De ce-l considera Ceauşescu trădător pe generalul Stănculescu?

SCRIS DE 

STIRIEXT

 PE VINERI, 21 AUGUST 2015PUBLICAT ÎN: CEAUSESCU, CONSPIRATII, DESIGN, EMINESCU, MASONERIE, POLITICA,SIMBOLURI, SPIRITUALITATE

În 25 decembrie 1989, la Târgovişte, în timpul procesului cuplului Ceauşescu a fost rostită o propoziţie plină de adevăr: „Vezi, totdeauna trădătorul este lângă tine”. Cel vizat era Victor Atanasie Stănculescu, responsabil de ducerea la îndeplinire a operaţiunii de suprimare a cuplului Ceauşescu.

Stănculescu a fost racolat cel mai probabil în 1986 de un agent MI6 (Serviciul Secret de Informaţii Externe al Marii Britanii). Agentul se numea George Pop, cetăţean britanic de origine română, care lucra din 1984 în România, ca reprezentant al firmei Rolls-Royce divizia motoare de avioane şi echipament militar. El superviza asamblarea motoarelor pe avionul Rombac (BAC-1/11 construit în licenţă în România).

Ulterior, MI6 l-a predat informativ pe Stănculescu colegilor de la AVO maghiar, care au inventat o combinaţie operativă având ca subiect un posibil import de tehnică militară din România, care implica negocieri cu omologul său ungar de la Direcţia de Înzestrare şi cu Ferenc Karpati, şeful Marelui Stat Major ungar. Sub acest pretext a ajuns Stănculescu în august 1989 să petreacă o vacanţă de instruire, ţinută de AVO într-o vilă de pe malul lacului Balaton. Ocazie cu care a primit şi rolul hotărâtor, acela de a da Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989 prin care Ceauşescu era înlăturat definitiv de la putere. Surprinzător sau nu, o parte din discuţiile lui Victor Stănculescu la Balaton şi legătura ulterioară cu ataşatul militar maghiar în România, Şandor Aradi, au fost cunoscute de contraspionajul român. Securitatea a înregistrat pe 11 septembrie 1989 apelurile pe care Aradi le primea de la Budapesta, în care i se cerea „coşul cu fructe”, pe care Stănculescu i l-a oferit ataşatului militar ungur, peste câtva timp chiar în biroul său de la MApN.

Ce misiune a avut de îndeplinit Stănculescu împreună cu Guşă la Timişoara se poate deduce din prăpădul făcut de armată acolo sub conducerea lor. Cum rolul său la Timişoara se închisese deja, pe 20 decembrie la orele 05:00, Stănculescu aflat în aşteptarea rezultatului scontat al mitingului din faţa sediului CC, s-a prezentat la spitalul militar din Timişoara pierzându-şi o zi cu simularea unei crize de vezică biliară şi i-a transmis generalului Milea, telefonic, că trebuie să se întoarcă la Bucureşti. Lucru pe care l-a şi făcut în seara zilei următoare de 21 decembrie 1989, cu un avion militar. În dimineaţa de 22 decembrie la orele 06:00, Stăculescu s-a dus la spitalul militar Central, de data asta pentru a-şi pune piciorul în ghips, după care a ajuns la sediul CC. Această manevră făcea parte din planul răsturnării regimului Ceauşescu, întrucât urma ca la orele 09:00 să fie sinucis generalul Vasile Milea şi Stănculescu trebuia să prevină cu orice preţ anularea Loviturii de Palat, care depindea de numirea sa ca ministru al Apărării. Căci Nicolae Ceauşescu care repeta într-una TRĂDARE LA ARMATĂ, ar fi putut să-l numească ministru al Apărării pe fratele său, generalul locotenent Ilie Ceauşescu, care era şi el unul din cei trei adjuncţii lui Milea.

După decolarea cuplului Ceauşescu de pe sediul CC, la orele 13:30, Stănculescu a chemat un anumit medic militar la sediul MApN, unde se deplasase între timp, ca să-i dea jos ghipsul. Era acelaşi medic de la spitalul militar Central care i-l pusese: colonelul dr. Niculescu, şeful secţiei Traumatologie. Guşă a plecat şi el de la Timişoara pe 22 decembrie orele 12: 45, la 5 minute după ce Stănculescu îi comunicase că îi reuşise Lovitura de Palat, aşa cum fusese ea planificată, urmând ca pe 25 decembrie Stănculescu să lase treaba neterminată, ocupându-se personal de suprimarea soţilor Ceauşescu. Până atunci, mai avea de predat, de formă, puterea în mâinile lui Ion Iliescu şi să aplice, tot împreună cu Guşă, un alt scenariu, cel cu teroriştii, care n-au existat nici ei în realitate şi cu toate acestea au rezultat alţi 942 de români morţi. Tot la ordin, ca şi la Timişoara! Şi tot ca şi la Timişoara, ordinul nu a fost dat de Ceauşescu.

Referindu-se la Stănculescu şi la armata de generali români din decembrie 1989, Miklos Nemeth, fost prim-ministru al Ungariei, îi confirma Susanei Branstatter, realizatoarea documentarului dedicat revoluţiei române din Decembrie 1989 intitulat „Şah-Mat – strategia unei revoluţii” că Ungaria a reuşit să recruteze foarte multe persoane cu funcţii cheie în regimul Ceauşescu. El a definit criteriile de recrutare prin sintagma că aceste persoane erau în poziţia de a ajuta victimele regimului. Cinic pentru familiile celor 1.104 români ucişi de armată în evenimentele din decembrie 1989, dar cât se poate de realist din punctul de vedere al interesului naţional al Ungariei care vizează dintotdeauna „eliberarea” României, cu precădere a Transilvaniei de români.

Există suficientă literatură pe tema acaparării şi controlului total al unor state subdezvoltate sau in curs de dezvoltare de către hrăpăreţele companii americane. Fenomenul, ascuns cel mai ades în spatele unor manipulări politico-mediatice construite pe principiile faimosului servant al puterii SUA, Edward Bernays, nepotul lui Freud care a inventat conceptul de „public relations”, s-a clasicizat la jumătatea secolului trecut în America Latină, considerată de SUA ca o curte proprie, teritoriu care a plătit cu un râu de sânge şi mizerie opoziţia faţă de boşii yankei. Sintagma „banana republic” s-a născut în urma unei astfel de acţiuni şi a rămas ca un stigmat mondial uşor de recunoscut. Povestea lui Bernays, răul imens pe care acest individ diabolic l-a produs lumii aplicând la nivelul manipulării maselor unele idei ale unchiului său, merită citită şi citată pe îndelete, analizată în cele mai mici nuanţe, pentru că dincolo de exemplul flagrant de cinism criminal pe care îl oferă, plecând de la considerentul central că masele sunt prea stupide pentru a-şi decide viitorul de unele singure, metodele sale sunt de o extraordinară actualitate. În 1928, tânărul evreu născut la Viena ca fiu al sorei lui Freud şi al fratelui soţiei acestuia publica în Statele Unite volumul de referinţă intitulat „Propaganda”, carte care a fost găsită de aliaţi la loc de cinste în biblioteca personală a lui Josef Goebbels, după căderea Berlinului nazist. Ceea ce face azi Washingtonul,cu orice preţ pentru a-şi vinde modelul de „democraţie şi libertate” sub steagul falsificat al „drepturilor omului”, ori al „drepturilor minorităţilor sexuale”, al „civilizaţiei occidentale” şi „globalizării”, cu bombardierele de asalt şi rachetele de croazieră, toate, în ansamblu, precursoare ale corporaţiilor americane cotate pe Wall Street, e produsul aceleeaşi gândiri: „noi suntem şefii, ştim noi ce vă trebuie, faceţi cum spunem noi sau treceţi la stâlpul infamiei!”. O trecere ce poate fi şi în neant, pentru că eliminarea fizică nu pare să împiedice adepţii „excepţionalismului american” să-şi ducă planurile la îndeplinire. Multiplele încercări de asasinare a lui Fidel Castro, în trecut, sau atacurile indiscriminate cu drone, în aceste zile, o dovedesc îndeajuns. Intervievată la câţiva ani după moartea lui Bernays, fiica sa Anne avea să dezvăluie secretul părintelui propagandei moderne: bătrânul îmbogăţit pe seama contractelor cu guvernul SUA, cu CIA sau cu marile companii americane, dispreţuia profund milioanele de oameni pe care îi manipulase în lunga sa activitate, îi vedea ca pe o „turmă buimacă” şi credea cu tărie în rolul elitei conducătoare în dezvoltarea socială şi economică, fără nici o umbră de respect pentru noţiunea de democraţie. Ah, simultan însă, democraţia era principalul alibi al tuturor ticăloşiilor comise ştiinţific, cu sânge rece! Ţinta urmaşilor lui Bernays de la Washington, în aceste zile, e Rusia. Obiectivul: trecerea sub control a unor noi teritorii cu resurse naturale, în principal energetice, în final dominaţia mondială.

În România asemenea idei nu se discută. E şocant, pentru o ţară care a dat lumii câteva nume de intelectuali respectabili, să se închidă în această epocă într-un soi de bâlci orb al deşertăciunilor propagandistice şi al trivialităţii unei clase politice lipsite de valori elementare, necum cele necesare bunei guvernări a unui stat cât de cât moral şi normal social-economic. La Bucureşti nu se discută ideologie, politică sau geopolitică, se înjură şi se miştocăreşte, se iau de-a gata idei preambalate şi servite ca adevăruri fundamentale, hoţii şi fariseii cei mai siniştri sunt campionii ordinei şi onoarei, oameni fără valoare sunt fezandaţi în laboratoare indigene sau străine, dotaţi cu aureole biografice stridente ca machiajul marilor cabotini şi aruncaţi pe post de modele într-o societate zăpăcită, în care reflexul dintâi al multora e fuga în străinătate, pentru un trai decent şi un aer mai respirabil. România pare prinsă definitiv în corsetul serviciilor zise de informaţii, structuri militare în care obstinaţia pentru controlul societăţii şi crearea propriilor elite e moştenit pe nemesecate de ofiţerii acestor zile şi amplificat pe linie ierarhică, elementul în plus faţă de structurile ceauşiste fiind sentimentul de eliberare faţă de orice control din exterior (nota bene: Partidul conducea Securitatea înainte de 1990, nu invers!) şi totala obedienţă faţă de americani. Poveştile cu ofiţeri acoperiţi sunt un imens nor de praf în ochii mulţimilor avide de circ, menit să acopere o realitate mult mai simplă: România şi-a pierdut şi cea mai mică urmă de independenţă şi onoare, oferindu-se pe tavă şefilor politici, militari, de securitate şi economici de peste ocean, în timp ce manipularea publică pe teritoriul propriu atinge cote paroxistice.

Mark Gitenstein, care s-a amestecat inadmisibil în afacerile interne ale României în timp ce era ambasador la Bucureşti, e acum şeful unei firme de avocatură a companiilor petroliere americane.

Mass-media dâmboviţene vând zilnic, printre poveşti cu miros fetid de budoar, şatră sau puşcărie, poveşti aiuritoare despre „agresiunea Rusiei”, minciuni ambalate peste ocean şi servite în cadrul acţiunii de manipulare de tip Bernays împotriva Moscovei.

De mult m-am tot întrebat ce mecanism ascuns stă în spatele propagandei americane, cum se face că bazaconia numită”american dream” poate subjuga atâtea conştiinţe! Recunosc, şi eu am fost adeptul”american dream”, dar din momentul când „mi-am luat-o” de la acest sistem,în 2001, am văzut faţa hidoasă a acestuia! Şi alţi tovarăşi de idei şi de opinii s-au întrebat cum poate”prinde” acest sistem diabolic, dar n-au reuşit să afle cauza.

Masele IN REALITATE nutresc dispret fata de ratiune. Este firesc atunci sa urmeze directia instinctelor si defectelor celor mai josnice, asa-zisa „fudulie” pe care democratia capitalista a pus-o la baza propagandei sale: spune-i prostului ca parerea lui este importanta, ca persoana lui conteaza si nu va mai asculta niciodata parerea cuiva intelept si, in consecinta, fiind prost, vei putea face cu el ce vei dori. Isi va vinde tara. Isi va vinde urmasii. Va lupta impotriva oricui care alt interes declarat decat interesul personal al prostului. De exemplu, impotriva cuiva care ar aduce in discutie binele general sau comunitatea. In ceea ce priveste clasa politica romaneasca, ea ESTE in realitate reprezentativa. Asta nu este o gluma si nu este o minciuna. Clasa politica romaneasca NU AR FI TOLERATA daca nu ar fi reprezentativa. Altfel spus, daca majoritatea romanilor ar fi fost harnici, buni, educati, intelepti – clasa politica actuala ar fi fost maturata intr-o clipita de pe scena istoriei.

Valentin Vasilescu, Cristian Ulea, Marian Radulescu, Andrei A. Andrei

Surse  extrse din: http://romanian.ruvr.ru, https://www.facebook.com