SCRIS DE
STIRIEXT
PE VINERI, 21 AUGUST 2015PUBLICAT ÎN: CEAUSESCU, CONSPIRATII, DESIGN, EMINESCU, MASONERIE, POLITICA,SIMBOLURI, SPIRITUALITATE
În 25 decembrie 1989, la Târgovişte, în timpul procesului cuplului Ceauşescu a fost rostită o propoziţie plină de adevăr: „Vezi, totdeauna trădătorul este lângă tine”. Cel vizat era Victor Atanasie Stănculescu, responsabil de ducerea la îndeplinire a operaţiunii de suprimare a cuplului Ceauşescu.
Stănculescu a fost racolat cel mai probabil în 1986 de un agent MI6 (Serviciul Secret de Informaţii Externe al Marii Britanii). Agentul se numea George Pop, cetăţean britanic de origine română, care lucra din 1984 în România, ca reprezentant al firmei Rolls-Royce divizia motoare de avioane şi echipament militar. El superviza asamblarea motoarelor pe avionul Rombac (BAC-1/11 construit în licenţă în România).
Ulterior, MI6 l-a predat informativ pe Stănculescu colegilor de la AVO maghiar, care au inventat o combinaţie operativă având ca subiect un posibil import de tehnică militară din România, care implica negocieri cu omologul său ungar de la Direcţia de Înzestrare şi cu Ferenc Karpati, şeful Marelui Stat Major ungar. Sub acest pretext a ajuns Stănculescu în august 1989 să petreacă o vacanţă de instruire, ţinută de AVO într-o vilă de pe malul lacului Balaton. Ocazie cu care a primit şi rolul hotărâtor, acela de a da Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989 prin care Ceauşescu era înlăturat definitiv de la putere. Surprinzător sau nu, o parte din discuţiile lui Victor Stănculescu la Balaton şi legătura ulterioară cu ataşatul militar maghiar în România, Şandor Aradi, au fost cunoscute de contraspionajul român. Securitatea a înregistrat pe 11 septembrie 1989 apelurile pe care Aradi le primea de la Budapesta, în care i se cerea „coşul cu fructe”, pe care Stănculescu i l-a oferit ataşatului militar ungur, peste câtva timp chiar în biroul său de la MApN.
Ce misiune a avut de îndeplinit Stănculescu împreună cu Guşă la Timişoara se poate deduce din prăpădul făcut de armată acolo sub conducerea lor. Cum rolul său la Timişoara se închisese deja, pe 20 decembrie la orele 05:00, Stănculescu aflat în aşteptarea rezultatului scontat al mitingului din faţa sediului CC, s-a prezentat la spitalul militar din Timişoara pierzându-şi o zi cu simularea unei crize de vezică biliară şi i-a transmis generalului Milea, telefonic, că trebuie să se întoarcă la Bucureşti. Lucru pe care l-a şi făcut în seara zilei următoare de 21 decembrie 1989, cu un avion militar. În dimineaţa de 22 decembrie la orele 06:00, Stăculescu s-a dus la spitalul militar Central, de data asta pentru a-şi pune piciorul în ghips, după care a ajuns la sediul CC. Această manevră făcea parte din planul răsturnării regimului Ceauşescu, întrucât urma ca la orele 09:00 să fie sinucis generalul Vasile Milea şi Stănculescu trebuia să prevină cu orice preţ anularea Loviturii de Palat, care depindea de numirea sa ca ministru al Apărării. Căci Nicolae Ceauşescu care repeta într-una TRĂDARE LA ARMATĂ, ar fi putut să-l numească ministru al Apărării pe fratele său, generalul locotenent Ilie Ceauşescu, care era şi el unul din cei trei adjuncţii lui Milea.
După decolarea cuplului Ceauşescu de pe sediul CC, la orele 13:30, Stănculescu a chemat un anumit medic militar la sediul MApN, unde se deplasase între timp, ca să-i dea jos ghipsul. Era acelaşi medic de la spitalul militar Central care i-l pusese: colonelul dr. Niculescu, şeful secţiei Traumatologie. Guşă a plecat şi el de la Timişoara pe 22 decembrie orele 12: 45, la 5 minute după ce Stănculescu îi comunicase că îi reuşise Lovitura de Palat, aşa cum fusese ea planificată, urmând ca pe 25 decembrie Stănculescu să lase treaba neterminată, ocupându-se personal de suprimarea soţilor Ceauşescu. Până atunci, mai avea de predat, de formă, puterea în mâinile lui Ion Iliescu şi să aplice, tot împreună cu Guşă, un alt scenariu, cel cu teroriştii, care n-au existat nici ei în realitate şi cu toate acestea au rezultat alţi 942 de români morţi. Tot la ordin, ca şi la Timişoara! Şi tot ca şi la Timişoara, ordinul nu a fost dat de Ceauşescu.
Referindu-se la Stănculescu şi la armata de generali români din decembrie 1989, Miklos Nemeth, fost prim-ministru al Ungariei, îi confirma Susanei Branstatter, realizatoarea documentarului dedicat revoluţiei române din Decembrie 1989 intitulat „Şah-Mat – strategia unei revoluţii” că Ungaria a reuşit să recruteze foarte multe persoane cu funcţii cheie în regimul Ceauşescu. El a definit criteriile de recrutare prin sintagma că aceste persoane erau în poziţia de a ajuta victimele regimului. Cinic pentru familiile celor 1.104 români ucişi de armată în evenimentele din decembrie 1989, dar cât se poate de realist din punctul de vedere al interesului naţional al Ungariei care vizează dintotdeauna „eliberarea” României, cu precădere a Transilvaniei de români.
Există suficientă literatură pe tema acaparării şi controlului total al unor state subdezvoltate sau in curs de dezvoltare de către hrăpăreţele companii americane. Fenomenul, ascuns cel mai ades în spatele unor manipulări politico-mediatice construite pe principiile faimosului servant al puterii SUA, Edward Bernays, nepotul lui Freud care a inventat conceptul de „public relations”, s-a clasicizat la jumătatea secolului trecut în America Latină, considerată de SUA ca o curte proprie, teritoriu care a plătit cu un râu de sânge şi mizerie opoziţia faţă de boşii yankei. Sintagma „banana republic” s-a născut în urma unei astfel de acţiuni şi a rămas ca un stigmat mondial uşor de recunoscut. Povestea lui Bernays, răul imens pe care acest individ diabolic l-a produs lumii aplicând la nivelul manipulării maselor unele idei ale unchiului său, merită citită şi citată pe îndelete, analizată în cele mai mici nuanţe, pentru că dincolo de exemplul flagrant de cinism criminal pe care îl oferă, plecând de la considerentul central că masele sunt prea stupide pentru a-şi decide viitorul de unele singure, metodele sale sunt de o extraordinară actualitate. În 1928, tânărul evreu născut la Viena ca fiu al sorei lui Freud şi al fratelui soţiei acestuia publica în Statele Unite volumul de referinţă intitulat „Propaganda”, carte care a fost găsită de aliaţi la loc de cinste în biblioteca personală a lui Josef Goebbels, după căderea Berlinului nazist. Ceea ce face azi Washingtonul,cu orice preţ pentru a-şi vinde modelul de „democraţie şi libertate” sub steagul falsificat al „drepturilor omului”, ori al „drepturilor minorităţilor sexuale”, al „civilizaţiei occidentale” şi „globalizării”, cu bombardierele de asalt şi rachetele de croazieră, toate, în ansamblu, precursoare ale corporaţiilor americane cotate pe Wall Street, e produsul aceleeaşi gândiri: „noi suntem şefii, ştim noi ce vă trebuie, faceţi cum spunem noi sau treceţi la stâlpul infamiei!”. O trecere ce poate fi şi în neant, pentru că eliminarea fizică nu pare să împiedice adepţii „excepţionalismului american” să-şi ducă planurile la îndeplinire. Multiplele încercări de asasinare a lui Fidel Castro, în trecut, sau atacurile indiscriminate cu drone, în aceste zile, o dovedesc îndeajuns. Intervievată la câţiva ani după moartea lui Bernays, fiica sa Anne avea să dezvăluie secretul părintelui propagandei moderne: bătrânul îmbogăţit pe seama contractelor cu guvernul SUA, cu CIA sau cu marile companii americane, dispreţuia profund milioanele de oameni pe care îi manipulase în lunga sa activitate, îi vedea ca pe o „turmă buimacă” şi credea cu tărie în rolul elitei conducătoare în dezvoltarea socială şi economică, fără nici o umbră de respect pentru noţiunea de democraţie. Ah, simultan însă, democraţia era principalul alibi al tuturor ticăloşiilor comise ştiinţific, cu sânge rece! Ţinta urmaşilor lui Bernays de la Washington, în aceste zile, e Rusia. Obiectivul: trecerea sub control a unor noi teritorii cu resurse naturale, în principal energetice, în final dominaţia mondială.
În România asemenea idei nu se discută. E şocant, pentru o ţară care a dat lumii câteva nume de intelectuali respectabili, să se închidă în această epocă într-un soi de bâlci orb al deşertăciunilor propagandistice şi al trivialităţii unei clase politice lipsite de valori elementare, necum cele necesare bunei guvernări a unui stat cât de cât moral şi normal social-economic. La Bucureşti nu se discută ideologie, politică sau geopolitică, se înjură şi se miştocăreşte, se iau de-a gata idei preambalate şi servite ca adevăruri fundamentale, hoţii şi fariseii cei mai siniştri sunt campionii ordinei şi onoarei, oameni fără valoare sunt fezandaţi în laboratoare indigene sau străine, dotaţi cu aureole biografice stridente ca machiajul marilor cabotini şi aruncaţi pe post de modele într-o societate zăpăcită, în care reflexul dintâi al multora e fuga în străinătate, pentru un trai decent şi un aer mai respirabil. România pare prinsă definitiv în corsetul serviciilor zise de informaţii, structuri militare în care obstinaţia pentru controlul societăţii şi crearea propriilor elite e moştenit pe nemesecate de ofiţerii acestor zile şi amplificat pe linie ierarhică, elementul în plus faţă de structurile ceauşiste fiind sentimentul de eliberare faţă de orice control din exterior (nota bene: Partidul conducea Securitatea înainte de 1990, nu invers!) şi totala obedienţă faţă de americani. Poveştile cu ofiţeri acoperiţi sunt un imens nor de praf în ochii mulţimilor avide de circ, menit să acopere o realitate mult mai simplă: România şi-a pierdut şi cea mai mică urmă de independenţă şi onoare, oferindu-se pe tavă şefilor politici, militari, de securitate şi economici de peste ocean, în timp ce manipularea publică pe teritoriul propriu atinge cote paroxistice.
Mark Gitenstein, care s-a amestecat inadmisibil în afacerile interne ale României în timp ce era ambasador la Bucureşti, e acum şeful unei firme de avocatură a companiilor petroliere americane.
Mass-media dâmboviţene vând zilnic, printre poveşti cu miros fetid de budoar, şatră sau puşcărie, poveşti aiuritoare despre „agresiunea Rusiei”, minciuni ambalate peste ocean şi servite în cadrul acţiunii de manipulare de tip Bernays împotriva Moscovei.
De mult m-am tot întrebat ce mecanism ascuns stă în spatele propagandei americane, cum se face că bazaconia numită”american dream” poate subjuga atâtea conştiinţe! Recunosc, şi eu am fost adeptul”american dream”, dar din momentul când „mi-am luat-o” de la acest sistem,în 2001, am văzut faţa hidoasă a acestuia! Şi alţi tovarăşi de idei şi de opinii s-au întrebat cum poate”prinde” acest sistem diabolic, dar n-au reuşit să afle cauza.
Masele IN REALITATE nutresc dispret fata de ratiune. Este firesc atunci sa urmeze directia instinctelor si defectelor celor mai josnice, asa-zisa „fudulie” pe care democratia capitalista a pus-o la baza propagandei sale: spune-i prostului ca parerea lui este importanta, ca persoana lui conteaza si nu va mai asculta niciodata parerea cuiva intelept si, in consecinta, fiind prost, vei putea face cu el ce vei dori. Isi va vinde tara. Isi va vinde urmasii. Va lupta impotriva oricui care alt interes declarat decat interesul personal al prostului. De exemplu, impotriva cuiva care ar aduce in discutie binele general sau comunitatea. In ceea ce priveste clasa politica romaneasca, ea ESTE in realitate reprezentativa. Asta nu este o gluma si nu este o minciuna. Clasa politica romaneasca NU AR FI TOLERATA daca nu ar fi reprezentativa. Altfel spus, daca majoritatea romanilor ar fi fost harnici, buni, educati, intelepti – clasa politica actuala ar fi fost maturata intr-o clipita de pe scena istoriei.
Valentin Vasilescu, Cristian Ulea, Marian Radulescu, Andrei A. Andrei
Surse extrse din: http://romanian.ruvr.ru, https://www.facebook.com
SCRIS DE
STIRIEXT
PE VINERI, 21 AUGUST 2015PUBLICAT ÎN: CEAUSESCU, CONSPIRATII, DESIGN, EMINESCU, MASONERIE, POLITICA,SIMBOLURI, SPIRITUALITATE
În 25 decembrie 1989, la Târgovişte, în timpul procesului cuplului Ceauşescu a fost rostită o propoziţie plină de adevăr: „Vezi, totdeauna trădătorul este lângă tine”. Cel vizat era Victor Atanasie Stănculescu, responsabil de ducerea la îndeplinire a operaţiunii de suprimare a cuplului Ceauşescu.
Stănculescu a fost racolat cel mai probabil în 1986 de un agent MI6 (Serviciul Secret de Informaţii Externe al Marii Britanii). Agentul se numea George Pop, cetăţean britanic de origine română, care lucra din 1984 în România, ca reprezentant al firmei Rolls-Royce divizia motoare de avioane şi echipament militar. El superviza asamblarea motoarelor pe avionul Rombac (BAC-1/11 construit în licenţă în România).
Ulterior, MI6 l-a predat informativ pe Stănculescu colegilor de la AVO maghiar, care au inventat o combinaţie operativă având ca subiect un posibil import de tehnică militară din România, care implica negocieri cu omologul său ungar de la Direcţia de Înzestrare şi cu Ferenc Karpati, şeful Marelui Stat Major ungar. Sub acest pretext a ajuns Stănculescu în august 1989 să petreacă o vacanţă de instruire, ţinută de AVO într-o vilă de pe malul lacului Balaton. Ocazie cu care a primit şi rolul hotărâtor, acela de a da Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989 prin care Ceauşescu era înlăturat definitiv de la putere. Surprinzător sau nu, o parte din discuţiile lui Victor Stănculescu la Balaton şi legătura ulterioară cu ataşatul militar maghiar în România, Şandor Aradi, au fost cunoscute de contraspionajul român. Securitatea a înregistrat pe 11 septembrie 1989 apelurile pe care Aradi le primea de la Budapesta, în care i se cerea „coşul cu fructe”, pe care Stănculescu i l-a oferit ataşatului militar ungur, peste câtva timp chiar în biroul său de la MApN.
Ce misiune a avut de îndeplinit Stănculescu împreună cu Guşă la Timişoara se poate deduce din prăpădul făcut de armată acolo sub conducerea lor. Cum rolul său la Timişoara se închisese deja, pe 20 decembrie la orele 05:00, Stănculescu aflat în aşteptarea rezultatului scontat al mitingului din faţa sediului CC, s-a prezentat la spitalul militar din Timişoara pierzându-şi o zi cu simularea unei crize de vezică biliară şi i-a transmis generalului Milea, telefonic, că trebuie să se întoarcă la Bucureşti. Lucru pe care l-a şi făcut în seara zilei următoare de 21 decembrie 1989, cu un avion militar. În dimineaţa de 22 decembrie la orele 06:00, Stăculescu s-a dus la spitalul militar Central, de data asta pentru a-şi pune piciorul în ghips, după care a ajuns la sediul CC. Această manevră făcea parte din planul răsturnării regimului Ceauşescu, întrucât urma ca la orele 09:00 să fie sinucis generalul Vasile Milea şi Stănculescu trebuia să prevină cu orice preţ anularea Loviturii de Palat, care depindea de numirea sa ca ministru al Apărării. Căci Nicolae Ceauşescu care repeta într-una TRĂDARE LA ARMATĂ, ar fi putut să-l numească ministru al Apărării pe fratele său, generalul locotenent Ilie Ceauşescu, care era şi el unul din cei trei adjuncţii lui Milea.
După decolarea cuplului Ceauşescu de pe sediul CC, la orele 13:30, Stănculescu a chemat un anumit medic militar la sediul MApN, unde se deplasase între timp, ca să-i dea jos ghipsul. Era acelaşi medic de la spitalul militar Central care i-l pusese: colonelul dr. Niculescu, şeful secţiei Traumatologie. Guşă a plecat şi el de la Timişoara pe 22 decembrie orele 12: 45, la 5 minute după ce Stănculescu îi comunicase că îi reuşise Lovitura de Palat, aşa cum fusese ea planificată, urmând ca pe 25 decembrie Stănculescu să lase treaba neterminată, ocupându-se personal de suprimarea soţilor Ceauşescu. Până atunci, mai avea de predat, de formă, puterea în mâinile lui Ion Iliescu şi să aplice, tot împreună cu Guşă, un alt scenariu, cel cu teroriştii, care n-au existat nici ei în realitate şi cu toate acestea au rezultat alţi 942 de români morţi. Tot la ordin, ca şi la Timişoara! Şi tot ca şi la Timişoara, ordinul nu a fost dat de Ceauşescu.
Referindu-se la Stănculescu şi la armata de generali români din decembrie 1989, Miklos Nemeth, fost prim-ministru al Ungariei, îi confirma Susanei Branstatter, realizatoarea documentarului dedicat revoluţiei române din Decembrie 1989 intitulat „Şah-Mat – strategia unei revoluţii” că Ungaria a reuşit să recruteze foarte multe persoane cu funcţii cheie în regimul Ceauşescu. El a definit criteriile de recrutare prin sintagma că aceste persoane erau în poziţia de a ajuta victimele regimului. Cinic pentru familiile celor 1.104 români ucişi de armată în evenimentele din decembrie 1989, dar cât se poate de realist din punctul de vedere al interesului naţional al Ungariei care vizează dintotdeauna „eliberarea” României, cu precădere a Transilvaniei de români.
Există suficientă literatură pe tema acaparării şi controlului total al unor state subdezvoltate sau in curs de dezvoltare de către hrăpăreţele companii americane. Fenomenul, ascuns cel mai ades în spatele unor manipulări politico-mediatice construite pe principiile faimosului servant al puterii SUA, Edward Bernays, nepotul lui Freud care a inventat conceptul de „public relations”, s-a clasicizat la jumătatea secolului trecut în America Latină, considerată de SUA ca o curte proprie, teritoriu care a plătit cu un râu de sânge şi mizerie opoziţia faţă de boşii yankei. Sintagma „banana republic” s-a născut în urma unei astfel de acţiuni şi a rămas ca un stigmat mondial uşor de recunoscut. Povestea lui Bernays, răul imens pe care acest individ diabolic l-a produs lumii aplicând la nivelul manipulării maselor unele idei ale unchiului său, merită citită şi citată pe îndelete, analizată în cele mai mici nuanţe, pentru că dincolo de exemplul flagrant de cinism criminal pe care îl oferă, plecând de la considerentul central că masele sunt prea stupide pentru a-şi decide viitorul de unele singure, metodele sale sunt de o extraordinară actualitate. În 1928, tânărul evreu născut la Viena ca fiu al sorei lui Freud şi al fratelui soţiei acestuia publica în Statele Unite volumul de referinţă intitulat „Propaganda”, carte care a fost găsită de aliaţi la loc de cinste în biblioteca personală a lui Josef Goebbels, după căderea Berlinului nazist. Ceea ce face azi Washingtonul,cu orice preţ pentru a-şi vinde modelul de „democraţie şi libertate” sub steagul falsificat al „drepturilor omului”, ori al „drepturilor minorităţilor sexuale”, al „civilizaţiei occidentale” şi „globalizării”, cu bombardierele de asalt şi rachetele de croazieră, toate, în ansamblu, precursoare ale corporaţiilor americane cotate pe Wall Street, e produsul aceleeaşi gândiri: „noi suntem şefii, ştim noi ce vă trebuie, faceţi cum spunem noi sau treceţi la stâlpul infamiei!”. O trecere ce poate fi şi în neant, pentru că eliminarea fizică nu pare să împiedice adepţii „excepţionalismului american” să-şi ducă planurile la îndeplinire. Multiplele încercări de asasinare a lui Fidel Castro, în trecut, sau atacurile indiscriminate cu drone, în aceste zile, o dovedesc îndeajuns. Intervievată la câţiva ani după moartea lui Bernays, fiica sa Anne avea să dezvăluie secretul părintelui propagandei moderne: bătrânul îmbogăţit pe seama contractelor cu guvernul SUA, cu CIA sau cu marile companii americane, dispreţuia profund milioanele de oameni pe care îi manipulase în lunga sa activitate, îi vedea ca pe o „turmă buimacă” şi credea cu tărie în rolul elitei conducătoare în dezvoltarea socială şi economică, fără nici o umbră de respect pentru noţiunea de democraţie. Ah, simultan însă, democraţia era principalul alibi al tuturor ticăloşiilor comise ştiinţific, cu sânge rece! Ţinta urmaşilor lui Bernays de la Washington, în aceste zile, e Rusia. Obiectivul: trecerea sub control a unor noi teritorii cu resurse naturale, în principal energetice, în final dominaţia mondială.
În România asemenea idei nu se discută. E şocant, pentru o ţară care a dat lumii câteva nume de intelectuali respectabili, să se închidă în această epocă într-un soi de bâlci orb al deşertăciunilor propagandistice şi al trivialităţii unei clase politice lipsite de valori elementare, necum cele necesare bunei guvernări a unui stat cât de cât moral şi normal social-economic. La Bucureşti nu se discută ideologie, politică sau geopolitică, se înjură şi se miştocăreşte, se iau de-a gata idei preambalate şi servite ca adevăruri fundamentale, hoţii şi fariseii cei mai siniştri sunt campionii ordinei şi onoarei, oameni fără valoare sunt fezandaţi în laboratoare indigene sau străine, dotaţi cu aureole biografice stridente ca machiajul marilor cabotini şi aruncaţi pe post de modele într-o societate zăpăcită, în care reflexul dintâi al multora e fuga în străinătate, pentru un trai decent şi un aer mai respirabil. România pare prinsă definitiv în corsetul serviciilor zise de informaţii, structuri militare în care obstinaţia pentru controlul societăţii şi crearea propriilor elite e moştenit pe nemesecate de ofiţerii acestor zile şi amplificat pe linie ierarhică, elementul în plus faţă de structurile ceauşiste fiind sentimentul de eliberare faţă de orice control din exterior (nota bene: Partidul conducea Securitatea înainte de 1990, nu invers!) şi totala obedienţă faţă de americani. Poveştile cu ofiţeri acoperiţi sunt un imens nor de praf în ochii mulţimilor avide de circ, menit să acopere o realitate mult mai simplă: România şi-a pierdut şi cea mai mică urmă de independenţă şi onoare, oferindu-se pe tavă şefilor politici, militari, de securitate şi economici de peste ocean, în timp ce manipularea publică pe teritoriul propriu atinge cote paroxistice.
Mark Gitenstein, care s-a amestecat inadmisibil în afacerile interne ale României în timp ce era ambasador la Bucureşti, e acum şeful unei firme de avocatură a companiilor petroliere americane.
Mass-media dâmboviţene vând zilnic, printre poveşti cu miros fetid de budoar, şatră sau puşcărie, poveşti aiuritoare despre „agresiunea Rusiei”, minciuni ambalate peste ocean şi servite în cadrul acţiunii de manipulare de tip Bernays împotriva Moscovei.
De mult m-am tot întrebat ce mecanism ascuns stă în spatele propagandei americane, cum se face că bazaconia numită”american dream” poate subjuga atâtea conştiinţe! Recunosc, şi eu am fost adeptul”american dream”, dar din momentul când „mi-am luat-o” de la acest sistem,în 2001, am văzut faţa hidoasă a acestuia! Şi alţi tovarăşi de idei şi de opinii s-au întrebat cum poate”prinde” acest sistem diabolic, dar n-au reuşit să afle cauza.
Masele IN REALITATE nutresc dispret fata de ratiune. Este firesc atunci sa urmeze directia instinctelor si defectelor celor mai josnice, asa-zisa „fudulie” pe care democratia capitalista a pus-o la baza propagandei sale: spune-i prostului ca parerea lui este importanta, ca persoana lui conteaza si nu va mai asculta niciodata parerea cuiva intelept si, in consecinta, fiind prost, vei putea face cu el ce vei dori. Isi va vinde tara. Isi va vinde urmasii. Va lupta impotriva oricui care alt interes declarat decat interesul personal al prostului. De exemplu, impotriva cuiva care ar aduce in discutie binele general sau comunitatea. In ceea ce priveste clasa politica romaneasca, ea ESTE in realitate reprezentativa. Asta nu este o gluma si nu este o minciuna. Clasa politica romaneasca NU AR FI TOLERATA daca nu ar fi reprezentativa. Altfel spus, daca majoritatea romanilor ar fi fost harnici, buni, educati, intelepti – clasa politica actuala ar fi fost maturata intr-o clipita de pe scena istoriei.
Valentin Vasilescu, Cristian Ulea, Marian Radulescu, Andrei A. Andrei
Surse extrse din: http://romanian.ruvr.ru, https://www.facebook.com
Cert este un lucru. Torţionarii din închisorile comuniste, cei care au distrus vieţi, cei care au fracturat destine, au trăit şi în afara închisorilor şi au torturat oameni care gândeau altfel decât proletarii. Această deviaţie genetică a speciei umane – torţionarul – există şi azi dar s-a adaptat la noile condiţii de mediu folosind metode noi şi transformând instituţii de stat în locaşuri în care îşi etalează „calităţile” de călău. Torţionarul nou îmbracă acum haina de magistrat, este rector, profesor universitar sau director de şcoală, este ministru sau director în minister sau are alte funcţii importante în aparatul de stat şi ceea ce-l distinge net de torţionarul „comunist” este că nu mai vrea nici „aparenta legalitate” a acţiunilor lui criminale. Acum îţi spune în faţă când începe să te tortureze: „ aşa vreau eu”, „dă-mă în judecată dacă eşti nemulţumit” etc. pentru că ştie că justiţia nu funcţionează. Am ajuns în situaţia incredibilă ca un fost decan Răsvan Vladimir să-mi ia şi vechimea în muncă în anii 1997-1998 pentru a nu beneficia de creşterea salariului iar judecătorii au considerat legal să mi se fure ani din viaţă.
Sunt adeptul faptelor care vorbesc şi nu al filozofiei ieftine, de periferie. Dar prin ce trec îmi aduce în minte tragedia prin care am trecut când eram elev într-o şcoală de ţară în anii 60 şi am asistat la prigoana unor ţărani creştini, când bunicul meu fugea de acasă ca să nu-l prindă haita de torţionari care acţionau în libertate în libertate şi căutau să-l oblige să semneze că renunţă la ceea ce iubea cel mai mult: doi boi cu care ara pământul, plugul, grapa, prăşitoarea, rariţa, căruţa şi sania. Am plâns cu el şi azi îmi dau seama că vremurile se schimbă dar oamenii nu. Torţionarul este fericit atunci când mai găseşte o victimă, radiază de bucurie atunci când a mai ucis un destin, el se hrăneşte cu răul pe care îl face. Despre aceşti torţionari voi vorbi în acest articol, despre POPESCU DAN – prorector care de peste 10 ani se „ocupă” de mine este cazul să fie prezentat pentru că sub masca acestui individ se ascunde ceea ce este greu de catalogat în termeni medicali. Poza acestui individ o ataşez la acest articol.
Au trecut peste 9 luni de când rectorul craiovean Dan Claudiu Dănişor sub pretextul că nu înţelege dispozitivele unei sentinţe definitive şi executorii de drept şi sub oblăduirea ministrului REMUS PRICOPIE şi a procurorului Pencea Mugurel de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova (cel care a blocat plângerea mea privind infracţiunea săvârşită de Dan Claudiu Dănişor) refuză să mă lase să muncesc într-o instituţie de învăţământ superior şi a transformat executarea unei sentinţe într-o hărţuire psihică, într-o judecată proprie în care cere rapoarte de la profesorii de drept.
Acest rector care este profesor de drept a refuzat orice cerere a mea privind formarea unei comisii care să pună în aplicare sentinţa 555/PI/15.02.2013 din dosarul 19232/63/2013. La toate întâlnirile pe care le-am solicitat pentru punerea în executare a dispozitivelor sentinţei civile 555, rectorul DANISOR trimite fel de fel de emisari care amintesc de hăitaşii comunişti şi a transformat universitatea craioveană într-o instanţă. Mai mult a format un grup de acţiune împotriva mea care execută ordinele acestui individ cu apucături securisto-comuniste, grup organizat format din
1. Bobaşu Eugen – decan la Facultatea de Automatică, Calculatoare şi Electronică ACE)
2. Brezovan Marius – director departament de calculatoare al Facultăţii ACE
3. Buşe Emilia – director resurse umane
4. Udrea Anca – director al direcţiei juridice
Să luăm ultimele acţiuni ale acestui rector.
La data de 12 nov. 2013 la reiterarea cererii mele de executare a dispozitivelor sentinţei sentinţei 555, rectorul trimite la întâlnire pe Buşe Emilia (director resurse umane) şi Udrea Anca (director direcţia juridic) să-mi transmită că reprezentantul sindicatului – lider pe universitate şi vicepreşedinte în biroul naţional al unui sindicat – Bâzdoacă Nicu, cel care a făcut parte din comisia de cercetare disciplinară care m-a „decapitat” se simte incompatibil în acest moment. Am precizat că nu am obiecţii întrucât niciodată nu mi-a fost teamă să mă întâlnesc cu o parte din „călăii” mei. Mai mult, deşi este vorba de o executare a dispozitivelor sentinţei 555/PI/15.02.2013 cele două cetăţene îmi transmit că se va întocmi un raport de către un profesor de specialitate care îmi va fi transmis. (!!!!). Adică Claudiu Dănişor – profesor de drept are nevoie de un profesor de specialitate. Adică Am întocmit un proces verbal pe care îl ataşez. Am fixat ca termen de întâlnire data de 15 nov. 2013.
Cădem uneori în greşeala de a crede că atunci când apare un nou ministru la învăţământ să se schimbe ceva în bine. Este o prostie să crezi că un pus-politic va schimba găştile din minister sau din instituţiile din subordine, că va opri actele de tortură fizică şi psihică a celor care iau atitudine împotriva imposturii universitare.
Să lăsăm faptele să vorbească. Am sesizat pe Ecaterina Andronescu, pe Alexandru Atanasiu, Hardău, Funeriu ş.a. despre ce se întâmplă în universitatea craioveană, despre deturnări de fonduri bugetare, despre hărţuirea fizică şi psihică a subsemnatului, mergând până la ameninţarea mea cu moartea iar mai recent Udrea Anca mi-a ameninţat familia. Ministrul tace sau dă un răspuns ce n-are legătură cu ceea ce sesizezi adică joacă rolul prostului deşi mă îndoiesc dar în acest fel tolerează şi încurajează torţionarii din universitatea craioveană. Edificatoare sunt două exemple: Alexandru Atanasiu şi Remus PRICOPIE.
Alexandru ATANASIU – fost ministru al învăţământului în 2003 (anterior ministrul muncii). In anul 2003 ca urmare a publicării unui articol în România Liberă din 25 aug. 2003 privind corupţia din universitatea craioveană, ministrul de atunci Alexandru Atanasiu a trimis pe bani publici la Craiova o „echipă” coordonată de prof. Traian Ionescu de la Politehnica din Bucureşti care să efectueze cercetarea faptelor (ceea ce nu a făcut) dar mi-a cerut să retractez ce s-a publicat în ziar în schimbul unei „promovări” pe post. Am refuzat şi atunci echipa a cerut torţionarilor din perioada respectivă să „se dispenseze” de serviciile mele, folosind aparent „mijloace legale”. Foşti rectori Mircea Ivănescu, Ion Vladimirescu şi actualul Dan Claudiu Dănişor au căutat să găsească aceste mijloace legale dar nu le-au găsit. Atunci au trecut peste aparenta legalitate specifică torţionarilor comunişti şi au trecut la acţiuni de tip mafiot. Citiţi această parte din adresa 20516/15.12.20003 de pe vremea lui Atanasiu :
Deşi legea 1/2011 (art. 124 al. 1 şi art. 125 al. 1) îi conferă ministrului educaţiei dreptul de control şi sancţionarea universităţii craiovene pentru nerespectarea legislaţiei în vigoare, ministrul REMUS PRICOPIE prin emisarul său LACRAMIOARA POP la ultima mea sesizare îmi transmite un răspuns care nu are legătură cu faptele săvârşite de subordonatul său Claudiu Dănişor.
Eu am sesizat că Dan Claudiu Dănişor încalcă prevederile legislaţiei în vigoare (vă ataşez ultima sesizare) şi primesc un răspuns total aiurea, răspuns semnat de Lăcrămioara POP. Eu am cerut ministerului să constate că un individ ca Dan Claudiu Dănişor încalcă legislaţia în vigoare, în speţă codul muncii care consideră drept infracţiune nerespectarea unei hotărârii judecătoreşti iar d-na Lăcrămioara Pop are probleme cu înţelegerea legii ca şi Dan Dănisor. Iată răspunsul:
Ministrul REMUS PRICOPIE este membru din guvernul Ponta. Am considerat că este legal să mă adresez guvernului României din care face parte şi REMUS PRICOPIE. De câteva luni de zile aştept un răspuns iar reiterarea cererii mele a dus la un răspuns tardiv care este o bătaie de joc. Iată un fragment din acest mod criminal de a trata un om:
Guvernul SUA prin comisia Fulbright mi-a acordat în anul 1993 o bursă Fulbright în urma unei competiţii pe baza unui protocol româno-american. Printre condiţiile de acordare a bursei era şi păstrarea postului de către Universitatea din Craiova, fapt ce nu a fost respectat de Guvernul Român, în speţă de Ministerul Educaţiei din vremea respectivă, minister care a tolerat un alt clan mafiot celebru celebru RASVAN VLADIMIR – MIRCEA IVANESCU (rector pensionar). Acest Răsvan Vladimir, evreu de cetăţenie română s-a ocupat de mine timp de 20 de ani, un caz patologic ieşit din comun, un individ atât de înverşunat împotriva mea că la un moment dat pe un post de televiziune local l-am asemuit cu SAUL din Biblie, acel prigonitor înverşunat al creştinilor. Am greşit făcând această asociere pentru că Saul cel biblic a devenit apostolul Pavel iar Răsvan Vladimir a trăit cu nemulţumirea că nu a reuşit să mă dea afară prin procedee legale. Dar m-a hărţuit cu o asemenea înverşunare că sunt convins că nici iadul dacă ar bate la porţile lui, nu l-ar primi. Timp de 16 luni acest Rasvan Vladimir nu mi-a dat salariu, m-a pus absent nemotivat dar nu m-a sancţionat disciplinar pentru că nu găsea suportul legal pentru acţiunile lui criminale. Un laş ordinar susţinut de un alt individ cu acelaşi comportament anticreştin: Mircea Ivănescu, propulsat rector la revoluţie. Asupra acestor doi „torţionari moderni” am să revin cu documente pentru că nu trebuiesc uitaţi.
Am sesizat Ambasada SUA de mai multe ori iar în final am primit un răspuns din care spicuiesc sfaturi care nu mă consolează:
(Va urma).
Ion Cârstea
Bursier Fulbright
Am scris şi eu despre acestea, despre „frica de securitate”. Cine a generat-o şi cum se manifesta aceasta în România. Nu mi-am permis să nominalizez pe cei ce comandau distrugerea elitei politice şi intelectuale româneşti pentru a nu fi acuzat că pledez pro domo.
Din studiu lipsesc totuşi cine îi comanda pe aceşti torţionari, de unde veneau ordinele de exterminare sub motivaţia leninistă a „luptei de clasă”. Cineva – nu eu – s-a străduit să-i nominalizeze iar eu sper să trezească interesul dv.
Uitaţi domnilor, nominalizez dintre aceşti iniţiatori şi executanţi torţionari ce au activat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (MAI) şi în particular ai Securităţii s-au regăsit:
1. Teohari Georgescu (Burah Tescovici) (1908-1976): membru titular al Secretariatului, Comitetului Central şi Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); ministru de Interne (1945-1952); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri între 1950 şi 1952;
2. George Silviu (Gersch Golinger), secretar general al Ministerului de Interne (1946-1952)
3. Iosif Sraer (Şraier) (n. 1912), fost jurist al partidului comunist şi avocat al lui Gheorghiu-Dej în perioada interbelică: secretar general al MAI (1945-1946); adjunctul ministrului T. Georgescu la M.A.I. (1946-1952), înainte de a emigra în Occident
4. gen.-lt. Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg) (1915-1992), evreu basarabean originar din Chişinău, vorbitor de limbă rusă: avansat gen.-mr. în 1948 şi gen.-lt. la 11 februarie 1959; funcţionar în MAI din 1945; inspector general al Siguranţei (1947-1948); subdirector (locţiitor al directorului general) al DGSP/DGSS (1948-1953); adjunctul lui Drăghici şi secretar general al M.A.I. (1953-1961);
5. mr. Wilhelm Einhorn, evreu vorbitor de maghiară din Transilvania: şeful Direcţiei Regionale de Securitate Cluj (1944-1948); din 1948 director al secretariatului DGSP şi şef de personal al DGSP; avansat la gradul de colonel în 1951 şi numit director adjunct al Direcţiei I de Informaţii Externe DGSS
6. cpt. Emanoil Schmerler, unul din cei doi şefi de birou ai secretariatului DGSP
7. gen.-col. Laurian Zamfir (Rechler), originar din Brăila, numit în 1952 şeful Direcţiei Control Străini şi Paşapoarte (DCSP) din cadrul Comandamentului General al Miliţiei
8. Ervin Voiculescu (Erwin Weinberg), care i-a precedat în funcţie lui Laurian Zamfir la DCSP, fiind apoi numit director al Şcolii de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa
9. col. Mişu Dulgheru (Dulberger) (n. 1909): membru al Direcţiei Organizatorice a CC (1949-1952); şeful Direcţiei V (Cercetări Penale) a DGSP şi şeful cabinetului ministrului de Interne Georgescu între 1948 şi 1952 (avansat la gradul de general în 1951), când va fi destituit împreună cu şeful său şi arestat; a emigrat la începutul anilor ’80 în Israel împreună cu familia sa
10. mr. Samuel Antoniu, şef de serviciu şi locţiitor al lui Dulgheru (1948-1952)
11. cpt. Grigore Stetcovici, şef al serviciului Contrasabotaj din Direcţia V a DGSP
12. mr. Simion Fischer, şef de birou în cadrul Siguranţei, apoi subaltern al lui Dulgheru la Direcţia de Cercetări Penale (1948-1952)
13. col. Francisc Butyka: fost activist CC al PMR şi membru al Comitetului de Partid din centrala Ministerului Securităţii Statului, cel care i-a succedat lui Dulgheru între 1952 şi 1963 la şefia Direcţiei V a Securităţii, renumerotată Direcţia a VIII-a în 1956
14. gen.-lt. Moises Haupt, comandant militar al capitalei imediat după război
15. gen. P. Cristescu (Fifca Kleinman), şeful Miliţiei din România la sfârşitul anilor ‘40
16. col. Iacov St. Bulan, avansat la 23 august 1949 general, care a activat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (1945-1952)
17. gen.-mr. William Suder (Wilman Suder), şef al Departamentului Contraspionaj al Securităţii până în 1949
Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil al RPR
18. mr. Avram Solomon, şef de serviciu al Direcţiei Bucureşti a DGSP de la înfiinţare (30 august 1948)
19. gen. Isidor Hollinger, şef de catedră la Şcoala de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa, cel care i-a succedat în funcţie lui Suder la Departamentul de Contraspionaj
20. mr. Ştefan Iordanov, ofiţer politic al Diviziei “Tudor Vladimirescu”, formată în 1943 prin recrutări din rândurile soldaţilor români prizonieri în URSS, a fost apoi avansat colonel şi a activat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne
21. col. Holban (Moscovici), şeful Regionalei Bucureşti Siguranţei (1944-1948)
22. col. Holţier Ervin, şeful Direcţiei a X-a DGSP (1948-1952)
23. Eugen Dascălu (Davidovici), şeful Siguranţei Satu Mare (1944-1946), agent KGB, apoi şef DRSP Târgu Mureş
24. col. Lucian Stupineanu (Stappnau) (n. 1914): director general al Serviciului Special de Informaţii (1945-1947); secretar general la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (sfârşit 1946-început 1947); şeful Direcţiei Spionaj Economic a DGSP, odată cu înfiinţarea acestei instituţii la 30 august 1948
25. col. M.A.I. Mihai (Bibi) R. Boico, din 1949 avansat gen.-mr., destituit în 1952
26. col. Ludovic Cseller (Zeller), director al DRSP Oradea din 1948
27. col. Iosif Breban, şeful Direcţiei Regionale MAI Cluj în 1955
28. col. Gavril (Ianoş) Birtaş, şeful Direcţiei I a DGSP din 1948, destituit în 1952
29. col. dr. Şuli Brill, exclus din M.A.I. şi din partid în 1952
30. Luiza Segal, şefă de birou în DGSP de la înfiinţare (1948)
31. mr. Moise Senater, director adjunct al DRSP Bucureşti (1948-1952)
32. col. Adalbert Izsak (Ijak, Iszaek): director adjunct al DRSP Braşov, apoi al doilea adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii şi ulterior şeful Direcţiei Regionale de Securitate Galaţi, unde i-a succedat în funcţie lui Wisting
33. col. Zeller, inspector general al Direcţiei Penitenciare a Ministerului de Interne între 1948 şi 1952,
34. Benjamin Fuchs, responsabil Direcţia Personal a DGSP
35. lt. col. Mauriciu Strul, şeful Direcţiilor Regionale Galaţi (1948-1950) şi apoi Ploieşti şi ulterior Vrancea ale Securităţii
36. Iuliu Massler, şeful Regionalei Bistriţa Năsăud a Siguranţei (1946-1947)
37. Johann Schwebel, care i-a succedat în funcţie lui Massler (1947-1948)
38. Matusei Andreescu (Nathan Matusievici), şef de birou în DGSP de la înfiinţare (1948)
39. col. Mihai Patriciu (Mihai Weiss) (†1996): inspector general la Regionala Cluj a Siguranţei (1944-1948); director al DRSP Cluj (1948-1952), destituit în cadrul epurărilor antisemite din 1952, ulterior director al Uzinei Metalurgice Reşiţa
40. lt.-col. Ştefan Koller (Coler) (n. 1916), angajat din 1952 în MAI (la Direcţia Generală a Lagărelor); comandantul închisorii Aiud (1954-1957) şi apoi al închisorii Văcăreşti
41. col. Iţic Averbuch, comandantul Securităţii Ploieşti în anii ‘50, avându-i ca adjuncţi pe Mauriciu Strul şi pe anchetatorul Şmilovici
42. col. Eugen Vistig (Wisting), director al DRSP Craiova din 1948 şi apoi şeful DRSP Galaţi la începutul anilor ’50, unde i-a succedat în funcţie lui Mauriciu Strul
43. lt.-maj. DGSS Marcu Abramovici, anchetator al lotului Vasile Luca în 1952-1954
44. lt.-col. Ludovic Weisz (Weiss) (n. 1912): membru PCR din 1945; directorul Regionalei Satu Mare a Siguranţei/Securităţii (1946-1953); anchetator al lotului Pătrăşcanu în 1954; după reabilitarea celui din urmă în 1968, ar fi emigrat în Israel
45. Iacob Fuchs, şeful serviciului judeţean Baia al DRSP Suceava
46. lt. Barel Orenstein, din 1948 director adjunct al serviciului judeţean Râmnicu Sărat al DRSP Galaţi
47. lt. Jacob Weigner, director adjunct al serviciului judeţean Turda al DRSP Cluj
48. cpt. Israil Ruckerstein, şeful serviciului judeţean Botoşani al DRSP Suceava
49. cpt. Iosif Hahamu, şeful serviciului judeţean Caraş al DRSP Timişoara
50. mr. Zoltan Kling, şeful serviciului judeţean Severin al DRSP Timişoara
51. lt. maj. Simon Siegler, şef de birou şi referent la secţia Probleme Speciale a DGSP din 1948; anchetator a DGSP în procesul “grupului Pătrăşcanu”106 din 1954
52. Adalbert Stern, subdirector al Biroului de Securitate Baia Mare în anii ‘50
53. 140-142.) căpitanii List, Frost şi Rigman, şefi ai catedrelor de specialitate de la Şcoala de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa ……
……………………………………………………………………………………………………………..
Când vom avea informaţii şi despre aceşti torţionari? Chiar dacă nu mai sunt în ţară sau au decedat, pentru a nu falsifica istoria, cum bine spune Lucian Boia.