FABULOS: Un document care schimbă ISTORIA VLAHILOR: Cronica franciscană de pe insula Rab, Croația
Într-o mânăstire franciscană de pe una din insulele Croaţiei se află un document excepţional, care fixează prezenţa vlahilor pe coastele Mării Adriatice la anul 650, cu o mie de ani înainte de data avansată de istoriile oficiale. Şi nu e tot… -
O însemnare misterioasă
După trei ani, eram din nou pe drumul acela şerpuit şi anevoios din muntele Velebit, ce părea suspendat deasupra mării Adriatice. Cu fiecare serpentină, cu fiecare prăpastie depăşită, eram mai aproape de insula Rab. Urma portul arid, numai piatră şi stâncă încinsă, ferrybotul, drumurile înguste, aerul dulce, în care mirosul smochinilor se amesteca cu cel al rozmarinului, biserica misterioasă din piatră. Să fi fost oare adevărat ceea ce descoperisem acolo? Inima îmi bătea nebuneşte în faţa acestui gând. Găsisem atunci, în arhivele unei mânăstiri franciscane care îmi ieşise din întâmplare în drum, un manuscris aparţinând unui călugăr, o carte veche, roasă pe margini şi cu paginile îngălbenite de timp. Cu un scris citeţ, caligrafic, franciscanul consemnase prezenţa vlahilor (morlaci) în Dalmaţia, la anul 650. Pe moment, nu am dat importanţă acelor rânduri aşternute cu mâna, eram doar bucuros că vlahii ajunseseră până acolo, în acele insule îndepărtate ale Adriaticii. Abia întors în România am realizat importanţa excepţională a documentului. Ţinusem în mână un act de “întemeiere”: păstorii vlahi erau prezenţi pe malurile Adriaticii încă din secolul VII (!), în contradicţie cu toate istoriile oficiale, care îi consemnează abia pe la 1665. Aşadar, prezenţa strămoşilor noştri în Dalmaţia începea, graţie acelui document franciscan, cu o mie de ani mai devreme! Nu-mi venea să cred că este adevărat! Diferenţa mare de ani, între ceea ce se ştia şi ceea ce găsisem în mânăstirea de pe insula Rab, m-au făcut să încep să mă îndoiesc de autenticitatea documentului. Mai ales că nu aflasem numele celui care îl redactase, nu aveam o traducere exactă a lui şi nici o copie a pasajului respectiv. Dacă, totuşi, în faţa celor trei cifre, 650, manuscrisul avea şi un 1, discret, pe care nu-l observasem? De o singură şi neînsemnată trăsătură de condei depindeau o mie de ani din istorie. Sau poate că textul, scris în croată, nu vorbea cu adevărat despre vlahi şi era o confuzie?
Înapoi pe insula Rab
Se considera şi el vlah
Pe drumul către mânăstirea franciscană de pe insula Rab, printre leandri şi pini, îmi aminteam toate detaliile călătoriei făcute în urmă cu trei ani, optimismul, entuziasmul echipei noastre, pornită în căutare de urme vechi, româneşti, că îi găsisem pe vlahi, nu doar în sudul Dunării, în Balcani, ci şi pe îndepărtatele coaste şi insule ale Mării Adriatice, din fosta Dalmaţie, şi până la hotarele Alpilor veneţieni. Pretutindeni acelaşi popor, botezat diferit de cei care îi consemnau existenţa: vlahi, caravlahi, rumeri, morlaci, de fapt, păstorii noştri plecaţi cu turmele din Carpaţi şi care au transformat transhumanţa în istorie. Puteam să îmi amintesc exact cum arătau munţii de pe care vlahii coborau altădată cu oile către mare, Velebitul – Montagna della morlacca – potecile lor pe care umblasem narcotizat de mireasma trecutului. Dar cel mai bine îmi aminteam cum îmi tremurau mâinile când găsisem vechiul manuscris franciscan, dovada scrisă, concretă, despre morlaci, Indexul aflat în mânăstirea de pe insula Rab. Dar cu nici un chip nu îmi aminteam dacă în faţa lui 650 era sau nu acel beţişor, acea mică liniuţă, ce-ar fi însemnat un plus de o mie de ani. Oare fusese real ceea ce văzusem sau eram victima unui entuziasm de reporter inflamat în exces?
În curtea franciscanilor
În curtea abaţiei
Meditaţie, în faţa mânăstirii
L-am aşteptat pe Padre Ivan printre leandri, la capătul aleii de piatră ce venea dinspre micul cimitir al mânăstirii franciscane. În soarele amiezii, câţiva oameni îmbrăcaţi în negru rămăseseră nemişcaţi pe marginea gropii în care se cobora un sicriu. De fapt, totul părea nemişcat în căldura grea, de toamnă, a insulei. Mânăstirea era neschimbată. Aceiaşi pereţi de piatră şlefuiţi de vânturi şi orbitor de strălucitori, acelaşi calm fără cute al golfului ce se întinde de-a lungul bisericii. În depărtare, sus, deasupra apelor şi a insulelor, este vârful Kamenjak, unde altădată păstorii vlahi se retrăgeau cu oile pe timp de iarnă, veniţi de pe continent. De-acolo coborau apoi, cu vestita lor brânză, în vechea cetate Rab, privind în depărtare, peste argintiul Adriaticii, către celelalte insule – Krk, Pag, Losinj sau Cres, unde alţi vlahi, veniţi tot pe bărci sau plute, trăiau liberi şi nesupuşi în acest Paradis insular.
“Dimmi, mio figlio”, mă salută Padre Ivan, cu vocea blândă, încercând, din privire, să prindă parcă şirul gândurilor mele. Am pornit apoi către biserică, mergând încet prin grădina mânăstirii, numită altădată Vlasche Njive, adică Câmpul vlahilor. Padre Ivan m-a invitat în curtea interioară, trecând pe lângă vechile morminte, ciudate, din piatră, ale ctitorilor. Nu ştiam prea bine ce să îi cer părintelui. Ştiam doar că acea carte veche, în care îi găsisem pomeniţi pe morlaci (nume dat de veneţieni vlahilor), avea scris mare, pe coperta roasă de timp, un singur cuvânt: Index. Mi-o arătase şi îmi citise din ea părintele Jeran, predecesorul său. În ea erau trecuţi strămoşii românilor de astăzi şi, poate, chiar istoria lor adevărată, cu o mie de ani mai lungă. Fusese doar un vis al meu acea carte? Le era sortit vlahilor să rămână o nebuloasă a istoriei – un popor venit nu se ştie de unde, târziu, în secolul 14?
Cu experienţa lui de duhovnic, cred că Padre Ivan a înţeles neliniştea şi emoţia mea, un reporter venit de la mii de kilometri, ca să se intereseze despre strămoşii săi. M-a privit peste rama argintie a ochelarilor şi mi-a spus: “Indexul există. A fost scris de franciscanul Odorik Badurina. Vestea mai puţin bună este că nu îl mai avem. Este undeva la Zagreb, pentru a fi conservat şi restaurat.” Am simţit că mă înalţ pe cele mai înalte culmi ale Velebitului şi de acolo mă prăbuşesc în adâncurile Adriaticii. Apoi, conducându-mă spre ieşire pe culoarele întortocheate ale mânăstirii, Padre Ivan mi-a dat o hârtiuţă pe care scria doar Saşa şi un număr de telefon. “Caut-o pe această doamnă. Ea ştie mai multe. Poate o să te ajute.” Apoi, zâmbind, a închis în urma mea uşa grea, de lemn. Zidurile mânăstirii au devenit pentru un moment mai albe şi mai tăcute. Nu mai găsisem nimic din ce ştiam, mă simţeam departe, într-un loc străin, un labirint a cărui singură cheie era o bucăţică de hârtie, cu un nume şi un număr de telefon.
Un document exploziv
Katamaranul, vaporul ce face legătura între insulele croate şi continent, a apărut ca un punct la orizont. Îl aşteptam de câteva ore, pentru că el o aducea pe Saşa, persoana indicată de părintele Ivan, ca o posibilă călăuză spre documentul pe care îl căutam. Acostat la ţărmul de piatră al insulei Rab, vasul părea o veche corabie venită din mări îndepărtate, învăluită în mister şi poveşti. Dar dintre toate poveştile, mă interesa una singură: cea a vlahilor. O femeie de o eleganţă discretă a coborât de pe vapor şi, din toată mulţimea, s-a îndreptat direct către mine. M-a privit fix cu ochii ei verzi şi s-a prezentat întinzându-mi mâna: Saşa Potocnjak, profesoară la Facultatea de litere din Rijeka. Era în faţa mea, aşa cum aveam să înţeleg, cel mai bun cunoscător al scrierilor călugărului Badurina, ale cărui manuscrise le căutam. Ba, aş zice chiar, după cum Saşa privea visătoare spre mare, strângându-şi şalul în jurul umerilor, când vorbea despre el, o îndrăgostită de acest cronicar franciscan. Nu doar că îi cunoştea scrierile, dar, spre marea mea bucurie, graţie unui proiect universitar, avea o copie integrală a lor.
Valuri de emoţie m-au cuprins când Saşa a deschis Indexul, cartea veche pe care o văzusem cu trei ani în urmă. Recunoşteam scrisul acela caligrafic, de mână, un pic ascuţit, paginile îngălbenite şi liniile trasate stângaci. Într-adevăr, acesta era manuscrisul pe care îl căutam. Când, în sfârşit, a ajuns la cuvântul Vlah, mi-am încordat privirea. Apoi am sărit în picioare şi am strigat: “E 650! Îţi dai seama, chiar e anul 650!”. Nu era nicio eroare. Prima notă despre vlahi apărea cu aproape o mie de ani mai devreme decât în orice alt document! Întreaga insulă începuse să se învârtească cu mine şi să plutească în larg. Eram ca pe o corabie uriaşă, ce se
File din cronică
întorcea în istorie. Marea dintre insulă şi continent devenise din nou Canale della Morlacca, ciobanii îşi coborau mioarele pentru iernat din vârful muntelui Velebit, parcă şi aerul devenise mai dulce şi era presărat cu vechi doine cântate la fluier. A trebuit să îi explic toată povestea Saşei, care mă privea uimită, neştiind prea bine istoria vlahilor pe acele pământuri, deşi auzise, şi ea, de morlacchi şi de vlaji. După ce entuziasmul s-a domolit, am rugat-o să îmi traducă din croată, manuscrisul lui Badurina. Rândul acela magic suna astfel: “Liber primus 650. Croaţii i-au numit pe păstorii romani (n.r. – fiindcă protoromâna semăna foarte bine cu latina vulgară, s-a crezut multă vreme că vlahii sunt păstorii romanilor) Vlahii negri sau Morovlahi, spre deosebire de romanii care locuiau în interiorul oraşelor dalmate, numiţi Vlahi – Cronica, pagina 256.” Dar surprizele abia începeau. Primisem un răspuns, dar noi întrebări se ridicau din valurile înspumate ale istoriei. Ce însemna, de exemplu, acea notă Cronica, pagina 256? Mai existau note despre vlahi şi într-o altă scriere? Când Saşa a început să vorbească, am tăcut şi m-am aşezat, nevenindu-mi să cred ce aud: “Ceea ce vezi aici este, aşa cum spune şi coperta, doar un index, un instrument care să te ajute să găseşti mai uşor ceea ce cauţi. Opera adevărată a lui Badurina se cheamă Kronike şi are şapte volume, însumând câteva mii de pagini, toate documentate din manuscrisele arhivelor de pe insulă. Aici sunt doar trimiterile către pasajele unde îţi vorbeşte pe larg despre vlahi. Din câte văd, aici nu e doar o trimitere la vlahi, ci sunt patru.”
Aşa am ajuns să deschidem marea carte a lui Badurina, din care valuri de lumină se revărsau peste istoria vlahilor, îndreptând erori, astupând găurile negre ale unei uitări voite. Pasajele despre vlahi, spre deosebire de alte lucruri studiate, erau consistente şi se vedea că tema îl preocupase pe Badurina în mod special, de parcă ar fi vrut dinadins să aducă argumente pentru vechimea lor. Drept dovadă, un pasaj din explicaţia etimologică a numelui vlah răsturna încă o dată istoria. Pe lângă anul 650, mai apărea încă un an legat de prezenţa vlahilor: “Schymnus din Chio (a murit în 378 înainte de Hristos), care i-a scris şi Regelui Nicomedes al Bitiniei, a descris coasta Adriaticii. El a menţionat, ca şi Pomponius şi Plinius şi Strabon, un singur popor în Adriatica: Olsi, care trăiau de la Senj, în toată Dalmaţia. Aceşti oameni (Olsi) obişnuiau să fie păstori. Mai târziu, Olşii au primit numele de Vlahi.”
Aşadar, prezenţa vlahilor şi a descendenţilor lor pe malurile Adriaticii cobora, de fapt, de la 1655, undeva în jurul anului 370 înainte de Hristos! Cu două mii de ani înaintea oricărei alte menţiuni cunoscute până atunci! Toate intuiţiile echipei noastre, de reporteri idealişti şi scormonitori se adevereau: istro-românii şi morlacii nu veniseră aici abia în secolul 14, ci ei erau doar ultimele rămăşiţe ale unui mare şi vechi popor, ce stăpânise o mare parte a Europei, aşa cum dovedesc şi hărţile vechi, pe care numele localităţilor ce derivă din “vlah” sunt majoritare.
Rescrierea istoriei
Experta croată Saşa Potocnjak
Casele de piatră, tradiţiile cele mai vechi şi toate rânduielile păstorilor vlahi pe care le descoperisem în călătoriile noastre se confirmă, rând pe rând, cu fiecare nouă filă din Cronica lui Odorik Badurina. “Când croaţii au venit în sudul Dalmaţiei, erau deja acolo Vlahii”, spune el, “locuitorii din oraşe şi păstorii, sau Vlahii negri (sau Crni Vlasi, Maurovlahi, Nigri Latini, Morovlahi) care au fost împinşi, cu timpul, către munte. În secolul 9, încă se mai păstrau numele lor, precum Dracul sau Neagul, chiar pe insula Rab, fiind în satul Bărbat numele de Negulici. (…) Acest popor, care la început îşi spunea rumun, se va numi apoi, la nord de Dunăre, român, în timp ce în sudul Macedoniei, vor fi numiţi Cincars (Ţinţari), ei înşişi spunându-şi armân.”
Badurina enumeră şi zonele mai importante unde locuiau vlahii în Dalmaţia (Kotar, Dubrovnik, Neretva, Split, Klis, Sinj, Nin, Obrovac, pe muntele Velebit, şi de la Senj la Zrmanja), spune cum au fost împinşi către munţi, cum şi-au pierdut, treptat, identitatea, prin slavizarea numelor, şi unde au fost consemnaţi ultimii reprezentanţi ai vlahilor (în peninsula Istria, în Opicina, lângă Trieste, Trebic şi Padric). Şi toate aceste date, cu trimiteri la cărţi şi manuscrise, la autori şi consemnări care, probabil, încă mai există în arhivele mânăstirilor de pe insula Rab. Dacă un cercetător s-ar apleca asupra lor, cine ştie câte alte lucruri am descoperi despre istoria noastră, atât de nedrept uitată de cercetătorii de azi! Oare România nu se poate capacita să trimită măcar un om care să studieze îndeaproape aceste fantastice documente, să culeagă aceste pietre preţioase din noroiul istoriei noastre, scrisă mereu de alţii, după placul lor?
Călugărul de pe malul mării
Ultimii vlahi. 1927
Seara se lăsa încet peste insula Rab şi peste măsuţa unde, la malul mării, alături de Saşa, scotocisem comoara lăsată de Badurina. Soarele înroşise Adriatica şi mirosul dulce al pădurilor de pin ne învăluia. Am tăcut amândoi un moment, privind aceeaşi întindere de ape verzi-roşiatice, pe care şi călugărul cărturar o privise cândva. Dar existase el cu adevărat, sau era o nălucă a acestor mări? Fusese un personaj real, sau doar un nume sub care se adunaseră scrieri importante ale franciscanilor? Ca şi cum Saşa mi-ar fi ghicit gândul, cu acea privire de femeie îndrăgostită de eroul unui roman, dar cu exactitatea profesoarei universitare, a început să îmi spună: “Odorik Badurina a existat cu adevărat. Când nu era în bibliotecă, cu manuscrisele, era aici, cu marea. Se ruga neîncetat. Făcea lungi plimbări pe coastele stâncoase. Singur, îmbrăcat mereu în rasa de călugăr franciscan, legată cu o frânghie la mijloc. Era tuns scurt, avea ochelari mari, rotunzi. Era un călugăr de o smerenie extraordinară, un paleograf (n.r. – ştia să autentifice scrierile vechi) de o inteligenţă sclipitoare şi de o erudiţie colosală, pe care abia acum începem să o înţelegem. Avea o sensibilitate aparte şi mult umor. Se născuse în 1896, pe insula vecină, Pag, şi a ajuns la mânăstirea de pe Rab abia în 5 octombrie 1936. A rămas aici 20 de ani. Pe insulă, există câteva arhive foarte importante, aparţinând bisericilor. El le-a studiat pe toate: a citit peste 320 de mii de pagini de vechi manuscrise, o muncă titanică! Ordinul franciscanilor nu permite asumarea de merite personale, aşa că nici această cronică şi nici altele scrise de el, în alte mânăstiri, nu sunt semnate. A făcut o muncă uriaşă, anonimă, şi a fost împăcat cu asta. La un moment dat, munca din arhive i-a distrus vederea, şi folosea, pe lângă ochelari, o lupă. A murit fericit, de bătrâneţe, într-o mânăstire din Dubrovnik. Uite aici câteva fotografii cu el.”
Saşa îmi arată câteva imagini cu un om îmbrăcat într-o rasă simplă, legată cu sfoară la brâu. Se roagă într-o plimbare pe malul mării, sau în curtea mânăstirii din Kampor. Are mereu o privire caldă şi plină de blândeţe, în ciuda regulilor aspre ale ordinului franciscan. Undeva, într-o cronică, scrie cu mult umor despre el însuşi, la persoana a treia… “Badurina s-a plimbat astăzi pe malul mării, apoi s-a întors la bibliotecă”. “Cronicile sunt de obicei făcute pentru mânăstiri”, spune Saşa. Cu generozitatea sa, Badurina a lăsat o portiţă deschisă. A creat Indexul cronicilor, o adevărată hartă a miilor de pagini scrise de el, pentru ajutorul celor ce vor să afle mai uşor o anumită informaţie, o fereastră către lumea din afara mânăstirii. Un Index miraculos, fără de care istoria vlahilor rămânea o simplă legendă, o poveste acoperită de ceţurile timpului, iar Cronicile lui Badurina doar un alt manuscris important tăinuit în arhive.
Epilog
Insula Rab şi muntele morlacilor, Velebit
Poate că nu întâmplător a scris Odorik Badurina despre vlahi. În arhiva abaţiei din Rab s-a descoperit un document în care este menţionat numele său de familie: “Cei cu numele de Badurina au locuit cândva în România, la fel cei cu numele de Jadreskici (din Lopar) şi Kordici (din Bărbat). În România, astăzi, sunt mulţi cu numele de Badulescu, Jandrescu, Cordescu. Din cauza invaăziei turcilor, aceştia au scăpat, îndreptându-se către Marea Adriatică”, notează, undeva, călugărul. Amănunte care depăşesc obiectul istoric. Amănunte de suflet. Dintr-o mânăstire de pe Ţărmul Mării Adriatice, vlahul Odorik Badurina trimite, peste timp, scrisori către inima noastră: să nu uităm şi să nu ne îndoim niciodată, că suntem un popor cu o istorie mare, care n-are voie să fie acoperită de uitare şi de dispreţ.
Cătălin Manole
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu