Nicolae Densuşianu şi a sa lucrare enigmatică numită “Dacia preistorică”

Posted on February 27, 2015 by NSR

Nicolae Densuşianu a scris o lucrare monumentală la începutul secolului XX, numită “Dacia preistorică”. Aici sunt menţionaţi, pentru prima dată, titanii şi giganţii de pe teritoriul ţării noastre, despre care se vorbeşte în scrierile autorilor antici…

Dacă Pământul ar vorbi, ne-ar spune o poveste cutremurătoare. Ne-ar vorbi despre sine şi despre noi, despre lunga-i călătorie prin spaţiu şi timp, despre luptele duse întru stăpânirea bogăţiilor sale, despre tributul de sânge şi lacrimi plătit cotropitorilor-zei. Dacă Dacia ar vorbi, ne-ar povesti despre măreţia scufundată în oceanul uitării, despre cumplitul adevăr îngropat, despre moştenirea blestemată a poporului său şi despre  vremurile tulburi ce vor veni. Ne-ar vorbi despre Titani, despre Giganţi şi despre toţi cei înfieraţi. Şi astfel am înţelege, în sfârşit, de ce noi şi nu alţii a trebuit să îndurăm prigoana necontenită. Am înţelege, în ultimul ceas, dincolo de orice îndoială, care e rostul nostru şi poate, că am reuşi să punem capăt zbuciumului ce se repetă obsesiv, ca o zi întunecată de iarnă, pe care o tot îndurăm, mereu de la capăt, de mii de ani. Sau poate că a sosit vremea eliberării şi lanţurile vor pica de la sine. Spiritele adormite se vor trezi din lungul somn hipnotic, cerându-şi dreptul la fiinţare.

Nicolae Densuşianu, autorul misterioasei lucrări “Dacia preistorică” , a fost fără doar şi poate, un iniţiat. Densuşianu a reuşit să adune la un loc toate dovezile originilor noastre, iar argumentele sale sunt toate o palmă usturătoare pe obrazul gros al academicienilor de carton. Pentru că nu-l pot combate, îl ignoră. Dar chiar acei înţelepţi din vechime pe care îi tot citează dumnealor scot la iveală mistificarea. Pentru că Densuşianu nu face decât să-i citeze, la rându-i, pe aceiaşi filosofi de căpătâi ai umanităţii, atunci când creionează istoria neamului nostru. Iar referirile la Titani şi Giganţi sunt de-a dreptul răscolitoare. Atât de răscolitoare, încât mă întreb dacă omenirea chiar ştie ceva despre ea însăşi. Poporul român sigur nu mai are habar despre sine, pierdut în plasa minciunilor, umilit, hăituit şi înfometat cum este şi a fost parcă de când e timpul. Dar aici este marea mistificare: nu a fost aşa dintotdeauna, ba dimpotrivă.

Cei  mai vechi  şi cei mai glorioşi dintre pelasgi, au fost Titanii.  Ei sunt numiţi de autorii vechi “genus antiquum Terrae” şi “Terrae filii”. După theogonia lui Hesiod, cei dintâi copii ai Terrei/Gaea cu Uranus au fost cei doisprezece Titani, şase băieţi şi şase fete: Oceanos, Coeos, Crios, Hyperion, lapetos, Cronos (Saturn), Rhea, Tethys, Themis, Thia, Mnemosyne şi Phoebe.

De fapt, cele mai multe dintre aceste numiri reprezintă simple personificări de regiuni geografice, de râuri şi de munţi. Vechea familie a Titanilor se compunea astfel din 12 ginti. Patria Titanilor a fost, după toate tradiţiile istorice, în părţile de nord ale Traciei, lângă râul Ocennos-potamos. Oceanos, primul Titan, este de fapt, Istru. Descendenţi ai Titanilor erau consideraţi Hyperboreenii, care locuiau în nordul Dunării de Jos. Atlas, regele cel puternic al hyperboreilor, care mai târziu a fost prefăcut într-un munte imens, era şi dânsul un Titan. Titanii l-au detronat pe Uran şi au dat imperiul lui Saturn, sub domnia căruia au luptat vreme de zece ani, împotriva lui Jupiter/Iahve/Iehova. Dar Saturn a fost învins, iar Jupiter a ocupat tronul lui Uranus. Nemulţumiţi, Titanii s-au ridicat din nou, sub conducerea lui Atlas, dar au fost învinşi pentru a două oară şi întreaga lor clasă a fost exterminată. Unii au fost închişi într-o peştera adâncă, numită Tartaros, ceilalţi au părăsit regiunile de lângă Istru şi s-au risipit prin lume.

Unde au fost localizaţi titanii?

Densuşianu a localizat lupta Titanilor în pădurile din Munţii Banatului (Tartesiu), de-a lungul râului Cerna, adică pe teritoriul Daciei şi României de astăzi. Romanul îl citează de fapt pe Homer, completat de Dio Cassius: “Generalul roman Crassus, în lupta ce o avusese cu geţii (29-28 i.Hr.), prinse pe fratele regelui Dapyx (Dabigia), apoi dânsul pleca spre peştera numită Cira, o cavernă vastă şi puternică, unde se retrăsese un mare număr din locuitorii acestui ţinut, luând cu dânşii obiectele cele mai de preţ. În această peşteră, spun legendele, îşi căutaseră refugiul Titanii, când au fost învinşi de Joe (Jupiter)”.

Homer ne mai spune că Titanii erau «proto-părinţii deilor şi ai oamenilor distinşi”. Aşadar, termenul de “Titavsc”, după originea şi înţelesul său, este identic cu forma românescă “tătâni”, pluralul cuvântului “tată”.

După dezastrul de la Tartesiu, Titanii fugari au pus bazele civilizaţiei în Europa şi Asia Mică. Pe teritoriul Italiei au condus cele mai vechi triburi romane, Ramnes şi Luceres, formând nobila clasa “patres”, adică a patricienilor, cu mult înainte ca povestea lui Romulus şi Remus să fi prins viaţă. Erau numiţi “Tatienes” şi erau consideraţi “antiquissimi cives”, în traducere, “primii, cei mai vechi cetăţeni”. Toate afacerile publice ale statului roman erau pe mâna lor, doar ei având dreptul să administreze demnităţile preoţeşti, civile şi militare. Desemnau succesorul regelui, considerându-se “singurii mijlocitori între zei şi stat”. Superbi prin gloria lor cea veche, ei se ştiau dintr-o altă clasă, dintr-un alt sânge şi dintr-un alt neam decât cel al cetăţenilor obişnuiţi, inculţi şi de origine obscură, pe care-i numeau “plebs” – plebei. Numele lor tradiţional şi privilegiat de “patres” este amintit şi în cele 12 Tabule: “Nepatribus cum plebe con nubium sit “ – “căsătoria între patricieni şi plebei nu este permisă”. Poporul roman îi mai numea pe aceşti dintâi patricieni “titosi”, “patres” sau “orcini” – adică cei care au fost închişi cândva în Orcus sau Tartaros.

Alţi Titani stabiliţi prin alte locuri sunt amintiţi în scrierile lui Philochor: Tityus– fiul Geei din Attica, rege al Eubeei, Tithonus – un frate al regelui Priam al Troiei, Tatinos – principe barbar din Galia, precum şi un trib de “dittani” stabilit în Hispania, peninsula necucerită de romani. Dittanii aveau o simpatie deosebită pentru civilizaţia romană, iar patricienii nutreau aceleaşi sentimente pentru fraţii de la vest. Trimişii dittanilor erau admişi fără rezerve în Senatul roman, chiar dacă ar fi trebuit să fie consideraţi barbari.

În fine, termenul “Tetenius” apare şi pe o inscripţie romană din Dalmaţia (regiune din partea estică a Marii Adriatice, actualmente pe teritoriul Croaţiei).

Pe teritoriul Daciei, vechii Titani apar sub numele de “tătari”, fără nicio legătură cu triburile nomade ale cumanilor, veniţi din nordul Marii Negre, începând din secolul XII d.Hr., ori cu hoardele mongole ale lui Genghis Khan. În tradiţia daco-romană, termenul “tătari” este o simplă formă dialectală a cuvântului “tătâni”. Spre exemplu, în Codicele Voronetian, scris pe la începutul secuiului al XVI-lea, aflăm următoarele forme ale cuvântului: “Duminica 7 a sânţilor tătari”, adică Duminică, ziua a şaptea, a sfinţilor părinţi; “Legea tătăreascã” = Legea părintească sau Legea pământului; “Obicniteloru tătăresci” = obiceiurile părinteşti. Mai amintim aici şi o veche baladă populară românească, în care părinţii/edilii oraşului Braşov sunt numiţi “tartorii târgului”.

Prin urmare, termenul de “tătar” este foarte vechi pe meleagurile noastre. Herodot ne spune că Hercule a învăţat să tragă cu arcul de la un scit numit Teutarus, stăpân pe meleagurile din nordul Dunării de Jos. În teogoniile greceşti, Saturn mai are şi epitetul de “Tartaros”, adică tatăl sau tătânele. La Egipteni era numit ceva mai corect, Tatunen, şi era invocat în următorii termeni: «Părintele părinţilor, mare de la prima dată» etc.  Apollo, zeul/deul Soarelui, care mai avea şi epitetul de Titan, era adorat în unele părţi ale Romei sub numele de Tortor, după cum ne spune Suetoniu. În genealogia popoarelor preistorice, Titan, protopărintele Titanilor, figureză ca un nepot al regelui Pelasg.

Giganţii de pe teritoriul României

O altă ramură titanică despre care amintesc vechile teogonii greceşti, a fost cea a Giganţilor. Erau născuţi tot din cuplul Uranus-Geea, ca şi Titanii, dar firea le era mult mai aprigă şi mai dornică de neatârnare. Epicii eleni îi înfăţişează ca oameni superbi şi impunători, violenţi şi fără credinţă în zei. Aveau arme strălucitoare, iar statura lor era mult peste cea a oamenilor. Grămăticul Apollodor spune că Geea i-ar fi creat împreună cu Uranus, supărată fiind că Titanii fuseseră nimiciţi. Giganţii distrugeau totul în cale, din pricina enormităţii lor. Trupurile le erau acoperite cu solzi ca de balaur şi aruncau asupra cerului cu pietre şi cu lemne aprinse.

Giganţii formau prin excelenţă un popor de munte. În războiul ce-l avură cu Joe/Jupiter, noul cârmuitor al imperiului pelasg, ei ridicară munţi peste munţi, ca să urce în Olymp; imensul Atlas se cutremură la asaltul lor şi cu toate că Joe arunca asupra lor cu fulgerele sale, zeii lui n-au fost în stare să-i învingă. Atunci a cerut ajutorul lui Hercule şi sorţii victoriei se înclinară din nou spre Jupiter. Patria Giganţilor era, potrivit anticilor eleni, tot pe teritoriul Daciei, lângă Oceanos potamos, unde se născuseră şi fraţii lor, Titanii.

Nu ne mai miră că dacii erau consideraţi, în epoca romană, descendenţii Giganţilor. După războiul purtat împotriva lor, împăratul roman Augustus a ridicat în forul său un templu magnific, în cinstea lui Marte-răzbunătorul. Despre acest templu scrie Ovidiu în Fastele sale: “Grandios e monumentul, grandioasă e statuia zeului şi demnă de trofeele luate de la giganţi”. Şi împăratul Domitian a purtat război cu dacii. Marţial, unul dintre poeţii săi favoriţi, îl celebrează tot ca pe un învingător al Giganţilor.

Grecii sunt de părere că locuinţele giganţilor se aflau în regiunile muntelui Phlegra, lucru confirmat de poetul roman Statiu: “Phlegra, unde au luptat Giganţii cu Deii, se află pe teritoriul Daciei”. Din  “Argonauticele lui Orpheu” aflăm că muntele Phlegra se găseşte în apropiere de strâmtoarea munţilor Rhipaei (Clisura Dunării, Porţile de Fier). Identificăm astăzi vestitul munte în apropiere de Cerna, sub numele de Pregleda. Lipsit de vegetaţie, muntele e format doar din stânci calcaroase şi arse, ca şi cum un pârjol nemaipomenit l-ar fi îmbrăţişat cândva şi cu greu mai poate creşte ceva aici. De altfel, muntele primise numele de Phlegra tocmai pentru că fusese ars de fulgerele lui Joe/Jupiter.

Nu există nicio îndoială cu privire la localizarea evenimentelor. Lângă Phlegra Giganţilor se află peştera Avernus; la poalele muntelui Pregleda se găseşte o peştera imensă, complicată şi întunecoasă, chiar lângă o comună numită Isvernea (de la Avernus). În trupul Pregledei se mai cască şi astăzi o surpătură extraordinară, unică în felul sau, ce se spune că ar fi fost făcută de un uriaş.

De la grămăticii Apollodor şi Ilygin aflăm numele mai multor Giganţi care s-au remarcat în luptele cu zeii: Comşa, Bala, Porcu, Ianes, Aleman şi Crăciun. Ce mai e de comentat?! Numele sunt atât de româneşti, ca să zic aşa, încât alte argumente ar fi inutile. Ne aflăm aşadar în regiunea controlată de vechii Giganţi. În treacăt vom aminti aici despre gugani, o comunitate aparte răspândită în judeţele Mehedinţi şi Gorj, singurii care au păstrat o dialectica străveche şi par a fi cel mai mult legaţi de poporul gigantic.

Giganţii în scrierile iudaice

Poate cele mai interesante menţiuni despre Giganţi se găsesc în scrierile iudaice. Vechii iudei îi numesc “Gog şi Magog”, cea mai cunoscută legendă privitoare la ei aflând-o din scrierile lui Ezechiel. Într-una dintre profeţiile sale, acesta îi ameninţă/avertizează pe evrei că Iehova va aduce asupra ţării lor pe regele Gog din ţară Magog, cu oastea sa cea frumoasă, înarmată cu scuturi, coifuri, săbii, lănci, arcuri şi săgeţi. Acest popor venit dinspre Miazănoapte va fi însoţit de alte popoare care vor năvăli ca o furtună asupra ţării lui Israel. Vor cutreiera pământul, îi vor duce pe evrei în captivitate, dar vor fi la rându-le distruşi de mânia Cerului, odată ce-şi vor fi încheiat misiunea.

Profetul Ieremia, care trăise înaintea lui Ezechiel, vorbeşte despre acelaşi popor, numit “prădătorul ginţilor”, venit dintr-o ţară îndepărtată din Miazănoapte şi vorbind o limba pe care evreii nu o înţeleg. “Oameni cruzi”, spune Ieremia, “cu voci tunătoare, mai iuţi decât vulturii, toţi războinici neînfricaţi, vor împresura cetatea Ierusalimului, vor distruge toate celelalte cetăţi ale lui Iuda şi vor preface ţara evreilor într-un imens pustiu.  Aşa vor ajunge evreii sclavii străinilor, pe un pământ care nu este al lor”.

Dar cea mai cunoscută profeţie bibilică rămâne Apocalipsa lui Ioan Teologul. Vorbind despre “timpurile cele din urmă”, profetul ne spune că “atunci când se vor împlini o mie de ani de când balaurul cel străvechi (Typhon, diavolul, Satana) a fost închis în adâncuri, acesta va fi eliberat şi va aduna mulţime de oameni, pentru că poporul lui Gog şi Magog este răspândit în toate colţurile pământului”.

Trebuie precizat că evreii străvechi înţelegeau prin “poporul lui Gog şi Magog”, triburile din neamul getilor. În felul acesta, prezicerile lui Ioan, Ezechiel, Ieremia capătă o semnificaţie aparte.

La rându-i, Sfântul Augustin confirmă aceste interpretări, chiar dacă nu este de acord cu ele: “Ginţile acestea, pe cari Apocalipsul le numeşte Gog şi Magog, nu sunt a se înţelege astfel, ca şi cum ar esista în unele părţi ale pământului, nişte barbari oarecare constituiţi sub numele acesta sau, precum îi numesc unii, Geţi şi Massageti”.

La fel, din oracolele sibylline rezultă că tărâmul în care locuiau popoarele Gog şi Magog se află situat la nordul Thraciei, o ţară sălbatică şi neospitalieră, expusă vânturilor, ploilor şi gerului cumplit, dar totodată un loc fecund, cu pământ bogat şi  pe alocuri, cu climă blândă. Aceste ginţi îl luaseră prizonier chiar şi pe Alexandru, dar acesta a reuşit să scape, a adunat oştire mare şi a cucerit această ţară aflată lângă strâmtorile Caucazului. Cei învinşi s-au retras între două piscuri de munte, aşa că învingătorul a ridicat acolo o poartă înaltă şi lată, din bronz ori din fier, şi  a închis pasul acela. “De acolo, ginţile acestea vor mai ieşi doar la capătul lumii pentru a invada Israelul”, spune legenda. Împreună cu Gog şi Magog, Alexandru mai închisese alte 37-40 de popoare. Numele acestora, potrivit “Revelationes” scribului Metodiu (sec. VIII-IX), ar fi următoarele:  Gog şi Magog, Marson, Mosach, Thubal, Anog, Ageg, Athenal, Cephar, Pothim,Hei, Libii, Gumei, Pharilei, Ceblei, Lamarchiani, Charchanii, Amathartae, Agrinardi, Alan, Anufagi, Cynocephali. (Sursă: “Dacia preistorică”, Nicolae Densuşianu)

Legendele românilor. Închisoarea Titanilor din judeţul Dolj

Într-o localitate din judeţul Dolj s-au desoperit, nu demult, oasele unui elefant preistoric, vechi de mai bine de două milioane de ani. Fosta carieră de pietriş unde s-a făcut ciudata descoperire a fost transformată de către localnici într-un lac, dar nu toţi au fost de acord cu asta. Unii cred că astfel va fi tulburat somnul uriaşilor şi că aceştia se vor trezi să-i pedepsească. Zona era oricum cunoscută pentru fenomenele inexplicabile: lumini ciudate şi zgomote stranii tulbură dintotdeauna liniştea bieţilor creştini.  Bătrânii cunosc multe legende despre oamenii uriaşi care au vieţuit aici, în străvechime:  “Se spune că pe locurile astea ar fi coborât din ceruri, pe nişte balauri zburători, nişte uriaşi. Şi atât de mult le-a plăcut locul, încât au decis să rămână. Şi au avut grijă uriaşii şi de oameni şi de dobitoace. Şi toată lumea trăia în pace şi în armonie. Până când unul dintre ei a descoperit că din strugurii pe care ei îi mâncau, se putea face o licoare bună de băut. Atunci se spune că a fost descoperit vinul, dar odată cu el s-a terminat şi bună înţelegere. Uriaşii se îmbătau şi se luptau între ei, îşi făceau rău unul altuia şi împreună le făceau rău oamenilor care se aşezaseră în ţinutul lor. Strigătele de disperare ale oamenilor au fost auzite de Bunul Dumnezeu care a trimis un înger de-al Său să le curme suferinţă. Iar îngerul, după ce i-a luat pe oameni şi i-a pus pe cel mai înalt munte, a scufundat ţinutul cu tot cu uriaşi, de nu a mai rămas în viaţă nici unul. De atunci stăpânesc oamenii aici”. Aşa sună legenda.

Un pescar amator spune că a trăit o experienţă înfricoşătoare care l-a determinat să nu mai arunce undiţa în “lacul uriaşilor”:

“ Din lac răzbat tot felul de zgomote ciudate, de ţi se face pielea de găină. Se aud lovituri ca într-o poartă imensă, metalică”.

Cine şi de ce loveşte poarta de sub lac, sau ce fel de poartă e aceea, nu se ştie. Sau oamenii nu vor să ştie.

Din timpul celui de-al doilea război mondial mai circulă o istorie menită să-i îndemne la prudenţă, după cum spune un alt localnic:  “Ţiu minte de la bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, că prin `40 – 41 ar fi fost descoperit în zonă o jumătate de craniu imens. Oamenii spuneau că ar fi fost al unuia din uriaşii de pe vremuri. A venit un neamţ de la Bucureşti, cu ordin de la Mareşal, şi l-a ridicat. Bunicul spunea că numai ochii erau aşa, că la vreo 20 – 30 cm şi că după dinţi nu părea a fi de animal. Au încărcat craniul pe un camion şi l-au trimis în Germania. Se zicea că Hitler credea în lucruri de felul asta şi era convins că va descoperi un secret mare prin care să stăpânească lumea”.

 Podul uriaşilor din dreptul oraşului Brăila

În dreptul oraşului Brăila, chiar în mijlocul Dunării, la o adâncime de circa doi metri, există urmele încă necercetate ale unei construcţii stranii. Ani de zile barcagiii s-au ferit de locul respectiv, pentru că, spuneau ei, o forţă malefică trăgea în adâncuri oamenii, cu tot cu bărci. Ciudata construcţie este cunoscută de localnici ca Podul Uriaşilor. Nimeni nu ştie nici cine şi nici pentru ce anume a construit podul. Unii istorici presupun că a fost făcut de romani pentru a putea trece cu uşurinţă Dunărea, către cetatea Troesmis (Igliţa, n.a.). Dar două argumente spulberă ipoteza asta. În primul rând, costurile nu justificau o astfel de construcţie, cetatea neavând o importanţă strategică deosebită. În al doilea rând, în urmă cu 2.000 de ani, adâncimea şi furia fluviului nu permiteau o astfel de lucrare, cu toată tehnică arhitecţilor antici. Abaterea Dunării nu e posibilă nici astăzi în acel loc. Cât despre o construcţie făcută direct sub apă, nici nu încape discuţie! Şi atunci, cine a construit, totuşi, Podul Uriaşilor?

În ce priveşte cronicile istorice, într-una singură este amintit acest pod, devenit vizibil pentru puţină vreme în urmă cu circa două secole când, din cauza secetei, apele Dunării au scăzut enorm, aducând la suprafaţă urmele straniei lucrări. De altfel, puţini sunt şi localnicii care la ora actuală mai ştiu de existenţa ruinelor. Cu toate acestea, din când în când, cei care trec prin zona respectivă, susţin că aud gemete din adâncuri.  Cei care cunosc legenda afirmă că spiritele uriaşilor ar păzi în continuare podul pe care l-au construit şi imensă comoară îngropată undeva, pe fundul Dunării. Oricum, între legendă şi adevăr e o adâncime de doar … doi metri!

 Urmaşii uriaşului Enac

 O legendă creştină spune că pe vremea când Apostolul Andrei a stat în Dobrogea, în zona respectivă încă mai trăiau cei din urmă urmaşi ai lui Enac, singurii supravieţuitori ai uriaşilor învinşi de Moise în Canaan. Înalţi de 8 – 10 picioare (2, 5 – 3 m, n.a.), aceştia juraseră să răzbune alungarea strămoşilor lor de către armatele evreilor şi făceau imposibilă viaţa oamenilor din zonă. Tâlhării uriaşi trăiau într-un castel înconjurat de apele Dunării unde strânseseră bogaţii nenumărate din jafuri şi silnicii. Mult a fost sângele vărsat de urmaşii lui Enac pentru a strânge acele comori blestemate. La rugăminţile sărmanilor asupriţi de uriaşi, apostolul s-ar fi rugat Mântuitorului şi într-o noapte, apele Danubiului s-au umflat brusc şi au spulberat castelul şi pe apărătorii săi de pe faţă pământului, nelăsând niciun supravieţuitor.

Giganţii şi Frumoasa Adormită

Toţi plimbăreţii prin parcurile Capitalei au văzut cu siguranţă statuile Giganţilor şi pe cea a Frumoasei Adormite. Dar câţi au făcut legătura între acestea şi istoria geto-dacilor? Câţi au auzit despre gemenii divini şi despre Frumoasă Fără Nume?

Revenind la ciudatele statui din buricul primului târg al ţării, cităm Wikipedia:

“Giganţii sunt două statui amplasate în prezent în Parcul Carol I din Bucureşti, pe aleea principală, în apropierea intrării dinspre Piaţa 11 iunie. Statuile înalte de 3,5 m, aflate la o distanţă de 50 m una de cealaltă, la capetele opuse ale unei axe perpendiculare pe aleea Centrală a parcului, reprezintă două nuduri de tineri. Una din ele descrie un bărbat tânăr, având o atitudine încordată şi cu capul aplecat în faţă, cu umărul drept răsucit, mâna stânga o foloseşte drept sprijin, iar cea dreaptă este ţinută la spate; picioarele personajului sunt îndoite. Cealaltă reprezintă tot un nud de tânăr, cu capul aplecat spre umărul stâng, trunchiul este răsucit şi se sprijină pe mâna stângă, în timp ce mâna dreaptă este ţinută la spate.

Iniţial, în anul 1906, Giganţii au fost amplasaţi în faţă Palatului Artelor (distrus de cutremurul din ’40) şi a peşterii artificiale din faţă acestuia. Grota era denumită “Grota cu Giganţi” sau “Grota fermecată” , deoarece era străjuită de un grup statuar format din cei doi Giganţi şi Frumoasa adormită. Cele trei statui reprezentau personajele unei legende, conform căreia doi gemeni, îndrăgostiţi de aceeaşi femeie, au fost transformaţi în piatră din cauza iubirii neîmplinite, persoana iubită fiind transformată în cascadă. În faţa fostului Palat al Artelor, cei doi giganţi erau aşezaţi unul în faţa celuilalt, iar în mijloc, între ei, culcată, Frumoasa adormită.

Cele trei sculpturi au fost realizate de Filip Marin, sculptorul Frumoasei, denumită şi Fecioara adormită, Dumitru Paciurea şi Frederic Storck, sculptorii celor doi giganţi. Frumoasa adormită a fost sculptată în marmură, iar cei doi giganţi în piatră de Rusciuc”. “Frumoasa Adormitã” este expusă privitorilor, în Parcul Herăstrău.

Sursa: http://www.mixdecultura.ro/2015/02/nicolae-densusianu-si-sa-lucrare-enigmatica-numita-dacia-preistorica/