Doru Mărieş - ce s-a întâmplat acum 24 de ani, la Revoluţie

21.12.2013
Ioana Florea & Florin Eşanu
Dreapta

Revoluţionari bucureşteni, 25 decembrie 1989 (CHRISTOPHE SIMON/AFP/Getty Images)

Civili îmbrăţişând ofiţeri români, debembrie 1989, Bucureşti ( MICHEL GANGNE/AFP/Getty Images)

Cadavrele celor omorâţi la Revoluţie, Bucureşti, decembrie 1989 (AFP/Getty Images)



Trăim de 24 de ani o Revoluţie. Ştim că nu s-a terminat. Dar nu ştim clar dacă a început vreodată cu adevărat, sau a fost doar regizată. Nu ştim cine au fost unii dintre actori şi nici ce rol au avut. Unii au fost omorâţi, alţii au scăpat. Unii dintre cei din umbră s-au îmbogăţit, alţii au ajuns preşedinţi şi premieri. Alţii au organizat noile structuri ale caracatiţei. Alţii luptă şi acum pentru dreptate.

Pentru a înţelege cum a început, unde suntem şi cum am ajuns aşa, stăm de vorbă cu Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie, unul dintre actori.

Dle Mărieş, spuneţi-ne! Cum a fost?

Evenimentele din decembrie 89 au început la Iaşi, practic în 14 decembrie, acolo unde tentativa de revoltă a fost înăbuşită de organele de securitate, ei ştiind, din punctul meu de vedere, de ceva care se pregătea, pentru că au mutat acel eveniment sportiv, “Daciada”, pe care cei mai în vârstă îl cunosc, care trebuia să aibă loc în martie '89 la Oradea, l-au mutat la Iaşi pe 14 decembrie.

Cu alte cuvinte organele de securitate aveau informaţii că este posibil să existe revolte în 1989, probabil că nici ei nu ştiau exact când, dar era logic să ştie pentru că picau pe rând, precum popicele, comunismul în Ungaria, în Bulgaria, în Cehia, în RDG. Sigur că România nu putea fi ocolită de evenimentele anului 1989 care practic a dus la prăbuşirea comunismului într-o parte a ţărilor din estul Europei. Uniunea Sovietică încă exista, a mai existat încă 2 ani după aceea, dar aceste popoare au reuşit să se elibereze în acel extraordinar an 1989.

La Timişoara, prin acea scânteie care a pornit de la pastorul Tokes, pe care n-o putem nega, deşi unii încearcă – şi nu este drept, are şi el meritul sau pentru acea scânteie - timişorenii, fără a mai ţine cont de confesiunea religioasă, de sex, vârstă şi naţionalitate – au ieşit în stradă.

Pe 16 decembrie lucrurile au început să ia amploare, iar în 17 decembrie revolta de la Timişoara s-a transformat în Revoluţie. Autorităţile au dispus reprimarea revoluţionarilor într-un mod bestial, la această reprimare participând securitate, armată, miliţie, activişti de partid fără nici un fel Dumnezeu sau de discernământ.

Mai mult decât atât, după ce au reprimat demonstraţia au încercat să scape de cadavre, au ascuns trupurile eroilor ucişi. Cadavrele au fost ridicate din Timişoara la ordinul Elenei Ceauşescu, puse în saci, aruncate în maşini frigorifice şi transportate la Bucureşti la crematoriu cu dispoziţia clară că dacă familiile vor întreba să li se spună că au fugit în străinătate.

Zvonul despre ceea ce se întâmpla la Timişoara, s-a răspândit către întreaga ţară, posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii fiind mobilizatoare pentru întreaga populaţie interesată de căderea regimului.

Dacă astăzi, spun unii că am avea aproximativ 40%-50% din populaţie care şi-ar dori să se întoarcă la comunism, eu vă spun că atunci erau în proporţie de peste 95% care nu-şi mai doreau. În afară de clica de partid, activiştii propriu-zişi, nimeni nu-şi mai dorea să trăiască în dictatură.

Revoluţia porneşte la Timişoara, încet încet se mişcă primul oraş sau poate cel mai apropiat oraş de Timişoara: Lugojul, în 21 răbufneşte în mai multe oraşe din ţară: în Bucureşti, la Sibiu, la Arad, la Braşov, la Cluj. Lumea se revoltă, sistemul se clatină, spre seară dau ordin să se tragă în Piaţa Universităţii şi în alte pieţe din ţară, unde a fost măcel.

În Piaţa Universităţii a fost un măcel în urma căruia avem zeci de morţi, sute de răniţi, sute de arestări - poate peste 1000 de arestări în noaptea de 21 spre 22 decembrie. Oamenii au fost bătuţi cu bestialitate, din declaraţii reiese că din ei curgeau şuvoaie de sânge, după modul violent la care erau loviţi cu bastoane, cu bâte, cu pumnul, cu piciorul.

Dimineaţa de 22 decembrie găseşte o Piaţă a Universităţii în sânge,”bălţi de sânge” menţionează declaraţiile ofiţerilor care au rămas după ce demonstraţia a fost reprimată. La Dalles a fost poate cel mai mare măcel. Au murit foarte mulţi oameni pe un perimetru destul de mic. Acolo sângele era de un lat de palmă, în gangul de la Dalles.

Personal, pe acolo mi-a fost scăparea, prin gangul de la Dalles am sărit peste gardul dintre Dalles şi Facultatea de Farmacie şi am ieşit în Vasile Conta după ce plutonul de execuţie de pe aliniamentul Dalles a tras din plin în noi.

22 decembrie aduce ieşirea masivă a poporului în stradă, sigur, lumea revoltată află ce se întâmplă în Bucureşti, află ce se întâmplă în ţară.

În Bucureşti s-au tras în seara şi noaptea de 21 decembrie peste 1.950.000 de cartuşe. Aproape 2 milioane de cartuşe, aproape un cartuş de fiecare bucureştean.

Nu mai vorbim de gaze şi de tot arsenalul pe care l-au folosit şi cruzimea de care au dat dovadă activiştii de partid, securiştii, miliţienii, gărzile patriotice şi nu în ultimul rând armata.

Oamenii ies în număr foarte mare, înconjoară Comitetul Central, istoria a consemnat la ora 9.00, 9.30 uciderea generalului Milea. Din punctul meu de vedere este o crimă, din punctul altora sinucidere. Eu spun că acest om a fost ucis. O spun cu argumente. Am fost primul care a intrat în Comitetul Central, în acel birou unde s-a întâmplat crima. Am dat mărturii şi cred că am spus procurorilor lucruri din care reiese că a fost crimă şi nu sinucidere.

În jur de 12 reuşim sa îl alungăm pe dictator, cucerim sediul Comitetului Central, simbolul Partidului, televiziunea, radioul, cele două mijloace de manipulare în masă, iar judeţenele de partid, miliţie, Securitate din foarte multe oraşe mari din ţară sunt cucerite.

În acel moment revoluţia învinge. Am trăit acest moment pe sediul Comitetului Central. Acea voce – nu puteai spune că erau mai multe voci, era o singură voce - poporul avea o singură voce - striga “Ceauşescu nu mai e”. Simţeai că în momentul acela Revoluţia există în Cer.

Eram singur pe colţul C al Comitetului Central. Sunt printre primii care au intrat pe geam în CC şi am văzut din prima clipă şi frica şi laşităţile unui regim. Atunci mi-am pus pentru prima oară întrebarea - Doamne uite cât sunt de slabi ăştia şi totuşi au rezistat atâţia ani.

Revoluţia de Catifea a României

Urmează o perioadă de normalitate. Aceasta ar fi trebuit să existe de la început până la capăt. Adică din 14 decembrie, de la Iaşi, 17 la Timişoara şi 22 la Bucureşti - eu o numesc Revoluţia de catifea a României.

La 12:08 sistemul este învins, nimeni din sistem nu defectează şi nu vine de partea noastră, nici lideri de armată, nici de Partid, nici Securitate sau ai fostului CC. Nimeni nu vine de partea noastră.

Exista bineînţeles Oancea de la Timişoara care iese în balcon de partea noastră. Dar alt tip de defectori nu apar. Nici măcar liderii care peste câteva ore se erijează în liderii ai Revoluţiei. În acest moment ei sunt la serviciu, pe sub pat, sunt duşi – Mazilu lângă Bucureşti, etc. - emanaţii care vor răsări în după amiaza zilei de 22 nu apăruseră încă.

De asta susţin eu că poporul a învins şi nici măcar nu se pune problema loviturii de stat pentru că nu am avut pe nimeni de sprijin din interior în tot acest răstimp, a fost vorba numai despre mobilizarea maselor. Aceasta este cea care – a făcut sistemul să clacheze, să intre în panică şi să părăsească CC-ul după multe zile de violenţă.

Revoluţia de Catifea care începe la 12 şi ţine până seara se manifestă în modul următor: în toate oraşele din ţară lumea este liberă şi se scandează, se bucură, dau gaură la steag, iese lumea pe stradă. O lume liberă. Nimeni nu-şi imagina atunci că cineva ar mai putea gândi o diversiune.

Diversiunea

În după masa de 22 dec au existat trei tentative de impunere a unor lideri comunişti. Prima a fost cu premierul în funcţie – Dăscălescu. A fost alungat din balcon, mulţimea scandând „fără comunişti”. Ulterior a fost adus Verdet, fostul premier. Reacţia a fost aceeaşi. La ora cinci apare zâmbăreţul naţional, n-am să-l numesc aici dar ştiţi toţi la cine mă refer - care vine şi începe cuvântarea cu „stimaţi tovarăşi”.

Este huiduit, se sperie, iese şi începe să pună la cale diversiunea, împreună cu generalii ticăloşi care trăseseră la Timişoara. Scopul acesteia este menţinerea eşalonului doi şi trei, a sistemului, la putere cu orice chip.

Va urma