Televiziunile de ştiri au analişti pentru orice: pentru situaţiile în care ninge în lunile de iarnă, pentru micile cutremure din Vrancea, pentru întoarcerea turiştilor de pe Valea Prahovei şi pentru îmbulzeala babelor la moaştele Sfântului Dumitru. Datul cu părerea la televizor e o meserie din care se trăieşte bine.
Formatorii de opinie au ajuns să se confunde cu moderatorii emisiunilor la care sunt invitaţi. Mugur Ciuvică, Andreea Pora, Marius Pieleanu, Monica Tatoiu. Un telespectator neavizat ar putea crede că aceştia moderează emisiuni. Pentru cei de mai sus ar trebui să existe însă în nomenclatorul muncii titlul de invitaţi permanenţi. Oameni care-şi dedică timpul televiziunilor.
Mai sunt însă şi oameni care au meserii onorabile dar care, pe lângă asta, mai sunt şi analişti ai vieţii de zi cu zi în talk-show-urile televiziunilor de ştiri. Scriitori, critici de artă, psihologi sau avocaţi cu procese grele în spate se arată la televizor şi îşi dau cu părerea. De ce fac asta?
Ironicul Tudor Octavian: „Mi-am acceptat condiţia de cârtitor”
De opt ani, Tudor Octavian (74 de ani) vorbeşte la televizor despre orice e nevoie: politică, societate, sport, cultură - mai rar. Deşi cultura e domeniul lui. E scriitor, critic de artă şi ziarist. Dimineaţa poate să descopere un pictor român uitat din secolul XIX, iar seara poate să dezbată un eveniment cu titlul de breaking-news, cum ar fi divorţul unor vedete. Uneori are timp să se documenteze pe iPad. De cele mai multe ori, însă, evenimentele vin pe neaşteptate. Eşti invitat să dezbaţi bugetul pe noul an, dar te pomeneşti că cine ştie ce personalitate a mai murit. „Asta e, mi-am acceptat condiţia de cârtitor. De ce am făcut-o? Pentru că n-am mai avut acces la altceva. Păi, ce să fac? Să mor? De ce să mor? De ce să mor eu, când pot să mă uit la spectacolul ăsta al lumii. Voi poate o să spuneţi: «Dar nu e corect». Da, nu e corect, dar se poate. Apoi, mie îmi place să pălăvrăgesc”, spune, cu cinismul care-l caracterizează, Tudor Octavian.
„Mâncarea de c... era o marfă”
A fost o vreme când părerea nu putea fi decât una singură, iar „dătătorii cu părerea” se înghesuiau să şi-o dea în tot felul de forme: poezie, gazetărie, muzică, etc. E vorba de jumătatea de secol comunist. Tudor Octavian recunoaşte că a avut un moment de slăbiciune şi a vrut să-şi dea cu părerea şi atunci.
„Pe vremea lui Ceauşescu se făceau nişte antologii de versuri, nişte volumoaie, pentru Ceauşescu. Eu, pe atunci, aveam nişte volume de povestiri pe care Valeriu Râpeanu tot mi le amâna de la publicare. Ei bine, am avut şi eu un moment de slăbiciune şi am spus: «Domnu’ Râpeanu – că nu-i plăcea să-i spunem tovarăşe -, dacă e nevoie să vă dau un text din acesta jubiliar, dacă asta e preţul, eu vi-l dau să ştiţi. Dau şi eu un text». Şi mi-a spus: «Stai, bă, liniştit. Avem cu toptanu’». De ce asta? Primeai 3.000 de lei pe text – adică un salariu bun dintr-o dată. Dădeau poeţii câte 10 poezii, doar-doar o intra una-două în antologie. Era o marfă, mă! Mâncarea de c... era o marfă, care se plătea bine”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu