Noii cavaleri ai Apocalipsei

Se pare că nimeni nu a învăţat nimic din istoria de sânge a cumplitelor conflicte mondiale care au zguduit lumea în secolul trecut. Mulţi se pregătesc acum să dea drumul câinilor războiului, agitând ideologii extrem de primejdioase deoarece potenţialul lor destructiv a fost deja pe deplin probat. Revine în actualitate doctrina dreptului celui mai puternic, asociată, ca nu demult, cu nevoia redefinirii spaţiilor vitale.

Povestea care a dus direct înspre lagărele de exterminare germane din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial se bazează pe o filozofie socială enunţată la finele secolului al XIX-lea şi care reapare în gândirea, discursul şi comportamentul politic al unora dintre liderii lumii de azi. Contextul marii crizei economice care zguduie temeliile lumii permite reluarea, în limbaj şi cu motivaţii moderne, a tezelor darwinismului social, acea doctrină politică ce afirmă că lupta pentru existenţă este starea firească a relaţiilor între oameni şi reprezintă chiar motorul necesar pentru asigurarea evoluţiei sociale. Programul politic pe care-l preconizează constă în eliminarea instituţiilor statului care sunt obstacole în calea luptei pentru existenţă şi care să permită libera selecţie naturală care să ducă la eliminarea celor mai puţin apţi sau dotaţi pentru supravieţuire. Herbert Spencer – după ce citise celebra lucrare a lui Darwin asupra evoluţiei speciilor, avea să afirme în lucrarea sa The Man versus The State (1916): 

 „iată de ce, prin supravieţuirea celui mai bine adaptat, timpul militat de societate este caracterizat printr-o încredere profundă în puterea care guvernează, laolaltă cu o loialitate care provoacă o supunere totală în orice domeniu posibil” 

Imediat, principiul este folosit pentru justificarea teoretică a colonialismului, logica fiind aceea că dacă admitem existenţa unor indivizi mai puţin apţi pentru supravieţuire, atunci trebuie să admitem şi că ei pot fi reuniţi în popoare cu aceeiaşi caracteristică, fie nedemne să mai facă umbră pământului, fie, dacă sunt lăsate în viaţă, trebuie să servească scopurilor nobile ale dezvoltării naţiunilor puternice. Prima soluţie, cea radicală, preconizată tot de un filozof britanic, Francis Galton, cel în lucrările căruia a apărut pentru prima oară termenul de eugenie, baza de care apare o mişcare politică cu o ideologie extremistă care propune măsuri legislative precise şi obligatorii privind în principal trei domenii: organizarea unui program de sterilizări obligatorii, crearea de reguli extrem de stricte privind condiţiile căsătoriei şi restrângerea masivă a imigrării. Strict necesar, avea el să argumenteze el împreună cu neaşteptat de numeroşii susţinători ai acestor teorii, deoarece aceasta ar fi răspunsul adecvat (şi de altfel singurul practic sustenabil, afirma el) pentru a răspunde întrebărilor legate de Malthus privind supravieţuirea planetei confruntată cu o creştere exponenţială a locuitorilor săi... Apar şi suporteri entuziaşti precum scriitorul George Bernard Shaw sau H.G.Wells sau filozoful Bertrand Russell... 

Ar trebui să ne angajăm să ucidem pe mulţi dintre aceia cărora acum le permitem să trăiască şi să lăsăm să trăiască un mare număr dintre cei pe care-i condamnăm acum la moarte. Ar trebui să scăpăm de toate ideile de acum asupra pedepsei capitale...O parte a politicilor eugenice ne vor permite ca, într-un final, să folosim în mod extensiv camerele de execuţie. Un mare număr de oameni ar trebui eliminaţi pur şi simplu deoarece irosesc degeaba timpul celor obligaţi să le poarte de grijă. (G.B. Shaw, Conferinţă la Societatea pentru educaţie eugenică, articol în Daily Express, 4 martie 1910).

 A doua soluţie, cea a unor popoare mai puţin apte la supravieţuire şi, în consecinţă, incapabile să se conducă singure, se regăseşte în art.22 al Pactului Societăţii Naţiunilor, acolo unde, pentru a răspunde acestei realităţi de fapt, se constituie mecanismul mandatelor internaţionale prin care ţările dezvoltate şi civilizate primesc însărcinarea de a avea grijă de nefericiţii mai puţin dezvoltaţi ai planetei, stabilindu-se cu această ocazie şi virtuţile civilizatoare ale colonialismului. 

Teoria lui Galton conform căreia fiecare clasă socială are caracteristici biologice specifice, transmise pe cale ereditară, iar păstrarea liniilor ereditare de calitate (şi, de aici, lupta împotriva a tot ceea ce ar produce o degenerare socială) trebuie să fie o prioritate pentru a nu pune în primejdie calitatea societăţii, va fi dezvoltată în extreme ideologice de către Adolf Hitler în formula „statului rasial pur”. Un stat al viitorului locuit de o rasă pură, o rasă superioară formată din supraoameni, rezultat al unei politici stricte de selecţie şi îmbunătăţire rasială, având dreptul legal şi moral să stăpânească asupra planetei şi tuturor locuitorilor ei, oameni de categorie inferioară, sub-oameni (Untermenschen) faţă de care orice este permis. Totul, odată cu definirea unui prim „spaţiu vital”, Lebensraum care iată cum arăta în imaginea de propagandă a vremii.





Orice încrucişare între două persoane cu valoare inegală va da un rezultat care va reprezenta o medie între valorile celor doi părinţi. Asta înseamnă că se va situa peste nivelul acelui părinte care provine dintr-o categorie inferioară, dar rămâne sub nivelul celui care provine dintr-o rasă superioară. Din această cauză, mai târziu, va sucomba în lupta care-l va opune contra acestei rase superioare. O asemenea împerechere este în contradicţie cu voinţa naturii care tinde să ridice nivelul fiinţei umane. Acest scop nu poate fi atins prin cuplarea de indivizi de valori diferite, ci doar prin victoria completă şi definitivă a celor care reprezintă valoarea cea mai ridicată. Legea celui mai puternic spune că el trebuie să domine, nu să se amestece cu cel mai slab, sacrificându-şi astfel propria măreţie...Statul rasist...va trebui să facă din rasă centrul vieţii comunitare şi să vegheze ca ea să rămână pură...va trebui să vegheze ca doar indivizii sănătoşi să fie lăsaţi să procreeze.. Adolf Hitler, Mein Kampf




Urmările sunt binecunoscute. Dar ar fi o teribilă greşeală să credem că discursurile de acest gen şi nostalgia după statul rasial pur s-au încheiat odată cu tragedia pe câmprile de luptă ale celui de-Al Doilea Război Mondial şi cu condamnările pronunţate de Tribunalul Internaţional de la Nuremberg. Pe de o parte, în evoluţie exponenţială, mai întâi în SUA şi apoi mai peste tot în Europa, au apărut mişcările de tipul „white supremacy” dar şi, pe de altă parte, se redeschide discuţia asupra nevoii ca o naţiune să dispună de un spaţiu vital propriu, cu atât mai extins cu cât nevoile şi aspiraţiile sale sunt mai înalte.




Şi, ca în perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial, pledoaria este însoţită de argumentul „recuperării conaţionalilor odată cu teritoriile pierdute prin realocări nedrepte prin tratate de pace injuste”. Exact ce încercase Acordul de la Helsinki să evite odată pentru totdeauna prin impunerea principiului inviolabilităţii frontierelor... Nu este deloc o simplă întâmplare că, în acest moment, sunt circulate din ce în ce mai multe asemenea hărţi, cele reprezentând „Minorităţi fără ţară”...în aşteptarea momentului în care, aşa cum s-a mai întîmplat odinioară (exact aşa cum s-a petrecut acum în cazul Crimeei), o supra-putere sau una ce ar vrea să-şi aroge acest statut, va declanşa operaţiuni de preluare a teritoriilor şi minorităţilor considerate injust separate de entitatea-mamă. Şi, dacă aveţi timp, intraţi vă rog pe această adresă a unei organizaţii europene specializată în prezentarea acestui tip de problematică-revendicare. http://www.eurominority.eu/version/eng/




Vi se pare o simplă himeră şi o forţare inutilă vorbind despre perspective imposibile? Să trecem atunci la ceva şi mai precis, anume această hartă a „Naţiunilor fără ţară în Europa ”. Mai precisă pentru că, nu-i aşa, dacă o naţiune nu are ţară, atunci poate solicita prin referendum să se alipească unei ţări existente, evident pe criterii de origine, limbă comună, etc. Naţiune-mamă care să invoce, în momentul respectiv, dreptul inalienabil de a-şi proteja cu orice preţ conaţionalii.




Democraţia, prost folosită sau manipulată pervers, poate conţine mecanisme care să fie invocate, cu aparenţa respectării ad litteram a reglementărilor existente, pentru declanşarea unor situaţii conflictuale extreme. Nu va mai trece oare mult timp până când vom auzi pledoarii pentru reunificări teritoriale care să răspundăm cumva raţionamentelor enunţate prin asemenea hărţi? Atenţie, căci, teoria există, iar drumul ei spre realitate se poate dovedi încă o dată unul tragic al cărui preţ îl va avea de plătit civilizaţia noastră în ansamblul său. Raţionamentul în termenii instituirii şi controlului „spaţiului vital” nu are decât o singură formulă logică de finalizare, cea prin forţă. Poate, însă, raţiunea să mai prevaleze acestui tip de perspectivă?


DE ACELASI AUTOR Premisele celui de-al Treilea Război Mondial: o spaimă vană sau realit... Mizele subterane enorme ale conflictului Est-Vest: cine va supravieţui... Ghid pentru dezmembrarea unei ţări 

Citeste mai mult: adev.ro/n2vwb9