de răstălmăciri peste timp. În primul rând, Baba Novac a fost sârb, nu român, dar a fost credincios lui Mihai Viteazu până la capăt, de aceea a fost răsplătit cu o moarte groaznică de Dieta din Cluj, a nobililor maghiari, care l-a condamnat și executat. Ludewig Albrecht Gebhardi   scria în 1782 despre supliciul lui Baba Novac l-au chinuit aproape de moarte, apoi l-au ars de viu în piață. Pentru amănunte apelăm la un contemporan, Ciro Spontoni, în lucrarea sa Historia de la Transilvania, apărută la Veneția în 1638: …Baba Novac cu preotul său (capelanul său de lege grecească, menționează autorul) au fost duși goi în văzul mulțimii ca să fie predați pentru acest chin pe care îl descriem aici. Au apărut țiganii (în această provincie ei servind ca și executori ai justiției) și apucând corpul acestor nefericiți l-au înfășurat cu lanțuri și gâtul cu un fier gros. Le-au legat apoi toate membrele deasupra unei bârne lungi cu aceleași lanțuri; atunci, între cele două frigări s-a dat foc cărbunilor și lemnelor. Deasupra a două furci puternice în formă de frigare lungp au fost puse bârnele care susțineau corpurile nenorocite, unul de la cap, celălalt de la picioare, la extremitatea cărora erau două roți de lemn pe care țiganii le învârteau cu mâna și picioarele pentru a arde încet; (victimele) începeau să simtă un chin cu adevărat barbar și inuman; rănile cauzate provocau plânsete amare și strigăte ascuțite ce străbăteau aerul, iar unde focul produsese deja răni mai mari, acolo se arunca apă proaspătă pentru a stârni și mai mare chin și pedeapsă mai îndelungată membrelor nenorocite, suferința fiind cu atât mai mare cu cât cele mai multe din arsuri sângerau. Preotul înarmat cu o răbdare lăudabilă, cu cuvinte de îmbărbătare, spuse în limba greacă, l-a consolat pe nefericitul Novac care slăbea de pe urma arsurilor intense. Astfel timp de o oră și jumătate au făcut din ei un spectacol și suferind ambii atât de crud au murit în cele din urmă.

Vedeți că până și un contemporan al acelor vremuri sălbatice tratează acest supliciu ca și unul barbar, inuman și crud. Păi ce ar trebui să scriem pe placa lui Baba Novac, domnule Gergely Balasz, ca să nu-i ofensăm pe maghiari? Că Baba Novac s-a sinucis dându-și foc în Cluj? De ce nu vă asumați aceste crime, ca și crimele împotriva românilor, acum, în secolul XXI, cerând desfițarea statuilor unor criminali de război ca și Wass Albert? Nu v-am auzit cerând același lucru referitor la aceste statui, tot pe baza aceluiași principiu generos al secolului XXI! Dar placa de pe statuia lui Baba Novac vă deranjează, nu-i așa, e printre puținele înscrisuri rămase în Transilvania care spun adevărul.

Mulți vor întreba, ce e de făcut, măcar acum, în ceasul al doisprezecelea? E simplu, trebuie aplicată legea. Ea există. Dacă s-a putut dărâma bustul mareșalului Ion Antonescu pe baza unei legi, de ce nu se poate dărâma bustul unui criminal de război ca și Wass Albert pe baza aceleiași legi? De ce nu se poate aplica legea în cazul drapelului secuiesc? Și mai ales, de ce naiba nu dezvelim Arcul de Triumf din București așa cum a fost, cu inscripția Budapesta, să le arătăm și ungurilor că am fost acolo, să le arătăm și românilor că suntem mândri de cei care au fost acolo, care au învins și au pus opinca în vârful Parlamentului Ungariei, să le fie de amintire și de avertisment înainte de a se juca cu sentimentele românilor din Transilvania. Fiindcă provocările nasc reacții, iar când românul, răbdător de felul său, va reacționa, va fi jale! Vorba marelui George Coșbuc: Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt / Să vrem noi sânge, nu pământ!